Luca 16,19-31

Să ascultăm cu iubire Cuvântul Domnului, să ne deschidem inima înaintea Lui. Suntem fericiți că înaintea Domnului și în Domnul, nimic și nimeni nu se pierde. Trăindu-ne viața în credință suntem în comuniune cu mulți oameni și cu toți sfinții care, în Domnul, ne sunt mereu aproape.

În Exercițiile Spirituale, sf. Ignațiu sugerează omului care se roagă, care ascultă Cuvântul, să se contemple în prezența Domnului în „Curtea cerească”, căci este realitatea prin care trăim: fața celor care deja sunt cu Domnul ne ajută să-L întâlnim pe însuși Dumnezeu… Nu putem cugeta întâlnirea cu Domnul, fără întâlnirea cu persoanele pe care le iubim

În momentul unei pierderi, spiritul consolării celor de lângă noi este foarte important…

Lc. 6, 20-26

Fericirile nu descriu ceea ce noi trebui să facem (la faptul că trebuie să fim săraci), ci ne spun cine este Isus. Fericirile sunt un portret al Său, ne descriu cine este Domnul (cf. Lc. 6,20-26). Isus este fericitul, este Împărăția lui Dumnezeu, pentru că El este sărac, pentru că Dumnezeu este sărac, deoarece El dă totul, până la a se da pe Sine. Prin urmare, dacă în această lume va îndura violența și foamea, în cealaltă va fi săturat; dacă aici plânge, dincolo va fi mângâiat; aici Isus a fost urât, hulit și ucis…

Așadar, oamenii fac toate aceste rele și din cauza lor există săracii, înfometații, însetații, marginalizații… Despre și pentru aceștia Isus spune „Vai vouă! De ce vă comportați așa cu frații voștri? Căci acești frați mai mici ai voștri, sunt Eu”.

Întreaga Evanghelie – la fel ca textul despre care vom vorbi – este o explicație a fericirilor, acestea fiind portretul lui Isus: El este fericitul care a fost ucis și a înviat.

Se citește Lc. 16, 19-31

19 Era un om bogat care se îmbrăca în purpură și mătăsuri fine și petrecea în fiecare zi cu mare fast, 20 iar la poarta lui zăcea un sărac cu numele de Lazăr, plin de bube. 21 El ar fi dorit să-și astâmpere foamea cu ceea ce cădea de pe masa bogatului. Mai mult, veneau și câinii să-i lingă bubele. 22 A murit săracul și a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham. A murit și bogatul și a fost înmormântat. 23 Pe când se chinuia în iad, și-a ridicat ochii și l-a văzut pe Abraham și pe Lazăr în sânul lui 24 și a strigat: «Părinte Abraham, îndură-te de mine și trimite-l pe Lazăr ca să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci sufăr cumplit în flăcările acestea». 25 Însă Abraham i-a spus: «Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune în timpul vieții, iar Lazăr, cele rele; acum însă el este aici fericit, tu însă suferi. 26 Și, pe lângă toate acestea, între noi și voi este o mare prăpastie, încât cei care ar vrea să treacă de aici la voi să nu poată și nici de acolo la noi». 27 El a zis: «Atunci te rog, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, 28 căci am cinci frați, ca să-i prevină, nu cumva să ajungă și ei în acest loc de chin. 29 Dar Abraham i-a spus: «Îi au pe Moise și pe Profeți: să asculte de ei!» 30 El însă a zis: «Nu, părinte Abraham, dar dacă unul dintre morți ar veni la ei, s-ar converti». 31 I-a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise și Profeți, chiar dacă ar învia cineva din morți, nu se vor convinge»”.

Textul nostru este ca un diptic (icoană alcătuită din două părți, ce se poate închide și deschide, ca o carte), dar care are o parte superioară și una inferioară. În partea superioară stă bogatul, iar dedesubt stă Lazăr. Dar această icoană se sprijină pe o oglindă, iar aici pe pământ, noi vedem imaginea din oglindă și nu cea din tablou… Pentru că tabloul, adică realitatea adevărată o vedem numai după ce ne ridicăm ochii și-l vedem pe Lazăr, stând în cer împreună cu Avram, iar bogatul stă dedesubt.

Altfel spus, în timp ce suntem pe pământ, vedem realitatea inversată, iar pilda subliniază tocmai acest fapt…

În Lc. 15 am subliniat că raportul fundamental între om și Dumnezeu este cel al milei, al iubirii gratuite, fiind singura condiție pentru a trăi. Și acest raport – pe care eu, ca om, îl am cu Tatăl – trebuie să devină un raport cu frații. Altfel, dacă eu refuz fratele, înseamnă că refuz să cred că El este Tatăl tuturor.

În ultima cateheză am subliniat că raportul nostru cu Tatăl nu privește doar raportul nostru cu frații, ci și-n raport cu bunurile. La ce folosesc bunurile lumii? Sunt daruri pe care Tatăl le face fraților. Dacă frații le folosesc solidar – pentru a se ajuta – bogățiile devin binecuvântare și toți pot trăi în pace. Dacă bunurile sunt folosite pentru dominarea altora, devin blestem, război, nedreptate. Sunt știrile pe care toți le ascultăm la televizor, este viața imposibilă pe care toți o criticăm, pentru că nu am înțeles încă lucrurile elementare din viață, pe care acest text ni le dezvăluie.

Unii spun că acest text este o pildă sau o poveste, dar realitatea este că acest text ne prezintă adevărata istoriei a omului și a lumii, prin prisma lui Isus. Așadar, pilda ne revelează sensul istoriei, pentru că de la începutul lumii există bogatul și săracul; și toți murim. La ce ne folosește să trăim? Am trăit pentru a crea o prăpastie tot mai mare între bogat și sărac, prin netrăirea frățietății? Astfel ne pierdem și ne irosim întreaga viață. Dacă în schimb am trăit pentru a stabili relații de frățietate, atunci am înțeles sensul nou al istoriei, anume faptul că săracul îl mântuiește pe bogat: Isus ne-a mântuit cu sărăcia Sa.

Vom vedea că săracii sunt cei care-i mântuiesc pe bogați.

v. 19

19 Era un om bogat care se îmbrăca în purpură și mătăsuri fine și petrecea în fiecare zi cu mare fast,

Un om bogat, fără nume… Numele său nu este important, ci îmbrăcămintea… Cei care-l văd nu sunt interesați de persoana lui, ci de purpura și inul său ales. Chiar și în zilele noastre, oamenii se apreciază/judecă în funcție de hainele de marcă pe care le îmbracă. Acest text pare să definească obiceiurile și mentalitatea din timpul nostru: nu omul contează! El este și se identifică cu hainele pe care le-a îmbrăcat.

Acest om – care benchetuia zilnic – reprezintă istoria lumii: există luxul, onoarea, gloria, prestigiul… tocmai pentru că există bogăția. Și cei bogați se bucură. Dar ceilalți oameni la ce sunt buni? Sunt folosiți pentru ca bogatul să poată trăi astfel.

vv. 20-21

20 iar la poarta lui zăcea un sărac cu numele de Lazăr, plin de bube. 21 El ar fi dorit să-și astâmpere foamea cu ceea ce cădea de pe masa bogatului. Mai mult, veneau și câinii să-i lingă bubele.

„Fericiți voi săracilor, că a voastră este Împărăția cerurilor”. În limba greacă cuvântul ptocos, săracul, indică „omul care nu are chip, cel care trăiește datorită milei celorlalți, cel care nu este independent: ne-omul”!

Săracul din textul nostru are un nume, Lazăr – eli-ozer – numele lui însemnând „Dumnezeu ajută”. Numele săracului este „Dumnezeu ajută”, fie pentru că Domnul ajută săracul, fie pentru că „săracul” este Dumnezeu, care ne ajută: „Ceea ce ați făcut unora dintre aceștia mai mici, Mie mi-ați făcut. Veniți, binecuvântații Tatălui Meu…”. Cu alte cuvinte, săracul stă în fața noastră, pentru a ne ajuta. El are un nume: săracul este „Dumnezeu care mă ajută”.

Săracul stă „aruncat” înaintea ușii noastre… Haina lui este croită din multitudinea rănilor sale; el nu benchetuiește, dorind doar să mănânce firimiturile care cad de la masa bogatului… Când un om este îmbrăcat cu „porfiră și vison” nu poate avea mâinile unse. Neexistând șervețele, foloseau miezul pâinii ca să-și curețe degetele, apoi îl aruncau sub masă. Pentru un sărac era un lux să mănânce aceste firmituri. Dorea aceste firmituri, dar nu le putea mânca, pentru că se află afară, în fața ușilor închise.

Numai câinii au milă de el și-i ling rănile. Acesta este Cristos în mijlocul lumii, Cel care ia asupra Sa răul lumii! Sunt oamenii săraci.

Dacă bogatul trăiește în purpură, Lazăr suportă consecințele, experimentând mizeria. Dacă eu calc pe cineva pe picior, simt ceva moale, dar el simte durerea și strigă…

Săracul are un nume și stă la ușa casei mele, dar este în afara ei. Numele său este „Dumnezeu care mă mântuiește”. Și ceea ce-i fac săracului, îi fac lui Dumnezeu și acesta mă mântuiește; mă mântuiește pe mine, nu pe el. Căci săracul poartă deja în trupul său rănile mele. Acele răni nu sunt ale sale, sunt cele pe care le-a primit. El este slujitorul lui IHWH și „prin rănile Lui noi am fost mântuiți”.

Și noi, „câinii” – câinii sunt simbolul păgânilor, din care și noi ne tragem – se satură, adică sunt mântuiți de acele răni.

Săracii îi întâlnim pe străzile orașelor noastre și ne este greu să ne apropiem de ei, dar ei sunt „slujitorul Domnului” din profetul Isaia (cf. Is. 53), pe care nici nu putem să-L privim.

Textul ne descrie istoria lumii de la începutul ei până în zilele noastre, deci nu-i o pildă.

Pe pământ, aceste două lumi nu sunt îndepărtate, fiind despărțite numai de o ușă. Înăuntru sunt cei în purpură și-n in, care benchetuiesc zi de zi. Afară sunt rănile, câinii, cei care nu se pot hrăni cu firmiturile… pentru că sunt lăsați afară.

De peste 20 de ani se știe, că față de țările din lumea a treia, în cele civilizate se cheltuiește de 8 ori mai mult pe mâncare, pentru simplul fapt că la noi, papagalii și câinii sunt în interiorul casei, iar restul lumii se află în afara ei.

Aceasta este istoria reală a lumii. Așa se decide destinul lumii. Se pregătesc războaiele, programele politice… Creștinii ce fac?

v. 22

22 A murit săracul și a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham. A murit și bogatul și a fost înmormântat.

Spun că moartea așază toți oamenii la același nivel. Nu este așa. Moartea este cântarul care face diferența între oameni: săracul este dus din această stare rea, de îngeri, la Avram – tatăl poporului – adică este introdus în comuniunea cu toți drepții. Din bolnav, abandonat, aruncat în afara ușii, el a ajuns în glorie, în sânul lui Avram; este Cristos în mărire. Deoarece Împărăția lui Dumnezeu deja de acum este a săracilor, iar moartea ne arată clar acest lucru.

Celălalt personaj, bogatul, unde ajunge? Pentru că bunurile sale erau pe pământ, el sfârșește sub pământ. Bunurile lui Lazăr erau inexistente… săracul îl avea doar pe tatăl Avram și pe frați; a ajuns împreună cu frații și cu Avram. Bogatul avea bunurile sale în cavou, el găsindu-și sfârșitul închis, împreună cu acestea.

Fiecare sfârșește acolo unde dorește.

Prin faptul că se îmbrăca zilnic în purpură și vison și chefuia, urmărea să învingă frica de moarte, pentru a nu ajunge la fel ca Lazăr, care era înaintea ușii sale. Dar când cineva moare, „deschide ochii și vede”. Martirii sunt pictați cu ochii deschiși, pentru că în clipa morții văd… îl văd pe Dumnezeu după modelul primului martir, Ștefan. Moartea prezintă lucrurile în adevărata lor valoare.

Să vedem tabloul real…

vv. 23-26

23 Pe când se chinuia în iad, și-a ridicat ochii și l-a văzut pe Abraham și pe Lazăr în sânul lui 24 și a strigat: «Părinte Abraham, îndură-te de mine și trimite-l pe Lazăr ca să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci sufăr cumplit în flăcările acestea». 25 Însă Abraham i-a spus: «Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune în timpul vieții, iar Lazăr, cele rele; acum însă el este aici fericit, tu însă suferi. 26 Și, pe lângă toate acestea, între noi și voi este o mare prăpastie, încât cei care ar vrea să treacă de aici la voi să nu poată și nici de acolo la noi».

Tocmai murind, bogatul îl vede pe Avram „de departe și pe Lazăr în sânul lui”. De fapt, acum vede realitatea, vede mărirea săracului, vede gloria lui Cristos.

Ce ne amintesc cuvintele: „Ridicându-și ochii”? La începutul Fericirilor stă scris: „Isus, ridicându-și ochii, a spus”… Isus a coborât până-n Iad, S-a făcut ultimul dintre oameni, pentru a-i mântui pe toți. Și-i privește pe toți oamenii nu de sus în jos, ci de jos în sus. Isus vrea să-l mântuiască pe acest sărăcuț bogat! Pilda n-a fost scrisă pentru a spune „binecuvântat fie Lazăr” și „blestemat să fie celălalt”! Privind versetele de dinaintea acestei pilde, pricepem că Isus le vorbește „fariseilor, iubitori de bani”. Prin această pildă, Cristos îi roagă să nu-L batjocorească, atenționându-i că starea lor este gravă. Isus se așază la un nivel mai jos decât aceștia, deoarece El va muri pe cruce răstignit de ei și-și va da viața pentru ei. Isus se așează la un nivel inferior lor, pentru a-i ruga să iasă din capcana banului în care au căzut, și să priceapă locul unde se află adevărata mărire.

Când bogatul moare, îi vede de departe pe Avram și pe Lazăr stând lângă el. Iată unde este gloria și comuniunea cu toți drepții. Pe Avram îl roagă de trei ori, spunându-i „tată” cerându-i să-i fie milă de el și să-l trimită pe Lazăr… L-a avut pe Lazăr la ușa sa întreaga viață… „Nu ți-ai dat seama că ți l-am trimis pe parcursul întregii vieți?

În limbajul biblic, cel „trimis” este apostolul, cel care-L reprezintă și-L vestește pe Dumnezeu. Apostolul-Lazăr era mereu la ușa ta. De ce nu l-ai privit și ascultat? Îmi ceri acum lucrurile pe care ți le-am dat de-a lungul întregii tale vieți și pe care mereu le-ai aruncat și ignorat? Acum este târziu, pentru că viața de pe pământ se termină la un moment dat. Trebuia să-ți dai seama înainte și nu acum!”.

Este adevărat că un meci durează 90 de minute, dar dacă tu nu joci deloc în acest 90 de minute, pierzi… Timp de 90 de ani ți l-am trimis pe Lazăr la ușa ta, de ce nu ți-ai deschis ochii? Așadar, această pildă ne invită să ne deschidem ochii în acest timp prezent, pentru a trăi corect prezentul. Isus nu ne-a povestit-o pentru a ne teroriza cu privire la viitor. Ne este lăsată ca să învățăm să folosim „bogăția nedreaptă” (bunurile pământului) în așa fel, încât să fim primiți în „corturile cele veșnice”, în viața veșnică. Ne învață să folosim bunurile în mod solidar și frățesc, astfel încât acestea să folosească pentru a trăi și nu pentru a ne omorî între noi. Și aceasta este deja viața veșnică. Așadar, textul pildei nu-i o osândire! Căci și Isus, la fel ca acest sărăcuț bogat ajuns în Iad, își ridică ochii.

„Fie-ți milă de mine și trimite-l pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinui în această văpaie”. Acest om, care era îmbrăcat în purpură și vison, acum este îmbrăcat în foc, asemănător cu purpura. Deoarece a benchetuit în fiecare zi, a ajuns în această situație iar acum, cere un strop de apă, simbolul vieții. Trăind după bunul plac, n-a experimentat niciodată viața în timpul petrecut pe pământ. S-a gândit mereu la sine, n-a înțeles că viața înseamnă a iubi.

În acest loc se vede nevoia sa absolută după viață, și cere ajutorul lui Lazăr. Este bogatul care cere ajutorul săracului…

Dar în timpul vieții nu l-ai văzut? Nu ți-ai deschis ochii?

Există zicala „ochiul nu vede, inima nu doare”. În acest text „ochiul vede” și, prin urmare, „inima doare și mai mult”. Numai acum bogatul conștientizează.

Avram îi răspunde „fiule”. Îl iubește ca pe un fiu…

Cuvintele care se repetă cel mai des sunt: tată, frați și fiu.

Bogatul a descoperit numai după moarte că avea un tată, că el este fiu și că avea alți frați. Ar fi trebuit să descopere înainte aceste lucruri…

Avram îi spune că a primit toate bunurile în timpul vieții… și-l întreabă: „Ce ai făcut?… Și Lazăr a primit relele, nu ale sale, ci ale tale… Acum el se bucură… și tu? Tu te chinuiești, pentru că nu ai folosit bine bunurile tale. Nu le-ai utilizat pentru a fi primit în viața veșnică, ci pentru a te deosebi de alții, pentru a-i domina. Tu ești cel care ai creat o mare prăpastie. Prin felul în care ai trăit întreaga ta viață, ai săpat această prăpastie și nimeni nu poate trece peste ea. Dar tu ai săpat-o”.

Însă acest abis este traversat (depășit) de Cuvânt, adică de adevăr, de mila lui Dumnezeu care ne cheamă să ne convertim. Cuvântul ne scoate din orice prăpastie, pentru că Isus stă sub fiecare prăpastie și va sfârși în Iad, pentru a ne mântui!

Dar este important să înțelegem că, dacă nu ne deschidem ochii, noi creăm o prăpastie în această viață de pe pământ.

Din punct de vedere politic și social, noi,creștinii, săpăm multe prăpastii.

Isus va străbate aceste prăpastii, va merge până în Iad, deoarece pe toți vrea să ne mântuiască. Îi permitem? Când vom înțelege că pământul ne-a fost lăsat pentru a trăi ca frați și fii? Trebuie să murim, pentru a înțelege? „Știm că am trecut de la moarte la viață, deoarece-i iubim pe frați” (1Io. 3,14). Dacă nu ne iubim frații, trecem de la viață la moarte.

vv. 27-28

27 El a zis: «Atunci te rog, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, 28 căci am cinci frați, ca să-i prevină, nu cumva să ajungă și ei în acest loc de chin.

Acest bogat, se preocupă de cei cinci frați ai săi. Erau șase frați. Nu ți-ai dat seama că Lazăr – Cristos care te mântuiește – era mereu la ușa ta?

Această pericopă ne revelează adevărata istorie. Nu înseamnă că noi îi ajutăm pe săraci și-i salvăm, ci ne salvăm numai dacă-i ajutăm, iar ei ne ajută, mântuindu-ne. Noi le dăm ceva…, ei ne dăruiesc mântuirea. Lazăr este al șaptelea frate, în sânul lui Avram. Lazăr ne mântuiește. Ceilalți frați ai lui sunt afară din Împărăție. Șapte reprezintă plinătatea; primindu-l pe Lazăr, bogatul ar fi benchetuit în mod perfect.

vv. 29-31

29 Dar Abraham i-a spus: «Îi au pe Moise și pe Profeți: să asculte de ei!» 30 El însă a zis: «Nu, părinte Abraham, dar dacă unul dintre morți ar veni la ei, s-ar converti». 31 I-a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise și Profeți, chiar dacă ar învia cineva din morți, nu se vor convinge»”.

Avram îi răspunde că-i au pe Moise și pe profeți.

Care este sensul Legii și al profeției? Iubește-L pe Dumnezeu din toată inima ta, și pe aproapele ca pe tine însuți. Acesta este sensul întregii legi: iubirea lui Dumnezeu – Tatăl, care se concretizează în iubirea fraților. Totul este scris. Nu au nevoie de nimeni. Trebuie doar să asculte ce le spune legea!

El afirmă că dacă Lazăr va învia, frații săi vor crede. Vă amintiți ce reacție au avut, când Isus l-a înviat pe Lazăr? Au decis să-i ucidă din nou pe amândoi. Cine nu ascultă porunca iubirii, nu se poate converti… Și dacă cineva va învia, cei egoiști vor căuta să-l ucidă din nou.

Pilda ne descoperă istoria actuală a lumii, dar a istoriei care are două niveluri: istoria din prezent, care este hotărâtoare, pentru că tot viitorul depinde de prezent, de felul în care trăim în prezent. Destinul (viitorul) nostru este în mâinile noastre. Dacă trăim pe pământ ca fii și frați, și în cer vom fi fii și frați. Dacă săpăm o prăpastie, vom sfârși în adâncul ei. E adevărat că suntem mântuiți prin mila Domnului față de noi… Și acolo vine Isus după noi, căci am făcut puțin bine în viață. Poate că am oferit un surâs, și atunci va fi mântuit doar acel surâs din întreaga noastră viață… Dar după cum o mamă nu dorește ca fiul ei să aibă numai trei dinți sau un singur picior, tot astfel, Isus nu dorește să mântuiască numai unele părți din noi, ci să ne mântuiască în totalitate… Însă noi trăim o viață oribilă, fără nimic frățesc și filial.

Pilda este puternică și ne descrie sfârșitul lui Lazăr – de fapt al lui Isus – pentru a ne învăța cum să trăim și unde să ne adunăm comoara.

Texte utile:

  • Lc. 1, 46ș.u.;
  • Lc. 6, 20-26;
  • Ps. 49;
  • Ps. 73;
  • Mt. 25, 31-46;
  • Înț. 3, 1-5,20;
  • Is. 53.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. drd. Mirel Demian