Luca 16,9-18

Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona.

Viitorul nostru se decide în funcție de felul în care folosim bunurile: ele sunt un dar al Tatălui, ce trebuie împărțit cu frații.

Dar și raportul dintre persoane – inclusiv cel al cuplului care întemeiază toate celelalte raporturi – trebuie trăit în sfera darului și a iertării: este o mărturie a iubirii gratuite și fidele a lui Dumnezeu.

Catehezele sunt momente ale ascultării Cuvântului și a contemplării minunilor, pe care Domnul le înfăptuiește în noi.

Ps. 133 (132)

Textul psalmului este o introducere la tema fidelității și a prieteniei, în contextul folosirii bunurilor, subiect pe care-l vom prezenta în această cateheză

În ultima cateheză am tratat pilda iconomului înțelept: dacă la început era necinstit, pentru că-și însușea ceea ce nu era al său și se comporta ca un stăpân, mai apoi a devenit înțelept, începând să dăruiască…

Noi toți suntem administratori, căci toți avem două bunuri.

Primul bun este timpul: timpul este viața care se va încheia. Este binele absolut pe care toți îl avem. În cap. 12-13 am subliniat care este semnificația timpului. Timpul este aici și acum, și este momentul în care să ne schimbăm viața: să trecem de la posedare la dar, de la egoism la iubire, de la moarte la viață. Pentru acest fapt ne-a fost dat timpul – viața – căci dacă nu, ar fi inutil, nefolositor să trăim…

Al doilea bun pe care-l avem este spațiul, iar spațiul le cuprinde pe toate: trupul meu, bunurile materiale, ceilalți oameni… Tocmai în folosirea acestor bunuri care sunt în spațiu (în folosirea mea ca trup, a lucrurilor pe care le am și a relațiilor cu alții) eu trăiesc timpul meu, ori în favoarea vieții, ori în favoarea morții. Cu alte cuvinte, ori trăiesc timpul meu, așa cum se comporta mai întâi iconomul care era necinstit și poseda, sau îl trăiesc așa cum se comporta mai apoi când, înțelegând că îi va fi luată administrarea, dacă vrea să fie mântuit, trebuie să trăiască exact în mod opus, adică să înceapă să dăruiască ceea ce are…

Tocmai dăruind, iconomul devine ca Dumnezeu, adică realizează viața veșnică deja acum, împlinește singura viață posibilă de trăit pe pământ…

Inversarea tendinței comportamentului în folosirea bunurilor, despre care am vorbit în cateheza anterioară, este reluată în cateheza noastră. Atunci a fost povestită pilda, acum vedem felul în care pilda este aplicată în mod concret…

Mai înainte de a explica textul nostru, să ne întrebăm în ce constă inversarea tendinței, de la posedare la dăruire, în mod concret… Pentru că omul se întreabă: „Concret, ce trebuie să fac? Trebuie să dăruiesc tot ceea ce am, la fel ca prima comunitate creștină, să le pun toate în comun cu alții?”

Există multe nivele de dăruire și fiecare alege în mod liber felul în care să dăruiască… Dar trebuie să știm un lucru: că viața aceasta expiră (se încheie), iar când murim nu ducem cu noi nimic din toate câte avem și suntem… Ducem cu noi numai ceea ce am dăruit: aceasta este identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Așadar, care este sensul vieții noastre? Este cel de a inversa tendința: a trece de la a poseda, la a dărui…

Există moduri minime de a dărui: a face milostenie, voluntariat, de a ne deschide propria casă față de săraci, și toate acestea la un nivel personal. La nivel public putem dărui prin a ne gândi la lumea a III-a, prin a primi emigranții. Noi trăim datorită a ceea ce fac ei, căci materia primă o au ei, munca grea o fac ei și nu noi… Noi îi exploatăm și tratăm rău… Nu-i plătim cum se cuvine, deci cu adevărat merităm Iadul… Putem dărui prin a plăti impozitele, care-i un mod al dreptății sociale… Alte forme de dreptate socială constau în atenția și grija față de frați, față de cei din urmă, față de om, căci, la urma urmei, toți suntem cei din urmă prin nevoile noastre…

Inversarea tendinței privește toate aspectele vieții, iar Luca reia constant această temă. În cateheza noastră se va opri asupra lucrurilor pe care le numește „minime”, referindu-se la întreaga lume… Apoi va relua această temă vorbind despre: lege, căsătorie (un alt loc în care omul trăiește mila sau răutatea)…

Se citește Lc. 16, 9-18

9 Iar eu vă spun: Faceți-vă prieteni din mamona nedreaptă, pentru ca ei să vă primească în corturile veșnice atunci când veți duce lipsă. 10 Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mai mari. Și cine este necinstit în cele mai mici lucruri este necinstit și în cele mai mari. 11 Deci, dacă voi nu ați fost credincioși cu mamona nedreaptă, cine vă va încredința adevărata bogăție? 12 Și dacă nu ați fost credincioși cu avuția străină, cine v-o va da pe a voastră? 13 Nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul și-l va iubi pe celălalt, sau va ține la unul, iar pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei”. 14 Auzeau toate acestea și fariseii, iubitori de bogăție, și își băteau joc de el. 15 Dar el le-a spus: „Voi sunteți cei care vă arătați drepți înaintea oamenilor, însă Dumnezeu cunoaște inimile voastre; căci ceea ce este prețios pentru oameni este respingător înaintea lui Dumnezeu. 16 Legea și Profeții au fost până la Ioan; de atunci se vestește împărăția lui Dumnezeu și fiecare se luptă să intre în ea. 17 Mai ușor este ca cerul și pământul să piară decât să cadă o singură virgulă din Lege. 18 Oricine își lasă soția și se însoară cu alta comite adulter; iar cine se însoară cu una lăsată de bărbat comite adulter.

Textul vorbește despre fidelitate și nedreptate; despre administrarea lucrurilor minime care sunt nedrepte, care nu sunt ale noastre, care sunt cele neadevărate. Problema centrală a textului este faptul că nu putem sluji la doi stăpâni: lui Dumnezeu și mamonei. Apoi vorbește despre tema legii. Dar ce legătură are cu discursul nostru? Urmează apoi tema căsătoriei…

Par teme așezate una lângă alta, la întâmplare… Însă mila și inversarea tendinței, de la posedare la dăruire, trebuie aplicată în toate aspectele vieții… Deoarece căsătoria, familia, este locul maxim în care se exercită puterea, stăpânire și posedarea celuilalt. În raportul cuplului – dar și-n societate – aceste aspecte sunt originea tuturor relelor.

Luca pune împreună toate aceste teme, pentru că adevărata lege este această milă care trebuie aplicată la toate nivelurile vieții: de la folosirea lucrurilor, până la relațiile cu persoanele din jurul nostru.

v. 9

9 Iar eu vă spun: Faceți-vă prieteni din mamona nedreaptă, pentru ca ei să vă primească în corturile veșnice atunci când veți duce lipsă.

„Faceți-vă prieteni cu bogăția (mamona) nedreaptă”. Cuvântul „mamona” în limba ebraică se spune maimuna și înseamnă lucrul pe care ne bazăm viața, în care ne încredem (depozitul bancar), ceea ce ne dă siguranță (banii, bunurile)…

Nu putem să-i slujim pe Dumnezeu și pe mamona în același timp! Cu alte cuvinte, ori ne întemeiam (bazăm) viața noastră pe posedarea lucrurilor… Atunci lucrurile devin dumnezeul nostru, devenim robii lucrurilor. Iar lucrurile – toate bunurile – în loc să ne ajute pentru a crea comuniune frățească, creează separare și lupte… În loc să creeze comuniune cu Tatăl în Euharistie (mulțumire), noi spunem: „Sunt ale noastre”, deci ne separă de Dumnezeu… Prin urmare, bunurile care ar trebui să ne ajute pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru toate darurile și a trăi frățește, sunt realitatea datorită căreia ne răzvrătim față de Dumnezeu, căci în Biblie, ateul este exact omul bogat, care spune: „Dumnezeu sunt eu; eu sunt stăpânul lumii și nu Dumnezeu”..

Bunurile ne „ajută” să ne separăm de Dumnezeu și de alții, căci toate războaiele, nedreptățile, oprimările, au loc din cauza lor (toate relele pe care astăzi le vedem. Noi îi criticăm și catalogăm ca fiind răi, pe cei care, după părerea noastră, fac unele lucruri. În realitate, noi suntem nedrepții, pentru că avem puterea, stăpânirea și o exercităm împotriva celor din lumea a III-a, chiar în numele lui Dumnezeu. Acest fapt este urâciune…).

Aceasta este situația în care ne aflăm…

„Faceți-vă prieteni cu bogăția nedreaptă”. Ce înseamnă? Înseamnă că avem lucruri, în Occident suntem bogați, avem posibilități: să le folosim pentru a ni-i face prieteni pe alții, comportându-ne ca iconomul care a început să dăruiască. În acest caz bunurile circulă de la unul la altul și devin locul comuniunii, al prieteniei. Dacă nu, ne distrugem între noi și toți ne vor deveni dușmani.

Dacă tu ai multe bunuri și nu-ți faci nici un prieten, să știi că administrarea ta se va încheia (mai repede sau mai târziu). Viața ta se termină. Iar bunurile tale? Nu vei duce cu tine nimic, și nici viața ta nu o vei duce cu tine… Dar atunci de ce ai trăit pe pământ, dacă toate se termină?

Ai trăit pentru a-ți distruge propria ta viață și a altora?

De mai multe ori am vorbit despre imaginea unui tunel care nu are nicio cale de ieșire… Ca și cum Dumnezeu ar fi un „inginer sadic”, care creează viața, asemenea unui tunel care nu are nicio cale de ieșire… Însă, nu! Căci această viață este un tunel care ne conduce de cealaltă parte, la plinătatea vieții…

Problema constă în felul în care traversăm acest tunel, căci întreaga viață este un tunel, o punte: este o punte spre Dumnezeu care este Tată, numai în măsura în care construim punți în raport cu frații, dacă tot ceea ce avem devine un loc al fraternității. În acest caz toată viața vom fi prieteni și fii ai lui Dumnezeu.

Dacă nu, când se va încheia administrarea, nu vom rămâne cu nimic, vom pricepe că ne-am risipit viața… Însă dacă am știut să ne facem prieteni, vom fi primiți…

„Să vă primească ei în corturile cele veșnice”.

A fi primit este nevoia fundamentală a fiecăruia. Când se naște, omul trăiește numai dacă este primit; iar când moare, trăiește numai dacă este primit.

Trăim prin faptul că Celalalt (și ceilalți) ne primește și iubește.

Mereu ne întrebăm: „Ce va fi când se încheie administrarea?”

Îmi vine în minte un tablou: un prunc care încă nu s-a născut. Ce i se întâmplă unul bebeluș dacă se naște? Trebuie să fie o dramă teribilă faptul de a ieși din mamă, de a se dezlipi de ea, care-i dă totul, îl hrănește…

Din experiență știm că vine la lumină (se naște) și după un timp, după ce s-a obișnuit cu lumina, vede fața mamei, a tatălui și ale altora…

Așadar, ce va fi?

Dacă nașterea nu-i naturală, pentru că-n zilele noastre are loc în multe feluri… Și nu-i nevoie să ne naștem, căci toți ne-am născut din „întâmplare”… Moartea este lucrul cel mai natural… Și vom avea nevoie de timp, ca să ne obișnuim cu lumina… Și va fi nașterea: vom vedea în sfârșit Fața…

Omul n-a fost creat pentru moarte, ci pentru viață. De fapt, omul este dorință infinită după viață…

Iar dorința după un lucru care nu există, n-o putem avea. Spre exemplu: dacă tu dorești hrana pentru că îți este foame, dar hrana n-ar exista, înseamnă că tu nici măcar nu ai avea foame…

Omul, prin definiție, este dorință după viață. Dar dacă n-ar exista viața, nici măcar n-ar putea să o dorească… Și dorește o viață fără limite, o viață care să fie de calitate, în care să fie primit și să primească, în care să fie iubit și să iubească, în care să existe fraternitatea…

Folosind corect bunurile lumii, ne pregătim să fim primiți când se va încheia administrarea. Să fim primiți, unde?

În „corturi”, care desemnează Șekina. Și fiind la plural „corturi”, indică mărirea lui Dumnezeu: suntem primiți în pântecele lui Dumnezeu! Ne naștem în deplina noastră libertate de fii ai lui Dumnezeu!

Libertatea, nașterea la identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu, nu-i ceva automat, la fel ca în cazul gestației, al faptului că ne naștem din uterul matern așa cum suntem, fiind o necesitate biologică… Pentru că gestația celor 70, 80, 90 de ani este lăsată pe seama libertății noastre, ca să ne naștem (să ajungem) la identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Dacă în această viață am dat, ne-am folosit de bunuri pentru a împărți, de cine vom fi primiți? De săraci, de cel Sărac care este Cristos care a fost primit, de toți datornicii noștri pe care i-am primit (iertat), de Dumnezeu care este Cel care-i primește pe toți în corturile veșnice, în mărire, în plinătatea vieții.

Acesta este sensul vieții!

Dacă semnificația vieții constă în faptul că totul se termină, ar fi mai bine să ne sinucidem imediat…

Oamenii care vor să strângă tot mai multe lucruri pentru a se simți vii înseamnă că nu cred în viață, ci confundă viața cu lucrurile pe care le dețin.

Adevărul este că lucrurile sunt locul comuniunii cu alții: viața este comuniune, iubire și dar. Dacă dăruim, vom fi primiți…

Acest adevăr dorește să ni-l transmită pilda noastră…

vv. 10-12

10 Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mai mari. Și cine este necinstit în cele mai mici lucruri este necinstit și în cele mai mari. 11 Deci, dacă voi nu ați fost credincioși cu mamona nedreaptă, cine vă va încredința adevărata bogăție? 12 Și dacă nu ați fost credincioși cu avuția străină, cine v-o va da pe a voastră?

În aceste versete se vorbește despre a fi credincioși sau necredincioși (nedrepți)…

Mai înainte, iconomul era nedrept pentru că poseda, dar apoi a fost numit „înțelept” pentru că dăruiește ceea ce nu-i al său… De fapt, nimic din tot ceea ce există pe lume nu este al nostru, nici viața nu-i a noastră, pentru că trebuie să o restituim…

Sunt credincios dacă știu să dau. Numai astfel mă realizez după chipul lui Dumnezeu, care-i Cel ce dă.

La ce-mi folosesc lucrurile, darurile, tot ceea ce am și ce sunt? Dacă eu mă folosesc de toate acestea pentru a-i stăpâni pe alții, pentru a „ședea” pe capul altora, pentru a-i poseda, pentru a-i ucide, însemnă că eu mă folosesc de darurile lui Dumnezeu pentru a-mi face rău mie – nu mai sunt fiu, pentru faptul că nu iubesc frații – și pentru a le face rău fraților. Și creez această viață oribilă, pe care toți o cunoaștem…

„Dacă un om este credincios în foarte puțin, în minim…”… Ce înseamnă minimul? Care este lucrul minim? Tot pământul este un lucru minim, căci este provizoriu! Și viața mea e un lucru minim, căci este provizorie!

Tot ceea ce există pe pământ este „foarte puțin” față de „mult”, adică față de „lucrul mare”. Ce semnifică „mult”, lucrul mare? Este ceea ce-mi procur, dacă eu trăiesc acest lucru mic, ca dar. Atunci lucrul mare este că, trăind lucrul mic ca dar, devin la fel ca Dumnezeu, care este iubire. Acesta este lucrul mare!

Altfel spus, tot ceea ce există, ori îmi folosește pentru a iubi, și atunci realizez identitatea mea; ori, dacă nu-mi folosește pentru a iubi, realizez nefericirea mea, osândirea mea și a celui de lângă mine…

Avem opoziția între „minim”, căci întreaga lume este un nimic, pentru că toată lumea va pieri în puțini ani, pe de o parte, și „lucrul mare” care se decide prin felul în care folosim acest „minim”. De felul în care trăim „minimul” depinde „lucrul mare”, adică raportul nostru cu Tatăl și cu frații, identitatea noastră, viața noastră veșnică, existentă deja acum…

„Cel ce e nedrept în foarte puțin și în mult este nedrept”…

Și continuă: „Dacă n-ați fost credincioși în bogăția nedreaptă (mamona)”… Mamona reprezintă bunurile (banii și bunurile), iar în limba ebraică indică realitatea în care te poți încrede… Și mereu o numește „mamona nedreaptă”, pentru că bunurile pe care le folosim, niciodată nu sunt curate… Întotdeauna sunt „lucruri reciclate” în mod necinstit, pentru că niciodată nu ni le-am procurat din pură iubire față de Dumnezeu.

Dar și lucrurile cele mai bune pe care le facem, pot fi necinstite; spre exemplu un om poate alege să fie preot, dar din egoism, pentru a avea o bună imagine…

Așadar, lucrurile pe care le ai sunt necinstite… Problema este să le folosim în mod cinstit, să începem să le dăruim, nu să le ținem pentru noi…

Dacă devin credincios în acest lucruri este bine. Dar dacă nu sunt credincios în aceste lucruri care sunt necinstite, cine-mi va da „lucrul just și adevărat”?

Care este lucrul just și adevărat? Este adevărata mea comoară: faptul că Dumnezeu îmi este Tată, că ceilalți îmi sunt frați, și că eu sunt fiu al lui Dumnezeu!

Iar acest lucru îmi este încredințat, căci a fi fiu este un dar, nu-l produc eu… Însă îmi este oferit mie, dacă mă folosesc de tot ceea ce am și mă comport în mod fratern…

Și în ceea ce este a Altuia (și tot ce am este a Altuia. Și viața mea este a Altuia: mi-au dat-o alții, și-mi va fi cerută) trebuie să devin credincios, în ce fel? Dăruindu-mi viața, pentru că nu este a mea… Dacă o dăruiesc, îmi va fi dat ceea ce este al meu. Ce este al meu? Faptul de a fi fiul lui Dumnezeu, egal cu Dumnezeu, care-Și dă viața și iubește…

Așadar, în toate bunurile vieții – de la cele mici la cele mari, până la cel al vieții noastre – care sunt „lucruri mici” se decide ceva mare: viața noastră veșnică, calitatea ei, care deja este prezentă aici, acum… Și-i singura viață posibilă pe pământ…

Textul începe cu ceea ce este foarte puțin, nedrept și e a altuia și se ajunge la ceea ce este mult, adevărat și e al vostru… Pe calea ce conduce la mult, se trece prin puțin; pe calea ce duce la lucrurile adevărate (relațiile fraterne), se trece prin cele nedrepte; pentru a ajunge la ceea ce-i al nostru, pentru a ajunge la noi înșine, se trece prin ceea ce este al altuia

v. 13

13 Nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul și-l va iubi pe celălalt, sau va ține la unul, iar pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei”.

Toți suntem „slugi”. Slugi înseamnă că nu locuim în casă, ca stăpâni. Nimeni dintre noi nu-i stăpânul lumii, al aerului, al pământului, al cerului, și nici al vieții noastre sau al vieții altora… Cine vrea să fie stăpân se distruge pe sine și pe alții…

Toți suntem slugi și stăm în casă… Însă nu putem fi sclavii a doi stăpâni. Înseamnă că nu putem aparține deodată la doi stăpâni, după cum nu putem călări pe doi cai în același timp, nici nu putem urma concomitent două cărări… Nu poți aparține la doi stăpâni: ori îi aparții unuia, ori altuia…

Alternativa (alegerea) vieții noastre este: ori îi aparținem Domnului care ne dă viață, care este iubire și ne dă totul, sau îi aparținem acelui „domn” care ne ia viața, care ne ucide, care ne ia totul, posedă totul și distruge totul.

Așadar, alternativa nu-i a merge, sau nu, la biserică, ori a-l vesti pe Isus aici și pe dincolo, căci întrebare este: viața ta pe cine-l slujește? Pe mamona care te posedă? Altfel spus, cauți numai interesul (avantajul) tău, profitul tău, banii tăi, libertatea ta și tot restul nu te interesează? Să piară toți săracii și întreaga lume, căci noi vrem să stăpânim, să fim bogați, puternici și prestigioși…

Acest stăpân se numește Satana, nu Dumnezeu… Deși mereu avem acest comportament în numele lui Dumnezeu… Și acest fapt este tragic… De la început satana a întrebat-o pe Eva: Vrei să devii ca Dumnezeu? Și cum e Dumnezeu? E invidios, gelos, îi stăpânește pe toți… Iar tu trebuie să fii ca El, ca să posezi totul… Exact această mentalitate e diabolică… Este vorba de faptul că satana ține locul lui Dumnezeu, că dumnezeul lumii este mamona, banii. Se numește idolatrie… E suficient să ții bună Biserica, dându-i acel 2%… Dar e ceva diabolic… Nu putem sluji la doi domni…

Trebuie să ne slujim de tot ceea ce avem, pentru a crea justiție și fraternitate. Atunci ne folosim de „nedreapta mamonă”, pentru a ne face prieteni… Altfel spus, ne folosim de bunurile pământului, care mereu sunt strânse (dobândite) în mod nedrept, pentru a le distribui și a crea fraternitate, pentru a face posibilă viața pe pământ, ca să eliminăm luptele care ne distrug pe toți și pentru a trăi deja acum viața frumoasă, care constă în faptul că suntem fiii lui Dumnezeu și frați.

Aceasta este doctrina Bisericii, deși mulți creștini fac exact pe dos…

Nu poate sluji… În limba greacă nu avem cuvântul „servitor”, pentru că un om poate sluji și doi, după cum poate avea două locuri de muncă, ci cuvântul dulos, ce desemnează sclavul, care-i proprietatea altuia…

Dacă tu ai sigiliul bestiei, dacă stilul vieții tale constă în a avea tot mai mult, în a deține o putere tot mai mare, în a stăpâni, în a fi dezinteresat de alții… Acesta este sigiliul satanei, care deja stăpânește lumea…

Nu trebui să ne plecăm acestui stil! „Cine trebuie să meargă la închisoare, să meargă, cine trebuie să piară de sabie, va pieri de sabie” (Apoc. 13), dar să nu fim de acord și să nu ne însușim acest stil pentru că înseamnă uciderea umanității noastre, deja acum… În Scrisoarea către efeseni (5, 5) stă scris că lăcomia după avere este idolatrie, adică îl înlocuiește pe Dumnezeu… Banul este dumnezeul acestei lumi pe care toți îl slujim… Printr-un cult direct, șase zile pe săptămână, și printr-un cult indirect (zilele de odihnă) în care ne odihnim, pentru a munci apoi mai bine. Ce viață ducem?! Iar din mijloacele pe care le avem, care ar trebui să ne ajute pentru a trăi fericiți, facem scopuri cărora le sacrificăm viața noastră și a altora, precum și sensul vieții, adică faptul de a fi fiii lui Dumnezeu și frați între noi.

Sfântul Ignațiu, când vorbește despre „sacra doctrină” în Exercițiile spirituale, ne spune că sacra doctrină nu constă în a vorbi, nici despre Cristos, nici despre Dumnezeu și nici despre sfinți, ci este mai simplă:

Satana cheamă toți diavolii și le spune: „Mergeți în lumea întreagă, la toate clasele sociale și învățați oamenii cum să fie bogați, să stăpânească lumea, căci așa ei vor fi cei puternici, cei orgolioși”. Dacă veți face așa, veți putea ieși la pensie, pentru că vom avea lumea la mâna noastră și o vom distruge…

Pe de altă parte, Isus trimite toți discipolii Săi, nu atât pentru a-L predica pe Dumnezeu, pe Isus, ci să învețe oamenii să iubească sărăcia, deci slujirea, umilința, fapt care înseamnă să fie umani… Și atât, căci dacă oamenii vor învăța toate acestea, deja vor fi după chipul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este așa, pentru că iubirea este săracă, împarte, iubirea este slujirea aproapelui, iubirea este umilă, nu se așază deasupra sau pe capul altuia… În acest fel lumea devine umană.

„Sacra doctrină” în latina medievală înseamnă esența creștinismului, și nici măcar nu vorbește despre Dumnezeu, ci constă în a-i învăța pe oameni aceste lucruri concrete… Cine se comportă așa, este fiul lui Dumnezeu și fratele altora, apoi toate celelalte le înțelege…

Noi am inventat multe doctrine și ideologii, care nu au legătură cu creștinismul, ci urmează modelul satanei, cel al puterii, al stăpânirii, al cruciadelor culturale…

În lucrurile mici, de zi cu zi, se decide identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu și frați…

vv. 14-15

14 Auzeau toate acestea și fariseii, iubitori de bogăție, și își băteau joc de el. 15 Dar el le-a spus: „Voi sunteți cei care vă arătați drepți înaintea oamenilor, însă Dumnezeu cunoaște inimile voastre; căci ceea ce este prețios pentru oameni este respingător înaintea lui Dumnezeu.

„Iubitori de argint (de bani)”, denotă că banii erau iubirea lor adevărată. Însă porunca este: „Îl vei iubi pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toate puterile tale, și pe aproapele ca pe tine însuți”… Pentru farisei, dumnezeul lor, dar și aproapele lor, este banul… Ei sunt „Iubitori de argint (de bani)”: adică sunt iubitori, pun întreaga lor pasiune în strângerea banilor, își închină viața strângerii banilor…

Auzind ei aceste lucruri, „Îl luau în bătaie de joc”.

Dar Isus le răspunde: „Voi sunteți cei ce vă faceți pe voi drepți înaintea oamenilor”, pentru că toți oamenii au în comun faptul că sunt asemănători în minciună. De fapt, cu cât mai mari prostii am spune, cu atât mai mult ne cred, cu cât îi înșelăm mai mult, cu atât sunt mai fericiți, până când își deschid ochii…

„Dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu”.

Ce este înalt la oameni?

Averea, puterea, stăpânirea! Adică, orgoliul, aroganța… Aceasta este urâciunea, este anti-dumnezeul numit satana, este numărul 666 (cf. Apoc. 13), este urâciunea pustiirii, este moartea omului, iar noi trăim liniștiți cu acest semn pe mână și pe frunte, adică lucrăm așa, și gândim așa.

În capitolul 15 am vorbit despre Dumnezeul milei, care este Tatăl și ne tratează ca fii. Faptul că suntem fii, trebuie să-l arătăm în raportul nostru cu lucrurile și cu aproapele…

vv. 16-18

16 Legea și Profeții au fost până la Ioan; de atunci se vestește împărăția lui Dumnezeu și fiecare se luptă să intre în ea. 17 Mai ușor este ca cerul și pământul să piară decât să cadă o singură virgulă din Lege. 18 Oricine își lasă soția și se însoară cu alta comite adulter; iar cine se însoară cu una lăsată de bărbat comite adulter.

Ce legătură există între aceste trei versete?

Se vorbește despre lege. Legea se încheie cu Ioan (legea ne spune ceea ce este drept); de atunci se vestește Evanghelia, adică dreptate superioară, cea a Fiului iubit de Tatăl, adică mila. Să ținem cont că nicio virgulă din lege nu-i anulată, pentru că mila niciodată nu-i nedreaptă, pentru că omul care iubește, nu face nedreptate. Cine iubește este drept în chip maxim, nu face nedreptate nimănui, preferă să îndure toate nedreptățile, decât să le facă el. Așadar, iubirea este împlinirea legii.

„Cerul și pământul trec”, deci fiți liniștiți, nu căutați să ocupați toate spațiile, chiar și luna, căci toate trec… Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu trece… Cuvântul lui Dumnezeu poate fi sintetizat astfel: Dumnezeu este Tată, iar noi suntem fii, deci frați… Aceasta este viața veșnică.

Apoi se vorbește despre căsătorie. Ce legătură are căsătoria cu acest discurs? Căsătoria este binele (bunul) maxim! Mai întâi s-a vorbit despre bunurile mici: despre lucruri și posedarea lor…

În antichitate femeia era proprietatea omului, deci era „lucrul” principal pe care-l poseda. Din această cauză bărbatul putea divorța când femeia nu mai era după gustul său (fie pentru că ardea mâncarea, caz în care bărbatul concluziona că nu-i apreciat suficient, deci trebuia să o trimită de la el), ori nu i-a arătat respectul cuvenit, sau pentru că a săvârșit adulter…

Într-un alt loc, Isus răspunde: „La început, nu era așa”. Altfel spus, Isus vrea să dea raportului bărbat-femeie însemnătatea pe care o avea la început în mintea lui Dumnezeu. Care era semnificația căsătoriei la început? „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Gen. 1, 27).

Așadar, chipul și asemănarea noastră cu Dumnezeu nu constau în a fi bărbat, pentru că Dumnezeu nu-i bărbat, nici în a fi femeie, pentru că Dumnezeu nu-i nici femeie, ci în raportul dintre cei doi, pentru că Dumnezeu este iubire, dar, iertare, milă.

Prin urmare, raportul care întemeiază viața este relația bărbat-femeie, este acceptarea „alterității”, a altuia ca fiind diferit de tine și nu proprietatea ta.

În antichitate bărbatul poseda femeia (femeia era sclavă și putea fi alungată, ea nu putea divorța)… În zilele noastre, căsătoria a devenit o posedare reciprocă și fiecare poate divorța… Dar ambele variante sunt greșite, pentru că soții nu trebuie să se posede, ci fiecare trebuie să fie un dar pentru celălalt, așa cum vrea Dumnezeu de la început!

Căsătoria este marele semn al prezenței lui Dumnezeu în lume: acceptarea altuia ca fiind altul, diferit de mine. „Alteritatea” este locul primirii, al iubirii, al darului, al fecundității, al iertării, al unui drum infinit în această direcție…

Și-i frumos că și căsătoria este pusă între „lucrurile mici”, pentru că nu doar prin (în funcție de) raportul nostru cu lucrurile, ci și prin raportul de cuplu (care-i cotidian, 24 de ore pe zi) ne „câștigăm” corturile veșnice… Altfel spus, suntem chemați să trăim în cuplu, nu cu atitudinea de posedare, care strică toate relațiile, și face din celălalt „un obiect” care trebuie să satisfacă toate plăcerile, proiectele mele, ci cu atitudinea acceptării celuilalt ca fiind un altul diferit de mine, cu atitudinea milei, a iubirii, a darului și a iertării.

Ceea ce strică raporturile din familie – bărbat-femeie, părinți-copii – este tocmai atitudinea posedării: „Cine este mai mare, cine comandă, cine stăpânește?”

Posedarea este teribilă, pentru că preschimbă exact ceea ce ne face cel mai asemănători cu Dumnezeu: raportul bazat pe dar dintre bărbat și femeie, care-i început al vieții, simbol al Treimii, mai mult, este realizarea Treimii aici, pe pământ, este preschimbat în loc al morții. De fapt, cele mai mari tragedii au loc în familie: viața familială devine un Iad.

În acest loc, evanghelistul Luca nu dezvoltă tema căsătoriei, pentru că vrea să sublinieze un lucru important: exact aspectul care distruge raportul nostru cu toate lucrurile – faptul de a ne folosi de darurile Tatălui pentru a stăpâni – distruge și cuplul, viața cuplului.

Texte utile:

  • Mt. 19,1-12;
  • 1Cor. 7.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. drd. Mirel Demian