Luca 17,1-10

„Sminteala” este „o piatră” în calea ta, care te face să te împiedici și să cazi. Sminteala nu-i doar păcatul meu, ci este o acțiune care-l face să păcătuiască și să cadă și pe celălalt: te ucide pe tine, dar îl ucide și pe celălalt. Este o sinucidere și o ucidere spirituală. Trebuie să fim atenți să nu smintim pe nimeni! Însă nu trebuie să ne smintim de păcatul aproapelui: fratele trebuie mereu iertat și acceptat. De multe ori nu se convertește tocmai din cauza că noi îl judecăm și-l osândim…

Pentru a nu cădea în rău, trebui să cerem să avem mereu o credință tot mai mare.

Ps. 117 (116)

Este cel mai scurt psalm din Psaltire: în patru versete ni se vestește substanța mesajului biblic! „Puternică este iubirea Sa pentru noi”: ce înseamnă aceste cuvinte, cum se manifestă față de noi iubirea Sa puternică?

Psalmul este o sinteză a tuturor psalmilor, pentru că substanța este „lăudarea”. „Lăudarea” înseamnă a fi fericiți, a avea bucuria lui Dumnezeu; lăudarea (preamărirea) este semnul maxim al iubirii. Lăudându-l pe celălalt, tu arăți că ești fericit că este el însuși.

Opusul laudei este invidia. Invidiosul este deranjat de binele celuilalt. Prin laudă, noi ne bucurăm de acel bine, care este Dumnezeu, de iubirea Sa față de noi.

Cei din antichitate spuneau că lauda (lăudarea) este puterea creației. Iosua, în bătălia din Gabaon, fiind aproape de victorie și observând că începeau să se lase umbrele, a spus: „Oprește-te, soare…”. Experții subliniază că el nu ar fi spus aceste cuvinte, deoarece în ebraică textul este „Taci, soare”. Rabinii explică astfel cuvintele lui Iosua: „Pentru că puterea soarelui, la fel ca puterea întregii creații, stă în a cânta gloria (mărirea) lui Dumnezeu, când soarele a tăcut, s-a oprit, a rămas pe loc”… Acesta este un mod clar de a ne spune că puterea creației stă în lăudare: putem trăi pentru că suntem bucuroși că celălalt este el însuși; că Dumnezeu este Dumnezeu și ne bucurăm de bucuria lui Dumnezeu, de iubirea Sa puternică față de noi și de fidelitatea Sa, care rămâne în veșnicie.

Odată cu această cateheză terminăm de explicat prima etapă a drumului lui Isus spre Ierusalim, etapă începută în Lc. 9, 51, când Isus și-a întărit fața pentru a merge la Ierusalim…

În această călătorie – călătoria este metafora vieții – Isus atinge punctele fundamentale ale călătoriei vieții noastre: raportul nostru cu lucrurile, cu persoanele, cu bunurile, cu toate aspectele cotidiene ale vieții… Substanța revelației e cap. al 15-lea, text în care se revelează spiritul lui Dumnezeu. Pentru că substanța (ținta) acestei călătorii este să ne reveleze cărui spirit îi aparținem, pentru că noi putem străbate drumul vieții ori cu spiritul lui Dumnezeu, ori cu spiritul satanei.

Mă explic: când Isus și-a început ministerul (slujirea) Său după botez, a fost ispitit de Satana, care i-a spus: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele să devină pâine”, adică întreaga bogăție a lumii este a Ta, deci folosește-Te de bogăție și toate vor fi ale Tale… Apoi, dacă ești Fiul lui Dumnezeu, ia puterea în mâna Ta: „Căci toate împărățiile pământului sunt ale mele – zice Satana – și eu le dau cui voiesc”. Ia puterea, căci așa vei da legile juste, cele care sunt în avantajul Bisericii, ale poporului lui Dumnezeu. Apoi, dacă ești Fiul lui Dumnezeu,

aruncă-Te de pe aripa Templului, căci Dumnezeu este de partea Ta, vei vedea că Dumnezeu va asculta de Tine…

Acesta este spiritul pe care-l are și Petru: când Isus îi spune că va merge la Ierusalim, dar nu pentru a lua puterea, așa cum se aștepta Petru, ci pentru a fi ucis de bătrâni, de arhierei și de cărturari… Petru răspunde că așa ceva niciodată să nu I se întâmple. Iar Isus îl numește „Satană”…

Ce spirit au Iacob și Ioan (care alături de Petru sunt cei care au văzut Schimbarea la Față și agonia lui Isus în Ghetsimani) la începutul călătoriei, când au trecut printr-un sat de samariteni, iar locuitorii nu au dorit să-L primească pe Isus? Dacă Tu, la începutul călătoriei, nu intervii, ar fi scandalos să începi printr-un eșec, căci apoi nimeni nu Te va primi și urma… Să trimitem un foc din cer, care să-i mistuie pe toți, căci așa se vor învăța minte, și toți ceilalți vor înțelege cine ești Tu…

Iar Isus răspunde: „Nu știți cărui spirit îi aparțineți”…

Prin urmare, există spiritul Satanei – cel de a dori bogăția, puterea, stăpânirea altora și de a avea controlul asupra lui Dumnezeu – și spiritul lui Isus care ne spune: „Fericiți voi, cei săraci”, deoarece Dumnezeu este sărac pentru că dă tot ceea ce are, „Fericiți cei umili și slujitori”, pentru că Dumnezeu este umil și slujitor, pentru că iubirea este umilință și slujire, nu este stăpânirea altuia. A-l stăpâni pe celălalt este urâciune, este anti-Dumnezeu!

Este adevărat că am putea trăi evlavia creștină, având spiritul opus celui lui Isus, la fel ca Petru, Iacob și Ioan, și la fel ca toți ceilalți care încă se mai ceartă în timpul Ultimei Cine ca să afle cine va fi cel mai mare între ei…

Să ne lumineze Domnul, pentru că niciodată nu am învățat corect această lecție. Ispitele pe care le-a avut Isus sunt ispitele pe care Biserica le are în mod constant. Prigonirile nu ne fac rău, ci ne fac bine, însă alianțele greșite ne fac rău, cele în care ne aliem cu puterile de care Isus s-a dezis, ca fiind ispite diabolice… Însă noi acceptăm puterile propuse de aceste ispite: este un coșmar… Făcând astfel, vom avea rezultatele pe care le vedem în Irlanda, în Spania, în Olanda, care în trecut se declarau mari națiuni catolice, dar care, dintr-o dată, descoperă că trebuie să vândă bisericile, pentru că nimeni nu mai intră în Biserică… …

Dacă nu avem spiritul lui Isus, noi, creștinii, muncim împotriva Împărăției lui Dumnezeu! Din cauza noastră nu vine Împărăția lui Dumnezeu. Împărăția vine prin mărturie, prin martiriu. Nu numai la nivelul bunei intenții personale, pentru că Împărăția lui Dumnezeu, care este mila Tatălui, atinge toate raporturile dintre persoane: cu fratele, cu soțul, cu soția, cu pruncii, cu bunurile lumii…

În această seară vom vedea ce este Împărăția lui Isus, stilul lui Isus, pornind de la ultimele cuvinte pe care Isus le adresează discipolilor la finalul primei etape a călătoriei – care se încheie cu pilda tatălui milostiv – subliniind tema milei, a milei care apoi trebuie aplicată tuturor relațiilor.

În cateheza noastră vom sublinia felul în care mila trebuie trăită în interiorul Bisericii.

Se citește Lc. 17, 1-10

1 Apoi a spus discipolilor săi: „Este imposibil să nu vină scandalul, dar vai celui prin care vine! 2 Ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega o piatră de moară de gât și ar fi aruncat în mare, decât să scandalizeze chiar și numai pe unul dintre aceștia mici. 3 Fiți atenți cu voi înșivă! 4 Dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori se întoarce la tine, spunând: «Îmi pare rău!», tu să-l ierți!” 5 Apostolii i-au spus Domnului: „Mărește-ne credința!” 6 Iar Domnul a spus: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te și plantează-te în mare!» și v-ar asculta. 7 Cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păstorit, când acesta se întoarce de la câmp îi va spune: «Vino îndată și așază-te la masă!» 8 Nu-i va spune mai degrabă: «Pregătește-mi ceva pentru cină, încinge-te ca să-mi slujești până când voi mânca și voi bea eu, după aceea vei mânca și vei bea și tu»? 9 Oare trebuie să-i mulțumească servitorului că a făcut cele poruncite? 10 Tot așa și voi, când faceți toate cele care vă sunt poruncite, spuneți: suntem servitori nefolositori, am făcut ceea ce eram datori să facem”.

Acest text este o sinteză a primei părți a călătoriei lui Isus, subliniind temele fundamentale ale comunității creștine.

Comunitatea creștină – la fel ca toate comunitățile umane – este alcătuită din oameni obișnuiți, care păcătuiesc, care smintesc și sunt smintiți… Răul există. Nu suntem feriți de lume… Păcatul este în noi, și nu-i mai mic decât în alții. Mai mult, dacă un om este creștin, este cel care înțelege că are păcate… Cine nu-i creștin, de obicei îi acuză pe alții de păcat…

Creștinul este cel care știe că este păcătos și răscumpărat (iertat): acesta este Botezul. Apoi avem tema smintelii (a păcatului), care devine locul acceptării milei. Apoi avem tema credinței: avem nevoie de un supliment al credinței pentru a trăi iertarea și mila, căci nu ne este suficientă credința vagă pe care o avem. Apoi avem temele slujirii și a gratuității. Toate aceste teme sunt însușirile fundamentale ale comunității creștine: o comunitate care trăiește – la fel ca toate comunitățile din această lume – în mijlocul smintelilor și al păcatelor, dar care trăiește acceptarea aproapelui și iertarea. Dar pentru a trăi acceptarea și iertarea, este nevoie de o sporire (creștere) constantă a credinței, adică de o creștere permanentă a cunoașterii iubirii lui Dumnezeu față de noi, astfel încât să nu-i stăpânim pe alții, ci să-i slujim în mod gratuit, și nu în vederea vreunui câștig…

v. 1-3

1 Apoi a spus discipolilor săi: „Este imposibil să nu vină scandalul, dar vai celui prin care vine! 2 Ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega o piatră de moară de gât și ar fi aruncat în mare, decât să scandalizeze chiar și numai pe unul dintre aceștia mici. 3 Fiți atenți cu voi înșivă!

Textul poate fi citit în multe feluri. Ar trebui să căutăm 7 miliarde de pietre de moară, să ni le legăm de gât și să ne aruncăm cu toții în mare… Așa face creștinul mediocru: mereu vede smintelile și le denunță…

Să ne amintim pilda cu neghina. Semănătorul seamănă grâu bun, dar împreună cu el crește și neghina.

Cine a făcut-o? Un dușman a trecut… Iar discipolii întreabă: „Învățătorule, să mergem să o scoatem?”… Isus răspunde: „Lăsați-o să crească împreună cu grâul!” Dacă am smulge neghina, am smulge și grâul…De ce?

Neghina reprezintă răul. Dacă nu știm ierta răul, înseamnă că nu avem milă, deci noi suntem „neghină”… Dacă noi îl condamnăm pe fratele nostru care greșește, înseamnă că suntem împotriva lui Dumnezeu care l-a mântuit și-l iubește…

Evanghelistul tratează mai întâi tema smintelii, care nu-i un simplu păcat, pentru că sminteala este ceva mai grav: îl determini pe celălalt să greșească…

Spre exemplu, când Isus a fost refuzat de locuitorii unui sat din Samaria, Iacob și Ioan, cugetând că toți vor afla că Isus n-a fost primit și nimeni nu-L va mai primi, și totul se va termina, I-au spus: trimite fulgere din cer, le dăm tuturor o lecție cu privire la felul în care trebuie tratați păcătoșii și astfel rămânem numai noi, drepții, blânzii, înțelepții…

Pilda noastră este adresată discipolilor, cea anterioară fariseilor, iar pilda următoare va fi pentru apostoli…

Nu înțelegem prea bine ce diferență există între farisei, discipoli și apostoli, pentru că toți suntem la fel…

Suntem discipoli în măsura în care învățăm de la Isus. Suntem apostoli pentru că, învățând de la El să fim fii, suntem trimiși fraților… Și suntem farisei pentru că mereu nu vrem să învățăm de la Isus, ci vrem să facem exact opusul.

Luca nu greșește în a defini interlocutorii lui Isus, în a nota că fariseul este în interiorul discipolului și al apostolului. Evanghelia este scrisă pentru acel fariseu prezent în interiorul nostru, care L-a ucis pe Dumnezeu. Fariseul nu-i păcătosul vulgar, ci este cel care osândește păcatele altora; cel care nu-l acceptă pe fratele său…

Textul grec subliniază: „E inacceptabil să nu se întâmple”, altfel spus, noi trebuie să acceptăm că se vor întâmpla…

Cuvântul „a accepta” este cuvântul fundamental al Evangheliei.

Cine este Dumnezeu? Este Cel care-i primește pe toți… Deci, „a accepta” este sinonimul lui „a primi”… Așadar, să primim că există sminteli. Nu putem să nu acceptăm acest adevăr! Pentru că dacă nu acceptăm smintelile și acționăm împotriva acelor persoane, înseamnă că noi suntem împotriva milei, deci împotriva lui Dumnezeu.

Ați citit undeva că Dumnezeu a mers să împiedice vreo sminteală, că a mers să taie mâna hoțului pentru a nu fura sau să-i blocheze în vreun fel pe alții, care merg să facă alte rele?

Noi am face așa, aplicând legea talionului…

De ce Dumnezeu nu se comportă la fel ca noi?

De ce noi, creștinii, ne încăpățânăm să facem așa, de ce vrem să impunem legi care să aibă acest rezultat, neputând noi să facem așa în mod direct? Dincolo de arderile pe rug pe care le-am făcut și pe care continuăm să le facem…

Ne comportăm astfel tocmai pentru că nu avem mila lui Dumnezeu! Pentru că răul prezent în noi, când îl observăm în celălalt, îl vedem foarte bine… Și, condamnând răul din el, noi ne simțim buni… Așadar, suntem fericiți când vedem răul în persoana din fața noastră, în celălalt…

Dar, adevărul este că răul este în interiorul nostru și iese la lumină! Apoi, același rău care mă împinge pe mine să fac răul, este răul care-i determină și pe alții să facă răul…

Deci nu putem să nu acceptăm…

Dumnezeu acceptă…

Isus spune: „Dar vai aceluia prin care vin smintelile”! Este importantă sublinierea „Vai!”, dar textul grec este: „Vai Mie”. Altfel spus, sminteala, răul smintelii, cade mereu asupra lui Isus. Crucea este marea sminteală! Pe cruce Dumnezeu ni se prezintă ca hulitor, blestemat, părăsit de Dumnezeu, ia asupra Sa răul lumii. Aceasta este sminteala absolută…

Dacă noi acceptăm smintelile, nu înseamnă că spunem: „Toate merg bine, căci așa este în lume…”… Nu, ci „Vai mie!”, adică eu simt răul smintelii pe care o înfăptuiește celălalt și eu port răul său asupra mea… Este crucea lui Cristos: El plătește pentru răul făcut de noi, Isus nu ne pune să plătim noi pentru răul pe care-l facem… Crucea este acest „Vai Mie!”

Apoi notează că sminteala este mare rea decât sinuciderea…

„A fi aruncat în mare” se referă la ucidere sau la sinucidere… Așadar, sminteala este moartea cea mai rea care există, pentru că prin sminteală nu doar că mă sinucid, ci-l ucid și pe aproapele, adică îl împing pe celălalt să facă răul…

Isus denunță gravitatea smintelii, dar n-o împiedică… El nu creează legi speciale împotriva smintelilor, căci nu spune: „Să trimit trăsnete din cer sau să sporesc pedepsele”… Nu! Ci Isus răspunde smintelii cu „Vai Mie!”, adică cu crucea, loc în care El va deveni blestem, păcat și sminteală absolută pentru noi toți; și va lua asupra Sa răul (păcatul) lumii…

Sminteala este ceva serios, și tocmai din această cauză ne îndeamnă să nu o facem… Altfel spus, tolerați smintelile pe care le fac alții, dar fiți atenți ca voi să nu smintiți, pe cât vă este cu putință…

Pentru a nu sminti, mai întâi de toate trebuie să ne dăm seama că smintim… Noi, care venim la Biserică, cât de mult smintim prin faptul că alergăm mereu după putere, după stăpânire, prin faptul că nu respectăm libertatea și conștiința altora, prin faptul că vrem să impunem Evanghelia cu ajutorul legii… Acestea sunt smintelile cele mai grave!

„Vai Mie! Luați aminte la voi înșivă”, sunt cuvinte pe care Isus le adresează discipolilor…

„Unul din aceștia mici”… În Evanghelia după Luca „aceștia mici” sunt pruncii, deși în acest loc nu se gândește atât la prunci, cât la oamenii mai slabi din comunitate, la cei care au o credință nesigură, la cei cărora le este greu să urmeze „pasul” comunității… Criteriul lui Isus este în funcție de cei mai „mici”, nu în funcție de cei mai buni

Să nu uităm că Isus i-a smintit pe arhierei, pe cărturari, pe bătrâni, adică pe toți oamenii puternici, inteligenți și înțelepți… Dar n-a smintit lumea, căci ea-L înțelegea…

Însă, de obicei, noi îi smintim pe cei mici tocmai pentru a nu-i sminti pe cei puternici… Pentru că a fi „cumsecade” înseamnă a nu-i sminti pe cei puternici… Din această cauză „ai Săi” i-au spus lui Isus că Și-a ieșit din minți… „Fii de acord cu cei puternici și vei vedea că lucrurile îți vor merge mai bine”…

Însă, nu! Isus n-a smintit pe cei mici, ci pe toți ceilalți și… chiar și-n zilele noastre ne smintește…

Nu din întâmplare a fost ucis de arhierei – care reprezintă puterea politică și cea religioasă – de bătrâni – reprezentând puterea economică mafiotă – și de cărturari, care întruchipează puterea culturală în slujba celorlalte puteri… Aceasta este Evanghelia!

„Cei mici” sunt o categorie din Evanghelie: sunt cei întemnițați, emigranții, cei goi, sunt cei care nu contează, cei pe care, când îi întâlnim, întoarcem capul în cealaltă parte, cei pe care nu-i vrem, cei care dorim să plece de la noi… Sunt alții (care nu sunt ca noi și cu noi). Însă acești „alții” sunt Altul, sunt Cristos! „Tot ceea ce ați făcut unora dintre aceștia mai mici, Mie Mi-ați făcut”… Cei mici nu trebuie smintiți! Deși ei sunt marea sminteală a lumii: sunt sminteala crucii, iar Domnul este prezent în ei (și pe cruce) și ne mântuiește…

Raportul Bisericii cu lumea ar trebui să fie diferit față de cel pe care-l vedem și față de cel pe care ni-l imaginăm, la fel ca Petru, Iacob, Ioan și ca toți ceilalți discipoli…

v. 4

4 Dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori se întoarce la tine, spunând: «Îmi pare rău!», tu să-l ierți!”

„Păcat” înseamnă a nu atinge ținta. Toți suntem faliți… Există multe falimente…

Dacă fratele păcătuiește, tu ce trebuie să faci?

Să-l corectezi: se numește corectarea frățească, ea fiind un mare dar pe care-l avem… Însă când aplicăm corectarea frățească, noi facem o greșeală: noi o punem în primul capitol al „evangheliei noastre”… Mereu vrem să începem prin a-i corecta pe alții…

Evanghelistul Luca așază corectarea frățească în capitolul al șaptesprezecelea, după pildele milei… Este clar?

Prima corectare frățească este „o mustrare” care-l lovește pe celălalt îi smintește pe cei mici; însă corectarea fraternă – propusă de evanghelie – se numește iertare!

Noi zicem: „Ceartă-l. Iar dacă se pocăiește, iartă-l”…

„Și dacă nu se pocăiește, ce să-i facem? Oare trebuie să-l ucidem?”

În Cartea leviticului 19, 17-18 stă scris: „Să nu dușmănești pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porți păcatul lui. Să nu te răzbuni cu mintea ta și să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”.

Dușmănia fratelui în inimă distruge relațiile: ne închide în noi, ne închide față de alții

Este important să ținem cont că în Evanghelie corectarea frățească are loc după capitolul al cincisprezecelea, în care se vorbește despre cei doi frați. Dintre ei, este implacabil și nemilos tocmai cel care se crede just… El comite adevăratul păcat: cel de a ucide fratele și pe Tatăl…

Corectarea frățească presupune mila, adică faptul că eu îl accept pe aproapele și-l iubesc. Numai în acest caz aproapele se poate schimba. Dacă aproapele nu se schimbă, este din vina mea, pentru că el se simte criticat și judecat de mine…

Dacă aproapele nu se schimbă, vina nu-i a sa, ci este a mea… Dacă eu, de fiecare dată când el greșește, îl critic, îmi va răspunde: „Te rog să mă lași în pace!”

Cu alte cuvinte, mai întâi de toate este nevoie să-l accept și să fiu milostiv față de el. Apoi -după ce l-am acceptat și am avut milă față de el – dacă într-adevăr a făcut ceva grav, poți să-i spun unde a greșit… Dar poate că-i inutil să i-o spun, pentru că deja el a înțeles unde a greșit…

Iar dacă nu se pocăiește, evanghelistul Matei ne spune că ar trebui să-l tratăm ca pe un vameș și păcătos.

Cum trebuie tratați vameșii și păcătoșii?

Isus ne spune că El n-a venit pentru drepți, ci pentru păcătoși. Altfel spus, dacă nu se convertește, trebuie tratat cu o iubire și mai mare, deci nu trebuie condamnat…

„Cu o iubire și mai mare”, pentru că înseamnă că eu n-am avut o iubire suficient de mare ca să-i arăt iubirea Tatălui, pentru a-l ajuta să înțeleagă iubirea…

De ce un om săvârșește răul?

Pentru că nu știe să iubească și pentru că nu se simte iubit…

Aceasta este învățătura centrală a Bisericii.

Noi suntem păcătoși, iertați de iubirea infinită a Tatălui, iubire care ni s-a arătat pe cruce… Acesta este harul baptismal: Cristos a murit pentru mine, păcătosul. Și dacă eu am acest har, atunci îl iert pe aproapele; dacă nu am acest har, nu-l iert. Dar atunci, eu sunt cel care nu am harul baptismal… Deci, eu sunt un nenorocit…

Nu trebuie să mă intereseze dacă aproapele se convertește sau nu… Ci eu trebuie să mă convertesc față de el (prin a-l iubi mai mult)…

Când ni se spune să iertăm de șapte ori pe zi… „Șapte” este simbolul plinătății, al perfecțiunii. Acest fapt înseamnă că aproapele nu face nimic altceva, decât să păcătuiască împotriva mea toată ziua… Nu înseamnă că eu trebuie să-l iert numai de șapte ori, ci că el nu face altceva decât să mă supere, deci aceasta este plinătatea vieții lui… Fapt pentru care măsura iertării este calculată în baza fragilității fratelui, nu în baza capacității mele de a ierta, ci în baza capacității mele de a mă raporta la fratele care nu face altceva decât să mă supere, să lucreze împotriva mea

Luca ne povestește că Isus i-a iertat pe cei care L-au răstignit. Isus nu se adresează în mod direct celor care-L răstignesc, nu le zice: „Vă iert”, ci spune: „Tată, iartă-i pentru că nu știu ce fac”… Isus încredințează iertarea Sa totală Tatălui, pentru că oamenii care în acel moment Îl răstignesc nu sunt în măsură să primească iertarea Sa, pentru că nu sunt în măsură să citească răul pe care îl fac.

Substanța lui Dumnezeu este iertarea. Iubirea este un dar; iar unde află un rău (păcat), iubirea devine iertare, adică o iubire mai mare… Esența lui Dumnezeu se arată în păcat: „Unde s-a înmulțit păcatul a sporit și mai mult harul”… Tocmai în păcatul nostru Se arată ca fiind Dumnezeu, ca fiind Iubire necondiționată și absolută.

Iertând și iubind astfel, noi devenim fiii lui Dumnezeu; dacă nu, nu suntem fiii Săi.

Așadar, iertarea ne face fiii lui Dumnezeu. Din această cauză, iertarea este o minune mai mare decât cea de a învia un mort. Pentru că un mort moare din nou, chiar dacă învie… Însă iertând, tu devii fiul lui Dumnezeu și-i dai și aproapelui posibilitatea să devină fiul lui Dumnezeu. Îi oferi cel mai mare dar!

Gândiți-vă, tocmai în păcat avem posibilitatea să oferim cel mai mare dar.

Mulți cred că creștinismul este o adunătură de oameni buni care sunt în pas cu moda, dar nu este așa!

Toate acestea Isus le-a spus discipolilor, fapt care înseamnă că ucenicii trebuie să învețe să accepte smintelile și să ierte…

La un moment dat intervin apostolii, adică discipolii care au fost trimiși: dacă ucenicii știu accepta smintelile și știu ierta, pot fi trimiși fraților. Dacă nu, ar fi mai bine să stea acasă…

vv. 5-6

5 Apostolii i-au spus Domnului: „Mărește-ne credința!” 6 Iar Domnul a spus: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te și plantează-te în mare!» și v-ar asculta.

„Sporește-ne credința”… Este prima rugăciune corectă, rostită de discipoli și de apostoli… Avem nevoie de un supliment de credință…

Ce este credința?

Noi spunem că e însemnătatea rațională a adevărurilor revelate… Trebuie să adaug puțin sens adevărurilor revelate? Nu! Credința este cu totul altceva! Este iubirea pe care o are Dumnezeu față de noi! Credința înseamnă că credem iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi; credința este harul infinit al lui Dumnezeu pentru noi… Înțelegerea misterului profund al iubirii lui Dumnezeu pentru noi ne permite să-i iertăm pe alții…

Să ne amintim pilda celor 10000 de talanți. Dacă eu știu că Domnul m-a iertat de 10000 de talanți, echivalentul a 200 000 de ani de muncă, fiind datoria pe care o avem față de El care ne-a dat totul, până la a ni Se da și pe Sine… Ce ar fi putut să ne dea mai mult?

Dacă noi suntem conștienți de acest dar infinit pe care l-am primit, cum de nu putem să-l iertăm pe aproapele și să tolerăm sminteala lui? Înseamnă că încă nu avem credință, că nu credem în darul primit de la Dumnezeu…

Da, am puțină credință… Dar încă nu am înțeles valoarea infinită a darului pe care Dumnezeu mi l-a făcut… Substanța întregului discurs este credința. Iar credința nu-i „credința mea”, căci credința mea imediat se clatină… Ceea ce nu se clatină este faptul că Dumnezeu mă iubește infinit de mult. Iar credința constă în a accepta această iubire infinită a lui Dumnezeu, care are o atât de mare încredere în mine, încât a murit pentru mine, păcătosul… Crezând că eu sunt bun sau că voi deveni bun…

Altfel spus, mereu avem nevoie să ne fie sporită credința, adică să alergăm la centrul credinței noastre, care este următorul: că Domnul a murit pentru păcătoși, dintre care eu sunt cel dintâi, spune sfântul Pavel…

În Evanghelia după Luca este scris: „Iată, satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu M-am rugat pentru tine, să nu piară credința ta” (22, 31-32). Odată ce tu ai avut experiența că Eu te iubesc, trecând prin trădare, prin lepădare, atunci întărește-i pe frați, reîntoarce-i la credință

Ne mai spune că ne este suficientă o credință cât „un grăunte de muștar”, de mărimea unui vârf de ac, pentru a dezrădăcina un sicomor și a-l planta în mare… Se pare că credința produce dezastre ecologice… Sicomorul este simbolul omului: puțină credință poate mișca discipolul, îl poate „arunca” în „marea milei” lui Dumnezeu…

Însușirile comunității creștine sunt: sminteala, păcatul, iertarea, credința (dar nu cea pe care noi o avem de obicei), slujirea în loc de stăpânire și gratuitatea în locul banilor și al câștigului…

vv. 7-8

7 Cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păstorit, când acesta se întoarce de la câmp îi va spune: «Vino îndată și așază-te la masă!» 8 Nu-i va spune mai degrabă: «Pregătește-mi ceva pentru cină, încinge-te ca să-mi slujești până când voi mânca și voi bea eu, după aceea vei mânca și vei bea și tu»?

Aratul și păstoritul sunt slujiri apostolice: a ara pământul lui Dumnezeu, a-l semăna, a face să răsară și să crească Cuvântul; și a păstori pentru a conduce…

Ce ne amintește scena descrisă în aceste versete?

Dacă niciun stăpân nu face așa, să ne amintim ce a făcut Isus la Cina cea de taină… Îi invită pe discipoli să se așeze la masă, se încinge cu un ștergar, îi slujește și le dă viața Sa ca hrană: „Acesta este Trupul Meu, dat pentru voi”…

Isus le spune apostolilor că problema nu-i „Cine este primul”. La Ultima cină încă vor mai discuta despre cine este primul între ei, cine stăpânește… Dar, problema adevărată este: „Cine slujește?”, pentru că a iubi – în mod concret – înseamnă a-l sluji pe celălalt, și nu a se sluji de celălalt, și cu atât mai puțin a-l stăpâni pe celălalt.

La Ultima cină Isus le va spune: „Eu sunt în mijlocul vostru, precum cel care slujește”. Este singura definiție pe care o dă despre Sine: este Slujitor…

În loc de „slujitor”, în limba greacă este folosit cuvântul „sclav”, pentru că servitorul este un om a cărui muncă îi aparține stăpânului, dar el nu aparține stăpânului; însă sclavul este cel care-i aparține altuia…

„A fi sclav” este cea mai înaltă formă a libertății, ne spune sfântul Pavel… „Fiți sclavi unii altora, în iubire” (Gal. 5, 13), fapt care înseamnă că eu sunt al tău și tu ești al meu… Ființa unuia aparține celuilalt în deplină gratuitate, nu numai munca… Pentru că iubirea nu-i ceva care se plătește prin muncă, prin prestații, ci înseamnă că unul este al celuilalt. Și aceasta este deplina libertate…

vv. 9-10

9 Oare trebuie să-i mulțumească servitorului că a făcut cele poruncite? 10 Tot așa și voi, când faceți toate cele care vă sunt poruncite, spuneți: suntem servitori nefolositori, am făcut ceea ce eram datori să facem”.

În Biblie aflăm traducerea: „suntem servitori nefolositori” (inutili)… Iar un slujitor nefolositor nu folosește la nimic…

Însă sensul textului grec este diferit: după ce tu ai făcut tot ceea ce ai făcut, adică ceea ce Domnul ne-a poruncit…

Și ce ne-a poruncit Domnul?

Care-i porunca Domnului?

Vă veți iubi așa cum Eu v-am iubit! Fiecare să-și pună viața în slujirea celorlalți… Și, după ce ai făcut acestea, nu trebuie să aștepți o răsplată, căci dacă iubești pentru a primi un salariu, dacă pretinzi să-ți fie plătită iubirea, faci desfrânare…

Iubirea este gratuită! Tu vei răspunde: „Sunt sclavul Tău fără să pretind vreun câștig, pentru că mă interesează numai să fiu al Tău”… Mă interesează iubirea și gratuitatea… Am făcut numai ceea ce trebuia să fac. Sunt al Tău, și atât.

Gratuitatea este cel mai profund aspect al iubirii și al slujirii. Dacă slujirea și iubirea nu sunt gratuite, sunt desfrânare, sunt o stăpânire, o subjugare a celuilalt… Nu sunt har și gratuitate.

În acest loc, după pildele milei și la sfârșitul primei etape a drumului spre Ierusalim, e frumos să vedem trasat chipul spiritului Fiului care intră în Biserică, în noi, tocmai în aspectele în care credem că Domnul nu are legătură cu noi: în sminteală, care este locul acceptării, și nu al osândirii. Păcatul? Este locul iertării! Iertarea este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Noi toți suntem iertați și iubiți în mod infinit: Isus a murit pentru noi.

Avem nevoie de credință ca să înțelegem și să primim iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi… Numai atunci vom putea și noi – la fel ca Isus – să iertăm și să slujim în gratuitate. Vom deveni ca El.

Această logică ne poate scoate din două mentalități false în care ne-am putea afla. Cea dintâi am putea-o numi „mentalitatea contractuală”, care constă în a fi convinși că am făcut tot ceea ce trebuia să facem, suntem în ordine, suntem într-o situație în care, eventual, noi putem să-i judecăm pe alții, nimeni nu poate să ne spună nimic. Dar această mentalitate este opusă celei în care suntem invitați să recunoaștem că mereu avem nevoie de iertare… A doua mentalitate este „dorința dezordonată de a avea rezultate”, care în Biserică și-n lumea discipolilor/apostolilor produce dezastre; se discută până în ultimul moment – înaintea lui Isus care dă viața – ca să afle cine este cel mai mare între ei, cine este mai bun, cine are mai multe merite. Și aici mentalitatea este cea a unei iubiri ce trebuie plătită.

În ce fel putem aplica învățătura lui Isus în relațiile familiale, în comunitate, în societate? Ce spirit urmăm? Dacă un om pretinde că are deja spiritul lui Isus, înseamnă că deja este răstignit pe cruce.

Este important să înțelegem că nu avem spiritul lui Isus și că El a murit pentru noi, pentru că avem spiritul opus spiritului Său, căci L-am răstignit…

Cel puțin să ne dăm seama că nu avem spiritul lui Isus! Dacă pretindem că-L avem, este vai de noi, înseamnă că nu suntem creștini, ci ne prefacem că suntem… De fapt, suntem farisei, ne mințim pe noi înșine, pentru că vedem doar răul din alții și-i criticăm…

Dacă însă descoperim că răul este în noi, înțelegem că Domnul ne-a iubit,

S-a dat pe Sine pentru noi. Atunci și noi vom începe să-i „mâncăm” (manipulăm, osândim) mai puțin pe alții…

Texte utile

  • Lc. 9,51-17,10, prima etapă a călătoriei lui Isus spre Ierusalim;

Întrebări:

  • Din ce cauză nu trebuie să împiedicăm smintelile altora, ci trebuie să fim atenți să nu-i smintim?
  • Poate avea succes corectarea frățească, dacă eu nu accept păcătosul cu mila lui Dumnezeu?
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila