Luca 17,11-19

Numai atunci când cineva lipsește, poți să înțelegi cât era de important.

Prima parte a Evangheliei după Luca este o cateheză a „ascultării”, deoarece omul devine cuvântul pe care-l ascultă. Este vorba de audierea discursului de pe munte – care este autobiografia lui Isus – și ascultându-L pe El devenim ca El. De la primul capitol la al nouălea avem cateheza ascultării. Ce produce Cuvântul în noi? Ne face egali cu El. Scopul final al ascultării este schimbarea la față. Vrei să vezi chipul lui Dumnezeu? Ascultă Cuvântul! Chipul lui Dumnezeu va fi chipul tău, deoarece vei deveni ca El. Prin urmare, în centrul Evangheliei se află schimbarea la față, chipul, care înseamnă identitatea – după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Partea a doua a Evangheliei este o întreagă descriere a chipului: fiecare pericopă arată o parte din acest chip, deoarece chipul nu ne este oferit încă de la început. Un om, până la urmă, are fața pe care și-o merită. Întreaga viață este o construire a chipului. Este vorba de un parcurs. Această parte a Evangheliei descrie drumul (călătoria) lui Isus la Ierusalim, prezentându-ne Spiritul Său, chipul Său, și se încheie cu „theoria”, adică cu viziunea lui Dumnezeu (Lc. 23,48), atunci când pe cruce ne descoperă identitatea Sa de Fiu egal cu Tatăl.

În această a doua parte a Evangheliei – în care ne aflăm – există o primă etapă a călătoriei, atunci când Isus își „întări fața” pentru a merge la Ierusalim (Lc. 9, 51) unde să-Și dea viața. Și discipolii sunt „duri”, dar într-un alt sens: sunt duri împotriva mulțimii, în timp ce Isus este dur, determinat să meargă să-Și dea viața pentru toți.

Prima etapă a călătoriei – care descrie Spiritul Fiului, care e Iubire – se încheie în Lc. 13,21, loc în care ni se descrie Spiritul Fiului, deoarece putem să-L iubim mult pe Isus – la fel ca ucenicii Iacob și Ioan – dar să avem spiritul contrar celui al lui Isus. Apoi în Lc. 13, 22 – unde începe a doua etapă – se amintește din nou Ierusalimul și Isus care se îndreaptă către acest oraș până în Lc. 17, 10. În această parte tema fundamentală o constituie mântuirea. Cine se mântuiește? Textul subliniază că mântuirea este iubirea gratuită a lui Dumnezeu. Sunt mântuiți numai cei pierduți, care acceptă iubirea gratuită. Prin urmare, mântuirea este un dar, este milă. Am subliniat modul în care îndurarea constituie baza (pătrunde în țesutul) tuturor relațiilor.

Rezultatul descrierii „chipului îndurător care trebuie trăit concret în toate relațiile”… este că ne descoperim ca fiind hidropici, referindu-ne la scena de la începutul călătoriei. Un om atât de bun, atât de drept, atât de mândru de sine… este prea gras să intre pe poarta strâmtă a Împărăției cerurilor, căci ușa Împărăției este mila accesibilă tuturor celor pierduți. Această poartă este prea îngustă pentru cei „drepți” (după puterile lor), fiind prea grași. Și atunci, cap. 14-17 au rolul de a-i dezumfla pe hidropici, adică acele persoane credincioase care nu vor, la fel ca fratele mai mare – să intre la ospățul Împărăției pentru că: doar eu merit să fiu la ospăț, acel păcătos nu merită. El trebuie să stea afară. Aceste persoane au spiritul opus celui al lui Isus.

Acum începe a treia etapă a călătoriei. Dacă cineva a înțeles că este la fel ca fratele mai mare, identic cu hidropicul, se întreabă: Ce să fac, eu nu mai pot călători…? Călătoria spre Ierusalim, loc în care se revelează gloria, fața lui Dumnezeu, mântuirea, nu este pentru mine. Vom vedea pentru cine este această călătorie.

Lc. 17, 11-19

11 În timp ce mergea spre Ierusalim, a trecut prin Samaria și Galileea. 12 A intrat într-un sat și i-au venit în întâmpinare zece leproși care stăteau la distanță. 13 Aceștia au ridicat glasul, strigând: „Isuse, Învățătorule, îndură-te de noi!” 14 Văzându-i, el le-a spus: „Mergeți și arătați-vă preoților!” 15 Și, în timp ce mergeau, s-au curățat. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas puternic 16 și s-a prosternat la picioarele lui, mulțumindu-i; iar acesta era samaritean. 17 Atunci Isus a spus: „Oare nu s-au curățat zece? Unde sunt ceilalți nouă? 18 Nu s-a găsit cine să se întoarcă și să-l preamărească pe Dumnezeu decât acest străin?” 19 Apoi i-a zis: „Ridică-te și mergi! Credința ta te-a mântuit”.

Textul este mișcător. Are 10 verbe care exprimă mișcarea, iar scena se modifică cu fiecare verset. Suntem pe cale, și situația se schimbă continuu. Este un text plin de contradicții (idei greșite) și de nesupuneri. Prima nesupunere este lipsa de sens de a merge la Ierusalim pornind din Samaria și mergând spre nord în Galileea, în timp ce Ierusalimul este în partea de sud, adică greșind direcția. Isus greșește direcția parcursului. Primul act lipsit de sens. A doua contradicție: leproșii se apropie de El, știind bine că nu aveau acest drept. A doua încălcare a legii. A treia încălcare a legii: Isus îi trimite la Ierusalim, deși leproșii nu puteau merge la Ierusalim. A patra încălcare: unul din cei zece se întoarce la Isus, deși Mântuitorul i-a spus să meargă la Ierusalim și să se prezinte preoților. Acesta nu ascultă sfatul lui Isus și se întoarce la El. A cincea încălcare: Isus îl aprobă, și apoi îl trimite de la El, îl trimite spre cei nouă.

Protagoniștii sunt leproșii. Deși Luca evită repetarea descrierii evenimentelor, în acest loc redă pentru a doua oară o vindecare a leproșilor. Este singurul evanghelist. Pentru că în acest punct, discipolul, dacă a înțeles ceva, își dă seama că este imposibil pentru ucenic să întreprindă călătoria lui Isus. Merg în direcție contrară Iacob, Ioan, Petru și toți ceilalți. Practic este o călătorie interzisă. Suntem leproși și nu putem merge la Ierusalim. De aceea evanghelistul scrie acest text… tocmai pentru noi.

v. 11

11 În timp ce mergea spre Ierusalim, a trecut prin Samaria și Galileea.

Este un verset care are rolul unei „rame” pentru un tablou. Și ramele sunt importante. Este a treia oară când se amintește călătoria lui Isus. Prima dată s-a amintit atunci când El și-a întărit fața pentru a merge la Ierusalim; a doua este în cap. 13, când reia călătoria și începe să-l dezumfle pe hidropic, și acum începe a treia etapă a călătoriei. Este o călătorie absurdă, deoarece Isus merge la Ierusalim, deși se află în Samaria și trece prin Galileea. Ierusalimul este la sud, și Isus se îndreaptă spre nord. Și se subliniază: „trecea prin mijloc”. Nu înconjura, evitând… Trece prin mijlocul Samariei și al Galileii.

De fapt, este vorba de călătoria simbolică a lui Isus. Unde-L întâlnim pe Domnul? În Samaria, care este locul infidelității. În Galileea, care este locul vieții cotidiene unde sunt păgânii (infidelii și necredincioșii). Isus trece prin mijlocul acestor oameni. Și aici Îl întâlnim.

Această călătorie absurdă a Domnului ne arată că-L aflăm pe Isus în Galileea ta, în Samaria ta, atunci când tu te simți departe de El, și nu un om pios și devotat; adică Isus se află tocmai în zonele tale pierdute, care fac calea exact în sens opus față de direcția corectă spre Ierusalim, care înseamnă a te prezenta înaintea lui Dumnezeu, deoarece numai omul drept se poate prezenta înaintea lui Dumnezeu. Este o minunată ramă.

Isus traversează, adică nu trece mai departe ca un turist, nu este numai curios și atât. Traversarea lui Isus este întotdeauna un loc de întâlnire, un loc în care și Isus se expune pe Sine. În aceste întâlniri, Isus știe că traversarea este exigentă, cu atât mai mult este exigentă trecerea prin cotidianul infidel precum cel al samaritenilor.

vv. 12-13

12 A intrat într-un sat și i-au venit în întâmpinare zece leproși care stăteau la distanță. 13 Aceștia au ridicat glasul, strigând: „Isuse, Învățătorule, îndură-te de noi!”

În timp ce Isus intră în sat, ei îi vin în întâmpinare. Parcă din sat izvorăște întreaga lepră. Ei nu trebuiau să iasă din sat, fiind obligați să stea afară, în deșert. Imaginea subliniază că-n fiecare sat, în orice loc în care trăiesc oameni, există mereu lume mizerabilă și marginalizată. La urmă toți suntem puși de-o parte, plini de lepră. Întotdeauna cimitirul este în afara satului.

Leprosul este simbolul morții în viață. Este mortul civil, este mortul credincios – se vede acest fapt din trupul său – și nu este obligat de nicio lege, decât de legea excluderii. Este omul care nu are niciun drept, nici uman, nici religios. În Lev. 13,45 se spune: „Leprosul, cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâșiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, și să strige mereu: necurat! necurat!” și va trebui să locuiască în afara satului. Singurul lucru constă în a-i îndepărta pe toți prin strigătul: „Sunt necurat!” și trebuie să fiu exclus. De ce? Pentru că nu este numai un om care se simte rău, ci suferă de o boală care îi contaminează pe ceilalți.

A cugeta la lepră ca la excludere… Cine nu se simte exclus de la viață, de la viața dreaptă? Mai repede sau mai târziu, toți suntem excluși din viață. Cu atât mai mult cu cât un om este conștient din punct de vedere religios, se simte exclus și din viața cinstită. Dacă unul este conștient și se cunoaște pe sine, observă că în inima sa se află răul (slăbiciunile) prezent în toți oamenii. Dacă totuși nu înfăptuiește răul, motivul constă în faptul că îi este rușine, și nu pentru că este virtuos. Și chiar dacă-l reprimă, își dă seama că are acest rău în el.

La urma urmei, lepra înseamnă a arăta în exterior acea moarte pe care omul o are înăuntrul său. Simbol al păcatului, dar păcatul radical este excluderea, singurătatea, a fi al nimănui. Lipsa relației este răul radical, încă de la început: „Nu este bine ca omul să fie singur”. Primul rău a fost tocmai despărțirea omului de Dumnezeu, de Tatăl, iar al doilea, despărțirea dintre frații care s-au ucis. Întreaga istorie este o istorie de despărțire… și așa trăim și viața noastră.

Acești leproși îi ies în întâmpinare… Și sunt zece. Zece este numărul necesar pentru a alcătui o comunitate. Zece este și numărul degetelor. Tocmai primele lucruri care le lipsesc leproșilor sunt degetele mâinilor. Și omul fără mâini nu poate întreprinde o acțiune umană, nu poate munci. Îi lipsește mâna. Mâna indică posibilitatea și puterea pe care o are un om. Fără mână omul nu are nicio putere.

Numărul zece este simbolul totalității, al comunității. Cu alte cuvinte, toți suntem leproși. Era – și este – numărul necesar pentru a alcătui o comunitate în sinagogă, indicând fie totalitatea oamenilor, fie acțiunea noastră care deja este moartă. În principal, un om care este conștient de sine își dă seama de lucrurile care-i lipsesc; își dă seama și de mâinile sale, care au multe degete pentru a fura, a agresa, a zgâria, dar aproape toate îi lipsesc pentru a face binele, a ierta, a mângâia.

Această viața moartă te exclude de la comuniunea iubitoare cu alții. Acești zece reprezintă toți discipolii. Dacă am urmărit citirea Evangheliei, am ascultat istoria hidropicului, a fratelui mai mare cu tot ceea ce implică, am înțeles că noi vom fi excluși de la mântuire.

Satul care exclude răul din el. Acest fapt se întâmplă și-n orașele noastre. Există zone din orașe în care se fac vizibile aceste lucruri, dar care în restul orașului sunt ascunse.

La prima întâlnire cu leprosul din cap. 5, Isus îl atinge, lucru interzis. Apoi se spune că leprosul s-a dus să vestească Evanghelia, în timp ce Isus s-a retras în deșert, adică Isus devine leprosul, și leprosul devine vestea vie pentru că este leprosul vindecat. Dincolo de metaforă, acest text exprimă că Isus a luat lepra asupra Sa, și prin rănile Sale noi am fost vindecați.

Leproșii stau „la distanță”… Este distanța care există între viață și moarte. Această distanță este anulată de strigătul lor. Și vocea leproșilor, care se ridică la fel ca mulțimea glasurilor dintr-un cor, spune „Isus”. Sunt cele dintâi persoane în întreaga Evanghelie care-I spun lui Isus pe nume. Apoi pe nume îi vor spune numai orbul din Ierihon și tâlharul de pe cruce. Numai aceste categorii sunt autorizate să-I spună lui Isus pe nume.

Ce înseamnă a chema o persoană „pe nume”? Înseamnă că suntem amici, avem un raport, o relație. Noi suntem în raport cu Domnul nu pentru că suntem buni, pioși, devotați, ci tocmai pentru că suntem leproși, orbi, în afara drumului, tâlhari convinși.

Mila înseamnă mizeria noastră… și noi toți suntem mântuiți prin har. Nu înseamnă că trebuie să ne învinuim pentru ca să putem primi harul. Nu! Noi trăim în baza relațiilor. Fiecare relație este un har pe care celălalt ți-l oferă. Nu o poți răpi, câștiga, merita. Altfel nu ar fi har. Nu ar fi relație. Într-adevăr trăim datorită harului și titlul nostru de har este nevoia noastră, adică mila.

Trebuie să acceptăm că tocmai în nevoia noastră avem acreditarea pentru a atrage atenția Domnului asupra noastră. Cu greu acceptăm această realitate profundă a noastră.

În cartea Pelerinul rus se află rugăciunea invocării numelui. Invocarea numelui este mântuirea, deoarece mântuirea este raport, și raportul întotdeauna are un nume, relația anonimă nu este relație. „Isus” înseamnă Dumnezeu mântuiește. Tocmai raportul cu El, a-I pronunța numele de la prieten la prieten, constituie mântuirea.

Această rugăciune a leproșilor conține totul:

-„Isus”, care este Dumnezeu care mântuiește.

„Învățătorule”, adică cel care învață calea mântuirii

– „Ai milă”. Adevărata esență a lui Dumnezeu este mila. Esența lui Dumnezeu „fiți milostivi ca Tatăl”, este maternitatea Sa; iubirea Sa gratuită, ospitalitatea Sa absolută, care are ca singură măsură nevoia noastră. Și nevoia noastră este infinită pentru că avem o nevoie infinită de a fi primiți și iubiți… iar mila Sa este infinită. Este cea mai frumoasă definiție a lui Dumnezeu în acțiune: Dumnezeu nu este îndurător, ci este îndurarea, duioșia, mila.

– „De noi”. Cine suntem? Suntem leproși, se vede. Acela la templu va spune „de mine păcătosul”. Natura noastră este de a fi ceea ce suntem: de a fi excluși din viață până când nu avem raport cu Viața, dându-I un nume, intrând în relație cu numele Isus care mântuiește.

v. 14

14 Văzându-i, el le-a spus: „Mergeți și arătați-vă preoților!”

În Levitic se poruncește leproșilor curățiți să meargă la Ierusalim la preoți, dar aceștia 10 nu sunt vindecați. Sunt încă leproși și deci nu pot merge la Ierusalim. Suntem noi cei zece leproși. Isus ne spune: mergeți liniștiți către casa lui Dumnezeu. Nu trebuie să fiți perfecți pentru a vă îndrepta către Dumnezeu. Dacă așteptați să fiți perfecți sau dacă pretindeți că sunteți perfecți, deja sunteți morți (nu mai aveți nevoie de Dumnezeu). Sunteți leproși? Mergeți!

În mod ciudat, ești vindecat dacă asculți de Cuvânt, dacă te încrezi în Cuvânt. De ce? Pentru că lepra noastră constă în lipsa încrederii în Dumnezeu, în noi înșine și în alții. Acolo unde există încredere (și trebuie să învățăm să avem încredere), începe să dispară lepra. Dacă eu ajut acum un om numai pentru că-mi este frică că ar avea în mână un pumnal cu care m-ar ucide… Ce viață aș trăi?! Dacă îmi este teamă că îmi vor pune otravă în mâncare…? Este o viață mai rea decât lepra, tocmai din cauza lipsei de încredere.

Noi, oamenii, trăim în baza încrederii. Moartea este tocmai lipsa încrederii. Încrederea este expresia fundamentală a iubirii. Iubirea este un act de încredere, un act de credință. Noi trăim din credință, dacă nu… murim. Cât timp un om nu are încredere în iubire, pretinde mereu o probă. Și niciodată nu crede în iubire și devine tot mai nefericit. Și cu cât îi dai mai multe probe de iubirea ta, cu atât este mai rău, deoarece el din start nu crede.

În acest moment Evanghelia te întreabă: tu cum ești? Ai încredere și vei vedea că mergând spre Ierusalim viața ta se schimbă. Tocmai călătorind te vei schimba, vindeca… cu ajutorul încrederii și al Cuvântului. „Și au fost vindecați…”.

În cap. 4 locuitorii Nazaretului, care-L cunoșteau pe Isus, pretind un semn care să acrediteze și să evidențieze puterea Lui. În schimb, aceștia zece se încred într-o promisiune, într-un cuvânt „nebun”, adică neverificat, și încep să călătorească. Aceștia se vindecă, în timp ce locuitorii Nazaretului nu primesc nicio minune.

Noi întotdeauna dorim mai înainte confirmările, dar niciodată nu poți avea dinainte o confirmare: numai dacă începi să călătorești îți poți da seama dacă te ajută călătoria. Dacă ți se spune că prânzul este gata, și tu nu crezi și nu mergi să mănânci, rămâi flămând. Numai dacă mergi poți ști dacă există sau nu ceva de mâncare. Este necesară încrederea, și numai apoi vezi dacă este sau nu confirmată. Noi vrem confirmarea înainte de a avea încredere. Acest fapt este absurd. Pentru că dorim să fim siguri că este așa înainte de a merge. Fii liniștit. Mergi în mormânt și nu te miști, este singurul lucru sigur care ți se va întâmpla. Toate celelalte aspecte din viața constituie un act de încredere care mai întâi îl probezi, și numai apoi îți dai seama.

Este minunat, pentru că suntem vindecați de încrederea pe care o avem în orice relație. Înseamnă că viața devine pură, divină, pierde gustul morții. Pentru că a curăța este contrarul necuratului. Necurat este ceea ce este mort. Totul este făcut viu de încredere, care este cea dintâi și cea mai radicală manifestare a iubirii. Dacă nu există încredere, nu există nimic.

Te iubesc, dar mi-am pierdut încrederea în tine…”. Este insulta cea mai mare. Din acest moment începe cu totul altceva.

vv. 15-16

15 Și, în timp ce mergeau, s-au curățat. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas puternic 16 și s-a prosternat la picioarele lui, mulțumindu-i; iar acesta era samaritean.

Cel care se întoarce nesocotește porunca lui Isus. Se reîntoarce. Cuvântul „a se întoarce” este sinonim cu „a se converti”. Adică schimbă direcția parcursului său. Deja Templul, scopul final, izvorul vieții, nu este acea construcție din piatră, ci este încrederea în acest Om care ți-a reconstruit viața. „Se întoarce la Isus” este tocmai convertirea. Și ce face? „Îl preamărește pe Dumnezeu cu glas mare, s-a aruncat cu fața la pământ, la picioarele Lui și I-a mulțumit”.

Cei zece au fost vindecați toți. Ei reprezintă întreaga omenire. Toată omenirea este deja vindecată de Domnul în calea sa. El a murit pentru toți, Și-a dat viața pentru toți și toți suntem vindecați de moarte… Dar nu toți înțelegem că a ne reîntoarce la El este mântuirea. Relația cu El este izvorul vieții, și nu faptul de a fi curățiți de lepră. Pentru că apoi omul moare din nou.

Mântuirea nu constă numai în a fi curățați și vindecați. Mântuirea nu este buna sănătate trupească, ci altceva. Pentru că sănătatea, mai repede sau mai târziu, dispare. Mântuirea este raportul cu El, a ne reîntoarce la El, a-L preamări pe Dumnezeu cu glas mare, a-I mulțumi, adică a face Euharistie, a fi mulțumiți de darul primit, Euharistia. Tocmai prin Euharistie noi trăim credința și întâlnirea cu El, care ne-a iubit și mântuit. Atunci mergem la izvorul încrederii noastre care este iubirea Sa, darul Său.

S-a reîntors în mod grăbit (alegând) cu multă bucurie în suflet, experimentând o nouă energie care s-a reîntors în trupul său, aceea de a putea face ceva ce de mulți ani nu mai putea face… Este o reîntoarcere intensă la Domnul. Este o mișcare de viață…

vv. 17-19

17 Atunci Isus a spus: „Oare nu s-au curățat zece? Unde sunt ceilalți nouă? 18 Nu s-a găsit cine să se întoarcă și să-l preamărească pe Dumnezeu decât acest străin?” 19 Apoi i-a zis: „Ridică-te și mergi! Credința ta te-a mântuit”.

Văzându-l pe cel care s-a întors, Isus se întreabă cu privire la ceilalți nouă. Cine a celebrat Euharistia, cine a descoperit izvorul vieții – care este iubirea Tatălui și a Fiului – aleargă către frați, gândul său fiind la ei, deoarece nu pot sărbători dacă lipsește fratele meu. Pentru că nu este sărbătoarea Tatălui. Tatăl este trist numai cât timp lipsește unul dintre fii. Atunci iată că gândul celui care celebrează Euharistia este îndreptat către ceilalți nouă. Adică Isus se gândește la toți ceilalți care sunt departe, care deja sunt iubiți și mântuiți, la toți oamenii, nefiind exclus niciunul. Toți suntem mântuiți dacă primim mântuirea și ne reîntoarcem.

Cine celebrează Euharistia este trimis altora. Aceeași iubire pe care ai experimentat-o – care este iubirea Tatălui față de toți fiii în Fiul care te-a iubit astfel încât Și-a dat viața pentru tine și prin rănile Sale ți-a vindecat bolile – te trimite la alții. Nu putem înțelege un creștin care să-l excludă pe un singur om de la mântuire! Nu poate fi înțeles un creștin rasist. Un creștin care urmărește numai interesul său egoist nu poate fi înțeles, este anti-Dumnezeu, este satanic. Un creștin care poartă cruciade altora – la fel ca Iacob și Ioan care doreau să ardă satul samaritenilor pentru că nu L-au primit pe Isus – este satanic. Avem exemple de acest fel de-a lungul istoriei creștinismului.

Suntem leproși. Încă suntem printre cei nouă, deoarece singurul care se reîntoarce este străin, este de un alt gen, nu este ca noi, nu este unul de-ai noștri. Este samaritean, un infidel. Tocmai el, un om dintr-o altă „specie”…

Dacă noi nu ținem seama de această invitație, „ceilalți nouă unde sunt”, atunci când celebrăm Euharistia sau când ne rugăm, noi nu L-am cunoscut pe Dumnezeu. Ne folosim de acel Dumnezeu pe care L-am inventat pentru bunăstarea noastră și pentru a-L manipula cum vrem noi. Dacă-L cunoaștem pe Dumnezeu – care este Tatăl tuturor și-i iubește pe toți – vom merge să-L vestim tuturor. Dacă nu, suntem precum Cain care, fiind întrebat de Domnul „Unde este fratele tău?”, răspunde „Oare sunt responsabil de fratele meu?” Cine răspunde astfel, deja și-a ucis fratele, Tatăl, și s-a ucis pe sine ca fiu. Cine nu se preocupă de „alții” i-a ucis și s-a ucis pe sine ca fiu al lui Dumnezeu și L-a eliminat pe Dumnezeu din viața sa, în ciuda tuturor rugăciunilor și devoțiunilor sale.

Luca reprezintă Evanghelia misionară prin excelență. Singurul care este conștient de iubirea Tatălui este trimis tuturor celorlalți, fără nicio excludere, începând de la ultimii, trecând prin Samaria, Galileea, până la marginile pământului.

La urmă îi spune „ridică-te”: este cuvântul care exprimă învierea. Este o înviere.

„Și mergi!” Unde? Spre ceilalți nouă.

Apoi îi zice: „Nu EU”, ci „credința ta”. Nu Dumnezeu ne mântuiește. Dumnezeu este mântuirea. Nu mântuiește pe nimeni. El este mântuirea. Credința noastră ne mântuiește, deoarece credința ne dă încredere în El. Credința înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu, și-L cunoaștem dacă Îl experimentăm… și-L experimentăm dacă cineva care L-a experimentat ni-L mărturisește.

Și acesta care L-a experimentat este mântuit prin „credința sa”. Isus zice mereu: „Credința ta te-a mântuit, și nu Eu”. Isus este mântuirea, este profesia Lui aceea de a mântui… dar dacă tu nu o dorești și nu crezi, El nu poate să-ți dea mântuirea.

„Credința ta” în ce constă? Deducem din text. Constă în faptul de a ști că ești lepros, apoi te decizi să mergi la Isus, să strigi, să-L chemi pe nume, să asculți ceea ce-ți spune, să apuci pe această cale nouă și vei descoperi izvorul vieții noi, te vei reîntoarce la El, Îl vei adora, Îi vei mulțumi. Și când te întorci la El prin adorație și prin relația personală cu El, ești proiectat către ceilalți nouă. Și atunci călătorești la fel ca Isus care umblă să-i întâlnească pe toți frații.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila