Am reluat drumul către Ierusalim. Ne aflăm în a treia etapă. Acest drum – care este drumul Fiului – este o cale pentru fiecare om care se recunoaște „lepros”. Acest drum nu este pentru drepți, bravi, pioși, devotați, ci pentru cei care se simt excluși, pentru cine nu poate să meargă pe acest drum.

În această cateheză avem un text rafinat. Când parcurgem un drum, întâlnim multe lucruri pe cale… întreaga viață fiind, de fapt, un drum. Pe cale întâlnim de toate (și bune și rele), important este însă unde ajungem și cum călătorim.

Textul din această seară ne va spune fie cum să călătorim, fie unde ajungem vorbindu-ne în mod sintetic, cu ajutorul imaginilor. E un text apocaliptic, adică ne revelează unde trebuie să mergem, încotro să ne îndreptăm. Singura problemă pe care o are omul este: unde va sfârși?

Mereu se vorbește despre sfârșitul lumii în toate religiile (și nici măcar nu avem nevoie de religie pentru a vorbi despre acest subiect. Ceea ce are un început, are și un sfârșit. Aceasta-i experiența vieții noastre. Atunci când murim, pentru noi deja este sfârșitul lumii. Deci sfârșitul lumii ni se impune).

Evanghelia după Luca abordează în chip articulat acest discurs. Primul lucru pe care-l spune este că „lumea deja este terminată, sfârșită”, căci deja s-a născut lumea nouă. Adică, în misterul lui Isus care trăiește iubirea până în interiorul moții – o iubire care biruiește moartea – deja s-a încheiat lumea veche, deja a murit lumea morții și s-a născut lumea nouă.

Ceea ce i s-a întâmplat lui Isus, care este modelul fiecărei creaturi, se va întâmpla cu întregul cosmos. Deci, istoria lumii nu este nimic altceva decât a re-parcurge istoria Fiului, căci toți suntem fii și întreaga lume este creată în Isus. Deci va fi misterul morții și al învierii pentru lume. Aceasta este marea istorie!

Pe urmă avem mica noastră istorie cotidiană, care și aceasta se încheie cu misterul morții. Iar noi parcurgem din nou, prin viața și moartea noastră, același mister al lui Isus.

Apoi avem un al patrulea nivel. Fiecare zi e un drum. Răsare (se naște) soarele, iar seara apune (moare). Cum trăim în viața de zi cu zi această nouă viață? Este eshatologia euharistică, adică, cine trăiește (experimentează) euharistia, deja trăiește în cotidian moartea vechiului și nașterea noului.

Aceste lucruri au o mare importanță căci omul „călătorește” pentru că speră să ajungă undeva.

Data trecută am văzut că începea etapa călătoriei. Căci, dacă la începutul etapei călătoriei… cineva îți taie capul, nu mai călătorești bucuros… Cine știe de ce?!

Însă al nostru este un drum pe care-l facem bucuroși, are o direcție și nu are ca scop moartea, ci viața. Este tema speranței. Căci dacă omul este convins că la sfârșit se termină rău, omul își anticipă sfârșitul, adică trăiește rău întreaga sa viață și își face rău și se termină pe sine.

Aceste discursuri – care în general sunt înțelese în chip terorizant, apocaliptic, eshatologic – sunt în realitate discursuri de mare speranță… Ne spun că acela care zice ultimul cuvânt este Acela care a spus primul cuvânt, este Acela care a dat viața. Și ultimul cuvânt întotdeauna este Viața!

Începe cu cuvântul „când” și se încheie cu cuvântul „unde”. Sunt cele două coordonate care ne folosesc pentru a trăi: timpul și locul.

Se citește Lc. 17, 20-37

²⁰ Întrebat de farisei când vine împărăția lui Dumnezeu, el le-a răspuns: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în mod vizibil. ²¹ Nici nu poți spune: «Iat-o aici!» sau: «Iat-o acolo!», căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este printre voi”. ²² Atunci le-a spus discipolilor: „Vor veni zile în care veți dori să vedeți una din zilele Fiului Omului și nu o veți vedea. ²³ Și vă vor spune: «Iată aici!» sau: «Iată acolo!» Dar nu mergeți și nu-i urmați! ²⁴ Așa cum fulgerul strălucitor luminează de la un capăt la celălalt al cerului, așa va fi Fiul Omului în ziua lui. ²⁵ Însă trebuie mai întâi să sufere multe și să fie respins de această generație. ²⁶ Și, așa cum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi în zilele Fiului Omului: ²⁷ ei mâncau, beau, se însurau și se măritau până în ziua în care Noe s-a urcat în arcă; atunci a venit potopul și i-a nimicit pe toți. ²⁸ La fel cum s-a întâmplat în zilele lui Lot: ei mâncau, beau, cumpărau, vindeau, plantau, construiau; ²⁹ dar în ziua în care a ieșit Lot din Sodoma, a plouat din cer cu foc și pucioasă și i-a nimicit pe toți. ³⁰ Tot la fel va fi în ziua în care Fiul Omului se va arăta. ³¹ În ziua aceea, cine va fi pe acoperiș, iar lucrurile îi vor fi în casă, să nu coboare să le ia și, tot așa, cine este la câmp să nu se întoarcă înapoi. ³² Amintiți-vă de femeia lui Lot! ³³ Dacă cineva va încerca să-și salveze viața, o va pierde; iar dacă cineva o va pierde, o va păstra. ³⁴ Vă spun: în noaptea aceea vor fi doi într-un pat: unul va fi luat, celălalt va fi lăsat; ³⁵ două femei vor măcina în același loc: una va fi luată, cealaltă va fi lăsată”. ³⁶ . ³⁷ Atunci, ei l-au întrebat: „Unde, Doamne?” Iar el le-a spus: „Unde este cadavrul, acolo se vor aduna și vulturii”.

Pare un text misterios, dar e mult mai simplu decât ne închipuim.

Tema este „Împărăția lui Dumnezeu” năzuită de dorința profundă a omului când, în sfârșit, va începe o lume nouă, frumoasă, dreaptă, în care se termină răul, și omul poate respira liniștit, unde există plinătatea vieții… Este visul fiecărui om… Noi visăm aceste lucruri pentru că realitatea/istoria concretă experimentează răul.

Împărăția lui Dumnezeu este numită „acea zi”, este „ZIUA”! Tot restul este noapte. Și noi visăm „acea zi”. Și totul este centrat pe această zi.

Prima întrebare este „Când”? Noi vrem să știm timpul. Iar ultima întrebare este „Unde” vom vedea acea zi?

Isus pare că glumește puțin cu ucenicii, pentru că atunci când ei îl întreabă „Când vine Împărăția lui Dumnezeu?”, Isus le răspunde unde vine Împărăția: „este în interiorul vostru”.

Iar când îl întreabă „Unde este?”, Isus le va spune „când vine”. „Când veți vedea vulturii”… acolo va fi locul Împărăției lui Dumnezeu. Vom explica aceste imagini.

În joc se află viitorul omului și al drumului său, adică „Împărăția lui Dumnezeu” și „ziua” către care merge. Dar și noi suntem preocupați de „când” și de „unde”.

Textul ne va arăta că adevăratul „când” este în interiorul nostru, deci nu există „când”, ci „când” este fiecare timp, fiecare moment și fiecare clipă! Iar „unde” este viața de zi cu zi, e cotidianul! Acel cotidian care oricum se termină cu noaptea, adică cu moartea. Și în moarte vom avea momentul revelației definitive a Împărăției. Deci noi nu ne îndreptăm înspre moarte, ci înspre ziua care-L revelează pe Dumnezeu.

vv. 20-21

²⁰ Întrebat de farisei când vine împărăția lui Dumnezeu, el le-a răspuns: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în mod vizibil. ²¹ Nici nu poți spune: «Iat-o aici!» sau: «Iat-o acolo!», căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este printre voi”.

Fariseii credeau, la fel cum noi toți credem (și într-o anume măsură, pe bună dreptate), că Dumnezeu trebuie să ni se arate mai repede sau mai târziu. Și Fariseii credeau că Domnul va veni să premieze pe cei buni și să pedepsească pe cei răi și în sfârșit va începe Împărăția lui Dumnezeu, unde Fariseii, adică noi, cei buni, vom triumfa, îi vom omorî pe toți cei răi, și atunci lumea întreagă va fi frumoasă pentru că noi i-am ucis pe toți cei răi. Aceasta e dorința inconștientă.

Referitor la „când”… Mereu suntem preocupați de „când”, căci noi știm că vom muri, deci „când” este important. Căci, dacă tu nu ești prezent, lipsești. Deci „când?” Noi suntem determinați de „când”.

Timpul este viața! Nu reușim să-l definim. Mereu ne scapă, pentru că timpul mereu deja a trecut. Imediat ce l-am numit, deja nu mai este. Acest timp este egal pentru toți. Toți trăim numai acest moment/clipă și niciun alt timp, în lumea întreagă.

În timp ce „unde” – care va fi ultima întrebare – este diferit pentru fiecare în parte. Și tocmai „unde” ne determină să fim cine suntem, căci „când” nu ne determină, ci ne spune doar că noi suntem acum toți, în toată lumea… Indiferent cât ne luptăm între noi, trăim în același moment. Indiferent câte idei sau religii avem, noi trăim acum.

În timp ce „unde” ne determină. Faptul că în această seară suntem aici, spre exemplu, să ascultăm Cuvântul, și nu să spargem o bancă (care ar fi un alt „unde”), ne determină să fim ceea ce suntem. Locul ne determină. Locul, de fapt, este casa (relațiile). Este ceva stabil, lăsat realității noastre, în timp ce „timpul” nu: nici timpul în care ne naștem, nici timpul în care murim și nici timpul pe care-l trăim, pentru că este cel ce este și nu se știe ce este acest timp.

La această întrebare: „Când vine Împărăția?”, întrebare care exprimă marea noastră dorință, Isus răspunde cu patru negări și apoi cu o expresie pozitivă: 1. „nu vine în modul în care poate fi prevăzută, nu în mod scontat (nu în mod științific ca atunci când noi privim astrele pentru a prevedea cum va fi sau nu va fi viitorul. Știința în toate lucrurile prevede pentru a procura; deci „când” nu depinde de știința ocultă); 2. atunci Împărăția se arată? Nu! Nici nu vor spune iat-o aici sau acolo…, căci știți că există cei care spun că Împărăția lui Dumnezeu e aici și acolo. Și dacă cineva vrea să facă bani, este suficient să vorbească despre sfârșitul lumii, și cine-l urmează pe acesta care „L-a văzut pe Dumnezeu, este mântuit”, acesta imediat este realizat, toți îl cred, căci în joc este mântuirea… Însă „nu” este nici aici și nici acolo, căci Împărăția lui Dumnezeu este „în voi!”. Cuvântul „în” în limba greacă înseamnă sau în mijloc, sau înăuntru. Căci în mod real Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, în Isus Cristos care o trăiește, în Fiul care-i iubește pe frați, în El care mărturisește iubirea Tatălui. Împărăția lui Dumnezeu este deja în inima care trăiește iubirea, bucuria, pacea. Și acești oameni sunt printre noi, și când noi suntem cu acești oameni atunci este și în noi. Deci Împărăția nu este ceva extern, vizibil, ci este o inimă care cunoaște iubirea Tatălui și trăiește iubirea față de frați. Aceasta e Împărăția lui Dumnezeu. Nu este o problemă de mâncare, băutură sau de date, nici de putere, glorie sau strălucire. Este ceva care stă în interior, în inima omului care trăiește iubirea. Împărăția este omul nou. Deci când vă spun „iat-o aici sau acolo, să nu credeți!” Doresc să vadă Împărăția… Însă unde este iubire, pace, bucurie, răbdare, bunăvoință, fidelitate, blândețe, libertate, stăpânire de sine, acolo e Împărăția Domnului! Deci, când? Mereu există Împărăția lui Dumnezeu! Depinde de noi! Timpul s-a terminat. Dacă noi ne convertim la Evangheliei, dacă ne convertim la iubirea Tatălui și a fraților, este deja aici Împărăția lui Dumnezeu. Dacă nu, Împărăția nu sosește niciodată. Deci „când”, depinde de noi, de convertirea noastră la Cuvânt. Atunci când trăim Cuvântul lui Dumnezeu, avem Împărăția Lui; atunci când trăim fricile noastre, avem opusul Împărăției; când trăim credința pe care a avut-o acel lepros care mergea, deși era lepros arătând că are încredere… La urmă… Împărăția lui Dumnezeu este încrederea, care este actul fundamental al iubirii. Încrederea face posibilă orice relație pozitivă.

Această încredere, încredințare numai la o privire superficială, se aseamănă cu posibilitatea de a prevedea, pe care se bazează cultura noastră (de la prevederea vremii până la evoluția burselor. Înnebunește totul, schemele cad și atunci se caută din nou alte metode pentru a putea prevedea mai bine lucrurile… pentru a putea înțelege înspre ce orientare se merge. Prevederea este o atitudine care ne penalizează dacă se înrădăcinează în noi, în relații, în modul de a trăi așteptarea Împărăției. Luca este și evanghelistul lui „azi”. Începând de la Nazaret „azi s-a împlinit acest Cuvânt pe care voi l-ați ascultat cu urechile voastre”). Deci acel „când” poate fi înțeles ca fiind „mereul” cotidianului. Luca este structurat pe 8 „astăzi”: la Crăciun: azi s-a născut pentru voi Domnul care este Cristos Domnul, iată semnul, în iesle, mic, înfășat, apoi merge înainte „azi se împlinește acest cuvânt”, până ajunge la tâlhar „azi vei fi cu mine în Rai”. Acest ultim azi este „astăzi-ul” definitiv. Când este Împărăția lui Dumnezeu? Este astăzi-ul în care noi trăim Cuvântul lui Dumnezeu. Și Cuvântul Lui ne face actuali cu astăzi-ul veșnic al lui Dumnezeu: „grăbiți-vă astăzi să intrați în această zi”. Căci Dumnezeu nu are timp. El este „astăzi”, este prezentul. Și atunci când tu în prezent trăiești iubirea tatălui și a fraților, ești azi în Împărăția lui Dumnezeu. Asculți azi Cuvântul Tatălui, devii fiu și frate. Luca insistă mult pe acest viitor care deja este totul prezent, azi. La fel când spune „a duce crucea”, el zice „în fiecare zi!”, adică în cotidian.

vv. 22-23

²² Atunci le-a spus discipolilor: „Vor veni zile în care veți dori să vedeți una din zilele Fiului Omului și nu o veți vedea. ²³ Și vă vor spune: «Iată aici!» sau: «Iată acolo!» Dar nu mergeți și nu-i urmați!

„Vor veni zile” când veți vrea să vedeți „o zi a Fiului omului”. Este ziua!

Care sunt aceste zile în care se dorește să se vadă Fiul omului? Fiul omului care vine înseamnă libertatea, iubirea, pacea, victoria asupra răului și zilele în care dorim să vedem una din zilele lui Isus, a lui Mesia, a mântuirii… este tocmai atunci când lucrurile merg rău.

Dacă notați, atunci când lucrurile merg rău, în lume există mereu viziuni sau previziuni, priviți la acel semn din cer… De fapt, sporesc fricile oamenilor și se proiectează peste tot. Dar Isus spune să nu urmăm astfel de preziceri, căci ziua Fiului omului o veți vedea „astăzi” ascultând azi vocea Sa și nu mergând aici sau acolo, căci este în interiorul vostru, dacă trăiți ca El!

În timp ce noi suntem ispitiți să o căutăm aici și acolo. Într-un alt loc va spune că vor răsări falși cristoși care vor vorbi în numele lui Dumnezeu… „Nu-i credeți!”. Căci lumea răului se termină în cine astăzi trăiește în iubire și pace (așa cum reușește astăzi).

În timp ce Domnul ne cheamă la o mare profunditate (în noi, în mijlocul nostru, în interiorul nostru), însă noi ne risipim, spunând iată aici, iată acolo… Și apoi pentru acești oameni mântuirea este mereu altundeva (mașinile de pe banda vecină mereu merg mai repede…).

Această modă de a căuta mântuirea mergând aici și acolo este gravă. Anticii spuneau că rar se mântuiesc cei care fac multe pelerinaje… Azi facem multe pelerinaje, fiind mai ușor. Dar e inutil să mergem, căci oriunde te duci tu te porți pe tine. Mai cu seamă intră în tine! Acesta e adevăratul pelerinaj. Intră în tine cu ajutorul cuvântului adevărului Evangheliei care-ți spune că trebuie să te convertești și să trăiești ca fiu și frate și să trăiești o viață cu încredere pozitivă în ceea ce este bine. Atunci vezi Împărăția lui Dumnezeu.

Contează toate religiile subjugătoare de care sunt pline ziarele, propaganda. Pe seama lor trăiește și bursa religioasă, iar atunci când se distrug cotațiile în bursă, crește bursa religioasă, căci sporește haosul, dezordinea… Deci momentele de haos sunt acelea în care cel mai ușor suntem înșelați, căutând aici și acolo în loc să căutăm în noi.

vv. 24-25

²⁴ Așa cum fulgerul strălucitor luminează de la un capăt la celălalt al cerului, așa va fi Fiul Omului în ziua lui. ²⁵ Însă trebuie mai întâi să sufere multe și să fie respins de această generație.

La fel ca fulgerul luminează, adică este foarte evident. Ziua Sa este ziua Învierii, căci ziua venirii Domnului este ziua vieții. Deci fiți liniștiți că-L veți vedea, nu trebuie să mergeți să-L căutați prin niciun loc, căci traversează cerul, este la fel ca soarele.

Problema este alta: mai întâi trebuie ca El să sufere mult. Problema este a accepta suferința ca fiind durerile nașterii pentru generarea omului nou.

Răul există. A trăi bine într-o situație de rău se numește a mărturisi binele, adevărul în mijlocul răului, fapt care implică un anume efort care este foarte necesar; trebuie să se treacă prin acest proces. De fapt, trebuie să biruim răul care este în noi, căci dușmanul nu este în afara noastră. Până când nu biruim dorința noastră de a poseda lucruri, persoane, orgoliul nostru și prostia noastră, lumea va trăi mereu rău. Când vom birui în noi aceste lucruri, atunci deja trăim învierea, schimbarea la față, trăim deja o viață fericită, bună, și care poate fi trăită uman.

Problema constă în acceptarea acestei lupte împotriva răului. Răul există, dar este în interiorul nostru: Nu este vorba de a lupta împotriva altora!

vv. 26-30

²⁶ Și, așa cum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi în zilele Fiului Omului: ²⁷ ei mâncau, beau, se însurau și se măritau până în ziua în care Noe s-a urcat în arcă; atunci a venit potopul și i-a nimicit pe toți. ²⁸ La fel cum s-a întâmplat în zilele lui Lot: ei mâncau, beau, cumpărau, vindeau, plantau, construiau; ²⁹ dar în ziua în care a ieșit Lot din Sodoma, a plouat din cer cu foc și pucioasă și i-a nimicit pe toți. ³⁰ Tot la fel va fi în ziua în care Fiul Omului se va arăta.

Textul pare misterios. Însă ce fac Noe și Lot? La fel ca toți ceilalți: mănâncă, beau, se căsătoresc, construiesc, plantează… (la fel ca noi toți). Este viața de zi cu zi. Cum va fi acea zi? Va fi așa cum este-n viața cotidiană, cum a fost pe vremea lui Noe și a lui Lot. Noe a acționat ca toți ceilalți. Și el a mâncat și a băut, s-a căsători, a avut copii, a trăit viața cotidiană. Însă în viața cotidiană, Noe a construit arca mântuirii… alții și-au construit potopul. Care-i diferența? Noe nu a făcut alte lucruri, ci aceleași lucruri pe care le fac toți. Noutatea este că a făcut aceleași lucruri cu un alt spirit – cu spiritul supunerii față de Cuvânt, cu spiritul fiului – și nu cu spiritul violenței, al egoismului. Noe a trăit cu spiritul iubirii. Problema sfârșitului lumii este cum trăiești acum și nu înseamnă că trebuie să faci lucruri ciudate. Faci lucrurile pe care le fac toți, ca Noe. Însă în lucrurile pe care toți le fac Noe și-a construit mântuirea, ceilalți și-au construit pierzania.

Dincolo de metaforă: lumea e egală pentru toți. Noi putem trăi în această lume (în economie și în toate relațiile noastre) ucigându-ne unii pe alții și distrugând totul. Sau, putem trăi în mod opus: de solidaritate, de împărtășire, unire, fraternitate, astfel încât să construim mântuirea în această lume, în această viață de zi cu zi, și nu într-o altă lume. Căci ispita este să ne gândim mereu că mântuirea stă într-o altă lume. Însă Luca ne spune că mântuirea se află în această lume în modul și stilul de viață filial. Luca este împotriva alienației (subjugării) religioase. Viața spirituală este modul în care tu trăiești lucrurile materiale și nu este ceva volatil să faci rugăciuni înălțându-te de la pământ o jumătate de metru… Viața spirituală constă în relațiile tale cu lucrurile și cu persoanele.

În vv. 22-23 avem această mare agitație risipitoare „iată-o aici, iată-o acolo”. Ca opoziție, este un fel de inconștiență în care viața merge pe o cale deja trasată „se căsătoreau, mâncau, beau, cumpărau…”. Prin această optică viața de zi cu zi nu spune nimic, fiind clar că judecând așa omul nu află Împărăția lui Dumnezeu în viața de zi cu zi. Omul se predă unei logici care-l conduce departe de Împărăție. Este o diferență de calitate cu care un om trăiește în a face aceleași lucruri. Dar ne impresionează faptul că dintr-o dată omul se agită, vrea să facă multe și totuși nu rezolvă nimic. Mai mult, Isus ne spune să nu urmăm o asemenea logică.

Acest text este actual, iar viața este așa, egală pentru toți. Aceeași viață o poți trăi într-un fel sau într-altul, opus.

vv. 31-33

³¹ În ziua aceea, cine va fi pe acoperiș, iar lucrurile îi vor fi în casă, să nu coboare să le ia și, tot așa, cine este la câmp să nu se întoarcă înapoi. ³² Amintiți-vă de femeia lui Lot! ³³ Dacă cineva va încerca să-și salveze viața, o va pierde; iar dacă cineva o va pierde, o va păstra.

Aici ni se descrie stilul nou. Când trăim acest stil nou, sosește acea zi. Dacă nu trăim acel stil nou, suntem ca soția lui Lot care – deși făcea parte din cei mântuiți, căci era pe drumul corect, s-a întors spre cealaltă parte. Stilul just este că „acela care caută să-și mântuiască viața, o pierde”. Adică egoistul care se închide în el însuși, în fricile sale, preocupat să se salveze, nu face nimic altceva decât să trăiască neliniștile și fricile sale, își distruge viața și nu mai trăiește. Și-i distruge și pe alții și este pierdut. „Cine însă știe să dea viața”, căci viața este iubire și dar, acela o salvează. Căci viața este iubire și dar. Dacă îți dai viața în dar, atunci o ai, dacă nu o dai, nu o ai.

În capitolul 9 din Ev. după Luca Isus îi invită să-L urmeze: „cine pune mâna pe plug și se întoarce înapoi, nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu”. Apoi Isus spune „cine vrea să mă urmeze, să-și ridice în fiecare zi crucea sa”. Nu zice să o poarte, ci să o ridice. Nu noi murim pe cruce, ci moare El. Noi doar ridicăm crucea, la fel ca Cirineul care a dus-o cam 15 minute, căci puțină cruce ni se întâmplă tuturor să purtăm. Și dacă nu o purtăm, ne apasă. Deci mai bine să o purtăm, să ne antrenăm să o ridicăm. De fapt, neplăceri avem cu toții.

Apoi explică „cine va vrea să-și salveze viața o va pierde”. Adică egoistul deja a pierdut viața, deja a pierdut relațiile, deja s-a aruncat la gunoi pe sine și viața sa: nu știe să iubească și nu este iubit, este mort.

Cine însă știe să dea viața, adică știe să iubească, acela o regăsește. De fapt, este vorba de misterul morții și al învierii. Egoismul care este în noi moare și permite deja acum ca Împărăția lui Dumnezeu să fie în noi! Dacă egoismul din noi biruiește, mergem să căutăm aici și acolo, jos și sus, dar nu aflăm, căci nu este acolo… căci suntem neliniștiți, blocați.

Acest text e simplu, ne spune cum să ne trăim viața de zi cu zi. Din viața ta te mântuiește numai iubirea pe care o ai. Apoi există multe alte lucruri, ne pierdem răbdarea… da… sunt și acelea, dar ceea ce se salvează din viața ta este ceea ce iubești și dăruiești. Și stă în puterea noastră – zi după zi – să punem accent pe iubirea care se dăruiește, și acesta este drumul către Ierusalim. Toți suntem leproși, dar, călătorind spre Ierusalim, noi ne vindecăm de lepra noastră, care este egoismul, prostia și fricile noastre. Astfel încât încet – încet, viața noastră se transformă, devenind frumoasă.

vv. 34-37

³⁴ Vă spun: în noaptea aceea vor fi doi într-un pat: unul va fi luat, celălalt va fi lăsat; ³⁵ două femei vor măcina în același loc: una va fi luată, cealaltă va fi lăsată”. ³⁶ . ³⁷ Atunci, ei l-au întrebat: „Unde, Doamne?” Iar el le-a spus: „Unde este cadavrul, acolo se vor aduna și vulturii”.

Versetul final pare mai ciudat decât altele, însă sunt imagini clare. Primul lucru pe care-l notăm este că ziua devine noapte… „acea noapte”. De ce? Pentru că ziua noastră se termină mereu cu „noaptea”. Deci există noaptea, care e și simbolul morții.

„Doi vor fi în pat, unul va fi luat și altul lăsat”. Este o noapte în care avem despărțirea. Despărțirea cuplului. Sunt în același pat, acum se despart.

Două sunt la măcinat (femeile măcinau, iar bărbații munceau pe câmp). E numit noapte, dar noaptea nu se muncește în câmp. Însă este noapte… și în fiecare muncă. Și există despărțirea. De fapt, noaptea, momentul Împărăției lui Dumnezeu, adică „unde” este moartea. E locul în care noi experimentăm despărțirea, însă cine se desparte este luat, ridicat. Cel care rămâne pe pământ încă nu este ridicat.

Înseamnă că moartea noastră, care sosește oricum, căci suntem muritori (mulțumim Domnului), nu este o nenorocire! Depinde: pentru noi, care rămânem, este o despărțire. În realitate depinde de noi dacă moartea noastră este un hoț care ne fură viața – pentru că mie-mi plăcea viața mea – sau devine întâlnirea cu Mirele, căci îl iubesc pe El și pe frați, atunci moartea mea este locul gloriei lui Dumnezeu (la fel ca pentru Isus, unul care știe să dea viața). Deci, aceeași moarte devine un loc activ de dar de viață, de iubire, de comuniune. Cine este mort, este „luat” în sens pozitiv, iar celălalt încă nu. Mai așteaptă.

În realitate viața noastră poate fi trăită pozitiv, mâncând, bând, căsătorindu-ne făcând totul în iubire… De ce? Pentru că moartea nu distruge nimic. Moartea celui care a trăit în iubire înseamnă tocmai a fi inclus, ridicat, luat în Iubire, prin a aduna tocmai ceea ce a semănat.

Acest text ne spune: vedeți că e important să trăiți viața voastră de zi cu zi în iubire, căci totul depinde de acest lucru. Nu e adevărat că moartea este marea nivelare (toți sub pământ), ci moartea este marea diferență! Diferența între omul care și-a aruncat viața sa în nimic (se va afla cu puțin. Ceva se va salva din el, cel puțin o ureche… Ceva se mântuiește căci puțin bine l-am făcut toți, cel puțin din greșală). Textul ne roagă să nu ne aruncăm viața, căci timpul este acesta, cel de față. Un meci durează 90 de minute, o viața cam 90 de ani… Însă depinde de cum jucăm.

Împotriva întrebării de la început, care dorea să știe previziunea „Spune-ne când”, căci așa stăm liniștiți, Luca dorește să forțeze elementul nesiguranței (incertitudinii). „Spune-ne când” este cererea care arată dorința omului de a nu face nimic diferit în viață. A ști când se întâmplă, ascunde voința de „atunci spune-mi până când pot sta în pace fără să schimb nimic, iar atunci mă voi organiza”. Se pare că aici, într-un crescendo, Isus face viața noastră de zi cu zi (cuplul, femeile și oamenii la muncă) și mai incertă. Poate că avem o ironie, un semnal: „Fii atent… că apoi, cu toată prevederea ta și cu toate calculele tale, unul e luat și altul e lăsat. Nu ni se dă un criteriu”.

Această incertitudine, precaritate, este fundamentală pentru că așa este viața. Este cadrul vieții. Este inutil să mințim. Însă ne spune: „Fii atent că există un lucru care nu e precar” și acest lucru este „modul în care tu trăiești acum. Și de acest fapt depinde totul!”.

Dacă joci bine împotriva unei echipe bune, poți câștiga cu 4 la 0. Ambele jucau aceeași partidă. Cum de o echipă a câștigat și cealaltă a pierdut? E o problemă de stil? Nu știu. Dar același lucru e valabil pentru existența noastră. Fiecare moment e nesigur. E suficientă o mică neatenție și imediat ești lovit.

Așa și în viață: să ai acea atenție și nu să spui „când va fi?”, ci „ține deschiși ochii în prezent: cum trăiești al tău a mânca, a bea, a planta, a construi, cum trăiești toate relațiile tale?”. Aici e prezentă Împărăția lui Dumnezeu: este în tine. Aici câștigi meciul și primești viața, Împărăția, pentru că ai fost creat în acest scop. Devii ceea ce ești. Dacă nu, cu adevărat te risipești căutând peste tot apariții, revelații…. Însă Împărăția este cu totul altceva. Constă în a trăi acum fraternitatea. Și este un aspect lăsat libertății noastre.

Împotriva tuturor încercărilor religioase de a face lucruri fantastice… Luca ne spune că Împărăția este „în voi, în mijlocul vostru, căci unii o trăiesc, și apoi este și în voi, dacă și voi o trăiți”.

Știi, când trupul e mort, imediat vin peste el vulturii. Și când vezi vulturii într-o vale, înseamnă că acolo leul a mâncat ceva, iar ceilalți așteaptă și ei să mănânce. Luca vrea să sublinieze că momentul morții este foarte vizibil. E inutil să te preocupi: va fi atunci când ești ridicat. La fel ca locul vieții, este vizibil dacă ești viu ori mort: trăiești în iubire sau în egoism. Dacă trăiești în iubire ești viu, dacă trăiești în egoism, ești mort.

Și cum va fi moartea? Nu te preocupa. Vei vedea că vine și se vede bine. Dar va fi momentul în care ești „ridicat”, nu va fi „despărțirea”, ci va fi comuniunea cu Mirele.

Tema e importantă căci trăim într-o epocă în care maximul speranței este ca să meargă bine bursa (afacerile), dar nu știm dacă va fi posibil. Însă nu avem mari speranțe în viață, după ce au apus ideologiile. Este bine că au apus…

Însă omul trăiește din speranță. Dacă-i furi speranța, nu mai poate trăi prezentul. E disperat, distrus.

O carte ingenuă spune: „este suficient să renunți la speranță, așa nu vei fi dezamăgit”… Bravo! Împușcă-te imediat, atunci! Această carte prescrie ca remediu tocmai răul.

Texte utile:

• Gen. 6,13-10,32 (Noe); Gen. 19,1-29 (Lot); Mc. 1,15 (Împărăția lui Dumnezeu e aici!); Daniel 2, 1-49 (vv. 31-35 viziunea idolului în opoziție cu logica Împărăției); 1Tes. 4,13-17