Luca 18,1-8

Trebuie să ne rugăm mereu, fără să ne descurajăm.

Rugăciunea este comuniunea noastră cu Tatăl și cu Fiul. Ea ne pune în comuniune cu creația ca fiind dar, și cu alții ca fiind frați. Rugăciunea este viața umană deplin realizată. Din această cauză trebuie să ne rugăm mereu, fără să ne descurajăm, dacă ni se pare că Dumnezeu nu ascultă rugăciunea noastră. De fapt, nu sunt importante lucrurile pe care ni le dă: ci este important faptul că noi stăm cu El și că avem încredere în El. Acesta este adevăratul rod al rugăciunii.

Ps. 9 (10), 22-32

Psalmistul pornește de la constatarea faptului că mereu le merge bine celor care fac răul… De-a lungul istoriei se pare că celor răi le merge bine, iar celor care caută să facă binele, le merge rău… Pentru că fapta bună niciodată nu rămâne nepedepsită

Ne aflăm în ultima etapă a călătoriei spre Ierusalim și suntem autorizați să călătorim cu Isus, chiar dacă suntem leproși, necurați. Tocmai călătorind, ascultând Cuvântul de-a lungul drumului, ne vindecăm progresiv…

Ne-am întrebat: Unde este Împărăția lui Dumnezeu? Când suntem curățați (vindecați)?

Textul biblic ne-a spus că Împărăția este în mijlocul nostru, mai mult, este în noi, dar nu ne atrage atenția…

Unii spun: „Iată, aici este Împărăția. Iată, este acolo…”. Însă nu! Împărăția lui Dumnezeu se realizează în drumul vieții de zi cu zi, la fel ca în vremea lui Noe, a potopului. Noe, ascultând de Dumnezeu, „și-a construit” mântuirea în timpul potopului; tot așa și în vremea lui Lot, care era în Sodoma: dacă ceilalți au murit, el a fost salvat…

Aceste exemple înseamnă un lucru simplu: mântuirea vine în această lume, nu într-o lume mai bună… Și stă în noi.

Astăzi vom vedea felul în care mântuirea locuiește în noi…

În ultima cateheză am notat că sensul (scopul) istoriei este întâlnirea cu Domnul, cu Mirele. Iar astăzi vom vedea felul în care-L întâlnim în viața cotidiană… Pentru că în această istorie s-ar părea că Dumnezeu este absent…

El este în mijlocul nostru, dar voi L-ați văzut vreodată? Nu!

El este în noi, dar oare este adevărat?

Să vedem ce răspuns ne dă Isus…

Se citește Lc. 18, 1- 8

1 Apoi le-a spus o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna și de a nu se descuraja: 2 „Într-o cetate, era un judecător care nu se temea de Dumnezeu și nu-i păsa de oameni. 3 Și mai era în cetatea aceea o văduvă care venea la el și-i spunea «Fă-mi dreptate împotriva dușmanului meu!» 4 Dar, mult timp, el nu a voit. Apoi și-a zis: «Deși de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu-mi pasă, 5 pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuși dreptate văduvei acesteia ca să nu vină și să mă tot bată la cap»”. 6 Iar Domnul a zis: „Ați auzit ce a spus judecătorul nedrept! 7 Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor săi care strigă zi și noapte către el, chiar dacă-i face să aștepte? 8 Vă spun că le va face dreptate îndată. Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi oare credință pe pământ?”

La începutul textului ni se spune că trebuie să ne rugăm, iar la sfârșit avem o întrebare: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” În mijloc avem o pildă în care Dumnezeu este comparat cu un judecător care nu se teme de Dumnezeu și nu respectă pe nimeni… Așadar, Dumnezeu ar fi cea mai rea persoană din lume. Și nu ascultă de nimeni… Și răul continuă să crească… Iar Dumnezeu nu intervine…

Această pildă dorește să ne arate felul în care Dumnezeu intervine în istorie; care este tactica lui Dumnezeu față de noi…

Protagoniștii pildei sunt judecătorul cel rău – care e Dumnezeu – și văduva, care este Biserica, Mireasa care-și caută dreptul său. Dreptul ei este Mirele care o apără…

Să vedem ce se întâmplă…

În v. 1 se subliniază necesitatea rugăciunii. Apoi urmează pilda judecătorului nemilos care, până la urmă, ascultă și soluționează pricina la insistența văduvei; apoi în vv. 6-8 aflăm felul în care Isus aplică acest text, spunându-ne cum vine Împărăția lui Dumnezeu.

v. 1

1 Apoi le-a spus o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna și de a nu se descuraja:

Isus „le spunea” (la imperfect), fapt care înseamnă că aceste lucruri continuă să ni le spună și nouă…

„O pildă”… Cuvântul „pildă” înseamnă că ne spune un lucru prin care ne transmite un alt lucru, iar „cuvânt” (parola, în limba italiană), derivă din „pildă” (parabola, în limba italiană), care înseamnă „a arunca afară”.

Cuvântul te aruncă afară. La fel, pilda te aruncă afară, te aruncă dintr-o realitate în alta.

În textul nostru ni se povestește despre un judecător care face așa și vrea să ne arunce afară în raportul nostru cu Dumnezeu.

În sine, mereu vorbim în pilde: spunem un lucru pentru a exprima un altul…

În pilda noastră ni se comunică motivul pentru care Isus spune această pildă: pentru că „trebuie”, se vorbește despre necesitate. În Evanghelie, cuvântul „trebuie” (este nevoie) este atribuit numai Fiului Omului când sfârșește pe cruce… Singurul lucru care „trebuie” este crucea… „Fiul Omului, Dumnezeu, trebuie să sfârșească pe cruce”…

Rugăciunea are aceeași nevoie (trebuință) pe care o are și Dumnezeu-Iubire, de a sfârși pe cruce.

Apoi avem cuvântul „a se ruga”. În Evanghelia după Luca l-am întâlnit de mai multe ori. De fapt, Evanghelia după Luca începe cu tămâierea în templu, cu rugăciunea, deci este Evanghelia rugăciunii. Se relatează în mai multe rânduri despre rugăciune… În textul nostru se vorbește despre „rugăciune” după ce s-a vorbit despre Judecata lui Dumnezeu, care are loc în viața cotidiană și pe care o experimentăm cu toții … Și de aceea este necesară rugăciunea…

Ce este rugăciunea?

Rugăciunea (pregare, în limba italiană) are aceeași rădăcină cu a cuvântului precar (precario, în italiană): înseamnă că poți avea un lucru numai pentru că altul ți-l dă.

Raportul nostru cu Dumnezeu, la fel ca raportul nostru cu fiecare persoană, întotdeauna este „precar”. Fiecare relație este precară: o ai pentru că tu o dorești și pentru că celălalt ți-o dă gratuit. Așadar, rugăciunea este actul fundamental al relației care există între persoane. De fapt, prima învățătură pe care i-o dăm unui copil este cea de a cere și de a mulțumi.

E important să cerem și să mulțumim, căci este temelia relației…

Dacă nu, cădem în fetișism, în reificare, adică ne interesează lucrurile, nu persoanele.

„Să se roage totdeauna”… Tot ceea ce nu-i rugăciune, tot ceea ce nu se bazează pe un raport de har, de dar, nu-i viață, ci este moarte… Orice lucru care nu-i obținut prin iubire, care nu-ți este dat din iubire, înseamnă că îți este dat din egoism, pentru a te înșela (prinde în cursă)… Din această cauză fiecare lucru este un rod al rugăciunii, al harului, al relației. Dacă nu, este o reificare a raportului, atât în raportul din cuplu, cât și-n raportul părinți-copii… este o distrugere a persoanei.

„Și să nu-și piardă nădejdea (să nu se descurajeze)”… Cuvântul „a se descuraja” în limba greacă are și semnificația de „a se înrăutăți, a se deteriora”.

E interesant să descoperim ce este rugăciunea: e o necesitate absolută…

Și se numește rugăciune (precaris): o obții prin har, adică este o relație…

Noi ne gândim la rugăciuni ca fiind niște monede pe care le introducem în aparate, ca să obținem lucrurile de care avem nevoie… Și Liturghiile le plătim, căci astfel obținem harul dorit… Această mentalitate este o hulă: ca și cum Dumnezeu trebuie plătit… În schimb, Dumnezeu este iubire și ne ascultă rugăciunile și ne dă ce-I cerem în măsura în care-L iubim. Iar rugăciunea este un act al iubirii, al dorinței.

În Exercițiile spirituale, sfântul Ignațiu spune că obiectul (scopul) rugăciunii este să cer ceea ce vreau. Altfel spus, rugăciune este a cere și a vrea…

„A cere” înseamnă că dorești acel lucru; și că acel lucru este un dar… Pentru că darul nu-l putem pretinde, ci trebuie să-l cerem… Dar îl vreau!…

De obicei eu pretind un lucru, dar nu-l cer, caz în care distrug darul; sau nu-l doresc, nu-l vreau, caz în care Dumnezeu nu-mi poate da acel dar…

În rugăciune avem această contradicție. Prin urmare, eu trebuie să doresc, deci să cer; să vreau acel dar, însă să nu-l pretind…

Rugăciunea este structura fundamentală a vieții noastre, pentru că este dorință… Rugăciunea înseamnă să dorești realitatea de care ai nevoie. Iar darul îl obții de la Celălalt, pentru că dorința ultimă este dorința după relația cu celălalt și cu Celălalt!

Iar identitatea noastră este cea pe care o stabilim prin dorințele noastre…

Pilda noastră are legătură cu cea anterioară, în care întrebarea era: „Când vine Împărăția lui Dumnezeu?” Prin urmare, adevărata dorință a omului este: „Când vine lumea justă? Când vine ziua Fiului Omului? Când va veni Mirele?”

Pilda noastră ne spune când vine: în viața de zi cu zi…

Încă un lucru despre dorință: poate că noi nu prea știm ce este dorința, pentru că avem mai multe satisfacții (lucruri) decât dorințe…

Ce face dorința?

În sine, dorința nu produce nimic! Pentru că lucrurile pe care știu să le fac, nici măcar nu le doresc, ci mi le fac (produc) liniștit, eu…

Dorința nu produce nimic! Eu aș putea dori să plouă. Dar mi se împlinește instantaneu această dorință? Nu! Ci continuă să fie timp însorit… Totuși, deși dorința nu produce nimic, ea poate obține totul! Altfel spus, cea mai mare facultate (însușire) a omului este dorința, deoarece, spre exemplu, pe o persoană eu nu trebuie să o produc, căci ea deja există, ci pot numai să o doresc și să o primesc; pe Dumnezeu nu trebuie să-L produc, ci doar trebuie să-L doresc și să-L primesc… Acest adevăr este valabil în fiecare relație: și-n viața de cuplu, și-n raportul cu fiii…

În concluzie, dorința – deși ni se pare că nu produce nimic – în realitate ne dă totul; este identitatea noastră! Identitatea noastră este că noi suntem fii și primim totul! Iar dorința face parte din structura fundamentală a existenței noastre… Dacă nu doresc viața, spre exemplu, mă nasc deja mort; un om care nu mai are dorințe, deja este mort…

Nu mă refer la dorința după lucruri (obiecte), căci dorința este ceva mai mare: identitatea noastră este dorință după relație, adică dorință de a fi iubiți. Dacă eliminăm această dorință, nu mai rămâne nimic din om… ci rămân numai acele „3 sau 4” lucruri pe care el reușește să le facă (și care nu întotdeauna sunt simpatice).

Când se stinge dorința într-un om, acela deja este mort…

Sufletul iubirii este dorința! În iubire tu îl dorești pe celălalt. Nu-l produci, ci poți numai să-l primești! Din această cauză dorința este facultatea cea mai mare, care ne face asemănători cu Dumnezeu: Dumnezeu este pură dorință: Tatăl Îl dorește pe Fiul; Fiul Îl dorește pe Tatăl; și această dorință reciprocă se numește iubire reciprocă, și este viața atât a Unuia, cât și a Celuilalt.

Fericirea vieții noastre se verifică atunci când există dorința împărtășită, reciprocă, a iubirii… Iar această dorință după iubire, căruia i se răspunde din partea celuilalt, este obiectul (rodul) rugăciunii. Dorința este rugăciune, adică nu o faci tu, ci o ceri.

Este adevărat că vorbim despre lucruri „subtile”, dar sunt fundamentale pentru viață, căci dacă nu, am putea avea de toate, dar am fi mereu tot mai nefericiți… Și am vrea să avem tot mai mult și mai mult, crezând că fericirea noastră depinde de acest fapt…

De ce vrem tot mai mult? Nu pentru că ne interesează să avem tot mai multe lucruri, ci ne interesează doar să fim iubiți și ca celălalt să ne dorească și să ne iubească, iar pe celălalt îl interesează la fel… Și aceasta este viața de calitate, la orice vârstă, de când ne naștem, până când murim și până în viața veșnică, până în Dumnezeu.

vv. 2-3

2 „Într-o cetate, era un judecător care nu se temea de Dumnezeu și nu-i păsa de oameni. 3 Și mai era în cetatea aceea o văduvă care venea la el și-i spunea «Fă-mi dreptate împotriva dușmanului meu!»

Isus vorbește despre rugăciune…

Judecătorul este Dumnezeu, Cel care face dreptate. Văduva reprezintă Biserica, mireasa care și-a pierdut Mirele; ea așteaptă să se reîntoarcă, așteaptă ca Dumnezeu să intervină, să vină Împărăția Sa… Și să facă dreptate.

În realitate, ce se întâmplă? Judecătorul, Dumnezeu, pare rău (iată câte rele sunt în lume); pare un Dumnezeu ateu, care nu respectă pe nimeni…

Spre exemplu: Dumnezeu v-a ascultat vreodată rugăciunile (dorințele)? Un părinte al pustiului a spus: „O dată Dumnezeu a ascultat rugăciunea mea, dar de atunci eu nu I-am mai cerut nimic, ci I-am spus doar: «Facă-se voia Ta»”…

Privind cum merg lucrurile în lume, prima întrebare care ne vine în minte este: „Oare există – sau nu – Dumnezeu?… Sau este rău? De ce nu ascultă dorințele noastre juste, spre exemplu dorința acestei văduve care cere să i se facă dreptate în raport cu potrivnicul ei?”… Potrivnicul este dușmanul, răul, Satana…

De ce lumea merge din rău în mai rău, deși noi ne rugăm…?

Cuvântul „văduvă” înseamnă că este fără „jumătatea” sa… Deoarece mireasa este mireasă numai dacă are mire, dacă-i fără mire, ea este ceea ce nu este… Prin urmare, starea văduviei nu-l indică pe omul care nu-i căsătorit sau liber, ci pe omul care-i fără partea care l-ar face să fie ceea ce este: mireasă… Mireasă, care indică iubirea… Ea fiind văduvă, înseamnă că este fără iubire, deci fără viață…

Mirele este Dumnezeu. A plecat. Cine-L vede? Pentru noi Dumnezeu este absent… Câștigă răul. Ni se pare că Judecătorul pământului nu se mai îngrijește de nimic, fiind dezinteresat de toate, Dumnezeu nu are grijă de mine (nu-i pasă de mine), El nu mă ascultă, nu intervine. Cei răi câștigă mereu… Ni se pare că Dumnezeu este de partea lor…

Aceste sunt problemele reale ale rugăciunii…

Noi mereu spunem: „Ascultă-ne, Doamne!”

Dar ne-a ascultat vreodată?

Dacă un om începe într-adevăr să se roage, își dă seama că se va lovi de întrebarea: „Dar cine este Dumnezeu? Oare este Cel care-mi dă lucrurile pe care eu le vreau: mângâieri, bunăstare, bogății? Dacă da, voi căuta să nu mă îndepărtez de El”. Dar apoi, când în viața mea apar problemele, mă întreb: „Unde este Dumnezeu? Căci Dumnezeu nu mă ascultă, e absent, a părăsit lumea”…

Dacă văduva este ceea ce trebuie să fie pentru că-i lipsește Mirele, observăm că și Judecătorul este opusul a ceea ce trebuie să fie, pentru că nu face dreptate și nu ascultă de nimeni

Să ținem cont de faptul că Luca scrie pentru cea de a treia generație, pentru că cea dintâi L-a văzut pe Isus și a rămas cu mult entuziasm… Cea de a doua cugeta: va veni repede! Luca, scriind pentru a treia generație, spune: „Eu nu L-am văzut. N-a venit atât de repede precum credeam. Și nu va veni atât de repede cum credem, deci trebuie să ne confruntăm cu istoria, așa cum este”.

Prin urmare, avem rugăciunea: „Fă-mi dreptate în legătură cu potrivnicul meu; eliberează-mă de cel rău… De ce nu intervii?”

Textul ne prezintă drama omului înaintea răului, singura sa dramă adevărată… Răul, încă de la început, este o învinuire adusă lui Dumnezeu… Adam a răspuns: „Femeia, pe care TU mi-ai dat-o”… Deci vina este a Ta!

Înaintea răului, noi ne întrebăm: Oare Dumnezeu e neputincios, sau este rău, sau nu ne ascultă, sau e surd… Sau adevărul este cu totul altul?

v. 4

4a Dar, mult timp, el nu a voit.

„Și un timp [îndelungat] n-a voit”… îndelungat… „Nu voia” și continuă să nu vrea… De ce?

Această femeie dorește Mirele, spune „maranatha”, Vino, Doamne Isuse!

Dar El „un timp [îndelungat] n-a voit”…

Cât durează acest timp îndelungat?

Până la sfârșitul lumii!

De ce ne face să așteptăm atât de mult?

Din această cauză trebuie să ne rugăm, adică să dorim (rugăciunea este numită școala, exersarea dorinței), astfel încât dorința noastră să sporească, să fie infinită! Și atunci El poate să vină…

Căci dacă El ar veni la „minima” noastră dorință, noi am confunda dorința noastră minimă cu Dumnezeu și astfel niciodată nu L-am întâlni pe Dumnezeu, căci El este infinit…

Prin urmare, întârzierea Sa nu-i nimic altceva decât sporirea dorinței, căci dacă nu, L-am confunda pe Dumnezeu cu dorințele noastre. Dar Dumnezeu este mult mai mare! Și are o răbdare infinită. Și vrea ca între timp să ni se întâmple ceva ciudat – ceea ce este descris în versetul următor – care să ne ajute să-L cunoaștem pe Dumnezeu…

vv. 4b-5

4b Apoi și-a zis: «Deși de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu-mi pasă, 5 pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuși dreptate văduvei acesteia ca să nu vină și să mă tot bată la cap»”.

E simpatic acest judecător, care e Dumnezeu: „Deși de Dumnezeu nu mă tem și de om nu mă rușinez (nu-l respect)”, pentru că Dumnezeu este exact opusul acestor cuvinte…

„Fiindcă văduva aceasta mă supără, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere „. În limba greacă nu avem cuvintele „ca să nu vină mereu să mă deranjeze”, ci „ca să nu mă lovească cu pumnii în față”, așa cum fac boxerii…

Cu alte cuvinte, ce vrea Dumnezeu? Ca noi să ne certăm cu El! El se ascunde de noi, pentru ca noi să-L căutăm și să-L dorim… Dorește să fie „lovit”, dorește lupta corp la corp, la fel cum s-a luptat cu Iacob… În această luptă descoperim demnitatea noastră: El este cealaltă jumătate (parte) a noastră și dorește să fie deranjat, ascunzându-se ca să fie aflat și dorit…

Rugăciunea este o luptă cu Dumnezeu, la fel ca lupta lui Iacob, care s-a luptat cu Dumnezeu… Și în această luptă a descoperit adevăratul său nume. Numele nostru adevărat este că noi ne luptăm cu Dumnezeu și câștigăm pentru că El vrea să ni Se dăruiască: Dumnezeu vrea să ni Se dea pe Sine, și nu să ne dea lucrurile pe care I le cerem noi!

Noi credem că suntem „văduva” și spunem că Biserica este „văduva”, căci nu are soț… În realitate „văduva” este Dumnezeu, pentru că noi Îl părăsim: L-am răstignit și continuăm să-L răstignim… Acum El vrea să fie dorit, astfel încât cu adevărat să poată veni la noi…

Și când omul Îl dorește, când se luptă cu El, când Îl deranjează continuu, Isus răspunde: exact această luptă corp la corp o doream… Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu: faptul că tu ai descoperit că ești cealaltă jumătate a Mea!

E importantă această pildă care ne descoperă sensul vieții noastre… Când vine Împărăția lui Dumnezeu? Împărăția lui Dumnezeu este în noi – în mijlocul nostru – când noi începem să-L dorim pe Dumnezeu, să ne certăm mult cu El, când începem să-L iubim atât de mult, încât El este sensul vieții noastre… Atunci știu ce este Împărăția lui Dumnezeu și văd cine este Domnul: este Cel care stă în mine pentru că-L iubesc așa cum El mă iubește. Și aceasta este rugăciunea! Rugăciunea îmi oferă demnitatea mea de om, egal cu Dumnezeu, pentru că am față de El aceeași dorință pe care o are El față de mine: El m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine, care L-am răstignit, iar eu, în sfârșit, Îl doresc cu o la fel de mare iubire… Aceasta este marea demnitate a rugăciunii… Când există această rugăciune, există împărăția lui Dumnezeu: Îl iubesc și El este în mine, așa cum eu din veac sunt în El, pentru că El mă iubește. Mă poartă în interiorul Său, sunt viața Sa și moartea Sa… Și la fel devine El pentru mine… Așadar, rugăciunea este un lucru foarte serios…

Bonhoeffer a scris: „Dumnezeu nu ascultă dorințele noastre (adică nevoile imediate), ci făgăduințele Sale”… Făgăduința are legătură cu o relație, cu alianța… Drumul pentru a deveni liberi ne ajută să descoperim cât este de valoroasă făgăduința Domnului… Drumul rugăciunii trece prin deșert

Paradoxul constă în faptul că dacă eu mă rog mereu, fără a mă descuraja – și așa trebuie să facem – atunci Dumnezeu îmi face dreptate… Dreptatea constă în faptul că, în sfârșit, eu am Mire, adică am înțeles cine este cealaltă jumătate a vieții mele: Îl iubesc pe El și mă interesează El, după cum eu din veci am fost iubit de El, care mereu se interesează de mine…

La acest nivel vrea să ne conducă Isus. Aceasta este mântuirea omului: să devină ca Dumnezeu, adică aceeași dorință pe care El o are după noi, noi o avem după El; aceeași iubire pe care El o are pentru noi, și noi o avem pentru El… Aceasta este îndumnezeirea și umanizarea noastră…

Rugăciunea este un lucru serios, ne cere curaj constant, fără să ne mâniem sau să ne pierdem răbdarea… Ceea ce nu-i rugăciune – adică ceea ce nu-i dorință și iubire – până la urmă este moarte… Iar în viață voi urmări numai micile mele interese, idolii mei care mă subjugă, uitând că viața este cu totul altceva, mult mai frumos: este această „aventură” cu Dumnezeu, care este și aventura cu persoanele din jurul meu…

Modelul rugăciunii dificile este Iov: Iov niciodată nu cere să i se restituie ceea ce a pierdut… De-a lungul întregii cărți, Iov vrea numai raportul cu Dumnezeu, adică vrea ca Dumnezeu să-i vorbească… Drama lui Iov constă în faptul că Dumnezeu nu-i vorbește, și nu atât în marea durere pentru ceea ce a pierdut

vv. 6-8a

6 Iar Domnul a zis: „Ați auzit ce a spus judecătorul nedrept! 7 Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor săi care strigă zi și noapte către el, chiar dacă-i face să aștepte? 8a Vă spun că le va face dreptate îndată.

Dacă acest judecător este nedrept, dar până la urmă face dreptate…

Textul notează: „Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleșilor Săi?” Cine sunt aleșii Săi? Sunt cei care au înțeles că este nevoie să se roage mereu, fără să se descurajeze, cei care au priceput că sunt iubiți. Întrebare lor este: cum să-L iubească pe El – exact așa cum El ne iubește – și cum să-L întâlnească? Dacă știm cum să-L întâlnim și să-L iubim, descoperim identitatea omului: omul care este chip și asemănare a lui Dumnezeu, în sfârșit, regăsește fața sa, își mântuiește propria umanitate. Și mântuiește întreaga creație în acest raport al său cu Dumnezeu.

„Care strigă către El ziua și noaptea și pentru care El rabdă îndelung”… El are răbdare cu noi…

S-ar părea că noi avem răbdare cu El, care nu vine…

În 2Pt. 3 întrebarea este: „Unde sunt făgăduințele lui Dumnezeu, căci ne-a spus că ar fi făcut ceruri noi și pământ nou? Pentru că de la începutul lumii toate sunt la fel…” Și de când a murit Isus, totul continuă ca mai înainte… Deci, unde este făgăduința lui Dumnezeu?

Petru răspunde că nu înseamnă că Dumnezeu nu-Și menține făgăduințele Sale, însă Dumnezeu are un defect: vrea ca toți să fim mântuiți… Și mai are un defect: pentru El, 1000 de ani sunt ca o zi, datorită răbdării Sale; pentru că este dispus să aibă răbdare la infinit, pentru că ne iubește și pentru că vrea să fim mântuiți… Și o zi este ca 1000 de ani, numai ca să-L dorim… „De când am creat lumea aștept ca un singur om să Mă dorească… Și toți Mă aruncă, deși Eu sunt viața lor și-i iubesc și au nevoie de Mine… Când vor înțelege?” Aceasta este răbdarea lui Dumnezeu! Răbdarea lui Dumnezeu înseamnă că dorește să fie iubit așa cum El ne iubește, pentru că așa suntem ca El și suntem noi înșine… și putem trăi omenește.

El are o răbdare infinită și vrea ca niciun om să nu se piardă…

„Zic vouă că le va face dreptate în curând (imediat)”… Când află la un om această atitudine, descrisă mai sus, deja sosește dreptatea, adică un astfel de om întâlnește Mirele! Adică acel om Îl iubește și astfel Dumnezeu este în el, Împărăția lui Dumnezeu este în el… Și trăiește deja în viața de zi cu zi această iubire pe care a primit-o de la Domnul, o trăiește în raport cu alții și construiește o lume dreaptă în iubire și-n bună înțelegere, în mântuire, la fel ca în vremea lui Noe (în timp ce alții își procurau potopul, Noe a construit arca mântuirii), la fel ca în vremea lui Lot (în timp ce toți și-au atras foc și pucioasă din cer, Lot a aflat o cale de ieșire, o pășune de care fiecare om are nevoie: acest raport cu Dumnezeu, cel de a se simți iubit și de a-L iubi)…

Imediat le va face dreptate… Pentru că Dumnezeu este iubire, și unde este iubit, imediat intră, iar unde nu-i iubit, El nu poate intra, iar noi suntem în moarte pentru că El este viața. Și din această cauză vrea să-L dorim: pentru că dacă El ar continua să ne dea lucruri, noi am continua să dorim lucruri, și nu am dori iubirea, nu L-am dori pe El… Dar în acest caz nu am fi fii, ci am fi consumatori ai darurilor Sale…

v. 8b

8 Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi oare credință pe pământ?”

Este o întrebare serioasă…

Noi trebuie să ne rugăm totdeauna…

El va afla credință? Credința este această rugăciune continuă, care este căutarea Sa, dorința după El…

Sărăcuțul Dumnezeu: nimeni nu-L dorește pe pământ. Din această cauză nu poate să vină… Deja a venit o dată și L-am răstignit. Și-L răstignim mereu, în toți sărăcuții cristoși din lume… Când vom începe cu adevărat să iubim Iubirea și să-L dorim pe El? Și aceasta e credința…

Dacă nu, El nu poate veni. Mai mult, vine, dar noi Îl ucidem…

El continuă comportamentul Său, iar noi pe al nostru, până când vom înțelege cât de mult ne iubește și că trebuie să-L iubim…

Marea frică a lui Dumnezeu – care ne iubește – este cea de a nu fi iubit… El ne iubește și dorește să ni Se dea în totalitate. Am fost creați în acest scop, pentru că suntem dorință după infinit, după fericire. Iar infinitul și fericirea sunt numai El, deci numai El ni le poate da!

Credința este această relație cu El, o relație în care încet-încet, în această luptă corp la corp, descoperim cine este El și cine suntem noi… Și astfel, El poate veni pentru că este dorit…

Și dacă nu-L dorim?

El vine, dar noi nu-L recunoaștem, nu-L vrem…

Când vine Împărăția lui Dumnezeu? Este în noi, atunci când începem să avem un raport serios cu Dumnezeu, după modelul care-i povestit în textul nostru: raportul văduvei…

Textul nostru este așezat în „discursul apocaliptic”, care a început cu descrierea omului care urcă la Ierusalim și care aude: „Credința ta te-a mântuit”, iar în pilda noastră întrebarea este: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?”

Ce este credința? Credința este această relație cu El. Aceasta este mântuirea noastră, mântuirea umanității noastre; este dorința după El – care este iubire – care ne ajută să iubim, așa cum suntem iubiți… Și atunci El poate veni: deja este în noi, când noi Îl iubim așa cum ne iubește El. Și El vine în viața de zi cu zi, așa cum am notat în cateheza anterioară.

Ce trăim în toate relațiile cotidiane? Nu trăim egoismul nostru și fricile noastre, ci acea iubire care ne vine de la El: „iubiți-vă, așa cum Eu v-am iubit pe voi”, cu aceeași iubire. Atunci deja a venit Împărăția lui Dumnezeu. Deja s-a sfârșit lumea veche și începe cea nouă, care este un drum, pentru că încă nu am ajuns în Împărăție.

Și pe acest drum, rugăciunea, relația cu El este esența.

Texte utile:

  • Ps. 74;
  • Gen. 18, 16-33;
  • Exod 17, 8-15;
  • 2 Regi 19, 10-19;
  • Gen. 32, 23-33;
  • Rm. 15, 30;
  • Col. 4, 12;
  • Lc. 22, 39-46;
  • Lc. 11, 5-8.9-13;
  • 2 Pt. 3, 3-13.

Întrebări:

  • De ce ni se pare că Domnul nu ne ascultă și de ce dorește să fie deranjat?
  • De ce prima însușire a rugăciunii este credința în El? De ce Îl interesează credința noastră mai mult decât orice?
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila