Luca 18,15-17

Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea.

Raportul nostru cu Dumnezeu este asemenea celui dintre un prunc și mama sa: el trăiește prin iubirea ce o primește de la aceasta.

Ps. 130 (131)

Rugăciunea psalmistului pornește de la imaginea pruncului înțărcat, în brațele maicii sale… Pruncul înțărcat este cel care nu mai are nevoie de lapte, ci de îmbrățișarea mamei sale, se bucură de această îmbrățișare și, fiind îmbrățișat, se odihnește în siguranță… Pornind de la această imagine, omul care se roagă contemplă semnificația speranței sale

Psalmistul ne prezintă figura unui om adult, care se identifică cu un „prunc înțărcat, în brațele maicii sale”… Dacă este înțărcat, nu mai caută laptele, dar de ce stă în brațele ei? Stă în brațele ei pentru că are nevoie să fie primit și îmbrățișat. Psalmistul, care este un om matur, face o remarcă implicită: după cum laptele este hrana pruncului, tot la fel hrana (viața) omului adult constă în faptul de a se putea încredința (abandona) unei îmbrățișări care-l primește; constă în faptul de a putea avea încredere într-o persoană. Dacă nu, niciodată nu devine adult. Omul care nu se simte primit și iubit niciodată nu devine adult, ci mereu aleargă după confirmări pentru a fi primit, la fel ca toți pruncii care n-au fost primiți…

Conținutul psalmului este și esența textului evanghelic asupra căruia ne vom opri…

Am început să parcurgem a doua etapă a drumului lui Isus spre Ierusalim. Am notat că toți sunt leproși, că ne este imposibil să străbatem drumul spre Ierusalim. Acești leproși sunt discipolii. Ei sunt trimiși: „Mergeți liniștiți, străbateți drumul care vi se pare imposibil de parcurs. Și, în timp ce călătoriți, veți vedea că vi se întâmpla ceva”. De fapt, în timp ce parcurg acest drum ascultând Cuvântul, viața lor (și a noastră) se schimbă, iar ei înțeleg că Împărăția lui Dumnezeu este prezentă în mijlocul lor tocmai de-a lungul drumului întreprins în viața de zi cu zi, când reușesc să inverseze tendința (direcția) lucrurilor pe care le fac, adică spiritul cu care fac lucrurile…

Pentru că, la fel ca în vremea lui Noe și în vremea lui Lot, se căsătoreau, cumpărau, vindeau, munceau… și noi, făcând aceleași lucruri (nu altele), dar ascultând Cuvântul, ce facem? Exact aceleași lucruri, cu iubire, și toate ne ajută să intrăm în raport fratern cu alții, și nu într-un raport de dușmănie…

Așadar, Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul nostru în măsura în care trăim fraternitatea în viața de zi cu zi. Și este posibil să trăim fraternitatea, dacă avem un Tată. Dacă nu, nu suntem frați!

Așadar, am descris tema rugăciunii: rugăciunea este locul în care ne simțim fiii lui Dumnezeu. Apoi, în ultima cateheză am prezentat tabloul vameșului și al fariseului, subliniind că există o formă oribilă a rugăciunii, cea a persoanei religioase, care vrea să-și câștige iubirea lui Dumnezeu… Dar pentru că iubirea câștigată este desfrânare, niciodată nu va ajunge la Dumnezeu…

Cu pilda noastră am ajuns la miezul problemei: vom vedea care este situația omului, a celui care trăiește ca fiu…

De fapt, întrebarea pe care toți ne-o punem este: „Cine sunt eu?”

Dacă ne gândim în profunzime, singurul lucru care suntem – în afara omului care se crede Dumnezeu – este cel de a fi fii sau fiice. Acest fapt înseamnă că tot ceea ce avem am primit.

Eu nu sunt al meu. Eu nu m-am făcut singur. Eu nu sunt lucrurile pe care le fac (dacă aș crede acest lucru, ar fi vai de mine!). Eu nu sunt tatăl meu, nici maica mea: încercarea lui Adam și complexul lui Oedip ne fac să ne simțim orfani, ai nimănui. Fiecare dintre noi există în măsura în care este „al altuia”. Acel „al” este un genitiv, indicând că un altul te generează, și exprimă relația care te ajută să exiști… Este relația pe care toți o avem ca origine a vieții: suntem fii. Iar posibilitatea noastră de a trăi ca frați depinde de acceptarea noastră de a fi fii. Un om devine adult numai când acceptă că este fiu. Până când nu acceptă că este fiu, niciodată nu-i adult și niciodată nu va fi tată, ci va fi stăpân.

Textul nostru este un punct esențial în Evanghelie și ne ajută să înțelegem că identitatea noastră – ceea ce suntem – este dar, har, dacă nu, a trăi ar fi o nenorocire… Identitatea noastră este un dar de iubire, iar iubirea nu poate fi meritată – după cum cred persoanele evlavioase, căci dacă este meritată, nu este iubire – nici răpită – după cum credea Adam și după cum crede ateul, cel care-L fură pe Dumnezeu zicând: „Eu sunt Dumnezeul meu”… Identitatea noastră poate fi doar primită. Și dacă o primim, vom începe să fim ceva măreț, după cum vom sublinia, și să devenim mari, adică mici…

Atât în Marcu, cât și în Luca, acest text se reia… Mai înainte, când discipolii discutau despre cine este cel mai mare între ei, Isus a luat un prunc, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: „Cine vrea să fie cel mai mare să devină cel mai mic dintre toți și slujitorul tuturor! Pentru că cel mai mic dintre toți, acela este cel mai Mare”…

Textul nostru dorește să răspundă întrebării: „Cum putem intra în Împărăția lui Dumnezeu?” Fariseii întrebaseră: „Când vine Împărăția lui Dumnezeu?”

Dar Împărăția a venit! Întrebare este: „Cum putem intra în Împărăție?”

Pilda noastră este textul fundamental, care ne explică felul în care putem să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu.

Se citește Lc. 18, 15-17

15 Îi aduceau și copii ca să-i atingă; dar discipolii, când îi vedeau, îi mustrau. 16 Atunci, Isus i-a chemat și le-a spus: „Lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți, căci împărăția lui Dumnezeu este a acelora care sunt ca ei. 17 Adevăr vă spun, cine nu primește împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”.

Scena este simplă, prezentându-ne mamele care-și duc pruncii la Isus. Iar discipolii – care au lucruri importante de făcut – consideră că nu trebuie să piardă vremea cu pruncii. Răspunsul lui Isus este fundamental pentru toți oamenii: „Împărăția lui Dumnezeu este a pruncilor… Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea”. Toți suntem chemați să înțelegem cine sunt acești prunci… Nu ni se spune să „fim” prunci, ci să „devenim”…

În 1Cor. 14, 20, Pavel spune: „Fraților, nu fiți copii la minte. Fiți copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiți desăvârșiți”. Pentru că mulți se comportau ca pruncii, „căci așa a spus Isus”…

„Fiți copii când e vorba de răutate”, pentru că pruncii nu au răutate…

v. 15

15 Îi aduceau și copii ca să-i atingă; dar discipolii, când îi vedeau, îi mustrau.

Mamele – sau mătușile – duc acești prunci la Isus…

În acest loc, pentru cuvântul „prunc” în limba greacă avem cuvântul „brephos”, care desemnează „fătul care încă este în pântecele maicii sale”. Apoi în text se va vorbi despre prunci „paidia”…

În acest text se folosește în mod intenționat „brephos” pentru a indica omul care încă nu s-a născut… Pentru că mulți oameni încă nu s-au născut, nu au venit la lumină. Pentru că un om vine la lumină numai când acceptă că este iubit, că este al Cuiva, că aparține cuiva, când acceptă că este mic, adică atunci când își acceptă identitatea sa de fiu. Dacă nu, trăiește în delir, la fel ca apostolii care mereu sunt în delir (în aiureală), căci spun: „Acum vine Împărăția lui Dumnezeu; acum noi vom începe să fim căpeteniile poporului”…

Îi aduc acești prunci „de departe”, așa cum de departe vine vameșul din pilda anterioară… Însă Domnul se apropie de vameș… În pilda noastră Isus este Cel care primește acești copii, Isus îi cheamă la El… Însă cei care stau aproape de Isus – în acest caz, ucenicii – se comportă ca fariseii, pentru că ei cugetau că Isus nu are timp pentru prunci, deoarece are lucruri mai importante de făcut

Îi aduc pruncii „ca să-i atingă”.

Cuvântul „a atinge” este prețios… Evanghelia ne spune că numai două persoane Îl ating pe Isus: desfrânata, care prin lege nu putea să-L atingă, și femeia necurată, care pierdea sânge. Numai acestea două Îl ating, căci toți ceilalți îl îmbulzesc (strivesc)…

Atingerea este ceva reciproc, exprimă comuniunea; este sinonimul credinței, pentru că credința nu-i un lucru abstract, ci înseamnă a atinge și a fi atinși…

Există lucruri care ne ating și altele care nu ne ating, ci ne deranjează. Atingerea este lucrul cel mai profund: este ceea ce ne atinge.

Isus îi atinge numai pe cei care nu puteau fi atinși: leproșii, urechea pe care au tăiat-o cu sabia, sicriului tânărului mort. Acum este rugat să atingă acești prunci…

Atingerea înseamnă identificare… Limita ta, în loc să fie locul în care-l agresezi pe celălalt sau în care ești invadat de celălalt, devine loc al comuniunii. Căci simțul cel mai puternic este pipăitul… Pipăitul este și „cuvântul” prin care omul își exprimă credința. Pentru că credința nu constă în considerațiile noastre abstracte despre dogme și despre adevărurile credinței, ci este o atingere interioară… Tu știi dacă un lucru te atinge sau nu în interior! Și nu te poți înșela asupra a ceea ce simți. Tu simți disconfort dacă te atinge un om care vrei să nu te atingă… Și spui: „Mă oprimă”…

Atingerea este importantă…

Discipolii „ceartă”, și același cuvânt se folosește când Isus îi ceartă pe draci. Ucenicii cred că femeile fac un lucru pe care trebuie să-l facă din mai multe motive…

Mai întâi de toate, femeile nu puteau merge la Învățător; ele nu puteau fi învățăcele, pentru că legea a fost lăsată pentru bărbați.

Femeile trebuie să se supună multor legi, dar nu sunt destinatarele întregii legi în sens pozitiv, adică ele nu au privilegii.

Iar pruncul – care nu este în măsură nici să priceapă și nici să vrea – era exclus în totalitate din lege: pruncul nu poate și nici nu trebuie să o respecte… Așadar, este exclus în totalitate.

În schimb, Isus primește pruncii. În acest moment, ucenicii se simt deranjați… Scena este asemănătoare celei a fariseului și a vameșului: fariseul se simte deranjat de acel vameș, care stă acolo…

Isus, la fel cum a primit vameșul, și nu fariseul, tot la fel primește pruncii.

Noi, care suntem ucenici, nu avem timp de pierdut cu Tine și cu acești prunci… Tu, Învățătorule, nu te poți comporta astfel!

În vremea aceea existau ucenici care-și fereau Învățătorul de mulțimi: nu atât pentru a-l feri de eventuale pericole, ci pentru a sublinia că Învățătorul nu poate pierde vremea cu acest prunc până când acest prunc nu va deveni „Bar mitzvah”, adică adult, fiu al Legii, al CuvântuluiPrin urmare, Isus revoluționează stilul lor cultural

Isus a revoluționat multe stiluri (obiceiuri): Domnul, în loc să fie stăpânul tuturor, S-a făcut slujitorul tuturor; El ne-a surprins revelându-ne că Dumnezeu este un om; și deși este Regele universului, El alege să fie Rege în măsura în

care-L răstignim ca pe un răufăcător… Isus a distrus multe stiluri…

Dacă Isus ar intra în Biserică în zilele noastre, oare nu L-am scoate afară? Oare nu L-am ține blocat pe cruce?

Să ne întoarcem asupra noțiunii „brephos”, feții, pruncii… Bătrânului Nicodim, învățător al Legii, Isus i-a spus că nu va intra în Împărăția cerurilor dacă nu se va naște din nou… Nicodim a răspuns: „Oare trebuie să mă reîntorc în pântecele maicii mele și să mă nasc din nou? Cum poate un bătrân să se nască din nou?”

Problema fiecăruia dintre noi este cea de a ne naște din nou și de a afla viața… Aceasta este tema fundamentală a Evangheliei după Ioan, o temă care se va încheia în Io. 19, 37, loc în care stă scris: „Vor privi la Cel pe care l-au împuns”…

Cum ne putem naște din nou?

Un om se naște cu adevărat atunci când se simte iubit. Și întreaga Evanghelie după Ioan vrea să-l conducă pe Nicodim să privească locul din care ne naștem: din rana inimii lui Dumnezeu! Ne naștem din rana inimii Celuilalt, a Celui care ne iubește: ne naștem atunci când vedem Originea noastră, pe Dumnezeu care ne iubește atât de mult, încât Își dă viața pentru noi… Moartea lui Isus este un act de naștere: o rană din care iese sânge și apă. Iar noi ne naștem din această rană! Un om se naște, devine adult, numai când se simte iubit. Mai înainte este încă „nenăscut”, este încă în întuneric, pentru că nu știe ce semnificație are viața. Din această cauză face ca viața sa să constea în multe „lucruri” fără sens: în goana după putere, după o bună imagine, după bogăție, folosindu-se de violență pentru a stăpâni…

Aceasta este tema noastră…

v. 16

16 Atunci, Isus i-a chemat și le-a spus: „Lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți, căci împărăția lui Dumnezeu este a acelora care sunt ca ei.

Iată pe cine cheamă Isus la El…

Isus este Cel care cheamă… Dar cei pe care-i cheamă pot fi atât pruncii, cât și ucenicii

Isus este isteț, pentru că va spune ucenicilor: „Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea”… Prin urmare, adevărații ucenici sunt pruncii; iar discipolii încă nu sunt ucenici adevărați, încă nu s-au născut…

În acest verset avem chemarea fundamentală: „Lăsați copiii să vină la Mine!”

A merge la Isus, la Fiul, înseamnă a străbate același drum al Său, a deveni fiu, a fi frate, a intra în Împărăție… „Lăsați-i”…

„Copiii”. În acest loc cuvântul este „prunc”, adică pais, în limba greacă. În Occident sunt atât de puțin prunci, încât îi îngrijim cu multă atenție… Dar în timpul lui Isus pruncul era „un apendice, un adaos” al femeii care, la rândul ei, era un adaos al bărbatului… Cu alte cuvinte, pruncul nu conta, nu avea valoare. Chiar și în zilele noaste, la multe popoare, mai întâi mănâncă bărbatul, iar femeia stă în picioare slujindu-l și privindu-l, apoi mănâncă femeia, și apoi, dacă mai rămâne ceva, mănâncă și pruncul…

În limba greacă cuvântul pais, folosit în cazul pruncului, înseamnă sclav, subliniind că nu valora nimic.

Tatăl avea „patria potestas”, adică avea asupra pruncului drept de viață și de moarte. Când pruncul se năștea, dacă-l ridica fără să-l arunce, era fiul său. Iar dacă presupunea că nu-i fiul său, îl arunca de pe stânca Tarpeia, căci avea acest drept…

În vremea aceea, pruncii nu se bucurau de toată atenția adulților, ca în zilele noastre… Astăzi grija față de prunci a devenit un fapt economic: pruncilor nu trebuie să le lipsească nimic! În vremea lui Isus, pruncii nu contau deloc.

Mai mult, pruncul este un nimeni, căci este ceea ce devine. Iar el devine ceea ce alții fac din el…

Totuși, pruncul are o însușire fundamentală: întotdeauna este al cuiva. Dacă nu este al nimănui, pruncul nu există…

Aceasta este prima însușire pe care ar trebui să o avem și noi: dacă nu am fi ai nimănui, nu am exista…

Dacă un om uită că este fiu, că este al cuiva, devine al nimănui, este un nimeni. El caută să umple golul din el prin posedarea lucrurilor, prin strădaniile și agitațiile sale, și niciodată nu-i sătul, mereu este nefericit și produce nefericire…

Prima însușire este următoarea: pruncul nu-i al său, ci este al altuia. Și noi toți suntem ai Altuia! Suntem oaspeți ai Altuia, suntem oaspeți ai harului pe care Celălalt ni-l oferă, ai primirii pe care ne-o acordă…

Noi suntem „precari”. Statutul nostru stabil este cel de „precari”: suntem cei care trăim prin darul Altuia…

Existența noastră are o strânsă legătură cu ceea ce Celălalt ne dă; cu ceea ce ne dă în mod fundamental, pentru că lucrurile le putem chiar fura, lua, sau putem să ni le facem noi… Însă relația, iubirea, primirea, numai un altul ni le poate da…

În acest sens, cuvintele lui Isus „Căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia”, ne arată criteriul pentru a intra în Împărăție.

În cultura noastră, adulții sunt cei care își neagă limitele, căzând în delirul atotputerniciei. Dumnezeu să ne ferească de astfel de adulți, pentru că răspândesc doar relații false, bazate pe goana după putere și stăpânire, bazate pe subjugare, pe minciună…

În schimb – și acest fapt este tipic pruncului – omul are multe limite, chiar mai multe decât pruncul, deși nu-și dă seama…

Limita omului este nevoia sa după absolut. Dacă omul își recunoaște această nevoie și o acceptă, limita sa devine locul comuniunii cu Celălalt.

Divinul care există în noi constă în a ne recunoaște limita, din două motive: mai întâi, dacă nu ne recunoaștem limita, suntem nebuni… Un om care este conștient de limita sa și o acceptă, face din limita sa nevoia sa după Celălalt, locul comuniunii.

Noi suntem asemănători cu Dumnezeu nu pentru că suntem frumoși, buni și inteligenți ca Dumnezeu (deoarece adevărul este că suntem urâți și răi)… Ci, în ciuda limitei noastre, a faptului că suntem neinteligenți, că nu înțelegem multe lucruri, Celălalt oricum ne înțelege… Cu alte cuvinte, în limita mea am nevoie să fiu primit… În limita mea experimentez că sunt acceptat și iubit, că sunt ca Dumnezeu: că sunt acceptat și că pot să-i accept pe alții… Dacă îmi neg limita, voi delira și niciodată nu mă voi accepta, mă voi lupta mereu cu toți; limita mea va fi locul în care îi voi ataca pe toți, căci voi vrea să posed totul și pe toți și, implicit, îmi voi distruge toate relațiile… Voi dori să posed toate lucrurile, voi devasta lumea și o voi distruge… Dacă nu-mi accept limita, îmi va fi imposibil să trăiesc…

Viața este posibilă numai dacă recunoaștem pruncul din noi, nevoia noastră, limita noastră: este vorba despre nevoia după celălalt pe care fiecare o avem.

Viața se naște pentru că bărbatul e bărbat, și nu este femeie, și viceversa… Aceasta este limita radicală. Această limită este chip și asemănare a lui Dumnezeu, pentru că dacă devine un spațiu al comuniunii – în loc să fie spațiul agresiunii și al stăpânirii – devine ca Dumnezeu care este comuniune, iubire, dar, viață, fecunditate…

Este important să recunoaștem pruncul care este în noi. Dacă-l recunoaștem, devenim adulți și putem intra în Împărăție. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu, care este Tată, este creată pentru fii, nu pentru cei care se cred dumnezei. Iar fiii sunt cei care trăiesc ca frații. Și trăind ca frații, intrăm în Împărăție…

v. 17

17 Adevăr vă spun, cine nu primește împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”.

„Amin”, adică „în adevăr”…

Când Dumnezeu vorbește în mod direct, spune „Amin”. Prin urmare, în acest loc Isus vorbește ca Dumnezeu: „Grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu”. Altfel spus, Împărăția lui Dumnezeu nu trebuie făcută, pentru că deja există – după cum nici celălalt nu trebuie făcut, căci deja există – ci doar trebuie primită… Și „a primi” este cel mai divin cuvânt care există pe lume…

Dumnezeu este primire: Tatăl Îl primește pe Fiul, Fiul pe Tatăl, iar Spiritul este iubirea amândurora.

A primi: un om trăiește dacă este primit. Dumnezeu – care este iubire – trăiește unde este primit. Iar Împărăția lui Dumnezeu există acolo unde este primită, căci este însuși Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu-i primit, e ucis, la fel și pruncii, și fiecare dintre noi.

Împărăția lui Dumnezeu nu-i ceva ciudat, ci este esența noastră, natura noastră umană: dacă nu-i primită, nu există…

Eu cine sunt? Eu nu sunt al meu! Ființa mea este să fiu primit de alții, să fiu iubit, acceptat.

Și dacă sunt primit, iubit și acceptat, eu devin foarte bogat și, la rândul meu, pot iubi și accepta, pot deveni și eu ca Tatăl, intru în Împărăția Tatălui, devin adult. Dacă nu, mereu voi rămâne un prunc insațiabil, nemulțumit…

Dacă un om nu se simte fiu, niciodată nu va fi tată, ci va fi doar stăpân, un opresor, după cum el s-a simțit asuprit pentru că n-a fost fiu și n-a fost iubit…

Condiția necesară pentru a fi adulți și maturi, din punct de vedere uman, este cea de a accepta pruncul din noi, de a ști că avem nevoie să fim primiți și iubiți. Și este important să știm că toate acestea depind de celălalt: eu nu pot cumpăra acceptarea și iubirea altora față de mine, așa cum fac persoanele religioase; nici nu pot refuza că sunt ca un prunc, că am nevoie să fiu primit și iubit, afirmând că

m-am făcut singur… Dacă un om pretinde că s-a făcut singur, îmi inspiră milă… Sunt foarte periculoși cei care cred că s-au făcut singuri: îi distrug pe toți cei din jurul lor.

Aș dori să ne întoarcem asupra Psalmului 130, dar să-l citim dintr-o altă optică, astfel încât să înțelegem mai bine tot ceea ce am afirmat în această cateheză.

Psalmistul vrea să spună că la fel cum hrana pruncului este laptele mamei, tot la fel hrana adultului este faptul de a se putea încredința îmbrățișării (primirii celuilalt) cu încredere…

Dacă un om nu este primit, dacă nu se poate încredința îmbrățișării altuia, starea acelui om ne-o descoperă textul psalmului, dacă este citit în mod răsturnat: Dacă nu suntem primiți și iubiți, putem șterge cuvântul „Doamne”, pentru că suntem convinși că nu suntem fiii niciunui tată… Prin urmare, simțindu-ne fiii nimănui și nimeni… „s-a mândrit inima mea, s-au înălțat ochii mei, am umblat după lucruri mari, după lucruri mai presus de mine (de puterile mele), eu sunt neliniștit, înfricat ca un bătrân, în loc să fiu ca un prunc; plin de dorințe, în loc de înțărcat; în loc de: în brațele mamei, în brațele morții, ca răsplată a sufletului meu… Ca un bătrân plin de dorințe sunt eu… Deci disperă acum și pururea…

Când nu ne putem încredința primirii altora, când nu acceptăm pruncul din noi, care să se simtă acceptat… Când nu acceptăm să fim primiți, ducem o viață tulburată, în egoism, subjugându-i pe toți, căutând mereu lucruri tot mai mari, care depășesc puterile noastre… Adică trăim mereu o provocare (o luptă) continuă cu sine și cu alții, în neliniște și teamă, ca un bătrân plin de dorințe, care și la 80 de ani se simte ca la 20…

Astfel de oameni sunt ramoliți, au dat în minte pruncilor…

Altfel spus, dacă nu accepți că ești prunc, ești ramolit, trăiești în delir… Și faci ca viața ta și a altora să fie imposibilă. Trăiești o viață disperată…

Odată cu această temă ne-am apropiat de punctul „nașterii”. De acum înainte Evanghelia ne va arăta felul în care să ne naștem…

Texte utile:

  • Ps. 130;
  • Mt. 18, 1-5;
  • Io. 3, 1-16;
  • Lc. 9, 46-48; Lc 22, 24-27; 10,21-22.
  • Gal. 4, 4-7.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila