Luca 18,18-30

Se citește Ps. 48 (49)

Psalmul este un text despre înțelepciune, subliniind care este semnificația vieții pe pământ, ce are valoare în viață. Psalmistul nu-i de acord că bogăția ar fi un semn al binecuvântării, pentru că aceasta din urmă depinde de cu totul altceva

Oferim o sinteză a temelor analizate până în acest loc…

La începutul ultimei etape a călătoriei lui Isus am văzut că leproșii – care ne reprezintă pe toți – sunt curățați în timp ce călătoresc cu încredere în Cuvânt. Cu alte cuvinte, nu înseamnă că noi putem să-L urmăm pe Domnul pentru că suntem perfecți, căci dacă am fi perfecți, ar fi inutil să-L urmăm, ci-L urmăm tocmai așa cum suntem, și urmându-L, ne dăm seama că viața noastră se schimbă. Se schimbă datorită credinței pe care o trăim în viața de zi cu zi.

Apoi, am subliniat că această credință se alimentează prin rugăciune, adică prin relația cu Dumnezeu.

În continuare, am văzut că prima însușire a rugăciunii este umilința, și nu „autolăudarea” fariseului.

Iar în ultima cateheză am tratat despre condiția fundamentală pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu: doar cei mici intră în Împărăția lui Dumnezeu. „Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra”. Care sunt calitățile pruncului? Faptul că – în sine – nu are însușiri pozitive, ci pruncul primește totul… totul este dar: trăiește prin har. De aceea e fiu. Iar noi intrăm în Împărăție dacă suntem fii, și nu în baza a ceea ce facem, ci în baza iubirii pe care Tatăl o are pentru noi. Cunoașterea acestei iubiri ne face fii, ne face să primim tot ceea ce avem și să considerăm totul ca fiind dar. Deja acest fapt este Împărăția lui Dumnezeu: a trăi în bucuria de a fi iubiți și deci de a putea iubi.

În această cateheză explicăm un text de contrapunct, adică unul opus… și vom vedea la ce nivel ne aflăm noi față de „a fi ca pruncii”.

Se citește Lc. 18, 18-30

18 Odată, un om cu vază l-a întrebat: „Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” 19 Isus i-a spus: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu. 20 Cunoști poruncile: Să nu comiți adulter! Să nu ucizi! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!” 21 El i-a spus: „Toate acestea le-am păzit din tinerețe”. 22 Auzind aceasta, Isus i-a spus: „Îți mai lipsește un lucru: vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în ceruri, apoi vino și urmează-mă!” 23 Dar el, auzind acestea, s-a întristat deoarece era foarte bogat. 24 Văzând că s-a întristat, Isus a spus: „Cât de greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu cei care au bogății! 25 Pentru că este mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechea acului, decât ca un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu”. 26 Cei care l-au ascultat i-au spus: „Atunci, cine se poate mântui?” 27 El le-a spus: „Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu”. 28 Atunci Petru i-a spus: „Iată, noi am lăsat toate și te-am urmat”. 29 Iar el le-a spus: „Adevăr vă spun: nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau soție, sau frați, sau părinți, sau copii pentru împărăția lui Dumnezeu 30 și care să nu primească cu mult mai mult în timpul de față, iar în veacul viitor, viața veșnică”.

Întrebarea principală a versetelor este: „Cum să obținem plinătatea vieții? Cum să moștenim viața veșnică, o viață plină, fericită, fără limite?” Iar în centru avem afirmația: „Cât de greu intră în Împărăția lui Dumnezeu un bogat”. Împărăția este un alt cuvânt, care indică tot viața veșnică.

Mai înainte de a explica textul, doresc să clarific faptul că bunurile materiale sunt un bine, și nu un rău. Și cum de, dacă bunurile sunt un bine, strângerea bunurilor este un rău? Cu alte cuvinte, bogăția e un rău pentru că este o acumulare de bunuri.

Bunurile sunt un bine, o binecuvântare, în măsura în care sunt dar al lui Dumnezeu, iar noi îi mulțumim lui Dumnezeu și intrăm în comuniune cu El prin bunuri. Apoi, împărțindu-le cu frații, intrăm în comuniune cu ei. Căci niciun om nu e stăpânul bunurilor, nici nu e stăpânul propriului trup și nici stăpânul său. Noi am primit totul, deci suntem administratori, și nu stăpâni. „Eu nu sunt al meu, niciun om nu e al său, ci suntem daruri ale lui Dumnezeu”.

Prin urmare, problema este: dacă administrăm cu înțelepciune, adică cu iubire, atunci bunurile devin un bine și un izvor de viață pe pământ și fac ca viața să fie posibilă. Dacă însă bunurile devin acumulare, un scop al vieții, ele îl substituie pe Dumnezeu, devin sensul existenței omului, și astfel omul își sacrifică viața strângerii lucrurilor… dar fără să se bucure de ele, apoi se desparte de Dumnezeu pentru că el se consideră Dumnezeu, fiind convins că sunt ale lui; se desparte de frați, pentru că le fură bunurile, pornind războaiele și nedreptățile, pentru a poseda tot mai mult. Deci viața pe pământ devine imposibil de trăit.

La urma urmei, aceasta e tema fundamentală a Bibliei: de la bun început, Adam a vrut să răpească darul. Și întreaga istorie este o istorie de răpire a darului, fapt pentru care se folosesc darurile – tot ceea ce este frumos și bun – și toate calitățile pe care omul le are, nu pentru a intra în comuniune și pentru a iubi, ci pentru a ne separa și a lupta… Întotdeauna științele progresează în timpul războaielor… Ce bine ar fi dacă s-ar face progrese și în celelalte domenii…

Textul biblic e clar: mai întâi e prezentat pruncul care intră în Împărăția cerurilor.

Ce are pruncul? Nimic! Nu e inteligent, nu respectă legea, nu e important și nu deține nimic.

În această pericopă însă avem un om care este important, care e foarte bogat și despre care Matei afirmă că e și tânăr, și care – ne spun toate trei evangheliile sinoptice – este foarte bun: „A respectat toate legile încă din tinerețea sa” și vrea ceva mai mult. Deci este un super-credincios, un super-binecuvântat de Dumnezeu. Și nu intră… Acest om are toate calitățile opuse celor ale pruncului. Și întreabă „ce să fac? „. Răspunsul primit este că trebuie să abandoneze, să se elibereze de tot ceea ce a agonisit/făcut. Și apoi să accepte că e creatură, că e făcut de Dumnezeu.

v. 18

18 Odată, un om cu vază l-a întrebat: „Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?”

Cuvântul „fruntaș” sau „conducător”, în limba greacă, este arcon, desemnând un principe, unul dintre oamenii care contează. Aparține marilor familii care au multe bunuri. Iar el, la fel ca tot omul, se întreabă: „Învățătorule bun…”. Deci el a înțeles că Isus e un Învățător bun. Apoi își pune întrebarea fundamentală a omului „ce să fac?”. E o întrebare constantă: omul e singurul animal care se întreabă „ce să fac”, pentru că omul nu e programat, ghidat de instinct (în afara câtorva oameni-bestii, care mereu știu ce să facă)… Dar omul care are o conștiință și omul inteligent mereu se întreabă „ce să fac?”.

Este un „a face” care presupune o moștenire. A face pentru a moșteni, înseamnă a merita. Înseamnă a-l face să mă stimeze pe cel care trebuie să-mi lase ceva din bogăția lui, deși întrebarea ar putea părea umilă… Se prezintă un om importat, care-și poate permite să spună în public că mereu a respectat poruncile din tinerețe și care încă întreabă ce trebuie să facă… deci, ar putea să trezească admirația celor prezenți… Toți

l-ar cataloga că e bun.

Ce trebuie să facă un om pentru a avea moștenirea, după părerea voastră? Moștenirea este a Tatălui. Ce trebuie să facă? Nimic! Dacă a fost creat de Tatăl și dacă e fiu, înseamnă că are moștenirea, dacă nu e fiu, nu o are. Prin urmare, viața nu este ceva ce se „face”. Însă omul trebuie să facă ceva: dacă se face frate, are moștenirea, dacă nu, înseamnă că-și ucide fratele pentru a-i dobândi moștenirea, iar aceasta nu mai este moștenire, ci este răpire

Întrebarea „ce să fac, ca să am moștenirea?” include întreaga istorie. Apoi, tot ceea ce există e făcut de Dumnezeu: cerul, pământul, toate celelalte, chiar și noi.

La întrebarea „Ce să fac?”, răspunsul este: trebuie să acceptăm să fim fii și să trăim ca frații, frățește.

Lăsăm întrebarea așa cum este și e just ca omul să se întrebe, pentru că această întrebare are multe răspunsuri… Vom vedea că Isus îi răspunde printr-o întrebare…

vv. 19-21

19 Isus i-a spus: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu. 20 Cunoști poruncile: Să nu comiți adulter! Să nu ucizi! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!21 El i-a spus: „Toate acestea le-am păzit din tinerețe”.

Acesta e un om bun: e fruntaș, e bogat și a respectat toate poruncile încă de când era mic, din timpul în care încă nu era obligat să le respecte… Și-i adresează această întrebare lui Isus, care-i răspunde în mod enigmatic: „De ce mă numești bun?”. Ce înseamnă bun pentru tine? Ce e binele pentru tine: sunt Eu bun sau bunurile tale? Apoi, „Tu știi că numai Dumnezeu e bun?”. Deci care e binele tău? Dumnezeu sau… lucrurile tale? Apoi, „Dacă numai Dumnezeu e bun, cum de-mi spui mie că sunt bun?”

De fapt, este ca și cum Isus l-ar întreba: „Ești conștient de cuvintele pe care le folosești?”.

Isus îl chestionează pe fruntaș dacă cunoaște poruncile. În mod ciudat, îi amintește numai partea a doua a poruncilor: raportul cu alții, căci raportul cu Dumnezeu va fi diferit: „Vino și urmează-Mă”, dacă M-ai numit bun.

Apoi, Isus inversează ordinea: spune mai întâi „nu săvârși adulter”, pentru că păcatul fundamental religios e adulterul… Căci Dumnezeu e bun și e Mirele! În realitate, noi considerăm că bunurile noastre sunt garanția noastră, adică ne căsătorim cu bunurile noastre. Deci bogăția e o adevărată idolatrie: tu faci să constea viața ta și sensul vieții tale în acumularea bogățiilor. Deci e idolatrie pură, deci e trădarea alianței, deci e adulter. E acel adulter care conduce la a ucide, a fura și a minți… Poate că dacă-și cinstește părinții e suficient, căci măcar un astfel de om își recunoaște originea vieții… Dar apoi cugetă că dacă-s morți părinții, e mai bine… căci îi lasă moștenirea…

Apoi, a nu comite adulter, a nu ucide, a nu fura și a nu-ți necinsti părinții, sunt porunci pe care le poate respecta și un om mort. Deci sunt porunci negative, iar răspunsul fruntașului este: „Pe toate acestea le-am respectat din tinerețea mea”. Deci i se pare că este în ordine (în regulă). Însă știe că nu este în ordine într-un anume fel. Vrea ceva mai mult. A intuit că în Isus există un mister: misterul Împărăției, al vieții, și-L întreabă ce să facă pentru a-l avea.

Este limita care rămâne în sfera lui a face, a moșteni, a avea, a merita, a strânge, chiar dacă ar fi vorba de lucruri sfinte, tot de logica acumulării este vorba

Apoi el spune că mereu a respectat, a făcut aceste lucruri, deci e bun.

Să vedem ce-i lipsește acestui om și ce trebuie să facă…

v. 22

22 Auzind aceasta, Isus i-a spus: „Îți mai lipsește un lucru: vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în ceruri, apoi vino și urmează-mă!”

Mai întâi, Isus face o observație: „Îți lipsește un singur lucru” pentru a moșteni viața veșnică. Înseamnă că fără acest lucru tu nu ai viața veșnică, nu intri în Împărăție. Apoi, în Evanghelia apocrifă după Evrei, citată de Origen, Isus îi răspunde: „Cum poți spune că tu respecți legea și profeții, care ne spun să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți?… Iată, mulți fii ai lui Avram sunt îmbrăcați în mizerie, mor de foame, iar casa ta e plină de bunuri, și nimic nu iese din casa ta pentru ei!” Văzând toate acestea… cum spui că tu respecți poruncile?

Isus îi sugerează ce trebuie să facă… Ce trebuie să facă? Să se elibereze de bunurile sale, să se descotorosească de tot ceea ce a făcut și de tot ceea ce are. Pentru că nu ne mântuiește ceea ce noi avem, ci ne mântuiește ceea ce suntem, și noi suntem fiii lui Dumnezeu… dacă trăim frățește.

Nu acumularea dreptății pentru a merita Împărăția cerurilor ne mântuiește, căci iubirea meritată este prostituție, înseamnă distrugerea iubirii. Iubirea nu este meritată, ci e dar… Eu nu trebuie să merit iubirea tatălui și a mamei… Căci dacă ar trebui să le merit iubirea, ar însemna că sunt un nenorocit, pentru că de fapt ei nu mă iubesc. Însă dacă ei mă iubesc și eu voi fi capabil să iubesc. Deci, iubirea nu e ceva ce trebuie meritat.

Prin urmare, descotorosește-te de dreptatea ta și de lucrurile tale. De ce să te eliberezi de lucrurile tale? La ce folosesc lucrurile aici pe pământ? Folosesc pentru a ne certa și a ne deosebi unii de alții sau pentru a co-împărți cu alții și a face ca viața umană să fie posibilă… Aceasta e alegerea fundamentală a omului: între Dumnezeu și mamona (cf. Lc. 17).

Mântuirea nu este să ne prefacem că avem un suflet pios și devotat, ci înseamnă să trăim viața concretă de zi cu zi în frățietate, pentru că suntem fiii aceluiași Tată… în acea fraternitate posibilă, fără a fi idealiști și fără a impune norme sau reguli… Dar, să fim convinși că totul este darul lui Dumnezeu.

Să fim liniștiți că la urmă toți lăsăm aici totul… deci la urmă ne rămâne numai ceea ce noi am dat.

De obicei moștenirea se lasă fiilor, ca să se certe între ei pentru avere… (cf. Lc. 12)…

Prin urmare, Isus îl invită: „eliberează-te de tot ceea ce tu ai”. Și în loc să ții lucrurile și să fii stăpân, patron, începe să împarți săracilor… și vei avea o comoară în cer. Ce comoară? Vei avea comoara faptului că devii fiu, pentru că ai devenit frate. Și aceasta e fericirea și sensul vieții: faptul de a trăi ca fii și frați. Și nu să aduni lucruri pentru a te certa cu alții și pentru a distruge pământul.

Aceste adevăruri le putem înțelege bine în zilele noastre…

„Apoi, vino și urmează-Mă”. Dacă mă numești „bun”, vino și urmează-Mă! De fapt, de acum înainte prima tablă a Legii, primele trei porunci, este „a-L urma pe Isus”, căci după Biblie nu se poate urma un om: „Blestemat omul care urmează un alt om”, ci pot fi urmați numai Dumnezeu și Cuvântul Său. Prin urmare, dacă tu ai înțeles că sunt bun, că sunt Fiul, atunci „urmează-Mă”, și vei fi fiu și frate. Deci, ce este viața veșnică? Este a-L urma pe Cel care e viața, pe Cel care e iubirea, pe Cel care știe să dea.

Însă, dacă tu faci ca viața ta să constea în lucrurile pe care tu le ai, deja ai pierdut totul. Pavel făcea să consiste viața, mântuirea, în dreptatea sa personală: „eram perfect în respectarea legii” (Fil. 2,6), dar apoi adaugă, „pentru mine, toate aceste lucruri, care erau cele mai importante, au devenit gunoi înaintea cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul Meu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”.

Tot ceea ce eu consideram că e important, întreaga perfecțiune religioasă… a devenit gunoi.

Nu ceea ce fac eu, ci ceea ce Dumnezeu face pentru mine mă mântuiește, iubirea Sa pentru mine mă mântuiește! Dacă înțelegem acest adevăr, atunci putem spune împreună cu Pavel: „Am fost cucerit de Isus, atunci și eu fug să-L prind, pentru că eu am fost prins de El”. Aceasta e porunca de a-L iubi pe Dumnezeu! A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a-L urma pe Isus, a merge în urma Sa și a face același drum.

Isus, răspunzându-i acestui fruntaș cu o întrebare, îl lasă pe el să mai vorbească puțin și să-și arate astfel priceperea, bunătatea… numai apoi poate să facă mutările Sale: mai întâi îl pune la zid, apoi, pentru că acest om e preocupat de ceea ce-i lipsește, îi face o propunere radicală.

Este interesantă această figură în opoziție cu cele văzute în catehezele anterioare…

Credința e încrederea în Dumnezeu: credința ne mântuiește. Dar în acest text acest om este autosuficient… „eu am respectat totul”. Pruncul e cel care nu are nimic… Acest om are totul. Apoi e fruntaș, înseamnă că toți depind de el și el e conducătorul… Și el înțelege că-i lipsește ceva. Într-adevăr, ceea ce-l mântuiește pe om e cu totul altceva.

Propunerea lui Isus pentru acest fruntaș (dar și pentru noi) este să se întoarcă și să fie prunc… adică să se considere fiu… Să vedem cum reacționează…

vv. 23-27

23 Dar el, auzind acestea, s-a întristat deoarece era foarte bogat. 24 Văzând că s-a întristat, Isus a spus: „Cât de greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu cei care au bogății! 25 Pentru că este mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechea acului, decât ca un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu”. 26 Cei care l-au ascultat i-au spus: „Atunci, cine se poate mântui?” 27 El le-a spus: „Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu”.

Acest text ne liniștește. (Unii exegeți au explicat că urechea acului este o ușă a Ierusalimului, iar cămila – ghimel – ar fi o coardă… Fapt pentru care, lărgind urechea acului și micind cămila, trece ușor coarda printr-o ușă… Unde se închide paranteza?

Însă Isus vrea să spună exact ceea ce tânărul a înțeles. Acest om s-a umplut de întristare pentru că era foarte bogat. Așadar, el a priceput că binele său e totalitatea bunurilor sale.

Și e trist… Cinste lui că e trist, pentru că înseamnă că aceste bunuri nu-i aduc mulțumire! Deci simte lupta din interiorul său. Sufletește, este lipit de bunuri. Îi pare rău că e lipit de ele, dar rămâne lipit de acestea.

Isus vorbește pentru el căci, văzându-l că s-a umplut de întristare, îl ajută să se examineze și-i arată că-l prețuiește. Textul nu spune că pleacă… îl oprește (pe loc) și după aceea, când Isus le va vorbi discipolilor, scena ne privește pe fiecare dintre noi. Deci Isus vrea ca el să iasă din această întristare, ajutându-l să înțeleagă la ce folosesc bogățiile.

Primul lucru pe care Isus îl spune este: „Cât e de greu să intre bogații în Împărăția cerurilor”. Mai înainte ei credeau că bogăția era o binecuvântare a lui Dumnezeu, dar Isus ne spune că e dificil. Mai mult, e mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechile acului. Deci nu doar că e dificil, ci e imposibil pentru un bogat să intre în Împărăția cerurilor, pentru că în Împărăție intră copilul.

Cei care au auzit, întreabă: „Atunci cine poate să se mântuiască?”. Aceștia sunt discipolii. Isus le răspunde că e imposibil să se mântuiască…

Mântuirea nu este la diateza reflexivă, ci la cea pasivă: toți suntem mântuiți, pentru că mântuirea este iubirea celuilalt pentru mine. Nu mă mântuiesc singur, nu mă iubesc singur, nu mă creez singur. Tata și mama mă fac… și iubirea lor mă mântuiește. Prin urmare, mântuirea este darul lui Dumnezeu, deci nu este strângerea bunurilor, a bogățiilor, sau a bunurilor de dreptate sau de bunătate, ci e har, e ceea ce primește pruncul. Deci când înțelegem că e imposibil să ne mântuim, spunem: „aceasta e adevărata sărăcie”…

Bunurile nu ne mânuiesc, ci sunt începutul întregului rău din lume arătat prin acumularea bunurilor și prin faptul că facem din bunuri un idol. Și el se află între idol și bunul Învățător… Și numai Dumnezeu e bun, nu bunurile.

În propunerea radicală a lui Isus este inclus drumul eliberării de lucruri: întristarea ne spune că nu bogatul posedă lucrurile, ci ele-l stăpânesc. Evanghelia ne demască: „unde e comoara ta, e și inima ta”. Acest adevăr e valabil atât pentru omul bogat, cât și pentru cel sărac

Există pericolul să demonizăm bunurile și banii, dar apoi, pentru că sunt două lucruri necesare pentru a trăi și pentru că sunt contrare Domnului, le folosim împotriva voii lui Dumnezeu. Însă bunurile nu trebuie demonizate, căci sunt bunuri și trebuie numai folosite bine. Banii sunt cea mai mare invenție a omului. Până când oamenii nu se înșală, banii îi ajută… Deci bunurile și banii sunt un bine. Problema se pune: cum folosești bunurile și banii… vrei să-i acumulezi sau să trăiești ca fiu și frate? Această întrebare se pune în cazul tuturor lucrurilor, chiar și-n cazul calităților intelectuale… E teribil când vezi un om drept că-i critică pe toți: ar trebui să-și dea seama că există porunca „nu judeca”.

E imposibil să ne mântuim dintr-un simplu motiv: pentru că toți suntem mântuiți de Altul! Iar mântuirea trebuie doar să o primim, la fel ca pruncul care primește și acceptă totul. Și totul i se cuvine cu adevărat pentru că e fiu. Dar nu pentru că trebuie să-și merite mântuirea, ci pentru că mântuirea este datoria Tatălui.

Prin urmare, trebuie să ne fixăm privirea pe „Dumnezeul bun”, numai Domnul e bun. Și ce vrea în bunătatea Sa? Ca noi să trăim bine, mulțumiți, adică precum fiii, mulțumiți așa cum suntem și mulțumiți de alții. Deci tot ceea ce există să ne folosească să trăim viața în plinătate, și nu să ne sfâșiem unii pe alții.

vv. 28-30

28 Atunci Petru i-a spus: „Iată, noi am lăsat toate și te-am urmat”. 29 Iar el le-a spus: „Adevăr vă spun: nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau soție, sau frați, sau părinți, sau copii pentru împărăția lui Dumnezeu 30 și care să nu primească cu mult mai mult în timpul de față, iar în veacul viitor, viața veșnică”.

Petru, surprins, își dă seama că discipolii și-au părăsit lucrurile și L-au urmat.

Cine sunt acești „noi”? Petru care se leapădă, Iuda care trădează și toți ceilalți care fug; toți ceilalți care se ceartă între ei pentru a afla cine va fi cel mai mare. Așadar, acești „noi” sunt la fel ca noi. Au toate viciile, chiar și ale tânărului bogat. Dar în ciuda acestui fapt – împiedicându-se mereu – cu adevărat L-au urmat. De ce? Pentru că au descoperit comoara – Învățătorul bun – și se bucură să-L urmeze, căci au înțeles unde era valoarea, au priceput că merita să-L urmeze.

Să nu uităm că discipolii sunt mult mai răi decât tânărul bogat, care e rafinat, bun, caută ce-i mai bine, se informează… Discipolii însă sunt persoane care, până la sfârșit, nu vor pricepe aproape nimic… Și totuși, au înțeles un lucru pe care-l vor pricepe mereu mai bine: că au fost cuceriți de Domnul Isus.

Isus spune: „Adevărat grăiesc vouă: Nu este niciunul care a lăsat” și enumeră toate lucrurile pe care un om – mai repede sau mai târziu – le părăsește… „pentru Împărăția lui Dumnezeu și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viață veșnică”. E dificil să explicăm acest text… Însă cu adevărat, față de tot ceea ce există pe lume – casa, tata, mama, soția, soțul, frații, copiii… – poți să te relaționezi față de ei în mod posesiv, ca fiind o proprietate a ta, o bogăție a ta… Însă în acest fel îi ucizi. Sau „îi lași”, adică îi vezi ca pe un dar al lui Dumnezeu și în acest fel ai mult mai mult: adică în casă, în femeie, în frați… trăiești, ce? Experimentezi iubirea pe care Dumnezeu o are pentru tine și pentru celălalt… Deci tu ai mult mai mult în aceleași lucruri. Și ai chiar viața veșnică, deoarece tu trăiești, încă de acum, iubirea pentru Tatăl și pentru frați, în viața concretă de zi cu zi.

Dacă însă tu te lipești în mod posesiv de toate aceste lucruri și le privești ca fiind proprietatea ta, pentru că soția e proprietatea soțului și apoi toate celelalte le vezi ca fiind proprietatea ta… și te lipești de aceste lucruri ca și cum ele ar fi sensul vieții tale, atunci le pierzi pe toate, căci ele nu sunt viața ta, realizarea ta!

Dacă tu trăiești toate aceste lucruri, nu ca fiind proprietatea ta, viața ta, scopul vieții tale, ci ca dar al lui Dumnezeu, atunci înțelegi că toate aceste lucruri îți mediază (îți mijlocesc) iubirea lui Dumnezeu și deci în fiecare lucru și în fiecare relație tu ai mult mai mult decât lucrul pe care-l obții ca pe o proprietate a ta, pentru că-L ai pe însuși Dumnezeu care ți se dăruiește! Deja ai viața veșnică.

Aduc un exemplu: ne aflăm în această sală de catehism, dar să presupunem că acum fiecare dintre noi ar pretinde să ia o bucată, adică locul pe care-l ocupă să fie al său… Deci își protejează locul său îngrădindu-l, apoi își cumpără un câine pentru a-și apăra proprietatea… Cum am trăi aici? A sta aici… ar fi oribil.

Știm că pământul e destul de frumos… Dar când un om vrea să-și însușească lucrurile, să le apere și să le delimiteze de lucrurile altora… viața devine insuportabilă și nu se mai poate trăi. În acest fel omul nu mai are nimic, deoarece distruge lumea și distruge viața.

Dar când omul începe să trăiască toate aceste lucruri „lăsându-le” și respectându-le pentru că sunt un dar, și nu sunt proprietate… Tu ești administrator: există posesia legitimă stabilită de legile statului… Ești econom… oiconomos înseamnă „legea casei”. Și care e legea casei, care guvernează lumea în casa Tatălui? Este iubirea. Deci toate lucrurile de pe pământ trebuie folosite cu iubire și împărțindu-le cu frații. Altfel tu pierzi totul.

La sfârșitul vieții, toți lăsăm, oricum, toate lucrurile lumii.

Problema însă este să avem încă de acum această libertate interioară, ca să folosim toate bunurile în deplină libertate și fără pretenția posedării. Acesta este adevăratul mod de a lăsa lucrurile.

Apoi, există oameni care lasă totul, asemenea călugărilor: este un semn că nu lucrurile lumii contează, ci altceva… Dar acest discurs e valabil pentru toți oamenii.

Rolul acestui text – după ce am explicat în cateheza precedentă cum se intră în Împărăția cerurilor: dacă devenim copii, dacă primim totul ca dar – e să ne prezinte situația noastră reală, adică noi (precum tânărul bogat), pentru a intra în Împărăție, nu avem credință în Dumnezeu, ci ne încredem în lucruri, în ceea ce acum contează… Deci nu suntem persoane care trăiesc din dar și din har, ci suntem proprietari bogați… drepți, și merităm… Nu suntem umili, ci fruntași; practic, noi suntem orbi, adică persoane care încă nu am văzut ce este cu adevărat binele… Noi credem că binele înseamnă să posedăm

3, 4 lucruri… Suntem încă ne-născuți, încă nu am ieșit la lumină… Un om se naște în mod „adult” atunci când se simte iubit și când înțelege că sensul vieții este să iubim așa cum suntem iubiți. Dacă nu, omul va rămâne mereu închis în egoismul său, în delirul și nebunia sa de a poseda lucrurile și persoanele… Și ar fi mai bine să nu se fi născut, pentru că doar își face rău sieși și altora… Apoi, în clipa morții, și un astfel de om e răscumpărat, pentru că abandonează totul…

Acest text demască toate pretențiile noastre de posedare, care ne împiedică să fim fii și frați și ne descoperă orbirea noastră înaintea binelui. „De ce mă numești bun? Numai unul singur e bun”… De ce ești trist de când ți-am făcut această propunere? Înseamnă că binele tău este un alt lucru: averea…

Pavel spune că începutul tuturor relelor este cupiditatea (lăcomia): distrugerea lumii, nedreptățile, războaiele, foametea… lumea se dezmembrează numai din cauza lăcomiei… Și noi rămânem orbi, necunoscători, înaintea a ceea ce este cu adevărat bine: confundăm bunurile cu binele. Însă bunurile sunt bune, dacă le folosim bine.

Marcu ne spune că „Isus, fixându-l, l-a iubit” și se referă la „un om”. Dar acest om este fiecare dintre noi, pentru că fiecare suntem „un om”. Și toți suntem chemați să facem experiența acestui om, adică faptul că noi suntem lipiți de multe lucruri, până când vom înțelege… Până când va fugi gol în grădină să se ascundă dinaintea lui Dumnezeu, care-l caută… Și apoi va apărea în ziua Învierii ca vestitor al Înviatului.

Textul e deschis… iar acest om fruntaș și bun va avea contrapunctul într-un alt om care e mic, păcătos și bogat, Zaheu… Însă Zaheu face tot ceea ce Isus i-a cerut acestui fruntaș, care era bun. Zaheu poate să-L urmeze pe Isus pentru că e mic și păcătos.

Texte utile:

  • Ps. 48 (49);
  • Fil. 3;
  • Mt. 13, 44-46;
  • Lc. 6. 20-26; 12, 32-34; 14, 25-33; 16, 9-13.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila