Luca 18,31-43

Ps. 146 (145)

Psalmistul ne spune că Domnul este Cel care intervine, Cel care are grijă de cei căzuți, de cei orbi, de prizonieri. Are grijă pentru că este Creator, pentru că grija Sa, lucrarea Sa mântuitoare, este modul în care completează lucrarea creației.

Odată cu această cateheză și cu următoarea vom încheia explicarea Drumului lui Isus spre Ierusalim, apoi va începe povestirea ultimelor șase zile ale creației: întreaga creație va fi împlinită atunci când El ne va revela gloria și iubirea Sa.

Atât pilda noastră, cât și următoarea, sunt două tablouri care au legătură cu misterul Crăciunului. Crăciunul înseamnă a se naște (a ieși la lumină), iar în această seară vom vedea ce înseamnă a se naște. Data viitoare vom aprofunda povestea lui Zaheu, care este o sinteză a temelor Crăciunului; un om se naște când iese la lumină. Când un om descoperă lumina? De obicei se spune că atunci când se naște, dar nu este adevărat, deoarece unii ajung la nouăzeci de ani, fără să se nască.

Un om se naște ca persoană atunci când se simte iubit. Atunci se naște, adică poate fi el însuși.

Și întreaga Evanghelie dorește să descoperim lumina adevărului nostru de fii iubiți, pentru ca să putem trăi ca frații.

Acum vom vedea cateheza lui Isus ținută discipolilor, care a început în Lc. 9, 44-45, atunci când le-a spus – înainte de a se îndrepta către Ierusalim – „ascultați bine cu urechile voastre acest Cuvânt”! Există un Cuvânt care trebuie să-l „pui” în ureche, la fel ca o sămânță pusă-n pământ (urechea este simbolul pământului, și omul este pământul, Adam). Țineți minte acest Cuvânt: „Fiul Omului va fi dat pe mâna oamenilor„. Sensul (sămânța) întregii Evanghelii constă în faptul că Fiul Omului se dă pe mâinile noastre, pe mâinile oamenilor. Și de-a lungul a nouă capitole, Isus explică ce înseamnă a se dărui și a-L primi pe Cel care Se dă.

În pilda noastră Isus repetă aceleași lucruri. Când Isus a vestit pentru întâia oară aceste cuvinte, se subliniază că „acest Cuvânt era ascuns discipolilor”, adică nu-l pricepeau „și-l ignorau”. Totuși, ceva înțelegeau: că era mai bine să nu ceară explicații, deoarece Petru, care le ceruse, a fost dojenit…

În textul nostru, după nouă capitole de cateheze adresate discipolilor, vedem rezultatul catehezei. Ce au înțeles discipolii care au avut un bun catehet: pe Fiul lui Dumnezeu?

Se citește Lc. 18, 31-43

31 Apoi, i-a luat pe cei doisprezece și le-a spus: „Iată, urcăm la Ierusalim și se vor împlini toate cele scrise de profeți despre Fiul Omului, 32 căci va fi dat pe mâna păgânilor și va fi batjocorit, insultat și scuipat; 33 și după ce-l vor fi biciuit, îl vor ucide, dar în ziua a treia va învia”. 34 Însă ei nu pricepeau nimic din acestea; acest cuvânt era ascuns pentru ei și nu înțelegeau cele spuse. 35 Pe când se apropia el de Ierihon, un orb stătea pe marginea drumului, cerșind 36 și, auzind că trecea mulțimea, a întrebat ce este. 37 I-au spus că trece Isus Nazarineanul. 38 Atunci el a strigat: „Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine!” 39 Cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el striga și mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” 40 Atunci Isus s-a oprit și a poruncit să fie adus la el. Când s-a apropiat, l-a întrebat: 41 „Ce vrei să-ți fac?” I-a răspuns: „Doamne, să văd”. 42 Iar Isus i-a răspuns: „Vezi! Credința ta te-a mântuit”. 43 Îndată, orbul a început să vadă și l-a urmat, preamărindu-l pe Dumnezeu. Și tot poporul care a văzut îl lăuda pe Dumnezeu.

Am ascultat două părți diferite. În prima parte (vv. 31-34), Isus face o sinteză a tot ceea ce se va întâmpla la Ierusalim, care-i sensul vieții Lui, care va fi detaliat în următoarele capitole din Evanghelie. Așadar, nu vom explica prima parte, dar ne folosește ca introducere în partea a doua a pildei noastre. Pentru că rezultatul explicației pe care Isus o dă despre viața Sa constă în faptul că ucenicii nu înțeleg nimic. Așadar, rezultatul unei cateheze este că omul se descoperă orb, adică nu vrea să înțeleagă aceste lucruri… Dacă a înțeles ceva, înseamnă că a priceput că nu vrea să le înțeleagă; a înțeles/constatat că nu le vede. Pentru că încă de la început omul are o anume orbire. „Adame, unde ești?” „M-am ascuns pentru că mi-a fost frică…„. Altfel spus, omul nu crede că este iubit de Dumnezeu. Crede că este supusul lui Dumnezeu, judecat de Dumnezeu, dar nu crede că este fiul iubit al lui Dumnezeu, al unui Dumnezeu

care-și dă viața pentru el. Deși este adevărul pe care Isus ni-l spune.

Așadar, noi suntem orbi înaintea lucrului fundamental: nu vedem că Dumnezeu este iubire și că noi suntem iubiți…

Un om care nu cunoaște iubirea și nu se simte iubit este orb tocmai față de lucrul fundamental al vieții: nu a văzut lumina; încă nu s-a născut ca persoană.

Din această cauză urmează vindecarea orbului, minunea definitivă. Este vindecarea care se va întâmpla prin interpretarea patimii.

După ce am subliniat sensul general, citim textul pe versete, contemplând orbul care se naște (iese la lumină).

vv. 31-34

31 Apoi, i-a luat pe cei doisprezece și le-a spus: „Iată, urcăm la Ierusalim și se vor împlini toate cele scrise de profeți despre Fiul Omului, 32 căci va fi dat pe mâna păgânilor și va fi batjocorit, insultat și scuipat; 33 și după ce-l vor fi biciuit, îl vor ucide, dar în ziua a treia va învia”. 34 Însă ei nu pricepeau nimic din acestea; acest cuvânt era ascuns pentru ei și nu înțelegeau cele spuse.

„Isus îi ia cu Sine pe cei doisprezece ucenici”… Încă din cap. al IX-lea Isus stă mereu cu ei, deoarece scopul lucrării Sale constă în a-i instrui pe discipoli… Isus le explică ceea ce se va întâmpla: parcurge împreună cu ei ultima etapă, „urcă de la Ierihon la Ierusalim” – o zi de drum – după care va începe ultima săptămână a lui Isus la Ierusalim. Isus le spune că la Ierusalim nu se vor întâmpla lucruri urâte, ci „se vor împlini toate cele scrise de profeți„. Tot ceea ce stă scris în Biblie se împlinește la Ierusalim.

Și ce se împlinește? Fiul Omului (Isus se numește pe sine Fiul Omului) se „va da” sau „va fi dat” – înțelesul cuvintelor fiind identic – pe mâinile oamenilor. Acesta este sensul tuturor Scripturilor! „Fiul Omului – așa se numește Fiul lui Dumnezeu – se dă pe mâinile oamenilor”: din ziua de Crăciun (când se așază pe brațele Mariei) până în ziua înmormântării (când va fi pe brațele lui Nicodim și ale lui Iosif din Arimateea), Se dă și trece din mână în mână.

Ce vor face oamenii cu acest dar?

Cuvântul „a se dărui”, în limba greacă, înseamnă „a trăda”. Este același cuvânt care-l indică pe Tatăl care ni-L dă pe Fiul; pe Fiul care ni se dă pe Sine; indică acțiunea pe care o face Iuda când Îl dă pe Isus pe mâinile iudeilor; și acțiunea pe care o fac iudeii când Îl dau pe Isus păgânilor.

Acțiunea noastră negativă de a-L trăda este cuprinsă în acțiunea Lui pozitivă de a se dărui celor care-L trădează.

Și cuvântul „tradiție” este sinonimul trădării, al dăruirii: noi trăim prin această tradiție, El ni Se dăruiește. Și noi ce facem? Înfăptuim șase acțiuni: Îl batjocorim, apoi Îl insultăm, Îl scuipăm, Îl biciuim, Îl ucidem și mai presus de toate Îl dăm și noi altora, deoarece nu-L vrem.

Textul biblic sintetizează toate acțiunile pe care le facem de-a lungul vieții. El ni Se dă, iar noi Îl dăm altora. Apoi Îl batjocorim, deoarece egoismul nu înțelege iubirea. Îl insultăm și scuipăm pe El, a Cărui mărire este umilința și iubirea. Îl biciuim și-L ucidem… Sunt cele șase acțiuni. Șase este numărul omului.

Iar„, scrie în Biblie. Nu există un „iar”, ci un alt „și”. Dumnezeu ne lasă liberi. Și noi facem „și asta”, „și cealaltă”, și… mai mult decât să-L ucidem nu putem face…

Și Dumnezeu ce face? Învie din morți! Tocmai așa El a biruit moartea. Deoarece se dă unei iubiri mai tari decât moartea. Și astfel se realizează ca Dumnezeu care iubește. Să cunoaștem acest adevăr înseamnă să cunoaștem cine este El și cine suntem noi – iubiți tocmai astfel de El. Și această cunoaștere devine lumina vieții. Este Evanghelia care ne ajută să ne naștem ca fii.

Înainte trăiam în fricile noastre – „m-am ascuns pentru că mi-a fost frică” – în întuneric. Și cuprinși de teamă, avem mari dorințe, care sunt delirurile noastre, pe care le realizăm în istorie, aiurelile noastre de atotputernicie, de violență, de a avea totul și pe toți în mână…

Aceste versete le vom explica în catehezele ulterioare…

Ce înțeleg ucenicii după nouă capitole în care Isus i-a instruit personal?

La cap. al IX-lea se spune că ignorau aceste lucruri. În textul de față stă scris: „Nu au înțeles nimic„. Petru, care este infailibil, și toți ceilalți nu au înțeles nimic!

La cap. al IX-lea se spune că Cuvântul era „învelit” (avea un voal în jurul lui), acum se precizează că acest Cuvânt este „ascuns”. În limba greacă se folosește termenul „a săpa”: este vorba de un Cuvânt acoperit, îngropat, care nu poate fi înțeles.

La cap. al IX-lea se zicea că „le era frică să ceară explicații, pentru că ceva înțeleseseră”; acum, în schimb, ignorau total ceea ce Isus a spus. Ce a spus Isus? Nimic!

După cum observăm, scopul catehezei făcute discipolilor este să înțelegem că noi suntem orbi înaintea patimii lui Dumnezeu pentru noi. De când? De la Adam încoace. Acesta este răul nostru! A cugeta că Tatăl (mama mea) nu ne iubește, înseamnă că ne este imposibil să trăim, să ne iubim și să-i iubim și pe alții. Fapt pentru care nu suntem născuți, nu trăim, ci suntem în întuneric, în moarte, și producem moarte, având numai fricile noastre pe care le proiectăm și le realizăm. Iar rezultatul este lumea urâtă pe care ne-o construim atunci când acționăm în baza fricilor. De toate acestea dorește să ne elibereze cuvântul biblic.

Acest Cuvânt ne va vindeca de orbire, deoarece ne arată cine este Dumnezeu. În relatarea patimii și învierii – dar în special în cea a patimii – noi vedem cine este Dumnezeu: este Unul care mă iubește pe mine tocmai astfel, Își dă viața pentru mine. Și atunci eu pot fi luminat. Aici intră în scenă pilda vindecării orbului.

Față de celelalte două momente în care Isus își vestește pătimirea, acum El simte dificultatea și închiderea apostolilor față de învățătura Sa și astfel sporește detaliile: explică ce înseamnă că Se dă pe mâna oamenilor: va fi batjocorit, scuipat, ucis

vv. 35-37

35 Pe când se apropia el de Ierihon, un orb stătea pe marginea drumului, cerșind 36 și, auzind că trecea mulțimea, a întrebat ce este. 37 I-au spus că trece Isus Nazarineanul.

Timpul scenei este acela în care Isus a spus cuvintele despre patima Sa. Locul este Ierihon, iar orbul simbolizează ucenicii. Iată tabloul.

Ierihonul se află la intrarea în pământul făgăduinței. Un oraș neînvins. Israel, mai bine zis Dumnezeu, l-a biruit prin sunetul trâmbițelor înconjurându-l. Cu alte cuvinte, numai puterea lui Dumnezeu poate dărâma aceste ziduri. Și dacă nu faci așa, nu pătrunzi în oraș. Și cine vor fi cei salvați din întregul oraș? O desfrânată care va fi un strămoș al lui Isus și un vameș, Zaheu…

Ierihonul este ultima etapă înainte de Ierusalim (la 260 metri sub nivelul mării). În limba ebraică, cuvântul Ierihon are aceeași rădăcină cu „luna”. Luna este simbolul omului: ce este luna? Avem „luna nouă” care nu există, apoi este mică, apoi crește, apoi descrește și apoi dispare… Este istoria vieții noastre. Dar există ceva care rămâne și apoi se reîntoarce. Este istoria Ierihonului – orașul considerat cel mai vechi din lume (avem date din anii 10.000 î.Cr.), oraș reconstruit de foarte multe ori, la fel ca orbirea noastră. Și Iosua a spus „Să fie blestemat cel care va reconstrui Ierihonul” (adică orbirea!). Totuși, orașul a fost mereu reconstruit, la fel ca orbirea noastră…

Și este un oraș care nu poate fi biruit, la fel ca orbirea noastră. Este nevoie de patima lui Dumnezeu care moare pe cruce – ca să biruiască această orbire – pentru ca noi să credem că El ne iubește. Nu avea un alt mijloc decât să spună: „Îmi dau viața pentru tine, chiar dacă tu Mă ucizi”.

La Ierihon „există un orb”: prima persoană pe care Isus o află în afara orașului. Acest orb simbolizează discipolii care nu au înțeles nimic din toată învățătura pe care Isus le-a dat-o în cei trei ani în care a stat cu ei. Și ne reprezintă și pe noi, care… ce am înțeles din viață? Poate ceva: că suntem destul de orbi vizavi de lucrurile esențiale. Despre celelalte lucruri știm totul…

A nu vedea lumina înseamnă a nu fi născut. Orbii pe care-i cunoaștem sunt „nevăzători”. Ei s-au născut și poate că sunt chiar luminați.

Toate religiile caută luminarea. Luminarea constă nu în a vedea lucruri ciudate, ci în a vedea realitatea. La fel ca nevăzătorul care se vindecă atunci când vede realitatea, lumina.

Lumina vieții este iubirea lui Dumnezeu pentru noi: faptul că suntem „iubiți infinit” cu o iubire de care toți avem nevoie și pe care nimeni altcineva nu ne-o dă, dar care ne permite să ne iubim, să ne acceptăm așa cum suntem și să începem să-i acceptăm și pe alții așa cum sunt. Dacă nu ajungem la acest nivel, încă nu ne-am născut ca persoane. Suntem unul care caută cu orice preț să fie acceptat și, prin urmare, ne vom adapta tuturor situațiilor din teama de a fi refuzați. Și toată viața va fi o luptă pentru a ne însuși iubirea altora, care înseamnă a o distruge. Înseamnă a nu trăi, ci a cerși iubirea…

Prima caracteristică este că-i orb; a doua, el stă șezând, în timp ce întreaga Evanghelie este o călătorie; apoi nu șade pe cale, ci lângă aceasta: deci, este pe direcția greșită.

Totuși, există ceva frumos în acest orb: „cerșește”, are nevoie, deoarece știe că este orb. Tragedia se verifică atunci când cineva crede că vede foarte bine, la fel ca fariseii și ca aceia care știu totul și definesc totul cu claritate, și nu știu că sunt orbi.

Întreaga religiozitate a legii este în orbire. Suntem preocupați să expunem crucifixele peste tot, ca și cum nu ar exista… Pe Dumnezeu nu trebuie să-L punem în niciun loc: El deja se află peste tot. Trebuie să deschidem ochii și să vedem că este peste tot. Se află în fiecare dintre noi. „Este în mijlocul vostru Unul care voi nu-L cunoașteți„. Deja este. Trebuie să învățăm să-L cunoaștem. Nu este vorba de a-L pune peste tot, ci de a deschide ochii.

Dacă am înțeles că suntem orbi, că nu vedem sensul vieții noastre și nu cunoaștem iubirea, stăm șezând, pentru că ne-am face rău dacă am umbla; suntem lângă drum (mergând în direcția greșită), pricepem că avem nevoie…

Se folosește cuvântul „pitocchio”, care desemnează pe cineva care trăiește din ceea ce primește, depinzând de alții. Înțelegem că avem nevoie să vedem, și neputând să vedem, cel puțin avem nevoie de hrană pentru a trăi… Dar acestui om îi rămâne auzul…

Este un fel de alai oficial (discipoli, familiari) care-L însoțește pe Isus… și această mulțime alcătuită din apropiații lui Isus are un rol „important”… va căuta să determine orbul să tacă.

Și noi am auzit vorbindu-se despre Isus, dar L-am văzut vreodată? Problema constă în a-L vedea.

Orbul „a auzit”… Deci se informează, întrebând: „Ce este?”. Atunci i-au spus: „Trece Isus, Nazarineanul”. Toate sunt cuvinte pascale. Este vestirea omului Isus, Nazarineanul. Este singura dată când este numit astfel de Luca și înseamnă vlăstarul, dar înseamnă și din Nazaret. Acest om concret este vlăstarul lui Iese. „Trece mai departe”. Trece mai departe, la fel ca Dumnezeu în noaptea de Paști, care „trece mai departe” – de la moarte la viață – și de aceea ne dăruiește har…

A auzit vorbindu-se despre Isus. Și noi am auzit în viața noastră vorbindu-se despre Isus…

Și acum începe relația noastră nouă cu Isus, dacă am înțeles că suntem orbi, șezând în afara drumului…

vv. 38-39

38 Atunci el a strigat: „Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine!” 39 Cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el striga și mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!”

Acest orb îl strigă pe nume pe Isus. Și leproșii îl chemau pe nume.

A striga pe nume înseamnă a fi în relație personală, de prietenie. Noi putem fi în relație personală, putem să fim prieteni cu Domnul, dar nu pentru că suntem deștepți, buni, eficienți. Singurii care-L strigă pe nume sunt leproșii, orbul și tâlharul de pe cruce.

Eu am dreptul să-L chem pe Isus, care înseamnă „Dumnezeu mântuiește„, tocmai pentru că mă simt lepros, orb (orb înseamnă păcătos, adică faptul că nu cred iubirii), tâlhar. Așa cunosc cine este Dumnezeu: El este Cel care mântuiește, deoarece Dumnezeu este iubire. Deci, cunosc numele.

A chema pe nume: dacă-ți auzi numele, înseamnă că exiști pentru acea persoană. Noi avem posibilitatea să-L chemăm pe Dumnezeu pe nume tocmai în măsura în care ne recunoaștem orbi, leproși, tâlhari. Nimeni nu are dreptul să-L cheme pe nume. Pentru că alții-L chemă pe Dumnezeu ca pe Cel care trebuie să le răsplătească meritele, sau eu Îl chem ca pe acela pe care-L cunosc bine, îl manipulez, și care trebuie să-mi fie recunoscător, deoarece eu sunt bun. Tu nu-L cunoști pe Dumnezeu. Ai o cunoaștere pe care o au toate celelalte religii: dacă nu ești bun, El te pedepsește, ca și cum Dumnezeu ar fi rău. În schimb, Dumnezeu este iubire, și cine recunoaște iubirea? Cel care are nevoie!

Dumnezeu este milă. Cine cunoaște îndurarea? Cel care experimentează mizeria. Nu înseamnă că-L atingem pe Dumnezeu și-L chemăm pe nume când suntem în culmea perfecțiunilor noastre interioare, ci tocmai în prăpastia orbirii noastre. Doar atunci cunoaștem cine este Dumnezeu.

Și-I spune „Fiul lui David”, care înseamnă Mesia promis. Și apoi Îi cere: „Ai milă”! Este cuvântul „dragostei materne”. Dumnezeu este iubire absolută. Apoi „de mine”. Această rugăciune conține totul:

– numele lui Dumnezeu – Isus – Cel care salvează (Dumnezeu mântuiește),

– Mesia

– pe urmă esența lui Dumnezeu, care este „milă”

– și apoi „de mine” (eul meu). Eu sunt ținta întregii iubiri a lui Dumnezeu. Eu care sunt orb, lepros, șezând în afara drumului, cerșetor…

Orbul „strigă”. Nu recită rugăciuni, ci strigă. Pentru că dacă cineva rostește rugăciuni, în general Dumnezeu nu le ascultă… la fel ca o mamă: dacă pruncul îi cere multe lucruri, ea nu i le dă, dar dacă pruncul strigă, mama merge repede la el. Deoarece strigătul exprimă nevoia fundamentală. Noi avem o nevoie fundamentală de lumină, de milă, de iubire, pentru a ne naște.

Și orbul acesta-și exprimă nevoia. Este la fel ca strigătul poporului Israel în sclavia Egiptului. Dumnezeu nu poate să nu-l asculte. Și-l aude în ciuda întregii rumori din jurul lui create de cei din alai. Și zidurile Ierihonului au căzut la auzul „strigătului” trâmbițelor. Și el strigă din mijlocul întunericului, deoarece este orb… Strigătul se înalță din întunericul Egiptului și al crucii.

Acest alai care trece – deoarece poate că într-adevăr se roagă, cântă – „se răstea la el să tacă„. Un orb deranjează. Poate că tocmai ucenicii îi interziceau să strige… În Marcu, apostolii discutau între ei despre cine este mai mare. Mergem la Ierusalim, ne împărțim funcțiile în această Împărăție a lui Dumnezeu, deoarece luăm puterea în mâinile noastre, mulțimea este cu noi… și în plus, Isus va face minuni… Discutau despre cum să-și împartă puterea și – având lucruri importante de făcut – îi spun orbului să tacă.

Cuvântul „amenințare” este folosit în cazul dracilor: tu deranjezi, nu trebuie să vorbești, nu este un mod educat și religios. Tu ești orb, stai la locul tău. Fii mulțumit cu pomana… Ai primit destul de la toți acești oameni care au trecut.

Și orbul? „Strigă și mai tare„. El își cunoaște nevoia, și nevoia sa devine strigăt. Este strigătul milei, al iubirii, al îndurării – care este lumina vieții și fără de care este imposibil să trăiești. „Din adâncuri la Tine strig, Doamne„.

vv. 40-41

40 Atunci Isus s-a oprit și a poruncit să fie adus la el. Când s-a apropiat, l-a întrebat: 41 „Ce vrei să-ți fac?” I-a răspuns: „Doamne, să văd”.

„Doamne, să recapăt vederea”.

„A recăpăta” sugerează că anterior ar fi văzut. Însă în limba greacă cuvântul înseamnă „să privesc în sus”, cuvânt specific, care va fi folosit în timpul patimii pentru a privi în sus. Știm să privim extrem de bine pe orizontală și în jos, dar niciodată nu am știut să privim în sus.

Auzind strigătul, Isus se oprește. Nu poate să nu se oprească (ca mama care aude strigătul pruncului) și poruncește celor doisprezece – care-i impuseseră orbului să tacă deoarece deranja – să-l aducă la El.

Ucenicii mergeau la Ierusalim într-o procesiune minunată… dar aveau alte scopuri – doreau puterea – și, dintr-o dată, orbul îi deranjează. Isus se oprește și le cere să-l aducă la El. Și i l-au adus.

Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?„. Este întrebarea pe care Isus mi-o adresează mie (și fiecărui cititor) în acest loc al Evangheliei. Orbul știe ce să răspundă, apostolii încă nu știu răspunsul… Dar noi?

Orbul știe: „Doamne” – Îl numește „Domn”, adică IHWH – „să privesc în sus”; „să știu să-mi înalț privirea” „să văd”. Și toată tema Evangheliei de acum înainte va fi „a vedea” și Evanghelia se va încheia cu cuvântul „teoria”, care înseamnă viziune, contemplație, este CRUCEA care aici este „teoria” lui Dumnezeu. Pe cruce, omul Îl vede cu adevărat pe Dumnezeu. Pe cruce, Dumnezeu se arată așa cum este. Aceea este singura viziune. Ni se arată gol, în iubirea Sa, Își dă viața: „Ca eu să văd toate acestea„. Și numai văzând toate acestea, pot să mă nasc.

În timpul vindecărilor făcute, Isus întreabă mereu „Ce vrei să-ți fac?” poate pentru că un bolnav nu dorește să se vindece. Isus întreabă și pentru a-i ajuta pe interlocutorii săi să conștientizeze „dorința după vindecare” și „darul vindecării”. În acest moment Isus mă întreabă pe mine, personal: „Ce vrei să-ți fac?„.

Nu este ceva obișnuit ca omul să dorească să se vindece, deoarece mulți spun: „Eu sunt făcut așa. Tu mă distrugi. Eu trăiam din cerșit, acum ce să fac? Trebuie să muncesc?„. Fiecare avem identitatea noastră și nu dorim să o schimbăm; oricât de falsă este, ne scuzăm „Eu sunt făcut așa…”.

Noi avem dreptul la o viață plină, liberă… și liberă de toate relele pe care le avem. În schimb, noi ne identificăm, ne complacem cu starea noastră de orbire, continuăm să cerșim, pretindem pomana. Însă nu trebuie să fie așa! La acest punct al Evangheliei nu mai doresc pomana, ci vreau să văd.

vv. 42-43

42 Iar Isus i-a răspuns: „Vezi! Credința ta te-a mântuit”. 43 Îndată, orbul a început să vadă și l-a urmat, preamărindu-l pe Dumnezeu. Și tot poporul care a văzut îl lăuda pe Dumnezeu.

De patru ori se repetă cuvântul a vedea. Orbul zice că vrea să vadă și Isus îi spune: „Vezi”! „Să fie lumină. Și lumina a fost„. Însă problema este dacă noi dorim să fim vindecați. Dacă noi nu vrem, El nu ne poate da lumina.

Apoi adaugă: „Credința ta te-a mântuit„. Credința ne mântuiește. În ce să credem? Credința nu este oarbă, înseamnă a vedea. Dar ce să vedem? Să vedem cine suntem cu adevărat, deci cât valorăm în ochii lui Dumnezeu: suntem fii, suntem iubiți. Aceasta este credința.

Este bine să rețineți modul în care este prezentată credința în acest text. Este foarte frumoasă, deoarece mai întâi este descrisă ca fiind contrariul credinței, adică orbirea. Supoziția credinței constă în faptul de a ști că suntem orbi, fără credință, șezând în afara drumului. Apoi „auzitul”. Credința înseamnă a asculta. Am auzit o noutate: că e posibil să nu rămânem orbi, să nu fim orbi, să nu stăm așezați lângă drum, să nu mergem ici și colo să cerșim viața, ci să avem viață. Apoi, credința devine glas: „a strigat”. Vor să-l facă să tacă, el strigă și mai tare. Apoi, ea devine dialog: „Ce vrei să-ți fac?„. O cerere și un răspuns… Un răspuns important, deoarece devii responsabil de viața ta, dacă vrei să vezi. Te naști. Vreau să mă nasc! Vreau să văd! Vreau să vin la lumină! Și apoi „văzu”. Ochiul. Și de acum înainte, ochiul va fi organul fundamental. De acum înaintea, toată Evanghelia va fi o contemplație. Un joc al ochilor. Și apoi devine… picioare: „Îl urmă”. Deci, credința este ceva foarte concret. Nu este un sentiment pios sau „consens intelectual față de adevărurile revelate„.

Adevărul revelat este că suntem orbi, înveliți, șezând lângă drum. Am ascultat un Cuvânt care m-a făcut să înțeleg că este așa. Deci este ureche, apoi devine strigăt, apoi dialog responsabil: știu să răspund întrebării Sale, acum am înțeles ceea ce vreau. Vreau să văd. Să-mi iau viața în mână. Să Te văd pe Tine și să mă văd pe mine și pe alții. Și apoi să Te urmez. Să parcurg drumul Tău, „preamărindu-L pe Dumnezeu„, deoarece gloria lui Dumnezeu este omul viu, și nu cel mort, sclavul sau omul din întuneric. Omul viu este gloria lui Dumnezeu și viziunea lui Dumnezeu este viața omului, deoarece dacă-L vedem pe El, vedem cine suntem noi.

Și apoi concluzionează: „Cu tot poporul„. Este o vedenie viitoare. Poporul este unul singur: poporul lui Dumnezeu. Toți, acum toți suntem poporul lui Dumnezeu, în acest orb. Dacă ne identificăm cu el, și noi vedem și-I aducem glorie Domnului, la fel ca el. Astfel devenim poporul lui Dumnezeu. Un popor liber, de fii și frați, tocmai prin această identificare cu orbul.

Așa cade Ierihonul, la strigătul orbului. Orbirea noastră dispare prin rugăciune. Rugăciunea pelerinului rus este: „Isus Cristose, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul„. Este rugăciunea fundamentală, care conține (include) orice rugăciune. Dumnezeu mântuiește. Și apoi eu – orb, cerșetor, păcătos – ce vreau? Vreau iubirea Lui, mila Lui. Acesta este sensul vieții.

Mulți trăim întreaga viață fără să ne naștem, deoarece în lucrurile din jur nu vedem niciodată realitatea, ci fricile noastre, dorințele noastre, care de fapt sunt temeri răsucite.

În final, mulțimea este identificată cu orbul, este vindecată, capabilă să-L laude pe Domnul. Va fi o vindecare temporară. Mulțimea, în Luca, mergând înainte, vom vedea că are un alt sens.

Matei, în loc de un orb, vorbește de doi orbi. Vede dublu. Celălalt este cititorul. Dar doi este unu plus unu, deoarece nu este un lucru de masă (mulțime). Adică fiecare trebuie să vadă în parte. De aceea este unu. Apoi doi, apoi trei… apoi vom fi un popor, dar fiecare în parte a făcut această experiență. Amin.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila