Maria recită, își însușește rugăciunea Magnificat, prin faptul că este dispusă să împlinească în viața ei voia Domnului, nu cu mândrie, ci-și pune viața la dispoziția Tatălui și a fraților (o vizitează pe Elisabeta).

Contextul: suntem în partea a doua a Evangheliei după Luca. În drum spre Ierusalim, Isus îi instruiește pe discipolii Săi vizavi de spiritul Fiului, care nu trebuie confundat cu spiritul zelului, cu atitudinea lui Ioan care vrea să-i distrugă pe cei care nu-L primesc pe Isus. Este spiritul primirii (găzduirii) și al milei. În cap. 13, când discipolii întreabă „Cine se va mântui?”, Isus le răspunde: „Căutați să intrați pe ușa strâmtă!”.

Mântuirea este o „ușă strâmtă”, încât niciun drept nu intră prin ea. Prin această ușă intră toți păcătoșii, deoarece mântuirea este iubirea gratuită a lui Dumnezeu. Și iubirea gratuită nu o au cei care doresc să o merite – adică drepții – ci aceia care o primesc ca dar și ca har, adică păcătoșii.

Începând cu cap. al 14 al Evangheliei după Luca avem o întreagă demascare a ipocriziei drepților (fariseul care-L invită pe Isus la prânz, înaintea Lui aflându-se un hidropic). Hidropicul este icoana fariseului, a dreptului care se folosește de darurile lui Dumnezeu pentru a se umple tot mai mult de orgoliu și de moarte. Și atunci hidropicul – care este „tot ceea ce înghite” – în loc să devină energie și viață, devine început de moarte, este imaginea dreptului care se folosește de faptul că este drept pentru a-i condamna pe alții și pentru a se justifica pe sine.

Dreptul crede că dacă omul nu se comportă bine, Dumnezeu îl condamnă pentru că este teribil. Astfel dreptul săvârșește adevăratul păcat împotriva lui Dumnezeu: îl consideră pe Dumnezeu rău și teribil, vânzându-și iubirea Sa pe bani, Îl percepe ca pe o prostituată și nu doar ca pe un Dumnezeu rău. Capitolele 14, 15 și 16 abordează această temă.

Partea a doua a călătoriei spre Ierusalim începe cu vindecarea celor 10 leproși care sunt trimiși la Ierusalim – fapt imposibil – și care se vindecă în timp ce merg. Cu alte cuvinte, noi, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu așa cum suntem (păcătoși, leproși, în imposibilitate de a merge la Ierusalim), putem să ne vindecăm dacă credem în Cuvânt.

Când ne vindecăm? Când vine Împărăția lui Dumnezeu? Isus răspunde că Împărăția deja este în mijlocul vostru. Mai mult: este în voi! În ce fel, unde? Împărăția este în cotidian la fel ca în vremea lui Lot, Noe… Dacă voi în viața de zi cu zi trăiți cu criterii noi și nu cu „aluatul” ipocriziei, al protagonismului, al fricii, ci cu spiritul (atitudinea) fiului care știe să se facă fratele altora, voi trăiți mântuirea, deja experimentați Împărăția lui Dumnezeu.

În Lc. 18, Isus se întreabă: „Când va veni, Fiul omului va afla credință pe pământ?” Pentru că Împărăția lui Dumnezeu se află acolo unde sunt persoane care-L doresc, Îl iubesc și-L urmează. Atunci când noi Îl iubim, devenim ca El (ca Isus), iubindu-L pe Tatăl și pe frați, și astfel suntem în Împărăția lui Dumnezeu. Credința este această dorință, această comuniune în rugăciune cu Domnul.

În această cateheză vom sublinia că există două feluri de rugăciune, la fel cum există două feluri de oameni prezenți în noi. Parabola este sinteza tuturor parabolelor despre milă și ne instruiește cum trebuie să fie rugăciunea noastră pentru a fi adevărată, adică ne arată care trebuie să fie raportul nostru cu Dumnezeu și cu frații. Căci rugăciunea ne folosește pentru a avea un raport nou cu Dumnezeu. Și dacă într-adevăr avem un raport nou cu El – care este Tatăl – vom avea un raport nou cu frații.

Se citește: Lc. 18, 9-14

⁹ A mai spus această parabolă unora care se credeau drepți și-i disprețuiau pe alții: ¹⁰ „Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameș. ¹¹ Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. ¹² Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig». ¹³ Vameșul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer. Își bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!» ¹⁴ Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat”.

Pericopa este foarte cunoscută și este ușor să identificăm cele două personaje prezentate. Întotdeauna există un al treilea, care este cititorul. Să ne amintim pilda celor doi frați din Matei: unul zice „da”, și nu face, celălalt zice „nu”, și face; pilda fratelui mai mare și a celui mai mic. Noi – ca cititori – suntem al treilea personaj, trebuind să ne identificăm cu unul din cele două prezentate de textul biblic.

În general, noi, în acest text, putem face un truc frumos: „Îți mulțumesc Doamne, că nu sunt ca acel fariseu”, făcând un dublu salt mortal, fără plasă de protecție. Noi nu vrem să ne recunoaștem în fariseu – pentru că este descris ca fiind un om nemilos – însă nu vrem să ne identificăm nici cu vameșul, deoarece nu suntem un păcătos public, un răutăcios, un tâlhar.

În pildele anterioare găsim o figură – dintre cele două – care vrea să ne salveze. În această pildă personajul „pozitiv” lipsește și pentru faptul că textul vorbește de două aspecte ale aceleiași persoane…

Toate pildele de la episodul cu hidropicul în casa fariseului urmăresc să-l înțepe pe hidropic pentru a-l dezumfla. Evanghelia dorește să-l dezumfle pe cel drept de dreptatea sa. Astfel, această pildă este ultima palmă pentru că-l atacă în punctul său cel mai tare. Punctul puternic al dreptului, al fariseului este credința, rugăciunea și dreptatea.

Pentru omul „drept”, credința, rugăciunea și dreptatea – în această pildă, la fel ca-n pilda celor doi frați – înseamnă anularea (lichidarea) acelui tip de religiozitate foarte răspândit printre creștini (și printre noi) – de la Adam încoace – în care se crede că Dumnezeu este rău și trebuie să-L îmbunăm și să ne merităm favorurile Sale, să fim buni, să spunem multe Rozarii… căci altfel vom sfârși în iad.

Așa sporesc toate religiile, sectele, pentru că promit să te scape de acest Dumnezeu rău. Vreți să faceți bani? Întemeiați o sectă: întotdeauna funcționează dacă le veți garanta că vor fi mântuiți de pedeapsa lui Dumnezeu, numai să plătească prin fapte bune și prin alte lucruri…

Prin urmare, pilda de față decretează sfârșitul tuturor religiilor, dar și al ateismului, pentru că ateul neagă imaginea lui Dumnezeu pe care religiile o propun: un Dumnezeu teribil, rău, antagonistul libertății noastre, care trebuie îmbunat, pentru că dacă nu… ne condamnă, ne judecă.

Să vedem acest fapt!

v. 9

⁹ A mai spus această parabolă unora care se credeau drepți și-i disprețuiau pe alții:

Observăm că parabola este adresată celor care se încred în sine pentru că se consideră drepți: sunt bun, credincios, îmi fac datoria, mă rog, citesc Biblia, respect învățătura Bisericii, dacă greșesc merg să mă spovedesc… Mă încred în mine însumi. A se încrede în sine este primul păcat fundamental. „A crede în mod exagerat în sine”, este traducerea corectă. Un astfel de om cugetă: „Eu sunt capabil, ceilalți nu sunt!”. Însă, în mod corect, încrederea întotdeauna trebuie să fie în Celălalt (Dumnezeu).

Noi putem avea o anume încredere în noi înșine pentru faptul că alții nu sunt de acord cu noi. În acest caz este vorba de o încredere relațională (între oameni). În schimb, fariseul este în întregime aplecat asupra sa, se bazează numai pe sine, deoarece „el este drept”.

Atunci când ne credem drepți și considerăm că dreptatea este numai a noastră, noi anulăm (desconsiderăm, ucidem) persoanele din jurul nostru; creăm un gol în jurul nostru și ne lăudăm pentru a ieși în evidență, pentru a arăta altora cine suntem. Caracteristica fariseului constă în a-l anula, a-l anihila pe altul, în greacă înseamnă „a-l face un nimic”.

Dreptul este acela care zice: ceilalți – cu toții – greșesc și numai eu am dreptate, doar eu sunt bun și mântuit! Eu cunosc și respect doctrina bisericii, poruncile, respect și multe alte principii pe care eu însumi mi le-am creat: există credincioși care extind învățătura Magisteriului în sensul că-și inventează legile lor pentru a fi mai siguri, spunând că aparțin credinței.

„Ceilalți” cine sunt în ochii dreptului? Sunt resturile, rămășițele (de exemplu, atunci când pregătim mâncarea, întotdeauna există resturile care trebuie aruncate). Cu alte cuvinte: noi suntem adevărații, ceilalți sunt „gunoiul” omenirii. Noi suntem oamenii adevărați, fideli, drepți, buni, respectăm poruncile și astfel merităm iubirea lui Dumnezeu și viața veșnică. Și numai noi merităm să primim, acum, pe pământ, toate harurile pentru a trăi sănătoși, frumoși, grași… Și merităm să fim răsplătiți de Dumnezeu cu putere, bogăție, stăpânire peste alții și să avem și să facem tot ceea ce vrem.

Pilda este spusă tocmai pentru aceste persoane. Dar există în lume astfel de persoane? Să observăm descrierea…

vv. 10-12

¹⁰ „Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameș. ¹¹ Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. ¹² Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig».

Pilda ne prezintă doi oameni. Ambele personaje (fariseul și vameșul) fac aceeași acțiune: urcă la templu să se roage. Este interesant că putem face aceeași acțiune bună, care este rugăciunea, fie într-un mod pervers, fie într-unul corect. Prin urmare, nu înseamnă că dacă mă rog săvârșesc un lucru bun: pot să mă rog în mod pervers, la fel cum pot înfăptui lucrurile lumești (a mânca, a bea, a mă distra) într-un mod divin, după cum scrie apostolul Pavel: „Fie că mâncați, că beți sau indiferent ce altceva faceți, face-ți totul din iubire către Dumnezeu! Faceți totul în numele Domnului și indiferent ce veți face va fi bun”.

Unul este fariseu – „fariseu” înseamnă „separat, despărțit” – și altul este vameș. În Evanghelia după Luca „vameșul” este imaginea păcătosului deoarece este „separatul”, este acela care se murdărește pentru că se aliază cu romanii. Însă fariseul respectă și se adaptează tuturor legilor și normelor prescrise… Azi am spune că fariseul este un bun catolic implicat în toate sensurile în viața bisericii, iar celălalt este omul necredincios care își trăiește viața, nu-l interesează religia, face bani, se distrează… Vameșii erau priviți negativ pentru că ei colaborau cu asupritorii romani.

Abordăm cele două feluri de rugăciune. Noi am vrea să existe și un al treilea tip, adică rugăciunea noastră, în special pentru că nu suntem cei care adunăm taxele.

Fariseul stă drept. În picioare. Este poziția rugăciunii. Înaintea lui Dumnezeu se stă drepți. Suntem interlocutorii Săi.

Biblia spune: „Stătea și se ruga în sine„, dar traducerea adevărată este „Stătea drept, în picioare, înaintea sa” și nu înaintea lui Dumnezeu! Și cu această atitudine se ruga lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fariseul este drept înaintea sa, înaintea eului său. Este vorba de narcisistul perfect: un om pentru care „Dumnezeul meu este eul meu”. Și inclusiv Dumnezeu îmi folosește să mă admire cât de bun și priceput sunt eu. Este interesant: fariseul stă înaintea lui însuși, nu înaintea lui Dumnezeu și se roagă așa: „Dumnezeule”. Și vameșul va începe așa. Deci ambii încep la fel rugăciunea lor.

Prin cuvintele „Dumnezeule, îți mulțumesc” spuse la începutul rugăciunii sale, pare că fariseul începe bine. Cuvintele lui par bune, dar poziția lui ne anunță că atitudinea inimii sale este acea a unui om care nu vrea să iasă din sine, nu vrea să se întâlnească cu Dumnezeu.

„A mulțumi” este acțiunea fundamentală a omului. Primul lucru pe care-l predăm unui prunc este: „Spune: mulțumesc!”, deoarece noi trăim datorită grației, datorită a ceea ce altul ne dă.

Însă fariseul nu mulțumește pentru ceea ce a primit de la Dumnezeu, ci-I mulțumește pentru că „eu nu sunt”. Expresia „Eu sunt” (cf. Ex. 3,14) vă aduce aminte de ceva? „Eu sunt” este numele lui Dumnezeu. Fariseul mulțumește pentru că „eu nu sunt”. Cu alte cuvinte el mulțumește pentru „nimic”, pentru ceea ce el nu este, de fapt îi mulțumește Domnului pentru că el este „anti-Dumnezeu”.

De ce zice „eu nu sunt”, pentru că nu este ca „restul oamenilor”. Deci din rugăciunea sa vedem că Dumnezeul căruia i se adresează este „eul său, care nu este la fel ca al altora„. Ceilalți sunt „nimic”, trebuie disprețuiți, nu sunt la fel de buni ca mine, nu sunt credincioși, nu respectă poruncile, nu gândesc corect, nu se roagă… și eu nu sunt ca ei. Deci, „Dumnezeule, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca alții”.

Dacă Maria, atunci când a primit vestea de la înger că-L va naște pe Mesia, în loc să fi spus: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul„, ar fi răspuns: „Bravo, Dumnezeule, ai înțeles cât sunt eu de valoroasă… și că sunt mai bună decât alții”… în acel moment Maria ar fi devenit la fel ca Lucifer (cf. Luther). Dacă ar fi răspuns astfel, nu ar fi recunoscut harul lui Dumnezeu, ci și-ar fi însușit acest har, s-ar fi făcut stăpână pe el, zicând: eu sunt cea care l-am meritat, l-am câștigat.

Este păcatul lui Adam.

Fariseul nu vrea să fie ca alții pentru că alții sunt: „răpitori, nedrepți, adulteri”. Cine a fost cel dintâi om „răpitor” din lume? Adam, pentru că i-a furat lui Dumnezeu „gloria Sa”. El este foarte răpitor: Îi fură lui Dumnezeu gloria Sa, adică se folosește de darurile primite de la Dumnezeu și, în loc să-I mulțumească și să-i iubească pe frați, se folosește de ele pentru a-i disprețui pe frați și a se separa de Dumnezeu spunând: eu sunt bun, capabil și-Ți mulțumesc că nu sunt ca alții… Deci Adam este adevăratul răpitor.

Întregul rău îl face cu darurile pe care Dumnezeu i le oferă. Și când o persoană se consideră dreaptă, este implacabilă, neînduplecată, neînțelegătoare față de toți ceilalți, inclusiv față de cei din familie. Numai atunci când își dă seama că a făcut vreo greșeală apleacă urechea și începe să fie umilă, modestă, blândă… (poate, dar nu-i sigur…). Cel puțin pentru o bucată de vreme.

Acesta este păcatul cel mai mare: să folosești darurile lui Dumnezeu pentru a te mândri, a-ți îngâmfa propriul eu. „Eu sunt bun, și toți ceilalți sunt nedrepți, incapabili”.

Ce este dreptatea? Dreptatea adevărată înseamnă a cunoaște și a face voia Domnului, adică a-i iubi pe Dumnezeu și pe aproapele.

Fariseul îl disprețuiește pe aproapele și-și iubește propriul eu în loc să-L iubească pe Dumnezeu. Deci, fariseul este perfectul nedrept. Ceilalți înfăptuiesc unele nedreptăți, dar fariseul este „perfectul nedrept”.

Ceilalți sunt „adulteri” pentru că se unesc cu alte femei/bărbați… Însă, tocmai fariseul Îl tratează pe Dumnezeu ca pe o prostituată, pentru că vrea să câștige iubirea Sa prin eforturile sale omenești (făcând lucruri). În realitate, ceea ce fariseul spune despre alții este o proiecție a atitudinii pe care el o are în inimă. În loc să-L iubească pe Dumnezeu, fariseul vrea să-L plătească, să-L cumpere prin faptele sale bune. El face totul numai din iubire pentru eul său. Deci este perfectul adulter. Adică, fariseul nu-L iubește pe Dumnezeu și nu-L interesează de Dumnezeu. El îl plătește pe Dumnezeu ca să-i facă favoruri și astfel să-și poată înfumura propriul eu pentru că el s-a îndrăgostit de persoana sa și s-a căsătorit cu sine. Numai el este important.

Pare că Biblia exagerează prin această descriere, însă este păcatul fiecărui om. Când săvârșim răul, îl facem pentru că vrem să-i dominăm pe alții, furând sau stăpânind peste ei. Dar și când facem binele, motivul este același. Vrem să fim primii, să stăpânim, să conducem… fără să ne dăm seama.

Este clar că este mai bine să facem binele decât să săvârșim răul, dar este mai grav să facem binele având o atitudine rea… Vameșului toți îi spun că greșește și, până la urmă este constrâns să se schimbe. Însă dreptul crede în continuare că n-a făcut nimic rău.

Adevăratul păcat – rădăcina oricărui rău – este imaginea falsă pe care o avem despre Dumnezeu, faptul că noi suntem convinși că trebuie să-L plătim pentru a-L îmbuna pentru că este important ca eu să-mi salvez eul meu de Dumnezeu. Oare trebuie să mă salvez de Dumnezeu? Oare El îmi vrea răul?

Din această cauză apar toate sectele, pentru a se salva de mânia lui Dumnezeu. Ca și cum Dumnezeu ar fi rău și pervers, iar noi trebuie să-l îmbunăm prin faptele noastre bune. Și când credem că merităm mântuirea prin „faptele noastre bune” este foarte grav, deoarece iubirea nu se merită, nu se câștigă.

A merita, provine din cuvântul „maitresse”/„meretrice”, adică prostituată. Iubirea este grație, har, este gratuită și dezinteresată.

Este clar că omul săvârșește fapte bune, dar nu pentru a merita iubirea, ci pentru că se simte iubit și astfel răspunde iubirii prin iubirea sa, iar acesta este un alt lucru. La fel ca fiul: nu trebuie să merite, să câștige iubirea părinților, pentru că dacă trebuie să câștige iubirea părinților, toată viața va fi nefericit… Fiul poate iubi numai pentru că mai înainte a simțit iubirea părinților. Dacă nu se simte iubit de părinți, fiul trăiește în moarte.

Acest concept al „meritului” în religie este originea idolatriei (deoarece omul nu-L adoră pe Dumnezeu, ci pe satana, adică pe Dumnezeul cel rău) și a ateismului care subliniază că un asemenea Dumnezeu rău nu există, și are dreptate. Fiecare persoană – inclusiv ateul – îl vede pe Dumnezeu în acest fel. Este adevărat că ateul refuză un astfel de Dumnezeu.

Este convertirea teribilă pe care a trebuit s-o facă apostolul Pavel: de la lege la Evanghelie. Este o convertire care – aici, pe pământ – niciodată nu va fi deplină, nici în cazul unui credincios serios.

Mai există un lucru foarte răspândit în mintea credincioșilor: atunci când se roagă, ei se compară cu alții. Simțim nevoia să ne măsurăm cu alții, dar numai pentru a ne eticheta mai buni decât ei. În realitate ar fi mult mai frumos să avem un prieten cu care să împărtășim viața, și nu să ne simțim rivali. De multe ori rivalitatea pătrunde și-n rugăciune.

Tabloul nu este terminat. Acest fariseu este drept în mod excepțional, deoarece postește „de două ori pe săptămână”… Vă explic. Postul era prescris o singură dată pe an, pentru ispășirea păcatelor. El nu postește o dată pe lună sau pe săptămână, ci de „două ori pe săptămână”. Nu este numai un drept „la pătrat”, ci este un drept în mod extraordinar, pentru a ispăși – evident – păcatele altora, căci el crede că nu are păcate.

Acest fariseu își inventează multe alte porunci, reguli, posturi, dar numai pentru păcatele altora, care sunt nelegiuiți, blestemați, răi, și-I mulțumește Domnului că nu este ca ei. Iată ce fel de religiozitate, credință, are așa-zisul om drept. Este ca și cum Dumnezeu ne-ar fi creat pentru a posti, și nu pentru a ne bucura de viață și a împărtăși cu frații bunurile pământului (a fi solidari). Acesta e adevăratul post plăcut lui Dumnezeu! A nu-l „mânca, nimici, disprețui” pe aproapele, ci a împărți cu el pâinea, timpul și viața ta. Postul nu înseamnă a respecta legi pentru ca tu să te simți cu conștiința împăcată… Religiile sunt pline de aceste lucruri greșite.

Apoi fariseul continuă: „dau zeciuială din toate câte câștig„. Zeciuiala trebuie s-o plătească producătorul, și nu consumatorul. Deci el plătea și taxele pe care eventual celălalt nu le-ar fi plătit (acest om ar fi un model de urmat pentru mulți)… Vedeți ce fel de om drept ne pune Biblia înainte? Este un super-drept, este o caricatură pe care Isus o realizează.

Domnul ne prezintă idealul unui om care, dincolo de caricatură, atunci când eu însumi mă rog bine, mă simt satisfăcut și imediat am impresia că sunt bun, și apoi îl privesc pe aproapele și-l condamn că se roagă puțin…

În ciuda atâtor posturi, fariseul este atât de plin de sine încât nu poate trece prin ușa strâmtă. Prin posturile și prin dreptatea sa se „umflă”, devine înfumurat.

În acest text dreptul pare ridiculizat, dar gândiți-vă dacă nu cumva și noi suntem la fel ca fariseul de fiecare dată când ne simțim drepți. Atunci când ne simțim drepți, îi criticăm pe alții, îi condamnăm, îi dezaprobăm, căutăm să aflăm unde a greșit aproapele, să vedem în ce fel nu este în conformitate cu ideile noastre. De fapt, atunci când ne credem drepți, suntem departe de iubire și de Dumnezeu. Astfel de oameni distrug Biserica, astfel de oameni stau la baza ateismului, sunt adevărații atei. Însă acest fariseu nu numai că-L neagă pe Dumnezeu, face ceva mai rău: îl jignește.

O astfel de imagine pe care fariseul o are despre Dumnezeu poți să o negi, pentru că Dumnezeu nu este așa; însă fariseul merge și mai departe: el îl jignește pe adevăratul Dumnezeu deoarece îl tratează ca pe o prostituată, adică îl tratează ca pe cineva a cărui iubire trebuie cumpărată. Nu-L tratează pe Dumnezeu ca Tată, iar el nu se simte fiu. Pe ceilalți nu-i tratează ca pe niște frați. Ceilalți trebuie condamnați pentru că „nu sunt ca mine”. Eu într-adevăr sunt bun!

Isus va fi pus pe cruce, ucis de drepți – în mod just, după părerea lor – pentru că le-a spus că Dumnezeu nu este așa cum ei îl vedeau.

v. 13a

^13a Vameșul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer.

Observăm poziția diferită a vameșului: „nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii la cer”; nu voia să-și ridice ochii. „Și-și bate pieptul”: nu se mândrește, ci se înjosește (se dezumflă)… Este cel care apoi reușește să treacă prin ușa strâmtă pentru că nu se mândrește, „nu se umflă în pene”, ci acceptă adevărul lui însuși, adevăr pe care l-a descoperit stând înaintea lui Dumnezeu. A lui Dumnezeu care i-a arătat cât valorează, iar el recunoaște, acceptă ce i-a spus Dumnezeu, și nu ceea ce credea el.

Omul care se cunoaște pe sine așa cum este nu judecă pe nimeni, este umil, adică om – uman – și poate să-L cunoască și pe Dumnezeu… De fapt iată ce zice:

v. 13b

^13b Își bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!»

„O, Doamne, fii binevoitor (milostiv) mie, păcătosului”. Și cine este Dumnezeu? Este Cel care este binevoitor! „Binevoitor” înseamnă că El dă har, milă, iubire, îndurare. Binevoitor nu este cineva care poate fi câștigat, ci este cineva care este favorabil altora, adică are compasiune și milă de mine, dacă este iubire. Și Dumnezeu este „maică”, nu poate să nu mă iubească. Acesta este primul adevăr: Dumnezeu este iubire, har, milă și iubirea și îndurarea pe care nu o merităm, ci o primim gratis.

„De mine”.

Cine sunt eu? Eu sunt „păcătosul!”. Și nu sunt „un oarecare păcătos”, adică „unul la fel ca mulți alții”. Eu trebuie să mă gândesc doar la mizeria mea. Dacă cineva cugetă la sine, la păcatele sale, nu mai spune că ceilalți sunt păcătoși! Eu sunt „păcătosul” (substantiv articulat!). Toți ceilalți îi spuneau acest adevăr, chiar și fariseul, deci era ușor pentru el să se convingă. Dar și cineva care se cunoaște pe sine nu mai are curajul să judece pe nimeni pentru că descoperă că și el este ca toți ceilalți, dar nu-l interesează (nu-i acuză pe alții) că alții sunt așa, ci că el este așa: este păcătos.

Dacă în rugăciunea fariseului toate verbele sunt la persoana întâi: „eu mă rog, eu postesc…”, aici există un singur verb: „fii Tu milostiv!”. Vameșul recunoaște că Dumnezeu îi face tot binele, că Dumnezeu îi dă harul.

Fariseul merge la Dumnezeu să se roage pentru a-I spune: „Ești Tu cel care trebuie să-mi mulțumești! Vezi cât sunt de bun”. Fariseul vrea ca inclusiv Dumnezeu să-l laude și ca Dumnezeu să aprobe ca el să facă tot ceea ce vrea și să recunoască că el nu este ca toți ceilalți.

Însă vameșul îi cere Domnului să fie îndurător față de el, căci se recunoaște păcătos. El nu pretinde ca Dumnezeu să-l laude. Tu ești milă, deci fie-Ți milă de mizeria mea.

Vă aduceți aminte de rugăciunea pelerinului rus? „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine păcătosul”. Este aceeași rugăciune. Este rugăciunea fundamentală, deoarece conține adevărul despre Dumnezeu – care este îndurare – adevărul nostru de oameni – că suntem păcătoși, ca toți ceilalți.

Mai mult, având o imagine falsă despre Dumnezeu și despre oameni, suntem păcătoși, falimentari; dar în această mizerie, eu experimentez harul, mila, și mă cunosc pe mine că sunt iubit infinit de Dumnezeu, deci descopăr că sunt fiu, cu o înaltă demnitate.

Nu recităm această rugăciune – fie-Ți milă – pentru că avem un sentiment de vină! Cine-și recunoaște păcatele este omul cel mai inteligent din lume! Dacă un om își dă seama cât de prostuț era ieri, înseamnă că astăzi este puțin mai inteligent. Și va putea spune că azi este neîmplinit și că numai mâine va înțelege acest lucru.

Acest adevăr este valabil și pentru cei care apucă pe calea bunătății: cineva care se maturizează, se perfecționează, descoperă cât de departe este încă de adevărata bunătate. Cu cât un om crește în sfințenie, cu atât mai mult descoperă cât este de păcătos, câte lipsuri are în iubire, în comprehensiune, în delicatețe, în ospitalitate față de celălalt, în faptul de a-i accepta pe toți și de a nu-i judeca, nici măcar cu gândul…

Primul lucru pe care-l facem față de alții este de a-i judeca și condamna.

Cu cât un om înaintează în iubire, cu atât mai mult vede toate acestea. „Este suficient ca o persoană să se gândească la păcatul ei pentru a deveni tolerantă cu toți”. Acest adevăr se bazează pe un argument profund: toți suntem la fel, deoarece suntem chemați la o cale, la un drum infinit de iubire și milă. Aceasta este demnitatea omului!

Descoperindu-ne păcătoși, înseamnă că ne-am dat seama că încă nu am ajuns la țintă și că avem încă de străbătut o cale lungă. Este calea dreptății care dăruiește harul și mila pe care eu le primesc și cu care sunt de acord. Această atitudine este mai valoroasă decât simpla toleranță. Și aceasta este rugăciunea fundamentală.

Data trecută am subliniat că trebuie să ne rugăm mereu, fără întrerupere, deoarece rugăciunea este „a fi neîncetat în prezența lui Dumnezeu”.

Ce rugăciune dorește Dumnezeu? Nu este atitudinea fariseului care stă înaintea lui și nu înaintea lui Dumnezeu. Fariseul pervertește rugăciunea. Se roagă împotriva lui Dumnezeu și a aproapelui. Dumnezeu dorește rugăciune omului care știe să se predea și să se abandoneze milei Lui recunoscând mizeria și nevoia sa. Și tocmai în profunzimea mizeriei sale omul experimentează harul și mila Tatălui. Căci noi toți trăim prin har! – vom vedea în textul următor – adică prin ceea ce alții ne dau, începând cu viața, cu afecțiunea, cu faptul că ne permit să trăim, că ne iartă, că ne primesc, că ne surâd. Trăim prin har și prin dar. Și darul nu poate fi răpit sau meritat așa cum crede fariseul.

Fariseul vrea să-L răpească și pe Dumnezeu, să-L oblige să fie de partea lui, să-și merite laudele și viața lui Dumnezeu și să se justifice/îndreptățească față de El.

Fariseul folosește șapte rânduri pentru a se ruga sieși, în timp ce vameșul folosește numai două, pentru a exprima motivul profund pentru care stă înaintea lui Dumnezeu. „Fie-Ți milă” este rugăciunea care în Pelerinul rus se repetă odată cu bătaia inimii, odată cu ritmul respirației, deoarece această invocație este viața: cunoști cine este Dumnezeu – este milă, ne este favorabil – cunoști eul tău – care este destinatarul acestei mile infinite, a acestei iubiri. O iubire pe care nu o pot merita, deoarece sunt păcătos.

v. 14a

^14a Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta decât celălalt;

Isus ne spune că vameșul s-a reîntors acasă „îndreptățit”, adică făcut drept.

Când un om este drept? Nu când este bun sau îi disprețuiește pe alții, sau când se folosește de Dumnezeu pentru a-și garanta de la El mântuirea; ci atunci când primește dreptatea lui Dumnezeu, care este iubirea Sa, care ne justifică, ne primește.

Este justificat. Zice „da” harului și iubirii. Aceasta este justificarea.

„Decât acela…”. „Acela”, adică fariseul care-i considera pe toți ceilalți resturi, rebuturi… este numit de Isus „acela”, adică nu are nume, a pierit, nu mai există, a rămas închis în eul său, în păcatul său. Prin urmare, adevăratul păcătos este fariseul, omul drept (răpitor, nedrept, adulter, care jignește în mod direct iubirea lui Dumnezeu și paternitatea lui Dumnezeu și-i jignește și pe frați considerându-i un „nimeni” și se folosește de darurile pe care Dumnezeu i le dă numai pentru a se deosebi de alții, pentru a-i asupri, pentru a se îndepărta de Dumnezeu și a se apăra de Dumnezeu). Deci este rugăciunea perversă.

Pare că vameșul merge acasă la el, are la cine să se întoarcă; în schimb, fariseul i-a disprețuit atât de mult pe alții, încât Biblia nu amintește de o casă, de un loc în care el să poată fi primit. Lui (fariseului), care se simțea diferit de alții pentru că era sus, pe val… La urmă, Isus spune: vameșul s-a întors acasă îndreptățit, însă „acela”, acela dispare, pentru că se mândrea mult. La urmă, fariseul este nimic: nu are casă, nu există în ochii lui Dumnezeu și nu este drept.

v. 14b

^14b căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat”.

Adevărata măreție a omului este umilința. „Umilința” și „omul” au aceeași rădăcină. Și când cunoaștem cine suntem, când ne cunoaștem propriul adevăr, devenim umani, iar iubirea este posibilă numai când suntem umili. Nu există iubire când o persoană este orgolioasă. Întotdeauna iubirea este umilă. Și umilința este cea mai sublimă calitate a lui Dumnezeu, care este slujitorul tuturor, pentru că pe toți îi iubește. Din această cauză cine se umilește este înălțat. Este ridicat la nivelul măreției lui Dumnezeu care e iubire, este umilință, este slujire.

Cine se umflă în eul său este opusul lui Dumnezeu care s-a golit pe Sine pentru a face loc oamenilor în cer și S-a dat pe Sine în totalitate.