Is. 11, 1-9

Textul reprezintă marele vis al omului – de a trăi în pace universală, în împăcare – (leul paște împreună cu boul) lucru care pare imposibil. Este vorba de încetarea violenței pe care omul din veci o dorește, căci e Fiul lui Dumnezeu.

Acest cântec îl fredonăm înainte de Crăciun, pentru că venirea lui Mesia împlinește acest cântec… De ce, după două mii de ani de la venirea lui Mesia, acest cântec nu s-a împlinit?

Domnul s-a născut în peștera din Betleem, iar în noaptea de Crăciun vom proclama: „Azi s-a născut pentru voi Mântuitorul, Cristos-Domnul”. Astăzi! Acest astăzi a fost acum două mii de ani. Și ce a mai rămas astăzi din ceea ce s-a întâmplat acum două mii de ani?

Textul din această seară ne arată modul în care astăzi se realizează Crăciunul… Isus s-a născut acum două mii de ani, dar, la fel cum s-a născut atunci, și astăzi trebuie să se nască pentru noi, altfel este ca și cum nu s-ar fi născut.

În această cateheză vom trata despre nașterea sufletului, a persoanei care se naște în Dumnezeu.

În Evanghelia după Luca avem șapte „astăzi”.

Primul astăzi este al Crăciunului (al nașterii), apoi al botezului, apoi al discursului la Nazaret… până a ajunge la acel astăzi definitiv al lui Isus care dăruiește paradisul Său (grădina Sa). Cu alte cuvinte, în viața Sa, Isus a realizat și împlinit un astăzi, care este acel astăzi pe care și noi îl continuăm acum prin faptul că ascultăm Cuvântul și trăim astăzi acel Cuvânt.

Deci, pentru noi nașterea (Crăciunul) se realizează atunci când astăzi Îl întâlnim pe Domnul și când astăzi trăim acel Cuvânt. Este ceea ce i s-a întâmplat lui Zaheu.

În Evanghelia după Luca, Zaheu reprezintă primul om pentru care Domnul se naște astăzi. Și este cel mai imposibil, mai improbabil caz care-I reușește Domnului.

Se citește Lc. 19, 1-10

¹ Apoi a intrat și a traversat Ierihonul. ² Și iată, un bărbat numit Zaheu, care era șeful vameșilor și era bogat, ³ căuta să vadă cine este Isus, dar nu putea din cauza mulțimii, întrucât era mic de statură. ⁴ Atunci a alergat înainte și s-a suit într-un sicomor ca să-l vadă, căci avea să treacă pe acolo. ⁵ Când a ajuns în acel loc, Isus și-a ridicat ochii și i-a spus: „Zaheu, coboară repede pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta”. ⁶ El a coborât îndată și l-a primit cu bucurie. ⁷ Toți cei care au văzut murmurau spunând: „A intrat să fie găzduit la un om păcătos”. ⁸ Dar Zaheu, stând în picioare, i-a spus Domnului: „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva, îi dau înapoi împătrit”. ⁹ Atunci Isus i-a spus: „Astăzi s-a făcut mântuirea acestei case, întrucât și el este fiul lui Abraham. ¹⁰ Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut”.

Contextul: înainte de această pericopă avem vindecarea orbului din Ierihon, care vine la lumină. A fi vindecat de orbire și a veni la lumină înseamnă a te naște din nou, a vedea realitatea, fața mamei.

Imediat după această minune îl aflăm pe Zaheu care vrea să vadă Fața, adică cine este Isus. Și-L vede, și se naște. Deci istoria lui Zaheu reprezintă nașterea omului.

Puțin mai înainte am avut episodul cu tânărul bogat: tânăr, bogat, nobil și bun, având dorința să fie și mai bun. Însă Zaheu e mic, păcătos, și nu vrea să fie mai bun (pentru el este exclus discursul să fie mai bun), ci vrea doar să vadă cine e Isus.

În pericopa despre Zaheu avem toate cuvintele pe care le aflăm în textele despre Crăciun (nașterea Domnului) și despre Paști. Toate temele și cuvintele-cheie din Evanghelia după Luca sunt concentrate în pericopa de față, căci în textul nostru se împlinește întreaga Evanghelie… Se împlinește astăzi fie Nașterea Domnului, fie trecerea de la moarte la viață.

Miezul textului este dat de cuvintele lui Isus, repetate de două ori: „Astăzi trebuie ca Eu să locuiesc în casa ta”. La fel ca în cazul Mariei: „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit în ea”. În pericopa noastră: „Azi mântuirea a intrat în această casă” la fel cum în Maria a intrat Mântuitorul.

Zaheu e primul care-L concepe, care-L primește pe Domnul și împlinește acel astăzi al mântuirii.

În Zaheu noi vedem cum se întâmplă nașterea în fiecare dintre noi. Spunem că Zaheu este cel dintâi care vine la lumină – în Ev. după Luca – deoarece discipolii încă sunt orbi (până la sfârșit). Zaheu este primul și adevăratul discipol. La fel ca în Faptele apostolilor, unde discipolul va fi Pavel – care devine orb – și apoi va primi lumina.

Zaheu și Pavel reprezintă cele două cazuri imposibil de convertit: păcătosul și fariseul. De fapt, textul biblic vrea să ne transmită că există mântuire și pentru noi.

Un aspect al nașterii – specific textului – este redat în cele două dorințe care se întâlnesc: dorința lui Zaheu, care vrea să-L caute, să-L cunoască, să știe cine este Domnul, și dorința lui Isus-Medicul care vrea să intre în casă și să vindece tot bolnavul.

v. 1

¹ Apoi a intrat și a traversat Ierihonul.

Ierihonul este orașul care se află la poarta „pământului făgăduinței”, un oraș foarte fortificat și imprevizibil. Izraeliții nu au reușit să-l cucerească, dar până la urmă cetatea va cădea din cauza sunetului trâmbițelor.

Ierihonul reprezintă orbirea noastră stabilă (care nu poate să cadă), invincibilă. Este orbirea care cade numai la sunetul invocării orbului din textul precedent.

Atunci când Iosua a intrat în Ierihon – ajutat de o prostituată – după ce a distrus cetatea, a spus: blestemat omul care va reconstrui Ierihonul.

Istoria confirmă că Ierihonul a fost reconstruit cel puțin de șase ori și încă există și astăzi. Cu alte cuvinte, orbirea noastră nu poate fi distrusă. Chiar dacă orbirea cade, ea renaște. Prin urmare, este nevoie de o vindecare cotidiană, continuă.

Isus vrea să intre în Ierihon, căci, dacă nu treci prin Ierihon, nu poți intra în pământul făgăduinței. De fapt, dacă Isus nu trece prin orbirea noastră, nu intră în inima noastră, căci pentru Isus pământul făgăduinței este omul.

Isus nu înconjură Ierihonul, ci-l traversează, trece prin întunericul presărat cu multe piedici.

v. 2

² Și iată, un bărbat numit Zaheu, care era șeful vameșilor și era bogat,

Descrierea acestui om reprezintă persoana vindecată de orbire pentru că vrea să vadă. Deci e vindecată. De ce e vindecată de orbire? Pentru că are toate condițiile indispensabile pentru a fi pierdut: este un om păcătos, criticat de toți, și e bogat. Deci pentru el nu există mântuire.

Zaheu nu e un drept, un pios, un om devotat, unul dintre săracii lui Dumnezeu, ci este unul care asuprește și înșală poporul în colaborare cu romanii, fură, e necinstit.

Când vede un om? Vede atunci când își dă seama că este un păcătos.

Isus spune: „Eu am venit să fac judecata pentru ca orbii să vadă, iar cei care cred că văd, să se descopere orbi”.

Zaheu vede pentru că știe că e orb; știe că are nevoie de mântuire.

El are un nume: Zaheu, care înseamnă „cel pur” (în realitate Zaheu este necuratul ce trebuie evitat), sau poate fi o abreviere a lui Zaharia, care înseamnă „Dumnezeu își amintește”. Deci numele e interesant…

Care e numele păcătosului și al fiecăruia dintre noi? Numele nostru profund este că „suntem puri”, căci dorința noastră profundă este de a vedea mântuirea, de a vedea binele. Și dorința profundă a Domnului este de a ne întâlni.

În cealaltă traducere, „Dumnezeu își amintește de numele nostru”, se subliniază faptul că Dumnezeu își amintește de noi. Numele ni-l dă Celălalt. Care e numele meu? Cine sunt eu? Numele meu este amintirea pe care Dumnezeu o are despre mine.

De cine-și amintește Dumnezeu? Tocmai de păcătosul vameș pierdut.

v. 3

³ căuta să vadă cine este Isus, dar nu putea din cauza mulțimii, întrucât era mic de statură.

A II-a partea a Evangheliei este în întregime dedicată unui parcurs pentru a vedea fața. Prima partea a Evangheliei subliniază ascultarea Cuvântului. Apoi Cuvântul ascultat ne transformă fața și ne face capabili să vedem Fața Sa… Aici Zaheu vrea să vadă cine e Isus. A vedea fața este dorința fundamentală a fiecăruia dintre noi, acea față al cărei chip și asemănare suntem. Cu alte cuvinte noi dorim să vedem adevărul nostru, realitatea noastră, să-L vedem pe Isus, „Dumnezeu mântuiește”. Și este dorința întregii Evanghelii. Și această dorință este împiedicată.

Dorința de a-L vedea pe Isus nu este doar dorința de a-L identifica în mijlocul celorlalți, ci e dorința de a-L cunoaște și de a face o experiență directă, un raport de cunoaștere și prietenie… Dar nu putea…

Tot ceea ce putem avea în preajma Crăciunului este această dorință, restul vine la noi gratis. Dorința e lucrul cel mai mare pe care putem să-l avem… Dorim tocmai lucrurile pe care nu putem să le facem!

Însă, în general, noi renunțăm să dorim lucrurile pe care nu putem să le facem, deci renunțăm la lucrurile principale ale vieții. Dar lucrurile principale nu trebuie să le facem. Pe Dumnezeu sau pe aproapele nu trebuie să-i facem. Iar eu sunt făcut și nu trebuie să mă fac.

„Dorește să vadă”… A vedea, aceasta este iluminarea. Împiedicarea sa, obstacolul său, va deveni motivul datorită căruia va vedea. De fapt, e mic. Ce avantaj are acest om mic? Are avantajul de a ști că el nu poate să-l vadă, căci ceilalți sunt cu toții mai mari decât el, deci alții-L văd.

v. 4

⁴ Atunci a alergat înainte și s-a suit într-un sicomor ca să-l vadă, căci avea să treacă pe acolo.

Cuvântul a vedea se repetă: „Vrea să vadă”, „s-a urcat să-L vadă”, „Isus a ridicat ochii” și „toți au văzut”. Avem diferite moduri de a vedea…

Zaheu – fiind scund – se urcă în sicomor. Și Isus „trebuia” să treacă pe acolo.

Pomul este un semn evident în Evanghelie și Isus trebuie să treacă prin acel pom, crucea. Peste o săptămână Isus va fi ridicat pe pomul crucii. Un loc în care întâlnește pe fiecare om mic, pierdut, păcătos. Și trebuie să treacă pe acolo!

v. 5

⁵ Când a ajuns în acel loc, Isus și-a ridicat ochii și i-a spus: „Zaheu, coboară repede pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta”.

Isus ajunge în „acel loc”. Același cuvânt este folosit în cazul nașterii „nu era

niciun loc” și-n cazul Calvarului și apoi aici.

„Vine în acel loc”. Este vorba de locul în care Isus se naște, este locul în care Isus își dă viața.

Apoi Isus „ridică ochii”, la fel ca în cazul Fericirilor și al frângerii pâinii. Și-i spune „Zaheu”. Îi pronunță numele, îl strigă pe nume.

Este un străin. Textul nu ne spune dacă Zaheu – după ce a fost chemat – l-a urmat pe Domnul…. „Și-l strigă pe nume”, spunându-i: „coboară repede”… Tu nu trebuie să stai în acel pom. În pom mă voi urca Eu peste puțin, tu nu trebuie să stai acolo. Coboară!

De ce? „Căci astăzi, Eu trebuie să Mă opresc în casa ta”.

Este invitația pe care Domnul, fără discreție, o adresează fiecăruia dintre noi… Mă cheamă pe nume, îmi spune să cobor repede din acel pom al micimii, al răului și al păcatului meu, din acel pom în care sunt blocat, răstignit… Coboară, pentru că trebuie ca Eu să locuiesc în casa ta. Trebuie! Când? Astăzi!

Acesta e Crăciunul! Aceasta este nașterea!

Dorinței noastre de a-L vedea, El îi răspunde tocmai arătându-ne dorința Sa de a ne întâlni și apoi ne spune că a venit în lume tocmai din acest motiv…

Din veșnicie Dumnezeu dorește să ne întâlnească. Și nu poate să ne întâlnească decât în pom, pe cruce. Ne va întâlni pe toți pe pomul crucii și ne spune: „Coboară! Eu trebuie să locuiesc cu tine, să construiesc o casă împreună cu tine. Și tu să locuiești cu Mine”.

Dorinței fiecărui om îi corespunde această necesitate de iubire, o necesitate care nu derivă din fatalitate, ci din iubirea Domnului. Necesitatea iubirii care-L mișcă pe Isus întemeiază, creează dorința noastră de a-L vedea. Noi Îl dorim și-L căutăm numai pentru că El – mai întâi – ne dorește și ne caută…

Dacă-L căutăm pe Domnul, vom descoperi că El este Cel care ne caută pe noi, nu doar când ne rugăm, ci în fiecare minut.

Cum de Domnul își amintește de numele lui Zaheu, omul mic, marginalizat, păcătos? Ne cheamă pe nume și ne roagă să coborâm azi, deoarece „Trebuie ca Eu să locuiesc în casa ta”.

Este cuvântul cel mai clar pe care Isus îl are în Evanghelie pentru a spune: „Te rog, primește-Mă! Eu am nevoie… nu pot să nu Mă opresc la tine”.

E prima oară când Isus a întâlnit o dorință vagă… Zaheu nici nu visa că Isus ar fi mers acasă la el. Însă Zaheu dorea să-L vadă…

A dori să vezi pe cineva este un lucru mare, înseamnă că vrei să-l primești. Ce este casa mea? Casa mea este ochiul meu și inima mea. Deja cu ochiul și cu inima, Zaheu îi oferă casa lui Isus. Atunci Isus acceptă această dorință și, în sfârșit, aflând disponibilitatea, și Isus își exprimă dorința pe care mai înainte nu putea să Și-o exprime. Pentru prima dată Isus poate spune ceea ce vrea: „Eu doresc să fiu în casa ta”. Și acest lucru îl dorește de la fiecare dintre noi, dorește să locuiască în casa mea, să stea cu mine, cu noi…

v. 6

⁶ El a coborât îndată și l-a primit cu bucurie.

„Grăbește-te…”. Și Zaheu s-a grăbit, la fel cum Maria în grabă se mișcă… Este viteza vieții care se transmite: coboară din pom și-L primește. A-L primi pe Domnul în propria casă înseamnă Crăciunul: El este cu mine și eu sunt cu El. Aceasta e marea dorință a Cântării cântărilor.

Și Domnul e „cu mine” nu pentru că sunt la fel ca tânărul bogat, bun, nobil și vreau să fiu mai bun și să-L urmez… ci este cu mine pentru că sunt păcătos, mic, pentru că nimeni nu mă vrea, pentru că am fost constrâns să urc în copac pentru a-L vedea pe Domnul, căci nimeni nu m-a lăsat pe balcon, căci îi spurcam casa…

„Și-L primi plin de bucurie”… Este bucuria Crăciunului: „Azi vă aduc o veste bună, care vă va aduce bucurie tuturor… S-a născut Salvatorul”. Și Zaheu – azi – Îl primește pe Domnul cu bucurie, în casă.

Tema bucuriei, a mângâierii, e specifică lui Luca și Crăciunului, căci Dumnezeu este cu noi, „Emanuel”.

Când există bucurie? Numai atunci când dorința noastră se întâlnește cu dorința lui Dumnezeu. În alte cazuri, niciodată nu există bucurie adevărată, ci există neliniște.

Dumnezeu vrea să stea cu noi mereu, dar dacă noi nu vrem să stăm cu El, mereu suntem neliniștiți. Bucuria o avem atunci când spunem „DA”, „Da-ului” Său veșnic. Bucuria este semnul indubitabil al faptului că noi L-am primit în casa noastră pe Domnul, e semnul prezenței Sale în noi.

Tânărul bogat s-a dus trist. În Luca nu pleacă, doar rămâne să privească, trist.

Bucuria e puterea fiecărui bine, căci indică deja întâlnirea dintre mine și Dumnezeu.

v. 7

⁷ Toți cei care au văzut murmurau spunând: „A intrat să fie găzduit la un om păcătos”.

Și aceștia văd.

Zaheu dorea să vadă, și Isus îl privește. Aceștia văd, dar cu un alt tip de privire. Ei văd pentru a critica.

De această dată „toți”… Deși de obicei numai fariseii și cărturarii murmură pentru că Isus mănâncă cu păcătoșii (cf. Lc. 15: fiul risipitor), în acest loc „toți murmură”. Murmură și discipolii, care s-au întrebat: „Și noi trebuie să intrăm în casa lui?”

Și constată: „a intrat să se odihnească”. Cuvântul grec „a se odihni” face referire la Crăciun, la locul în care s-a născut Isus, și este același cuvânt folosit la ultima Cină: camera odihnei. Unde se odihnește Domnul? El se odihnește lângă păcătos… aici Dumnezeu se odihnește.

Unde se odihnește Dumnezeu? În răul meu, în păcatul meu, atunci când eu Îl primesc… căci Dumnezeu vrea să mă vindece de păcatul meu. Dumnezeu a venit în mod special să salveze ceea ce era pierdut. El e Mântuitorul.

De aceea poate să-l salveze pe Zaheu, pentru că e pierdut.

Expresia ne impresionează, căci în acest loc Isus ar putea fi în încurcătură… Împins de iubire, intră în această casă… dar de ce nu-l critică puțin pe Zaheu, de ce nu are mentalitatea drepților farisei? Însă Isus – în casa lui Zaheu – „se odihnește”, adică se simte bine, în largul Său.

Isus trece pe sub pom, căci trebuie să treacă pe acolo, fiind drumul care merge de la Ierihon la Ierusalim. La un moment dat aude un zgomot, ridică privirea, îl recunoaște (căci El vede cu ochi divini) și-i spune: „Zaheu, tu, delicventule, încă nu te-ai convertit, în ciuda întregului rău pe care l-ai făcut? Câtă lume ai înșelat? De pe urma câtor oameni ai profitat? Oare Isus i-a ținut o predică pentru a-l converti?”… Noi – preoții – am fi făcut așa…

Isus îi zice lui Zaheu să se grăbească, să coboare, căci azi trebuie „să mă opresc în casa ta”. Adică, „am nevoie să vin la tine” (îi cere o favoare).

Când ne rugăm, noi ne întrebăm: „Oare își va aminti Domnul de mine, care sunt un păcătos?”. Dar dacă Domnul nu-și amintește de mine-păcătosul, de cine să-și amintească? El a venit în mod special să ne caute.

„Rugați-vă, părinte… căci rugăciunile dumneavoastră sunt mai importante…”. De ce sunt mai importante? Poate pentru că sunt păcătos…

Isus își amintește de Zaheu pentru că e păcătos.

Noi credem că-L aflăm pe Domnul în sentimentele noastre pioase, în părțile noastre bune… Nu! Trebuie ca El să se oprească la Zaheu! Este Medicul. Și a venit special să ne salveze de înșelătoria unui Dumnezeu care ar veni să ne țină predici prin care să ne certe pentru răul făcut… A venit special să ne arate binele pe care El ni-l vrea și nu se află în încurcătură nici în locurile în care noi ne ascundem de noi înșine.

v. 8

⁸ Dar Zaheu, stând în picioare, i-a spus Domnului: „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva, îi dau înapoi împătrit”.

Ce face Zaheu? Căci Isus nu i-a ținut nicio predică.

Avem marea schimbare: Zaheu l-a primit pe Domnul – pe Fiul – și acum își schimbă viața. Viața sa devine o viață de frate.

Ce face? Începe să împartă. În timp ce mai înainte îi înșela pe alții strângând tot mai mult, acum își schimbă strategia vieții. Înainte aduna numai cu ajutorul violenței și al răpirii (al furtului), acum împarte cu frații, adică devine fiu. Acum Zaheu se naște ca fiu. Acesta e Crăciunul. Și este Crăciunul nostru: momentul în care noi ne naștem ca fii. Fiul-Isus deja s-a născut acum 2000 de ani. Așteaptă doar să se nască azi în noi, atunci când Îl primim ca Domn și devenim fii și ne facem frații aproapelui. Acesta e Crăciunul.

Crăciunul (Nașterea) este acea schimbare radicală – progresivă – a spiritului nostru, când, de la violența celui care nu iubește pe nimeni (nici pe tatăl, nici frații și nici pe sine), începe să trăiască din această iubire și dar reciproc. Acesta e Crăciunul.

Evanghelia după Luca e structurată pe șapte „astăzi”. Al optulea astăzi este acela în care noi trăim, care este acel astăzi în care suntem chemați să trăim „anul sfânt, jubiliar”, adică mântuirea pe care o trăiește Zaheu. Așa se intră în „pământul făgăduinței”.

vv. 9-10

⁹ Atunci Isus i-a spus: „Astăzi s-a făcut mântuirea acestei case, întrucât și el este fiul lui Abraham. ¹⁰ Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut”.

În noaptea de Crăciun îngerii vesteau că „azi s-a născut Mântuitorul”, Mântuitorul însuși spune: „Azi e mântuirea, adică Eu am intrat în această casă”. Azi, Mântuitorul se naște în această casă, se naște în Zaheu. Acesta e Crăciunul!

Mai mult, Isus s-a născut în peștera din Betleem pentru a ajunge aici. Căci dacă nu se naște în Zaheu, dacă nu trăiește în Zaheu, s-a născut inutil. Isus s-a născut inutil dacă nu se naște, nu este primit în fiecare dintre noi.

Când noi celebrăm Crăciunul, înseamnă că trăim azi primirea (găzduirea) Domnului, a Fiului care apoi mă face fiu. Atunci, pentru mine este Crăciun: adică eu mă nasc ca fiu și eu trăiesc azi ceea ce Isus a trăit, adică „acel astăzi” al lui Dumnezeu.

Apoi Isus descoperă, spune sensul venirii Sale între oameni – sensul Crăciunului – „Fiul omului a venit”. De ce? Pentru a căuta pe aceia care caută să-L vadă, pentru a-i mântui pe cei pierduți.

Înainte de Crăciun trebuie să repetăm în minte această scenă: Isus ne cheamă personal. Noi suntem în acel pom și el ne cheamă să coborâm repede. El ne spune: „Azi am nevoie să mă opresc și să rămân în casa ta”. În greacă avem cuvântul „a locui stabil”.

Azi trebuie să mă opresc în casa ta… Azi mântuirea a intrat în această casă… Fiul omului a venit special să caute ce era pierdut… Și așa împlinește misiunea Sa de fiu. Așa împlinește misiunea pentru care s-a născut și s-a născut într-adevăr pentru noi Mântuitorul Cristos-Domnul.

Textul este neobișnuit pentru timpul Crăciunului, dar, în realitate, ținta Crăciunului este tocmai acest text. Crăciunul vizează nașterea Mântuitorului în noi. Înseamnă nașterea noastră, este nașterea sufletului nostru, nașterea fiecăruia dintre noi ca fiu. Și Zaheu e prototipul.

Prototipul fiului e Zaheu, omul cel mai necurat, impur, mic, păcătos, și toți… murmură… Totuși, Zaheu îl primește pe Isus. Și-L primește tocmai pentru că e mic. Căci întâlnirea se realizează în copac, loc în care micimea lui îl constrânge să urce.

Verbul „a veni” indică mântuirea care vine, dar indică o mișcare ce deja a început în trecut, dar continuă, căci Domnul care a venit și a parcurs distanța infinită între El și noi – noi nu putem să o parcurgem – continuă mereu să o parcurgă. El este cel care vine înspre noi.

Domnul care vine este un aspect specific Crăciunului.

Crăciunul nu înseamnă comemorarea unui fapt, a unui eveniment din trecut, care s-a încheiat atunci și s-a produs doar într-o localitate geografică.

Ceea ce noi celebrăm la Crăciun este ceva care se reînnoiește continuu, în fiecare timp și loc.

Domnul – care se revelează în Isus – nu este un Dumnezeu care stă, ci unul care vine, și vine continuu. Și cum a venit, așa va veni din nou la sfârșitul istoriei, când istoria mântuirii – după planul Domnului – va fi împlinită. Dar Isus vine în fiecare moment și vine să mântuiască. Să mântuiască pe cel pierdut.

Crăciun fericit pentru cei care se simt pierduți și doresc să-L vadă pe Domnul!

Pericopa cu Zaheu vrea să ne spună: Crăciunul este pentru mine și pentru tine! Este invitația pe care Domnul mi-o adresează ca să-i permit să locuiască în casa mea, în inima mea.