Luca 19,11-28

Fructificați (negustoriți)!

În așteptarea reîntoarcerii Domnului, suntem chemați să fructificăm darurile Sale, dăruindu-le la rândul nostru, ca Zaheu.

Introducere

În ultima cateheză am prezentat figura lui Zaheu, care este „capodopera” lui Isus: un om care – fără să i se ceară – face ceea ce ar trebui să facă orice om… De ce? Pentru că Zaheu căuta să-L vadă și a fost văzut de Isus… Această întâlnire a privirilor i-a schimbat viața: relația cu El face imposibilul să fie posibil.

În timp ce Isus era la Zaheu, toți murmurau, în afară de Zaheu, care era fericit. În alte locuri din Evanghelie stă scris că numai cărturarii și fariseii cârteau, dar în acest loc ni se spune că murmurau toți: apostolii, discipolii, mulțimea… „De ce intri în casa lui să te compromiți, acum, când ne suim la Ierusalim?”

Prin urmare, acum Isus povestește pentru acești „toți” o pildă.

La începutul povestirii ni se pare că-i tot în casa lui Zaheu, dar la sfârșitul acesteia vom afla că este afară din casă, pentru că această pildă este valabilă atât în casă, cât și în afara ei, peste tot…

Tema tratată de Isus este foarte importantă, iar în Luca am întâlnit-o de mai multe ori… Foarte des, evanghelistul Luca vorbește despre sfârșitul lumii, adică despre „scopul lumii”: care este ținta spre care călătorim? Căci dacă nu există o țintă spre care să călătorim, nu putem călători, nu putem trăi.

Prin urmare, Luca ne prezintă patru discursuri eshatologice. Ne prezintă marele discurs eshatologic, la fel ca toți ceilalți evangheliști, mai înainte de pătimirea Domnului. Eshatologia înseamnă scopul lumii. Pentru că sfârșitul lumii vechi și începutul lumii noi se împlinesc în moartea și învierea lui Cristos, mister care este scopul lumii: faptul de a ajunge la plinătatea vieții. Iar acest scop ne este prezentat de toate celelalte evanghelii.

Rămânând în Evanghelia după Luca, să ne amintim că am început discursul eshatologic vorbind despre „mica apocalipsă”: ceea ce este adevărat în cazul lui Isus, al vieții Sale, al morții și al învierii Sale, este adevărat pentru viața noastră de zi cu zi, pentru viața noastră care se încheie cu moartea. În istoria noastră mică să repetă marea istorie a lui Isus.

Al treilea discurs eshatologic îl aflăm în Lc. 12: există o eshatologie cotidiană, adică noi, celebrând, trăind Euharistia, deja celebrăm moartea lumii vechi și trăim lumea nouă.

În pilda noastră, Isus răspunde unei întrebări tipice lui Luca… Domnul a spus că S-ar fi întors. Dar cum de încă nu S-a întors?

Luca aparține generației care nu l-a văzut pe Domnul. Isus a spus că Se va întoarce repede, dar nimeni din generația evanghelistului nu L-a văzut, și Luca presupune că Isus nu se va întoarce repede…

El se întreabă: „Cum de Domnul nu se întoarce?” Și răspunde: „Domnul se întoarce cu picioarele noastre, care merg spre El”. Cu alte cuvinte, istoria este încredințată responsabilității noastre. Luca este teologul istoriei. El subliniază că noi trebuie să fim martorii Lui.

Ultima întrebare a Bisericii – a discipolilor mai înainte de Înălțare – este: „Acesta este momentul în care vei instaura Împărăția lui Dumnezeu ?” Isus răspunde: „Nu este al vostru a ști anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (F.Ap. 1, 7), dar un alt lucru este în putința voastră: „Să-Mi fiți martori în toată lumea” (cf. F.Ap. 1, 8). Prin urmare, întrebarea adevărată nu este „Când vine Isus?”, căci El vine când noi Îl mărturisim… Așadar, „nu stați pe loc privind cerul, ci priviți pământul și începeți să umblați așa cum Eu am umblat”…

După ce am văzut că Zaheu a realizat Împărăția lui Dumnezeu – după cum și noi suntem chemați să o împlinim în viața noastră – această pildă ne arată felul în care să o împlinim…

Se citește Lc. 19, 11-28

11 Pe când ascultau acestea, el le-a mai spus o parabolă pentru că se apropiau de Ierusalim, iar ei credeau că împărăția lui Dumnezeu avea să se arate în curând. 12 Așadar, le-a spus: „Un om dintr-o familie de nobili a plecat într-o țară îndepărtată ca să primească un regat și apoi să se întoarcă. 13 A chemat zece dintre servitorii săi, le-a dat zece mine și le-a zis: «Investiți-le până când voi veni». 14 Însă cetățenii săi îl urau și au trimis în urma lui o solie să spună: «Nu vrem ca acesta să domnească peste noi». 15 Când s-a întors, după primirea regatului, a poruncit să fie chemați la el servitorii cărora le dăduse banii ca să afle cât a câștigat fiecare. 16 Când a venit primul, a spus: «Stăpâne, mina ta a adus venit alte zece mine». 17 El i-a zis: «Bine, servitor bun! Pentru că ai fost fidel peste puține lucruri, să ai autoritate peste zece cetăți». 18 Apoi a venit al doilea și a spus: «Mina ta, stăpâne, a mai făcut cinci mine». 19 Iar el i-a spus: «Și tu vei fi peste cinci cetăți». 20 A venit un altul și i-a spus: «Stăpâne, iată mina ta pe care am pus-o deoparte într-un ștergar 21 întrucât m-am temut de tine, căci ești un om aspru: iei ce nu ai pus și seceri ce nu ai semănat». 22 El i-a spus: «Din gura ta te judec, servitor rău! Știai că sunt un om aspru; că iau ce nu am pus și secer ce nu am semănat. 23 Atunci, de ce nu ai pus banii mei la bancă? La întoarcere, i-aș fi luat cu dobândă». 24 Și a zis celor care erau de față: «Luați mina de la dânsul și dați-o celui care are zece mine!» 25 Dar ei i-au zis: «Stăpâne, are deja zece mine!». 26 «Vă spun: oricui are i se va da, iar de la cel care nu are se va lua și ceea ce are. 27 Iar pe dușmanii mei, care nu au voit ca eu să domnesc peste ei, aduceți-i aici și ucideți-i în fața mea»”. 28 După ce a spus acestea, a pornit înainte, urcând spre Ierusalim.

„Iar pe acei vrăjmași ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceți-i aici și tăiați-i în fața mea” (v. 27)… Un împărat așa ar face… Însă Isus călătorea spre Ierusalim, unde va fi „tăiat” în locul tâlharilor…

Pilda începe cu Isus care era aproape de Ierusalim și se încheie cu Isus care călătorește spre Ierusalim; va merge într-un loc îndepărtat unde-Și va da viața pentru toți. În mijloc avem povestirea pildei, inspirată din ceea ce s-a întâmplat cu câteva decenii mai înainte, când poporul nu dorea să domnească împăratul Arhelau, unul dintre fiii lui Irod (4 î.Cr.). Ca atare, Arhelau a mers departe, la împăratul Romei, ca să cumpere numirea de împărat. Întorcându-se ca împărat, i-a tăiat pe dușmani. În timp ce s-a dus la Roma, a lăsat în grija prietenilor administrarea bunurilor sale.

Acest rege teribil este metafora lui Isus care s-a dus departe, lăsându-Și spre administrare bunurile prietenilor Săi, care suntem noi… Lasă pe seama noastră felul în care aceste bunuri trebuie să aducă rod…

Dincolo de metaforă: Isus a murit, a înviat, a plecat și Se va întoarce. Se va întoarce ca Împărat. Când va veni Împărăția Sa?

Însă întrebarea adevărată este alta: plecând, ne-a lăsat fiecăruia zece mine.

Zece mine sunt 10.000 de dinari, adică salariul pe trei ani.

Evanghelistul Matei ne spune că ne-a lăsat talanți, dar optica sa este diferită…

Evanghelistul Luca subliniază că toți am primit același dar. Vom vedea care… Luca dorește se sublinieze importanța responsabilității și a libertății noastre în această viață… Și, direct proporțional cu ceea ce noi facem, vine sau nu vine pentru noi Împărăția lui Dumnezeu.

Evanghelistul Matei ne prezintă pilda talanților în care arată că fiecare om primește daruri diferite: căci un om primește cinci, un altul doi, iar un altul doar un talant… Însă răsplata este egală pentru toți: „Intră în bucuria Stăpânului tău”. În schimb, evanghelistul Luca subliniază că toți avem aceeași talanți, căci toți avem această viață, care este mai mult sau mai puțin egală pentru toți… Problema este felul în care noi ne responsabilizăm în această viață pentru a răspunde Iubirii cu iubire. Luca urmărește să stimuleze responsabilitatea noastră; prin urmare, notează că rezultatele diferă de la om la om…

Să vedem ce legătură are viața noastră cu această pildă, care urmează imediat după pilda lui Zaheu care a făcut să rodească bine talanții săi…

vv. 11-12

11 Pe când ascultau acestea, el le-a mai spus o parabolă pentru că se apropiau de Ierusalim, iar ei credeau că împărăția lui Dumnezeu avea să se arate în curând. 12 Așadar, le-a spus: „Un om dintr-o familie de nobili a plecat într-o țară îndepărtată ca să primească un regat și apoi să se întoarcă.

„În timp ce ei ascultau aceste lucruri”… Ei Îl ascultau pe Isus care le-a spus: „am venit să-l caut și să-l mântuiesc pe cel pierdut” (v. 10), dar toți murmurau, deoarece El a intrat să se odihnească în casa unui păcătos, în casa celui pierdut.

Exact pentru aceștia care murmură din cauză că El se oprește în casa celui pierdut… Tocmai aici sosește astăzi mântuirea, care înseamnă Împărăția lui Dumnezeu… Așadar, aceștia cârtesc împotriva Împărăției lui Dumnezeu. Pentru ei povestește Isus această pildă.

Înainte de relatarea pildei, evanghelistul notează: „fiindcă El era aproape de Ierusalim, iar ei credeau că Împărăția lui Dumnezeu se va arăta de îndată” (v. 11).

Ce credeau ei? „Acum suntem la Ierihon, ne aflăm la o zi depărtare de Ierusalim. Dacă Isus n-ar fi pierdut vremea cu Zaheu, distrugându-Și pe deasupra și reputația” – din această cauză murmurau chiar și discipolii – am fi ajuns la Ierusalim și, cu siguranță, cu puterile pe care le are, va avea mulțimea de partea Sa, iar ceilalți sau vor fi de acord să facă un concordat (pact, acord), sau vor fi exterminați… Amândouă ipotezele pot fi posibile…

„Ei credeau că împărăția lui Dumnezeu se va arăta imediat”… Împărăția lui Dumnezeu deja s-a arătat în casa lui Zaheu, căci de două ori se repetă cuvântul „astăzi”: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (v. 9)… De ce? Pentru că el L-a primit pe Domnul; pentru că a răspuns Iubirii cu iubire, căci tot ceea ce a primit a dat semenilor. Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu!

Noi credem că Împărăția lui Dumnezeu este ceva spectaculos… Nu este un lucru simplu și cotidian: este ceea ce va fi povestit în această pildă…

Împărăția lui Dumnezeu întotdeauna are însușirile pe care ni le-a arătat Isus: ale aluatului care este ascuns, ale seminței care este mică și aruncată. Cu alte cuvinte, Împărăția lui Dumnezeu este ceva ce noi mereu neglijăm, deci nu are legătură cu puterea și cu gloria mondenă, care sunt anti-dumnezeu, care sunt începutul oricărui rău, al oricărei nedreptăți, subjugări, care ne separă de Dumnezeu și de frați…

Împărăția lui Dumnezeu este săracă, mică, umilă, modestă, aruncată, așa cum este iubirea…

Atunci Isus povestește pilda despre un om „de neam mare”, Arhelau, care s-a dus la Roma să-și cumpere dreptul de a împărăți pentru că poporul nu-l dorea ca împărat.

În această pildă Isus Se numește „om de neam mare”. De obicei Se autointitulează „Fiul Omului”, care înseamnă om. Fiecare om este foarte nobil (de neam mare) ca fiu al lui Dumnezeu… Toți am fost creați după chipul și asemănarea Sa: toți suntem de neam mare.

La fel ca Arhelau, Isus călătorește spre o țară îndepărtată.

Unde merge Isus? La Ierusalim! El va ajunge pe cruce, care este locul cel mai îndepărtat de Dumnezeu; crucea este pierzania. Dar pe cruce Isus va fi aproape de fiecare om care a plecat departe… Și tocmai pe cruce El își ia Împărăția. Din înaltul crucii îi va spune tâlharului care I-a cerut să-și amintească de el când va fi în Împărăția Sa: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”…

După ce a înviat și s-a înălțat la cer, cine L-a mai văzut?

Fiind înălțat la cer, este departe de toți. Însă mai înainte s-a apropiat de noi până pe cruce, până în mormânt… La înălțare s-a dus departe de noi și stă aproape de Tatăl pentru a fi prezent lângă noi într-o altă formă: prin Spiritul Său, care ne ajută să umblăm așa cum El a umblat.

Iar la sfârșitul veacurilor Se va întoarce. Când va veni?

Mare noastră problemă este: „Când se întoarce Isus?”

El stă la ușă și bate: mereu este aici… Când noi Îi deschidem, El se întoarce… Dumnezeu stă mereu aici: când noi ne întoarcem spre El, deja s-a întors!… El se întoarce cu picioarele noastre, cu mâinile noastre, care fac așa cum El a făcut; cu gândul nostru, care este gândul Domnului, și nu-i ca gândul satanei, nu-i ca gândul lui Petru care cugeta ca oamenii, și nu ca Dumnezeu…

Isus se întoarce cu (prin) viața noastră și prin responsabilitatea noastră de a fi mărturisitorii Săi. Fapt pentru care sensul întregii noastre vieți este important!

Se spune că „viața este o valoare absolută”, dar nu este așa, pentru că viața noastră o pierdem… Deci nu-i absolută!

Absolut este doar a-L iubi pe Dumnezeu și a-l iubi pe aproapele, iar viața trebuie să o cheltuim (pierdem) în a-i iubi pe Dumnezeu și pe aproapele…

Noi ar trebui să-i respectăm pe alții așa cum îi respectă Dumnezeu… Așadar, n-ar trebui să facem rele împotriva altora, cu atât mai mult n-ar trebui să facem rele în numele lui Dumnezeu…

Oricum, Domnul se va întoarce…

Mereu ne întrebăm: „Când va veni? Ce trebuie să facem în timp ce-L așteptăm?” Însă El răstoarnă această perspectivă spunând: „Eu vă aștept pe voi” la fel cum tatăl îl așteaptă pe fiul risipitor să se întoarcă… Dacă am pricepe acest adevăr, perspectiva vieții noastre s-ar schimba

Nu trebuie să facem nimic pentru Împărăția lui Dumnezeu, căci Împărăția n-o creează luptele noastre, ci convertirea noastră, întoarcerea noastră la Domnul, spre mila Sa, spre iubirea Sa, spre felul în care El îi respectă pe alții, spre umilința Sa, spre faptul că El nu-și exercită puterea prin violență, nu stăpânește, nu oprimă, nu acuză, spre faptul că El merge să-i caute pe cei pierduți…

Domnul este aici și așteaptă. De când așteaptă? Deja de două mii de ani!

În 2 Pt. stă scris că Dumnezeu nu întârzie în a-și respecta făgăduința, ci, așa cum scrie în Biblie, „Pentru El, 1000 de ani sunt ca o zi, și o zi, ca 1000 de ani”… În ce sens? Iubindu-ne, pentru El, o zi este ca 1000 de ani: cât timp trece, niciodată nu se va întoarce la Mine? Fiind și îndelung răbdător, pentru El este adevărat și opusul: „O mie de ani sunt ca o zi”, indicând că Dumnezeu are răbdare la infinit… Însă Dumnezeu așteaptă ca noi să ne întoarcem la El…

Iar timpul care există acum este vremea milei, ca noi să ne convertim (întoarcem) la El… A ne converti înseamnă să trăim ca fii și frați, așa cum a făcut Zaheu. Nu înseamnă a construi mari biserici, mai dogme… Căci piatră pe piatră nu va rămâne…

Aceasta este convertirea!

Să intrăm în pilda acestui „om de neam mare”, care este Isus și care a mers foarte departe, pe cruce, apoi a plecat la Tatăl și… așteaptă. Să vedem ce așteaptă de la noi…

vv. 13-14

13 A chemat zece dintre servitorii săi, le-a dat zece mine și le-a zis: «Investiți-le până când voi veni». 14 Însă cetățenii săi îl urau și au trimis în urma lui o solie să spună: «Nu vrem ca acesta să domnească peste noi».

Acest om de mare neam, care este Isus, a chemat zece slujitori. Ce vă amintește numărul zece? Leproșii erau zece… „Zece” este numărul care indică totalitatea: întreaga omenire este alcătuită din fiii lui Dumnezeu; toți suntem leproși, incapabili de a merge la Ierusalim ca să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu, căci toți suntem plini de păcate și de moarte… .

Nouă tuturor, așa cum suntem, El ne încredințează zece mine.

Zece mine, salariul pe trei ani, este o sumă discretă, indică toate lucrurile pe care le avem; indică și viața noastră, pentru că tot ceea ce avem ne-a fost dăruit…

Fiecărui om i-a fost dat același dar, fiecare a primit zece mine… Luca folosește numărul zece pentru a indica pe cei zece slujitori… Altfel spus, fiecare om este ceea ce este… Și fiecare a primit suficient de mult: a primit ceea ce este…

Problema este alta: eu pot folosi tot ceea ce am și sunt ori în chip egoist, în a stăpâni peste alții, sau pentru a-mi arăta iubirea, comuniunea, mila.

Răspunsul la întrebarea „Ce trebuie să fac între timp?” este să fac să rodească (să valorific): scopul vieții mele constă în a trăi darul pe care l-am primit(:); dacă am primit iubire, sensul vieții mele este să știu să iubesc… Dacă nu, aș fi o „gaură neagră” care doar înghite, dar nu dăruiește nimic…

Însă ceea ce am căpătat – care este iubirea Tatălui – trebuie să devină iubire față de frați; mila și iertarea Sa, pe care le-am primit, să devină milă și iertare față de alții… Și toți ceilalți vor vedea darurile Domnului!

Trăind în cultura noastră, cu greu înțelegem ce înseamnă să facem să rodească darurile pe care le-am primit

Această pildă, fiind rostită în contextul lui Zaheu care dă totul, ne îndeamnă să trăim în optica milei… Și în Evanghelia după Matei pilda talanților este relatată în contextul invitației de a ierta de șaptezeci de ori câte șapte, adică este relatată tot în contextul milei infinite…

Adevăratul rod pe care trebuie să-l producem nu este banul… Banul este metafora vieții, care este o valoare…

Deoarece singura valoare pe care noi o înțelegem este banul, intrăm în criză…

Viața este o valoare! Dar ce este viața? Este ceea ce suntem și avem. Iar ceea ce avem și suntem este dar, este semnul iubirii lui Dumnezeu față de noi. Deci trebuie să trăim tot ceea ce avem și suntem în iubire față de frați. Acest fapt înseamnă că dublăm darul… Pentru că o iubire, dacă nu este iubită, înseamnă că nici măcar nu-i primită. Deci nu este iubire. Deci ești mort.

Numai dacă re-iubești, înseamnă că primești iubirea. Este adevărat că răspunzi așa cum poți, poate chiar în mod imperfect… Acest fapt înseamnă să aduci rod…

Când un om se gândește la felul în care să fructifice talanții, cugetă sub aspect bănesc ori sub aspectul calității… Însă nu! Este vorba de a investi calitățile noastre într-o direcție care să aducă rod, adică iubire, milă, dreptate, pace, și nu într-o direcție care să producă nedreptate, război, discriminare, egoism, căci acestea ar distruge rodul…

Și trebuie să le facem să rodească în timp ce există supușii împăratului care a plecat – care sunt concetățenii noștri – care-l urăsc și nu doresc ca el să domnească peste ei… De ce? Pentru că oamenii din această lume au o altă mentalitate…

Oamenii din această lume caută posedarea și stăpânirea lucrurilor, a persoanelor, caută să fie atotputernici, aroganți, puternici, violenți, să subjuge… Și în acest scop, banul este instrumentul principal…

Oamenii urăsc pe cei care nu doresc toate acestea… Îl urăsc pe Isus ca Împărat, pentru că Isus propune exact opusul egoismului, puterii, stăpânirii, subjugării… El propune Fericirile.

Noi, în această lume care merge într-o direcție opusă, și nu într-o alta mai bună, suntem chemați să aducem rodul iubirii, al milei…

vv. 15-21

15 Când s-a întors, după primirea regatului, a poruncit să fie chemați la el servitorii cărora le dăduse banii ca să afle cât a câștigat fiecare. 16 Când a venit primul, a spus: «Stăpâne, mina ta a adus venit alte zece mine». 17 El i-a zis: «Bine, servitor bun! Pentru că ai fost fidel peste puține lucruri, să ai autoritate peste zece cetăți». 18 Apoi a venit al doilea și a spus: «Mina ta, stăpâne, a mai făcut cinci mine». 19 Iar el i-a spus: «Și tu vei fi peste cinci cetăți». 20 A venit un altul și i-a spus: «Stăpâne, iată mina ta pe care am pus-o deoparte într-un ștergar 21 întrucât m-am temut de tine, căci ești un om aspru: iei ce nu ai pus și seceri ce nu ai semănat».

Ce se întâmplă la întoarcerea Sa?

Când se întoarce?

Se va întoarce repede, căci peste 90 de ani, pentru fiecare dintre noi se va întoarce…

Există o primă reîntoarcere, care pentru noi este ireversibilă. Și odată ce vom fi în afara acestui timp, va fi reîntoarcerea definitivă…

În orice caz, toți vom trece prin prima reîntoarcere; și acest fapt l-a prevăzut Luca deja la cap. 12.

Așadar, Domnul se întoarce repede… Deci, în întreaga noastră viață trebuie să facem să rodească iubirea, și nu egoismul; pacea, și nu războiul; împărtășirea, și nu discriminarea… Să facem să rodească viața, nu moartea.

Pentru că timpul nostru este valoros, viața noastră este prețioasă, dar nu ca valoare absolută, ci pentru că este „puntea”, este „mijlocul, instrumentul” prin care ne procurăm adevăratul lucru prețios și absolut, care este cel de a-i iubi pe Dumnezeu și pe aproapele… Timpul vieții noastre ne-a fost dat în acest scop! După cum ne-au fost date cele nouă luni ale gestației pentru a ne forma trupul, la fel ne sunt dați anii vieții (care pot ajunge la 100 de ani, sau chiar mai mulți) ca să ne formăm ca fii ai lui Dumnezeu.

Se întoarce… Și se întoarce „alergând”… Căci deja este prezentă Împărăția lui Dumnezeu, căci deja Isus a murit și a înviat… Și deja ne-a dat Spiritul. De acum și noi suntem persoane noi, care trebuie să parcurgă același drum pe care l-a străbătut El. Iar la urmă, noi ajungem la sfârșitul călătoriei. Și în acel moment El vrea să știe cât de multe am făcut ca să rodească ceea ce ne-a dăruit… Așa facem și noi în viață: mereu ne interesează ce profit avem, dacă vom investi într-un lucru sau într-altul…

Pilda a fost scrisă pentru cei vii, nu pentru cei morți, pentru a ne instrui pe noi, care trăim, în ce fel să fructificăm bunurile noastre…

Această pildă urmează după cea a lui Zaheu, pildă care conține, în termeni lexicali, toate temele nașterii și morții lui Isus. Pentru că Zaheu deja a trecut de la moarte la viață și trăiește în bucuria mântuirii (nu în întristare), adică a Împărăției. Căci Împărăția lui Dumnezeu este mântuirea omului… Zaheu deja trăiește mântuirea…

În această lume, un om care trăiește în iubire deja a trecut de la moarte la viață, deci trăiește mântuirea. Deja în el – în noi – este Împărăția lui Dumnezeu; este în mijlocul nostru, dacă trăim iubirea… Iar când și noi vom trăi iubirea, Împărăția va fi și în noi, dar e important să o trăim… Zaheu este primul care este în bucuria Împărăției…

Toți ceilalți cârtesc. Iar Cuvântul (pilda) este pentru „toți ceilalți”: „Și ascultând ei acestea, Isus, adăugând, le-a spus o pildă” (v. 11). O povestește ascultătorilor care murmură pentru că n-a sosit Împărăția pe care ei o așteaptă…

I se prezintă primul slujitor, spunându-I: „Doamne, mina Ta a adus câștig zece mine” (v. 16). Darul pe care Tu mi l-ai făcut s-a dublat… În ce fel se dublează iubirea? Răspunzând cu iubire! În cazul ideal, cu o la fel de mare iubire! De fapt, suntem chemați să trăim în iubire și în dar tot ceea ce avem; dacă nu, trăim în egoism, în moarte, în posedare…

Aceste zece mine indică tot ceea ce am și sunt. Așadar, tot ceea ce am și sunt are o semnificație în măsura în care trăiesc în libertatea iubirii și slujirii aproapelui; dacă nu trăiesc darul astfel, va rodi cinci, unu sau nimic…

„Ține-Ți minele Tale”… vom explica „după” această reacție…

Slujitorul spune: „Mina Ta”, deci nu-i a mea, ci este ceva ce Tu mi-ai dat, eu am fructificat-o prin responsabilitatea mea

Iată viața realizată perfect: „Bine, slugă bună, fiindcă întru puțin ai fost credincioasă, să ai stăpânire peste zece cetăți” (v. 17). Stăpânul îl laudă…

A avea putere peste o cetate înseamnă a fi împărat. Așadar, această slugă este de zece ori împărat… Suntem asemănători lui Dumnezeu care este împărat pentru că-i slujitor, pentru că iubește.

În măsura în care facem să rodească darul în iubire devenim ca Dumnezeu, vine în noi Împărăția lui Dumnezeu. Acesta este sensul vieții. Dacă nu, ar fi fost mai bine să nu ne fi născut… Și ar fi bine să murim mai repede; dacă nu, doar ne dăunăm nouă și altora…

Să-i cerem Domnului să murim toți mai înainte de a trăi rău… Toți am muri pe loc, însă… Cel puțin să-i cerem să trăim puțin mai bine… Și să nu ne plângem când vom sfârși să dăunăm…

Putere peste zece orașe… De zece ori împărat… Ai răspuns deplin iubirii, deci ești la fel ca Dumnezeu, care este iubire…

„Și a venit al doilea slujitor, zicând: Mina ta, stăpâne, a mai adus cinci mine” (v. 18).

Noi, care mereu ne comparăm cu frații, ne întrebăm: Cum de unul face să rodească zece mine, iar altul numai cinci?

A ne compara cu alții este ceva greșit, dar noi facem acest lucru, la fel și evanghelistul… Există cel care aduce alte cinci mine, care aduce mai puțin rod… Important este să răspundă iubirii…

Subliniind că rodul este diferit, Luca vrea să stârnească responsabilitatea noastră… Altfel spus, este clar că nimeni nu produce alte zece mine, că nu răspunde perfect iubirii. Acest al doilea slujitor a răspuns pe jumătate… Așadar, evanghelistul vrea să fim responsabili, să înțelegem că are o mare valoare momentul prezent și viața… Dar această viață nu are o valoare în sine. În zilele noastre avem o idolatrizare a vieții, încât vrem să o păstrăm în congelator. Dar aceasta nu-i viață, ci-i moarte veșnică. Viața veșnică constă în a trăi în chip deplin iubirea… Aceasta este viață! Viața pe care dorim să o congelăm nu-i viață. Noi idolatrizăm viața biologică, vrem să o lungim cu ajutorul tehnologiei… Dar este ca și cum diluăm vinul: dacă-l lungim cu apă, nu înseamnă că devine mai bun…

Ar trebui să lăsăm viața să fie ceea ce este, să o respectăm… Dacă prin tehnologie reușim să o îmbunătățim, e un lucru bun… Dar nu întotdeauna este așa…

Este adevărat că putem răspunde mai puțin iubirii… Acest fapt ne arată că responsabilitatea noastră este importantă pentru că viața pe care o avem este aceasta… Este acest zece. Și toți avem zece, adică avem ceea ce avem…

Dacă investim în iubire tot ceea ce avem, avem o viață divină. Ceea ce nu investim în iubire este un nimic, este distrugere, este moarte… Dar se salvează cinci, adică jumătate din viață…

Evanghelistul vrea să ne prezinte diferitele cazuri, dar noi întotdeauna suntem câte puțin în al doilea caz și în al treilea, ca mai apoi să ajungem la primul caz, la zece…

Urmează al treilea caz…

Să ținem cont că Isus spune această pildă pentru cei care murmură pentru că Isus a intrat la Zaheu… Ce a făcut Zaheu? A făcut să rodească totul, chiar și răul pe care l-a făcut, prin faptul că a restituit înapoi împătrit… Apoi, jumătate din bunurile sale le-a dat săracilor… Cât va trebui Zaheu să mai fure pentru a realiza toate aceste propuneri, nu știu… Dar este interesant că-și asumă această responsabilitate…

Apoi avem răspunsul Domnului: „Să ai și tu stăpânire peste cinci cetăți” (v. 19). Ești de cinci ori împărat… Ești mai mult decât Dumnezeu care este numai o singură dată împărat..

Ultima slugă spune: „Doamne, iată mina Ta, pe care am păstrat-o într-un ștergar” (v. 20), ține-ți-o!

Această slugă vede viața nu ca fiind un dar, ci ca o datorie… Este persoana religioasă, bună, care știe că respectă normele și pentru care viața nu-i un dar, nu-i o investiție de iubire căreia să i se răspundă cu iubire, ci crede că trebuie să o restituie intactă… Prin urmare, a respectat toate legile, a înfășurat mina într-un ștergar, ca să nu se strice… Ștergarul îl numește giulgiu… Dar a considera viața ca o datorie, înseamnă a trăi în moarte…

Dacă trebuie să plătesc viața, ce să fac? Să mă împușc, ca să o restitui?

Omul drept este cel care trebuie să plătească viața sau iubirea pe care Dumnezeu le are pentru el cu viața sa. Dar acest fapt nu aduce rod… Drepții sunt cei care murmură pentru că Isus mănâncă cu un păcătos…

Acești drepți, care ne oglindesc pe toți, sunt persoanele bune care se mânie pe Isus pentru că a intrat la un păcătos și se simte bine în casa acestuia…

Isus se apără povestind această pildă și ne spune care este strategia noastră…

Această slugă se comportă la fel ca Adam: „mă temeam de Tine, pentru că ești om aspru: iei ce nu ai pus și seceri ce n-ai semănat” (v. 21). Ce imagine despre Dumnezeu are această slugă? Are în minte un Dumnezeu teribil. Pentru această slugă viața este o nenorocire. Va căuta să respecte toate normele, să fie bună, să-i restituie viața intactă, dar n-a făcut nimic… Îl privește pe Dumnezeu ca fiind rivalul vieții sale…

În loc să-L vadă ca fiind Cel care a iubit-o și i-a dat totul pentru ca ea să poată iubi, sluga-L vede ca fiind rivalul vieții ei… Îl vede ca Adam… Este păcatul de a avea o imagine falsă despre Dumnezeu: a unui Dumnezeu puternic și stăpân care-mi spune că și eu trebuie să fiu puternic și stăpân…

Însă adevăratul Dumnezeu este umil și este servitor pentru că El iubește.

Să vedem ce răspunde Dumnezeu…

vv. 22-26

22 El i-a spus: «Din gura ta te judec, servitor rău! Știai că sunt un om aspru; că iau ce nu am pus și secer ce nu am semănat. 23 Atunci, de ce nu ai pus banii mei la bancă? La întoarcere, i-aș fi luat cu dobândă». 24 Și a zis celor care erau de față: «Luați mina de la dânsul și dați-o celui care are zece mine!» 25 Dar ei i-au zis: «Stăpâne, are deja zece mine!». 26 «Vă spun: oricui are i se va da, iar de la cel care nu are se va lua și ceea ce are.

„Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană”. Noi trăim în funcție de felul în care-L judecăm pe Dumnezeu: dacă Dumnezeu este rău, noi suntem răi, suntem ca Dumnezeu.

„Eu sunt aspru” pentru că după mintea ta sunt aspru: atât de sever sunt încât ți-am cerut viața ta. Iar tu Mi-ai restituit viața fără să o folosești pentru a iubi, adică ți-ai distrus viața.

Pilda este scrisă pentru noi, cei vii, care-L criticăm pe Isus care intră la păcătoși, pentru că noi ne credem buni, adică suntem cei care-și construiesc viața după norme (după reguli), iar apoi I-o restituim pentru că nu ne iubim frații.

„Dacă ai știut că sunt om aspru, pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani”? (vv. 22-23). Dacă există vreun om care nu reușește să facă binele, cel puțin să încerce să investească bine ceea ce a primit! Depune comoara ta în bancă, în vederea unui profit… Este un mod pentru a spune: toate bunurile pe care le ai trebuie să aducă rod în iubire și milă. Dacă nu reușești să iubești și să fii milostiv, cel puțin ajută pe cineva să fie astfel… Băncile sunt folositoare celor care au puțini bani și-i depozitează în ele… Cei care au mulți bani creează băncile… Tu, cel puțin ar fi trebuit să investești punându-ți banii la bancă…

Această sugestie este interesantă și pentru noi: poate că ești precum cel care nu reușește să aducă rod în iubire și milă pentru că este condiționat de multe blocaje… Îndemnul este să punem comoara noastră în bancă și să avem vreun profit… Căci importantă este intenția (direcția) vieții tale, și nu ceea ce realizezi…

Chiar dacă ar produce doar o singură mină, oricum ar fi împărat… Chiar dacă investind ar pierde totul, nu ar fi grav, pentru că a dorit să-i iubească pe aproapele și pe Dumnezeu… Iar Domnul l-ar face împărat… Altfel spus, pe Dumnezeu nu-L interesează banii, ci felul în care ne investim viața…

Ne lasă responsabilitatea de a alege modul în care viața noastră să fie în slujirea fraților

„Și a zis celor ce stăteau de față: Luați de la el mina și dați-o celui ce are zece mine” (v. 24)… „Celui care are i se va da, celui care nu are i se va lua și ceea ce are…”. Și așa este: cine nu are iubire, nu are nimic, a pierdut totul. Își pierde și viața, pentru că viața este iubire. Iar cine are iubire, cu cât are mai multă, cu atât mai multă va avea: cu atât mai multă primește și cu atât mai multă dă și cu atât mai multă primește… Și tot așa la infinit… Acesta este ciclul vieții lui Dumnezeu, care este Tată și Fiu, care este o Iubire fără sfârșit, primită și dăruită, dăruită și primită…

Dacă noi trăim în egoism, pierdem încet, încet totul… Poate părea ciudat, dar așa este: dacă ai iubire, ea crește, dar dacă nu ai, ea scade, până la dispariția totală…

Deoarece viața, rodul, sensul a tot ceea ce avem și suntem este iubirea, dacă nu avem iubire, pierdem totul, chiar și cele zece mine (viața) pe care le-am primit…

De ce spune „mina Ta” și nu spune „cele zece mine”? Poate că sluga nici măcar nu și-a dat seama că erau zece mine…

Să ascultăm concluzia…

vv. 27-28

27 Iar pe dușmanii mei, care nu au voit ca eu să domnesc peste ei, aduceți-i aici și ucideți-i în fața mea»”. 28 După ce a spus acestea, a pornit înainte, urcând spre Ierusalim.

Așa se comportau toți împărații…

În timp ce spune aceste lucruri, Isus merge la Ierusalim unde, El, Cel drept, va fi ucis pentru cei nedrepți… Va fi o mină care aduce mult rod. Deci, iubirea primită de la Tatăl va deveni o iubire atât de mare, încât va lua asupra Sa răutatea noastră, păcatul nostru, violența noastră, moartea noastră… Crucea… Fapt pentru care atunci când Isus va fi răstignit, iar femeile Ierusalimului Îl plâng, Isus le va spune: „Nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi și pe fiii voștri”, pentru că dacă au ars lemnul verde, ce vor face cu cel uscat? Cel uscat imediat arde…

Însă pentru Dumnezeu nu este așa, căci lemnul verde va fi ars, Isus va muri pe cruce, iar lemnul uscat – adică, noi – va primi viața și va fi în Rai cu El. De ce? Pentru că El stă cu noi, tâlharii…

Isus a investit bine mina, viața Sa: a devenit milostiv ca Tatăl. Și Se îndreaptă spre Ierusalim…

Pilda vrea să sublinieze că viața pe care o avem este acest arc de timp mai înainte de întoarcerea Sa, care va avea loc nu peste mulți ani, pentru fiecare dintre noi. Între timp, acele zece mine pe care le avem – tot ceea ce avem și suntem – au sens, pentru că sunt o iubire pe care o primim, și dacă răspundem acestei iubiri, minele noastre devin viață adevărată; dacă nu, devin moarte… Pentru că orice lucru îl poți trăi ori în iubire și dar, ori în posedare, în egoism

și-n moarte…

Pilda este simplă și privește viața de zi cu zi…

Prin urmare, tot discursul despre relele din istorie, despre viitorul lumii, despre judecățile Domnului, nu este nimic altceva decât ceea ce noi facem în viața noastră de zi cu zi… Pilda ne cheamă să fim responsabili față de Împărăția care deja a venit (deja este prezentă), căci deja este în Zaheu, este deja prezentă în cei care trăiesc iubirea. Și sperăm să vină și în noi de-a lungul drumului vieții.

Texte utile:

  • Lc. 6, 20-38;
  • Lc. 12, 13-31; 33-48;
  • Lc. 16, 1-8; 9-13; 19-31;
  • Lc. 18, 18-30; Lc. 19, 1-10.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila