Luca 19,41-44

Văzând orașul, a plâns.

Ps. 87 (86)

Psalmistul laudă Ierusalimul, iar în această laudă este sintetizată viața tuturor popoarelor, deci a fiecăruia dintre noi. Și unul și celălalt s-au născut în Ierusalim. Ce înseamnă că rădăcinile noastre sunt în Ierusalim?

Pilda noastră ne va ajuta să înțelegem acest psalm.

Contextul…

În ultima cateheză L-am contemplat pe Isus intrând în Ierusalim: este vizita Domnului la casa Sa, la Templu, este Domnul care vine, este Împărăția care vine…

Problema este să-L acceptăm pe El aici, așa cum vine El.

Când vine Împărăția lui Dumnezeu? Când acceptăm Împăratul, care-i Isus, care vine cu umilință, în sărăcie și-n slujire… Dacă nu-L primim, niciodată nu vine. Iar noi stăm și-l așteptăm într-un alt loc, însă El deja este în mijlocul nostru, între noi și se prezintă exact astfel…

De fiecare dată când Îl primim astfel, deja trăim în ziua definitivă a Împărăției lui Dumnezeu.

A doua parte a Evangheliei începe cu prezentarea Feței întărite (hotărâte) a lui Isus care merge la Ierusalim. Tema acestei părți a Evangheliei este „fața”. La Schimbarea la față, notăm că Fața lui Isus devine „alta”, o Față diferită de oricare altă față: este Fața luminoasă a lui Dumnezeu; este Fața întărită în milă pentru a merge la Ierusalim…

Cu fiecare pildă prezentată de Evanghelie se adaugă o trăsătură acestei Fețe a Fiului lui Dumnezeu…

În această cateheză ni se prezintă trăsătura definitivă a feței… Această Față se umple de lacrimi, lacrimi care ne arată iubirea și pătimirea Sa pentru om, un Dumnezeu care plânge. Aceasta este Fața definitivă a lui Dumnezeu!

Se citește Lc. 19, 41-44

41 După ce s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, 42 zicând: „Dacă ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace! Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi. 43 Căci vor veni peste tine zile când dușmanii tăi vor săpa tranșee în jurul tău, te vor încercui și asedia din toate părțile, 44 te vor face una cu pământul pe tine și pe copiii tăi care sunt în tine și nu vor lăsa din tine piatră peste piatră, pentru că nu ai cunoscut timpul vizitării tale”.

Iona este prototipul profetului: este profetul drept, care vestește convertirea… Iar dacă un om nu se convertește, avem nu atât pedeapsa lui Dumnezeu, ci opusul convertirii, adică pervertirea, răul… Dumnezeu nu amenință cu pedepse, ci răul pedepsește omul, răul pe care-l face cade asupra sa… Să ne amintim că Iona s-a supărat până la a-și dori moartea, pentru că ninivitenii s-au convertit, iar Dumnezeu nu i-a pedepsit. Lui Iona i-ar fi plăcut să-i vadă distruși pe cei răi și să rămână numai cei buni, astfel încât a spus: „Dacă Tu ești un Dumnezeu răbdător și milostiv, pentru mine ar fi fost mai bine să mor, decât să trăiesc… Căci nu trebuie să Te comporți așa…”. Iona s-a supărat atât de mult pe Domnul, încât a cerut să moară…

Dacă tu te superi pentru un copac care s-a uscat, oare Eu nu ar trebui să mă îngrijorez de acest mare oraș care are 120 de mii de locuitori, plus pruncii, adică cei care nu deosebesc stânga de dreapta?

În textul nostru Îl vedem pe Isus – care este mai mare decât Iona – vestind convertirea. Lumea nu se convertește, iar Isus ce face? Și Isus moarte, dar de necaz. Adică răul care ar trebui să cadă pe lemnul uscat, pe cel care nu se convertește, Isus îl ia asupra Sa. Isus se comportă în mod opus față de Iona.

Isus plânge, iar plânsul Său ne revelează misterul lui Dumnezeu, diferența dintre Dumnezeu și om, așa cum ni se prezintă în Osea 11, 7-9: „Dar poporul Meu este hotărât să se despartă de Mine. Îl strig, dar el nici nu ridică ochii spre Mine. O, cum te voi lăsa, Efraime! Cum te voi părăsi, Israele! Cum te voi trece cu vederea ca odinioară pe Adam și te voi face ca Țeboimul! Inima se zvârcolește în Mine, mila Mă cuprinde! Nu voi dezlănțui iuțimea mâniei Mele și nu voi prăpădi din nou Efraimul; căci Eu sunt Dumnezeul atotputernic, și nu om: Eu sunt Sfântul în mijlocul tău și nu voi veni să te prăpădesc”… Dumnezeu poate doar să simtă durerea, pentru că noi nu ne căim pentru relele noastre, până la a muri pentru noi…

Acesta va fi sensul morții lui Isus, care este pătimirea și iubirea lui Dumnezeu pentru omul pierdut.

Ultima trăsătura a Feței Sale este plânsul, care este semnul neputinței. Această neputință este atotputernicia lui Dumnezeu: El simte răul nostru mai mult decât răul pe care noi i-L cauzăm; El ia răul nostru asupra Sa și-Și dă viața pentru noi…

v. 41

41 După ce s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea,

Isus se apropie. Intră călare pe asin. El vizitează poporul Său în sărăcie, umilință, slujire, blândețe… În acest fel vrea să fie primit.

Isus se apropie, vede și plânge… Aceste cuvinte sunt amintite împreună și atunci când Isus, apropiindu-Se de Nain și văzând alaiul cu mortul și lumea care plânge, îi spune mamei să nu plângă…

De ce să nu plângă? Pentru că va plânge El… Și îl va învia pe fiul acestei văduve…

Cele trei verbe le aflăm și-n episodul cu samariteanul milostiv: s-a apropiat, a văzut și a simțit milă, compasiune (plânsul este semnul compasiunii)…

Acum, Isus se apropie de oraș, de Ierusalim… Încă de la început, tot drumul Său se îndreaptă spre Ierusalim… În capitolul al treisprezecelea se subliniază că un profet nu poate să moară decât în Ierusalim… Și continuă: „Așa cum o cloșcă își adună puii, așa am vrut Eu să te adun sub aripile Mele”…

Plânsul lui Isus asupra Ierusalimului – pe care-l amintește de trei ori – indică pătimirea și iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său.

Ce reprezintă Ierusalimul? Locuitorii lui sunt buni, perfecți? Toți profeții trebuie să fie omorâți la Ierusalim… Totuși, nu înseamnă că locuitorii Ierusalimului sunt mai răi sau mai buni decât noi…

Ierusalimul este inima lumii. Psalmistul spune că este orașul care primește toate popoarele… Fiecare putem spune că avem rădăcinile în Ierusalim, că aici ne-am născut… Printre aceste popoare sunt amintite cele din Babilon și Egipt, adică dușmanii și înrobitorii… Toți s-au născut în Ierusalim. Acest oraș cuprinde istoria fiecărui om. Deci Isus plânge și pentru mine

Isus plânge pentru întreaga lume, exprimând durerea lui Dumnezeu pentru răul lumii.

Ce este plânsul?

Un om poate plânge din multe motive…

Un prunc plânge pentru că nu se simte bine… Dar mai presus de toate plânge pentru că se simte singur, deoarece plânsul are legătură cu părăsirea (abandonarea) și cu pierderea…

Plângem din cauza abandonării, pentru că ne simțim părăsiți, deci avem o formă de egoism…

Când un om moare, este adevărat că el se simte bine, pentru că este în Rai, dar eu mă simt rău, pentru că l-am pierdut…

Dacă tu iubești o persoană, deși înțelegi că ea se simte bine în Rai, totuși ea este o parte din tine (din viața ta), așadar moartea ei este ca și cum s-a pierdut o parte din tine… Deci, din punctul nostru de vedere, între pierdere și abandon (părăsire) nu există o mare diferență… Dacă iubești o persoană, când o pierzi și tu te simți pierdut…

Acest adevăr este valabil și-n cazul lui Dumnezeu: dacă noi ne pierdem, și El se pierde… Pentru că Dumnezeu este Iubire, iar dacă nu este iubit, este pierdut…

Îmi amintesc că mai mulți copii se jucau de-a v-ați ascunselea. Spre seară, un băiețel, ieșind din ascunzătoare, merge plângând la bunicul său… Acesta l-a întrebat ce are, de ce plânge. El a răspuns: „M-am ascuns și nimeni n-a venit să mă caute”. Iar bunicul începe să plângă și-i spune: „Și eu mă simt așa”… Dumnezeu este așa: este părăsit dacă nimeni nu-L caută…

În spatele plânsului mai avem un lucru: îmi vine în minte opera lui Tolstoi „Inimă de mamă”… Un fiu își ucide mama, dar se murdărește pe mâini cu sânge. Mama, înainte de a-și da sufletul, îl întreabă: „Te-ai tăiat, bietul se tine?”

Dumnezeu este îndurerat, dar nu pentru răul pe care-l simte El, ci pentru răul pe care-l simțim noi, dacă totuși simțim răul… Răul nostru Îi face rău, nu răul Său… Fapt care-i și mai rău… Cred că o mamă înțelege acest adevăr: ar prefera să se simtă rău ea, în locul fiului ei…

Acesta este misterul lui Dumnezeu, descris în Lc. 6, 36, când spune: „Deveniți uterini, așa cum uterin este Tatăl vostru, care este în ceruri”…

În textul nostru avem revelarea lui Isus care este egal cu Tatăl: acesta este Tatăl! Este un om care plânge pentru răul lumii.

Plânsul exprimă neputința absolută înaintea răului. Această neputință este puterea maximă a lui Dumnezeu, este compasiunea Sa: El simte răul nostru, dar nu ne părăsește în răul nostru, ci este cu noi în răul nostru, moare El din cauza răului nostru…

Și moartea noastră este „a fi cu El”, fapt pentru care nu mai suntem abandonați (părăsiți), chiar dacă murim părăsiți, pentru că El „Se părăsește”, căci este cu noi… Și a fi cu El înseamnă a fi cu viața, a fi cu iubirea… Așadar, plânsul lui Isus este expresia unei iubiri mai tari decât moartea, este revelarea lui Dumnezeu…

Isus a plâns înaintea mormântului lui Lazăr, care era deja mort de patru zile; un părinte al Bisericii a spus că plânsul Său este ca ploaia care ajută grâul să încolțească… Așadar, plânsul lui Isus deschide mormintele, dă viață morților…

Și în moarte – Dumnezeu respectă libertatea noastră – și în păcat, care este adevărata moarte (răul este adevărata moarte, căci moartea unui om este adevărata lui naștere în cer), Dumnezeu este cu noi… Așadar, nu suntem nici părăsiți și nici singuri, ci moartea este întâlnirea cu Cel care ne iubește! Și s-a dat pe Sine pentru noi…

Atotputernicia lui Dumnezeu este această slăbiciune a plânsului: El a fost răstignit din cauza slăbiciunii Sale (cf. 1Cor), adică ne-a mântuit cu slăbiciunea Sa… Puterea Sa ne-a creat, slăbiciunea Sa ne-a mântuit… Slăbiciunea este puterea iubirii. Iubirea este slabă, în sensul că pierde totul, Se pierde chiar și pe Sine.

v. 42

42 zicând: „Dacă ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace! Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi.

Motivul plânsului este: „Dacă și tu”. „Tu” reprezintă orașul, toți locuitorii, poporul iubit… „Toți acolo ne-am născut”: este vorba despre întreaga omenire deasupra căreia Isus plânge. De ce?

„Pentru că nu am cunoscut această zi”… „Această zi” este și ziua aceasta, este ziua în care Domnul ne vizitează… Această zi, nu alta, este ziua Domnului.

Dar tocmai în această zi noi nu știm să-L recunoaștem.

„Lucrurile ce sunt spre pacea ta!”. Care sunt lucrurile spre pace? Sunt reprezentate de istoria asinului, pe care am relatat-o în cateheza anterioară: sărăcia, umilința și slujirea lui Dumnezeu; iubirea Sa care se exprimă exact astfel. Lucrarea Sa ne dă pacea, plinătatea vieții, toate celelalte lucruri ne dau război și moarte.

Însă exact din cauza inconștienței nu cunoaștem „ziua Domnului”, pentru că ziua deja este în totalitate a lui Dumnezeu: ziua, acea zi, fiecare zi… Când noi Îl primim așa cum vine, trăim ziua lui Dumnezeu. Când nu-L primim, trăim zilele pe care le cunoaștem din mass-media…

Așadar, suntem chemați să acceptăm ziua – care înseamnă a cunoaște ziua, adică felul în care Domnul vine să ne viziteze, pentru a-L primi așa cum este și a trăi în pace – sau să n-o acceptăm, dar atunci repetăm zilele noastre de moarte, ucidere, până când va veni ziua în care vom închide ochii, și atunci vom înțelege ziua… Dar este mai bine să o înțelegem înainte de a muri…

„Dar acum ascunse sunt [aceste lucruri] de ochii tăi”: nu sunt doar acoperite, ci ascunse… Când Isus a prevestit pătimirea Sa, ce au înțeles discipolii? Nimic! Pentru că lucrurile erau „acoperite” și „ascunse sub pământ”… De fapt, acest mister al lui Dumnezeu este ascuns…

Este o ascundere care-i privește pe discipoli și pe cei care nu cunosc această zi, care nu vor ajunge la piscul iubirii care ne revelează Fața lui Dumnezeu, care este pătimirea, crucea lui Isus.

Când a prevestit pătimirea, discipolii nu au înțeles ce spunea Isus, iar aceste lucruri au rămas ascunse pentru ei (Lc. 18, 34)… Tot așa sunt ascunse „lucrurile acestei zile” celor care sunt în jurul Lui

Luca subliniază mereu că „aceste lucruri” ne sunt revelate de Spiritul Sfânt: Elisabeta recunoaște în pântece venirea Maicii Domnului, verișoara ei, și imediat tresare în Spirit; Zaharia își recapătă cuvântul când recunoaște venirea Domnului; Simion și Ana tot în Spirit recunosc vizita Domnului; este acel Spirit care la Rusalii va fi revărsat peste fiecare om, peste întreaga omenire… Și în acest Spirit – care este Iubirea – noi recunoaștem Iubirea, pe Dumnezeu, și-L primim.

Când noi avem acest Spirit, azi primim vizita Domnului și trăim în Spiritul iubirii Fiului și al Tatălui…

Când nu recunoaștem în fiecare întâlnire această venire a Domnului, nu trăim ziua Domnului, nu trăim „acel astăzi” al lui Dumnezeu, ci zilele pe care le cunoaștem de obicei, adică zilele luptelor noastre, ale războaielor noastre, ale neliniștilor și temerilor noastre, zilele istoriei noastre păcătoase, care vor cădea asupra Lui… Din această cauză Isus plânge. El nu plânge pentru că Lui i se vor întâmpla lucruri urâte, ci plânge pentru orașul Său, pentru noi, pentru popor… De ce? Pentru că nouă ni se întâmplă lucrurile urâte, deoarece nu primim darul care vine la noi, acel dar despre care am vorbit în cateheza anterioară, darul lui Dumnezeu care vine pe asin…

vv. 43-44

43 Căci vor veni peste tine zile când dușmanii tăi vor săpa tranșee în jurul tău, te vor încercui și asedia din toate părțile, 44 te vor face una cu pământul pe tine și pe copiii tăi care sunt în tine și nu vor lăsa din tine piatră peste piatră, pentru că nu ai cunoscut timpul vizitării tale”.

Tema este necunoașterea zilei vizitei (cercetării) Domnului.

Aceste două versete sunt o amenințare profetică, deși vagă. În alte locuri aceste amenințări par mai clare: „Pentru că nu accepți vizita Mea, ți se întâmplă aceste rele”…

În realitate, aceste amenințări sunt adevărate, pentru că dacă nu-L acceptăm pe Domnul care este viață, iubire, bucurie și pace, înseamnă că trăim în moarte, în război, în dușmănie…

Biblia este bogată în amenințări profetice: prorocii și Isus le pronunță în mod intenționat, dar nu cu intenția „sper să se adeverească”, ci amenințările profetice exprimă ceea ce se petrece, lucruri care ni se întâmplă și nouă, astăzi…

Când se vor sfârși relele? Când vom primi amenințarea profetică: „Nu face așa, te rog, ci convertește-te la iubirea, blândețea și smerenia lui Dumnezeu”. Atunci se sfârșesc „aceste zile” de întuneric și vine „Ziua”.

Amenințările din Biblie sunt precum cele pe care mama le adresează fiului ei: „Vai ție, dacă alergi pe drum și te calcă o mașină”. Dar, dacă nu-l calcă mașina, nu înseamnă că-l ucide ea… Ea doar îi atrage atenția să nu alerge pe drum, căci, mai repede sau mai târziu, s-ar putea să fie strivit sub roți…

De multe ori noi judecăm astfel: „Dumnezeu a amenințat, deci răul este sigur, prestabilit, deci putem să-l facem”…

Noi privim amenințarea ca și cum ar fi expresia mâniei lui Dumnezeu, iar noi trebuie să-L ținem bun prin faptele noastre bune. Însă obiectivul amenințărilor profetice este cel de a păstra relația dintre Dumnezeu și om, de a salva viața omului, nu de a-l pedepsi

Pedeapsa are legătura cu ideea mâniei lui Dumnezeu: toate religiile se folosesc de pedeapsă… „Dumnezeu pedepsește” , îi spune mama pruncului, pentru că ea așa s-ar comporta… Așadar, prin pedeapsă Dumnezeu îi ține buni pe oameni… Apoi, pentru că noi facem răul, înseamnă că trebuie să ispășim… Când unui om îi insufli această logică, îl ai la mână, îl stăpânești… Logica este cea a ispășirii, a victimizării: „Trebuie să plătim pomelnice, să reparăm răul făcut, să facem fapte bune…”. Avem această mentalitate ca și cum Dumnezeu ar fi satana, un vampir, un răzbunător, iar noi trebuie să-L îmbunăm prin multe devoțiuni… Dacă Dumnezeu ar fi așa, ar trebui să fie ucis, căci un tată care s-ar comporta așa, ar fi oribil… Dar noi cugetăm că Dumnezeu este așa… Și acesta este păcatul nostru!

Mulți cred că Dumnezeu pedepsește, dar acest fapt este satanic… Căci răul ne pedepsește, iar Dumnezeu ne mântuiește. De ce ne scapă? De Iad! Pentru că mântuirea este din pierzanie. Iar pierzania este Iadul… Altfel, ce mântuire ar fi? Și merge El în iad, pentru a ne mântui pe noi… Însă noi îi trimitem pe alții în Iad, pentru a ne salva pe noi… Suntem ca Iona, care ar vrea să-i vadă distruși pe toți ninivitenii…

Să înțelegem că Dumnezeu este diferit de felul în care-L prezintă religiile, dar și predicarea noastră, dacă nu suntem atenți… Căci acest text ar putea fi înțeles greșit: „Vezi că Dumnezeu te pedepsește? Căci așa scrie…”…

„Căci vor veni zile peste tine”… Dacă nu cunoști „Ziua”, vin peste tine acele zile pe care toți le cunoaștem din viața cotidiană… Zilele răului, suntem înconjurați de rău. Nu doar înconjurați, ci în jurul nostru avem tranșee, suntem blocați și nu putem ieși din acest rău… Într-un cerc perfect, fără scăpare: „Te vor înconjura și te vor strâmtora din toate părțile”, cercul se restrânge tot mai mult în jurul tău, până va ajunge la tine, demolând totul…

„Și te vor face una cu pământul și pe fiii tăi, care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră”. Deci, profeții nu glumeau…

De ce?

„Pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale”.

Un om se scuză: „Eu nu mi-am dat seama, eu nu știam…”. Tocmai a nu cunoaște este adevăratul păcat… Toate relele mari din istorie au fost săvârșite din cauza inconștienței, a necunoașterii… Isus spune despre cei care L-au răstignit: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”. Acesta este păcatul… Păcatul lor este inconștiența, căci dacă ar fi știut că El este Dumnezeu, nu L-ar fi răstignit, și s-ar fi putut schimba, converti…

„Ci propovăduim înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1Cor. 2, 7-8).

Evanghelia a fost scrisă pentru a ne ajuta să cunoaștem această Față a lui Dumnezeu care ne cercetează (vizitează) cu iubire, cu blândețe, cu smerenie… Și să primim această Față…

Momentul vizitei Sale, a fi vizitați de Domnul, este kairos (timp de har, timp favorabil) pentru noi… Marea noastră așteptare este ca Domnul să ne viziteze, să vină la noi acasă…

El vine, dar noi nu-L recunoaștem… De fiecare dată când vine, spunem că Domnul nu-i așa, căci după mintea noastră Domnul trebuie să vină în alt mod: cu puterea, cu slava, cu calul, luând puterea în mâna Sa cu violență, făcând legi drepte, exterminând dușmanii… Însă Domnul nu vine așa… Noi nu L-am cunoscut în felul în care a venit… Fapt pentru care Isus n-a murit pentru păcătoși (pentru alții), ci „a murit pentru mine”, spune Pavel… Dacă a murit pentru păcătoși, înseamnă că ei sunt mântuiți, dar eu nu… Așadar, trebuie să spun că a murit pentru mine…

Biserica este alcătuită din acele persoane care înțeleg că pe Cristos L-am ucis eu, deci a murit pentru mine… Deci nu L-au ucis alții, cei răi…

„M-a iubit și s-a jertfit pe Sine pentru mine”, pe când eram dușman și păcătos… Și într-o mare măsură încă mai sunt dușman și păcătos…

Trăiesc prin har, aceasta este vizita Domnului! „A vizitat și a răscumpărat poporul Său”. Și mereu (constant) ne răscumpără cu compasiunea Sa, cu duioșia Sa, cu iertarea Sa, cu iubirea Sa…

Păcatul nostru devine locul în care experimentăm: „Cine va iubi mai mult?” „Cine a păcătuit mai mult”…

Plânsul lui Isus este prevestirea crucii, a compasiunii Sale totale…

În Is. 54, Dumnezeu ia asupra Sa vina răului nostru, spunându-i poporului Său: „Iartă-Mă, dacă te-am părăsit”. În realitate, nu Domnul ne-a părăsit, ci noi

L-am părăsit pe El. Iar El ne cere iertare nouă, care L-am părăsit; dacă v-am uitat, dar niciodată nu voi mai face așa… El ia vina asupra Sa, deși noi L-am părăsit pe El…

„Într-o izbucnire de mânie, pentru o clipă Mi-am întors fața de la tine, dar în îndurarea Mea cea veșnică Mă voi milostivi de tine, zice Răscumpărătorul tău, Domnul” (Is. 54, 8). Te voi iubi cu o iubire veșnică, nu te voi mai alunga… „Munții pot să se mute din loc și colinele să se clatine, dar milostivirea Mea nu se va depărta de la tine și legământul Meu de pace nu se va zdruncina, zice Domnul, Care are milă de tine” (Is. 54, 10).

Este frumoasă această duioșie a lui Dumnezeu care nu ia în seamă păcatul nostru… Ci ia vina poporului, care L-a trădat în toate felurile, asupra Sa…

De la început Luca structurează întreaga Evanghelie pe călătoria lui Isus la Ierusalim, iar când ajunge la Ierusalim, Isus plânge… Plânsul este lucrarea Sa puternică, este cercetarea (vizita) Sa.

Timpul vizitării (kairos), timp propice, favorabil, este și un timp greu, de criză…

În Scrisoarea către Efeseni suntem îndemnați să profităm de acest moment oportun. De ce? „Pentru că sunt vremuri triste”… Altfel spus, momentul în care iese la iveală răul este timpul favorabil pentru a cunoaște harul, iertarea și mântuirea… „Deci luați seama cu grijă cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Ef. 5, 15-16).

Texte utile:

  • Os. 11;
  • Is. 54, 8-17;
  • Ps. 87 (96); 126;
  • Lc/ 13, 34;
  • Rm. 11.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila