Luca 2,13-20

Psalmul 118, 129-144 descrie Legea și Cuvântul: este o modulație (o variație) a „Cuvântului”, a Cuvântului care s-a făcut trup și care se transpune în situația noastră și participă la viața noastră umană. Din Psalm subliniem faptul că revelația Cuvântului iluminează și îndreaptă pașii noștri pentru a-L întâlni pe Cel care vine la noi.

Am abordat în precedentele două cateheze povestirea nașterii Domnului în Ev. după Luca: mai întâi se povestește evenimentul deoarece credința noastră nu se bazează pe idei, ci pe un eveniment întâmplat în istorie; a doua oară am tratat „vestirea” faptului: lucrul s-a întâmplat, dar dacă tu nu l-ai văzut fiind departe (în spațiu și timp), totuși evenimentul a avut loc… și ceea ce s-a întâmplat există. Tu cunoști acest eveniment prin Cuvânt. Cuvântul face să fie prezent acum evenimentul și apoi îl interpretează. Evenimentul nașterii pruncului – înfășat, culcat în ieslea animalelor – este interpretat de vocea îngerului, adică Dumnezeu interpretează acest episod, spunând că pruncul este Salvatorul, Cristosul, Unsul, tocmai pentru că este mic și neputincios, și este Domnul, Domnul vieții, pentru că nu domină, nu ia viața nimănui, nu torturează pe nimeni, ci își dă viața pentru toți, fiind torturat de toți puternicii lumii.

Când noi Îl vom vedea în „cei din urmă” pe Cristos, vom pricepe ceva despre om și despre Dumnezeu. V-am prezentat toate acestea pentru a vă ajuta să înțelegeți cât este de important să pricepeți anumite lucruri: înțelegerea lor reprezintă salvarea umanității noastre. Deci aceasta este interpretarea.

Întreaga Evanghelie va explica modul în care Dumnezeu se află în semnul pruncului, al neputinciosului, al blestematului, al marginalizatului, al răstignitului, al disprețuitului. Este Cel care ne mântuiește pentru că ia asupra Sa răul nostru. Și când noi Îl vom venera pe El ca Dumnezeu – pentru că acel prunc este Dumnezeu, „Orice lucru pe care l-ai făcut acestora mai mici, Mie mi l-ai făcut” – vom fi mântuiți noi, pentru că suntem ca Dumnezeu care îi iubește pe alții.

Nu este o interpretare pioasă, o devoțiune oarecare către pruncul Isus, sau o colindă, ci este ceva substanțial pentru mântuirea lumii; nu sunt doar sentimente pioase. Pruncul Isus – prezența lui Dumnezeu în cei din urmă – trebuie să ne ajute să cugetăm cum să facem teologie, filozofie, sociologie, politică… pentru a înțelege în ce lume trăim. Altfel suntem un alt „Cezar August” care face recensămintele sale și asuprește lumea. Istoria răului promovat de om este mereu la fel, însă mântuirea vine de la acel prunc. Atunci când evanghelistul insistă pe această temă, nu dorește să ne inspire sentimente pioase vizavi de pruncul Isus, ci să pricepem că acel prunc înfășat și culcat în iesle este același care este înfășat și pus în mormânt. Dar hrană cui? Bestiilor… Este vorba de trupul Său jertfit și dat ca hrană pentru noi. Și acesta este semnul Mântuitorului, al Unsului, al lui Mesia și al Domnului. După vestire avem verificarea, pentru a vedea dacă vestirea este adevărată.

În această cateheză vom trata „verificarea”. În toate cele trei cazuri, centrul este evenimentul: „Maria a născut pe fiul ei întâi-născut, l-a înfășat și l-a așezat în iesle”, pentru că nu era loc pentru ei în acel „loc de odihnă”. După aceea avem vestirea: „Astăzi s-a născut pentru voi un Mântuitor”. Un Mântuitor la care voi nu vă gândeați, care este Cristos și Domnul. Și acesta este semnul: un prunc înfășat, culcat în iesle. Și în această seară vom vedea că păstorii merg să verifice veridicitatea veștii (dacă este adevărat ce li s-a spus).

În cateheza precedentă nu am reușit să vedem că după vestirea îngerului făcută păstorilor, la v. 13 ni se descrie întreaga „oaste cerească”. Aceasta întărește veridicitatea vestirii.

Se citește Lc. 2,13-20

13 Dintr-o dată, s-a unit cu îngerul o mulţime din oastea cerească, lăudându-l pe Dumnezeu şi spunând: 14 „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!” 15 Când îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii: „Să mergem până la Betleem şi să vedem acest Cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul”. 16 Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. 17 După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. 18 Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. 19 Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. 20 Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus.

Centrul povestirii este „vestirea” care prezintă evenimentul nașterii și-l explică. Creștinismul este ceva simplu: este bazat în întregime pe Cuvânt, la fel ca întreaga cultură. Depinde de care cuvânt asculți. Zice Pavel că în timp ce grecii caută înțelepciunea, ticluind discursuri raționale pentru a-i putea apoi înșela pe alții, în timp ce persoanele mai practice, mai religioase, caută semne de putere (minuni), lui Dumnezeu i-a plăcut să mântuiască lumea prin Cuvânt. De ce prin Cuvânt? Cuvântul ori este adevărat, ori este fals.

Cuvântul este întotdeauna obiect de credință, dacă este adevărat. Tu verifici dacă este adevărat și dacă corespunde realității, dacă construiește. Cuvântul nu este o promisiune a păcii, și apoi tu constați războiul; nu este o promisiune a libertății, și apoi tu constați tortura; nu este promisiunea de progres, și apoi tu descoperi o mizerie crescândă; nu există numai falsa percepere (înțelegere) a persoanei, ci există realitatea așa cum este și care nu poate fi negată. Deci ne dăm seama ce este Cuvântul.

Dumnezeu a ales Cuvântul adevărat pentru că adevărul ne eliberează într-adevăr! Nu minciuna ne face liberi! Domnul nu a ales mijloace puternice pentru a se impune (ca mass-media care-i convinge pe alții și-i înșală). Dumnezeu a lăsat Cuvântul care să se transmită din gură în gură, fiecare fiind liber să asculte acest Cuvânt. Dumnezeu nu vrea să convingă pe nimeni, ci invită omul să vadă dacă acest Cuvânt este adevărat, să-l verifice. Dacă acest Cuvânt corespunde și satisface dorințele sale cele mai profunde. Dacă omul împlinește dorințele pe care Cuvântul le inspiră, construiește într-adevăr dreptatea, fraternitatea, libertatea, solidaritatea între oameni. Atunci acesta este Cuvântul adevărat, cel care construiește istoria și continuă edificarea creației lui Dumnezeu. Și așa se realizează mântuirea lumii. Celălalt cuvânt (cel mincinos) însemnă condamnarea, distrugerea lumii. Și Dumnezeu a ales Cuvântul. Și lupta noastră este între cuvântul mincinos și Cuvântul adevărului.

Cuvântul adevărat întotdeauna este în minoritate, neînarmat și nepregătit, pentru că nu are și nu folosește mijloace de putere. Însă minciuna întotdeauna se impune cu multă violență și evidență, pentru că are nevoie să arate ceea ce nu este și să domine. Adevărul nu are această nevoie de a stăpâni peste alții. „Lui Dumnezeu i-a plăcut să ne mântuiască prin nebunia Cuvântului”, care este instrumentul cel mai slab. Cuvântul este o sămânță. Dacă este primit, răsare.

Reluăm istoria vestirii. După ce l-am ascultat pe înger, vom asculta întregul cor al îngerilor care se angajează să spună același lucru. Cu alte cuvinte, întregul cer – universul ceresc – este ocupat să mărturisească despre acest prunc.

v. 13-14

13 Dintr-o dată, s-a unit cu îngerul o mulţime din oastea cerească, lăudându-l pe Dumnezeu şi spunând: 14 „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!”

Împreună cu acest înger – care vestește evenimentul nașterii – este antrenat întregul cer, toată oastea cerească, întreaga armată a lui Dumnezeu. „Armata Domnului” nu este ceva teribil, ci este oastea îngerilor care sunt miniștrii Săi. Miniștrii înseamnă „servitorii”, adică sunt în slujba omului, la fel cum El este în slujba omului. Deci nu este vorba de o armată, de o oaste.

Și ce fac? Văzând acest prunc „Îl laudă pe Dumnezeu”. După tradiția antică, Lucifer era cel mai frumos dintre toți îngerii, dar nu a vrut să se închine și să adore un Dumnezeu-om, care s-a făcut slab, trup, prunc și va muri răstignit. Și în noi există lupta între „toți îngerii care-L laudă pe Dumnezeu”, pe acest Dumnezeu care este om și care este egal cu noi (Dumnezeu este diferit de cum noi îl credem!. Este egal cu noi, deoarece iubirea ne face egali, asemănători, solidari)… Lupta din noi este între această oaste enormă de îngeri din întreaga lume cerească și Lucifer, care ne împiedică să recunoaștem acest prunc.

Și ce spun acești îngeri? „Glorie lui Dumnezeu în cer!”

„Gloria” este greutatea, consistența, soliditatea, importanța. Greutatea lui Dumnezeu ne-o arată Isus. Care este gloria lui Dumnezeu? Se spune că Isus, știind că a venit ceasul Său de a trece din această lume la Tatăl, iubindu-i pe ai Săi până la capăt și în timp ce cina cu ei, le-a spălat picioarele… Aceasta este gloria. Gloria lui Dumnezeu – care este iubire – constă în a sluji.

În sfârșit, lui Dumnezeu i se aduce glorie în cer. De ce? Pentru că, în sfârșit, pe pământ noi putem vedea gloria Sa: un Dumnezeu care se face servul omului, se face mic, cel din urmă dintre toți oamenii. Aceasta este gloria lui Dumnezeu. Cine nu vede gloria Lui în acest prunc, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, ci are în minte o imagine diabolică despre El: și-L închipuie pe Dumnezeu ca fiind un alt Cezar August, care este anti-Dumnezeu, este idolul, este fiara.

„Și pace pe pământ”. Dacă, în sfârșit, descoperim că gloria lui Dumnezeu este acest prunc, această iubire care se face fragilă, această primire absolută care se face „nevoie de a fi primită”, atunci există pace pe pământ. Dacă nu, vom avea război pe pământ pentru că toți oamenii vom dori să fim ca acel dumnezeu atotputernic care-i elimină pe toți ceilalți, care este cel mai vestit răufăcător. Astfel, cel mai asemănător om cu acest „dumnezeu” se simte împlinit.

Și această frază se repetă când Isus intră triumfal în Ierusalim pe mânzul asinei (19,38), loc în care se spune nu „pace pe pământ”, ci „pace în cer”. De ce „pace în cer”? În Dumnezeu nu există pace până când omul nu recunoaște gloria Sa, până când omul nu-L recunoaște pe Dumnezeu ca fiind Iubire.

Dacă iubiți o persoană și ea crede că voi o urâți, nu trăiți în pace. Și Dumnezeu află pacea doar când Isus este primit, când intră pe mânzul asinei și toți îl aclamă: Mesia. Asinul este simbolul slujirii. Această primire este semnul primirii finale, când toți îl vom primi pe Mesia umil și sărac. Atunci Dumnezeu are pace pentru că este primit ca Dumnezeu. Dacă nu, nu este pace în cer.

Și acum, spun îngerii – după ce în sfârșit I-au adus glorie lui Dumnezeu în cer – anticipând finalul: „este pace pe pământ oamenilor de bună voință”, adică „oamenilor care sunt iubiți”, „bine-voiți” de Dumnezeu. În sfârșit, oamenii înțeleg că sunt obiectul iubirii lui Dumnezeu.

Textul nu afirmă oamenii „de bunăvoință”, deoarece „bunăvoința” este cea a lui Dumnezeu, adică „bine-voința” este a Lui.

v. 15

15 Când îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii: „Să mergem până la Betleem şi să vedem acest Cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul”.

După vestire, urmează hotărârea privitoare la ce anume să se facă cu această vestire, deoarece Cuvântul ne respectă. Stă în puterea noastră să hotărâm. Cuvântul lui Dumnezeu este viu, eficient și lucrează numai în cel care crede. La fel ca sămânța: este vie și eficientă, dar încolțește numai în pământul care o primește.

Cuvântul este viu și eficient în Sine, dar este și foarte respectuos, fapt pentru care ar părea că se zărește – între acest „a se îndepărta” al îngerilor și acest „a porni” al păstorilor – un fel de mijlocire (interpunere) între vestire și Cuvânt, între hotărâre și pornire. Este posibilitatea de libertate. Omul este liber să primească Cuvântul: puterea și slăbiciunea Cuvântului.

Păstorii se îndeamnă să meargă să vadă. Puteau să aibă și o altă reacție. Vă povestesc că era odată o caravană care-i includea pe toți oamenii – și toți suntem în aceeași caravană – care mergea de la est la vest, de la răsărit la apus. Este parcursul vieții tuturor: de la naștere la moarte. S-a auzit o voce în cer. A răsunat cu glas tare. Dacă veți schimba (inversa) direcția și veți merge spre Orient, vi se va întâmpla un lucru. Dacă veți continua să mergeți înainte, se va întâmpla un alt lucru. Vă explic. Dacă veți continua să mergeți în direcția în care mergeați… vine seara, apar hoții, vă vor omorî pe toți și vă vor mânca vulturii deșertului. Dacă însă mergeți spre Orient, veți afla o oază, veți afla de mâncare, vă veți distra, și acolo îi veți afla pe toți ceilalți oameni și veți trăi în pace. Și toți au auzit vocea. Oaza este acest prunc, cealaltă direcție este Cezar August, o direcție spre care toți mergem.

Există trei reacții posibile: 1. Cea a persoanelor foarte inteligente, care consideră că este posibil de înfăptuit numai ceea ce pot face ele. Și ceea ce ele pot face este exact ceea ce fac. Călătorim în această direcție. Cerul nu poate schimba direcția noastră. Deci continuăm. Și continuând să meargă spre Occident a venit seara, au sosit răpitorii, și apoi au rămas pradă vulturilor deșertului. Este istoria omului care mereu merge în acea direcție, o direcție în care, dacă nu există răpitori, devenim noi răpitori.

2. Alții, în schimb, mai neîncrezători în ei înșiși, s-au întrebat dacă are sens să urmeze o voce din cer, care le spunea să-și inverseze ruta. Au discutat toată ziua, au venit răpitorii și i-au mâncat vulturii deșertului.

3. O minoritate a spus: ce avem de pierdut? Se pare că vocea are dreptate, pentru că noi vrem să ajungem la o oază, și nu pradă răpitorilor. Neavând alte indicații – decât această voce și dorința noastră care ne spune același lucru – nu pierdem nimic dacă cercetăm veridicitatea spuselor vocii… Au inversat ruta, au ajuns la oază și până astăzi trăiesc acolo și sărbătoresc.

Morala este: Cuvântul depinde de hotărârea noastră. Dumnezeu ne respectă.

Noi putem fi intelectuali și sceptici: destinul nostru îl știm; îl avem înaintea ochilor; este suficient să citim ziarele și vom pricepe că toți sfârșim în același fel. Ceea ce facem (căutăm), primim. Nu se schimbă nimic. Sau, putem să discutăm la infinit dacă lucrul are sens sau nu. Da, este lucrul cel mai logic! Omul este o dorință de viață și de fericire, de iubire. Să încercăm să trăim astfel. De ce lucrul cel mai frumos și rațional din lume este atât de fără sens, după cum ni se pare…? Să încercăm să-l trăim! Acești păstori spun: „Să mergem să vedem”.

Ei se îndemnau unul pe celălalt pentru că existau rezistențe care trebuiau depășite. Care? Lenea, obișnuința, frica de a se schimba (toți fac așa, deci să nu facem noi în mod diferit), de a merge împotriva curentului. Se îndemnau și își spuneau unul altuia: „Să mergem să vedem acest Cuvânt care s-a întâmplat”.

Merg să vadă „Cuvântul întâmplat” pe care Dumnezeu l-a notificat (l-a dezvăluit).

Avem un eveniment transmis de Cuvânt. Acest Cuvânt s-a întâmplat în noi, este sămânța căzută în noi, pentru că ni s-a dezvăluit. Când un lucru mi-a fost notificat, eu sunt responsabil în conștiința mea de acea veste. „Să mergem să vedem”. Deci atitudinea păstorilor este foarte corectă. Tocmai astfel Cuvântul este eficient (rodnic), dacă noi decidem să-L primim.

Dumnezeu nu dă credința numai unora, și altora nu! Credința este destinată tuturor și în mod egal. Avem vestirea faptului (evenimentului), apoi, cine vrea, merge să vadă.

Cine ține prizonier adevărul în/prin nedreptate – cum spune Rom. 1,17 – niciodată nu va merge să vadă. Însă cine a descoperit dorințele sale profunde, le verifică împreună cu celălalt, spunând: „Să mergem să vedem”. Acum, după 2000 de ani, vrem să mergem să vedem acest fapt, acest prunc, și ce înseamnă El pentru noi.

Întreaga Evanghelie va prezenta acest prunc în parcursul Său: din scutece, până când va fi pus în giulgiu: de la peșteră la mormânt.

v. 16

16 Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle.

„Au mers în grabă…”. De ce? Spune povestea că în noaptea în care s-a născut Isus și îngerii i-au anunțat pe păstori, printre aceștia era un păstor foarte sărac. Atunci când păstorii au hotărât să meargă să vadă, l-au invitat, dar el a refuzat pentru că nu avea ce să-i ducă acestui prunc nou-născut și pus în iesle. Ceilalți au insistat mult până când el a decis să-i însoțească. Ajuns înaintea pruncului s-a rușinat, căci nu avea nimic în mâini. Maria avea pruncul în brațe și i-a primit pe păstorii care aduceau daruri cu multă recunoștință, însă, pentru a le putea primi, l-a privit și l-a chemat cu un semn pe păstorul care avea mâinile goale punându-i-L în brațe tocmai pe pruncul Isus…

Au mers în grabă, și ce au descoperit? Sărăcia noastră este locul în care-L primim pe Dumnezeu.

Ei au descoperit!… Este marea descoperire! Este experiența credinței. Au descoperit că vestirea era adevărată. Au descoperit-o pe Maria și, în plus, l-au descoperit și pe Iosif, care nu fusese numit în vestire.

De ce apare aici Iosif? Iosif este primul, la fel ca păstorii care au crezut cuvintelor Mariei și ale îngerului: a crezut că acel prunc este Fiul lui Dumnezeu. Deci păstorii se oglindesc în Iosif.

Apoi, pruncul este culcat în iesle, dar nu este înfășat. Mai înainte s-a spus de două ori că era înfășat. Acum textul nu mai spune acest lucru. Nu pentru că autorul a uitat, ci pentru că există un motiv bine întemeiat, „înfășat” făcând referire la așezarea în mormânt (la timpul în care este mort)… Dumnezeu, care este iubire, este mort atunci când nu este iubit, dar este viu și înviat atunci când este iubit.

Dumnezeu este acest prunc. Aceasta au descoperit păstorii. Și acest fapt îl vom descoperi în întreaga Evanghelie: că Dumnezeu este cel mai mic dintre toți, pentru că iubirea se face mică și slujitoare. În acest fel vom abandona falsa imagine religioasă despre Dumnezeu, imagine care este cauza oricărui ateism și a oricărui rău din lume (falsa imagine a unui Dumnezeu puternic, care are totul în mână, și noi trebuie să fim ca El, și „lucrurile frumoase” care le facem în lume și între noi se datorează faptului că avem această imagine despre Dumnezeu și noi suntem fiii săi preaiubiți). Și astfel ne exploatăm, ne ucidem în numele lui „dumnezeu”, acel dumnezeu care este satana.

Dumnezeu este prunc, este iubire, și iubirea are nevoie să fie iubită, dacă nu, moare. Iubindu-l pe prunc – copilul are nevoie de iubirea și protecția noastră – devenim ca Dumnezeu care este iubirea, iubitorul și iubitul.

Iubirea are nevoie să fie iubită și este o necesitate. Dacă nu, înseamnă că nu există nimic și împărățește moartea. A nu iubi iubirea este tocmai moartea lumii. În acest prunc – care ne-a iubit atât de mult, încât devine nevoie extremă după iubirea noastră – omul, în sfârșit, poate deveni ca Dumnezeu: iubește așa cum este iubit, adică primește pruncul, pe Fiul, se primește pe sine ca fiu, și îi primește pe alții ca fiind frații săi.

Și acesta este „un Mântuitor”, și nu „Mântuitorul”. „Mântuitorul” este Cezar August care se numește „mântuitorul lumii”, acela care distruge lumea. Pruncul este „un Mântuitor” la care nu ne așteptam. Nu este Mesia, ci „un Mesia” la care nu ne așteptam, „un Uns” la care nu ne așteptam. Isus este contrarul diferiților „unși” care trăiesc în jurul nostru. Și este un „kirios„, un Dumnezeu la care nu ne așteptam și este contrarul tuturor dumnezeilor și al idolilor pe care noi ni-i inventăm sau pe care îi negăm.

Acesta este mântuirea lumii! Și toate acestea le văd păstorii.

Noi suntem chemați să-L descoperim în întreaga Evanghelie pe acest Dumnezeu care, în sfârșit, satisface (împlinește) dorința profundă a omului de viață și iubire, de dreptate și libertate. Dumnezeu culcat în iesle și dat nouă ca hrană… El este hrana și viața noastră, a noastră care… suntem animale.

Deci nu este nevoie să fim perfecți pentru a primi hrana. Noi suntem așa cum suntem… Și El se încredințează în mâinile noastre. Întreaga Ev. ne va prezenta drumul acestui prunc care se va întoarce să fie „pruncul” care se încredințează în mâinile Tatălui, încredințându-se în mâinile fraților.

Păstorii „au văzut și au descoperit”. Nu este vorba de o vedere cu ochii și o descoperire în sensul cunoașterii intelectuale, ci este o experiență.

Iosif este omul care tace, dar tocmai prin acest fapt el este „păstrător și apărător” al Cuvântului, al Fiului lui Dumnezeu făcut om.

Când noi privim acest prunc culcat și-L primim, atunci astăzi se naște pentru noi „un Mântuitor”, Cristos Domnul. Doar atunci se realizează nașterea noastră. Acum! Azi este nașterea sufletului, adică noi ne naștem ca fii ai lui Dumnezeu și frați ai altora, ca oameni liberi și salvați (mântuiți) de aiurelile noastre. Tocmai prin primirea acestui Dumnezeu se realizează nașterea noastră. Căci Ev. nu vrea să ne povestească nașterea lui Isus, ci nașterea noastră prin întâlnirea cu El.

Ne naștem ca oameni, dacă privim la această scenă și dacă primim acest prunc, cu tot ceea ce reprezintă. Întreaga lume – de care noi ne îndepărtăm – este tocmai acest prunc.

v. 17-18

17 După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. 18 Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori.

Văd ce? Văd că era adevărat Cuvântul spus și atunci vestesc Cuvântul celor prezenți. Devin ca îngerii. Cu alte cuvinte, cine a ascultat vestirea și a experimentat-o devine la rândul său vestitor și poate s-o spună altora, să le facă cunoscut acest Cuvânt (veste) care i-a fost spus despre acest prunc.

Este ceea ce și noi facem în această seară. Facem cunoscută această veste despre acest prunc. Să mergem să vedem…

Deci păstorii, care sunt cei dintâi care au mers, îi invită și pe alții. Păstorii sunt primii care știu aceleași lucruri pe care le cunosc Maria și Iosif: că acesta este Fiul celui Preaînalt, dăruit „pe mâinile noastre”.

„Și toți s-au mirat”. Este mirarea diferită de curiozitate. Omul se miră pentru ceva frumos, nou, surprinzător, pe care din veac l-a dorit, și niciodată nu l-a primit. Noi suntem făcuți pentru a ne mira. Este surpriza care răspunde dorințelor noastre profunde. Toate acestea sunt prezente în acest prunc.

Curiozitatea conduce la dorința de posedare. Mirarea conduce la uimire și primire.

v. 19

19 Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei.

Pe Maria am întâlnit-o la început. Este prototipul omului nou, al omului care îi răspunde „da” lui Dumnezeu, adică propunerii Sale, al omului care „concepe, generează și produce” Cuvântul lui Dumnezeu, al omului care naște și dă viață Cuvântului lui Dumnezeu. Apoi ea însăși învață de la păstori, întreaga sa viață fiind un „a învăța”. Vom vedea că nici Maria nu înțelegea cuvintele, dar le păstra.

Maria este cea care păstrează cuvintele; este maica lui Isus, nu pentru că L-a născut, ci pentru că a crezut: „Fericită tu, deoarece ai crezut Cuvântului”. Este maică, pentru că a primit Cuvântul.

Isus întreabă: „Cine este maica Mea?”. „Sunt cei care ascultă și împlinesc (fac) Cuvântul”. Atunci când femeia îi spune: „Fericit este pieptul la care ai supt”, Isus îi răspunde: „Fericiți sunt cei care ascultă și împlinesc Cuvântul”. Cu alte cuvinte, maternitatea Mariei este ascultarea Cuvântului. O ascultare care înseamnă „a păstra în inimă”, adică în centrul persoanei. Centrul vieții ei sunt aceste cuvinte despre Fiul ei.

„Le păstrează”, în greacă sunterein, înseamnă și respectare, adică respectarea legii, și este și respectarea științifică. Deci întreaga lege și întreaga știință constau în a păstra și a apăra acest Cuvânt cu grijă, în inimă. Pentru că omul trăiește (experimentează) Cuvântul pe care-l are în inimă.

Maria nu doar „păstrează”, ci ea compară. Simbalos este simbolul. Le pune împreună, una cu cealaltă, și astfel înțelege – puțin câte puțin – ce înseamnă aceste cuvinte. Combinarea cuvintelor are ca rezultat inteligența. Întreaga sa viața va fi un „a combina” un cuvânt cu altul, și când nu va înțelege (cf. Isus la 12 ani în templu), Maria nu va arunca vorbele pe care nu le înțelege. Biblia spune că nu doar le păstra, ci – în limba greacă, același cuvânt, dar cu prefixul „dia” – înseamnă că „le păstra îndelung”, adică „și mai mult”. Prin urmare, ceea ce nu înțelegi, păstrează și mai mult. Și dacă păstrezi, vei vedea că și cele pe care credeai că le-ai înțeles, de fapt nu le pricepi, deoarece comparându-le vei descoperi alte aspecte care îți iluminează mintea în mod nou. Iar ceea ce nu ai înțeles este și mai interesant.

Fiecare act al înțelegerii – dacă înțelegi ceva – are loc pentru că înțelegi ceva ce mai înainte nu ai înțeles. Dacă nu înțelegi, atunci ești un om care niciodată nu a înțeles nimic, deși spui: „deja știam”.

A înțelege – tocmai lucrurile pe care nu le-am înțeles – înseamnă că trebuie să le pricep…. în timp ce noi, acele puține lucruri pe care le-am înțeles, le aplicăm la întreaga realitate și ne baricadăm în cea mai mare ignoranță. A înțelege este deschiderea către necunoscut, iar Maria este conștientă de acest lucru.

Maria este modelul credinciosului care nu este credinciosul în mod „orb”, ci crede în Cuvânt prin inteligență, lumină, adevăr, verificare, și se deschide unei noi înțelegeri.

Trebuie să facem un drum, o introducere progresivă în sfera cunoașterii-experimentării. Este vorba de a fi conduși (introduși), și astfel înțelegem. Dar, în special, suntem „com-presi” înțeleși, adică cuprinși de cunoaștere, de mântuire, de iubirea Domnului.

v. 20

20 Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus.

„Păstorii se reîntorc”. Cuvântul „reîntoarcere” înseamnă convertire. Adică au schimbat direcția. Se întorc unde erau mai înainte, dar sunt schimbați. Nu mai sunt ca înainte. Este reîntoarcerea. Viața nu mai este o fugă, ci o reîntoarcere, la fel ca mulțimea care, la picioarele crucii, bătându-și pieptul, „se reîntoarce”.

În timp ce mai înainte întreaga viață era o fugă, acum este o reîntoarcere spre „casă”, adică spre adevăr, spre libertatea lui Dumnezeu.

Se reîntorc „glorificând și lăudându-L pe Dumnezeu”, la fel ca îngerii. Pentru ce? Pentru lucrurile pe care „le-au auzit și văzut”.

Întreaga Ev. după Luca va fi construită pe „auzit și văzut”.

Primele opt cap., până la v. 9, tratează despre ascultare, pentru că Cuvântul ne face să existăm și ne dă forma și chipul. Noi devenim Cuvântul pe care-l ascultăm… apoi, în partea a doua, în sfârșit, tu „vezi”. Cuvântul devine chip, realitate. Atunci îl vezi. Și începi un drum care se va încheia în teoria, adică în contemplație.

Mai întâi însă au auzit și au văzut, inclusiv Maria. Mai întâi de a-L vedea pe Fiul, a ascultat. A ascultat îngerul, a ascultat Cuvântul, a spus „da” Cuvântului îngerului și doar apoi a putut să vadă Fiul. Dacă nu asculți, nu vezi nimic. Nu s-ar fi născut nici Fiul, fără ascultare… Deci, din ascultare se naște totul.

Au auzit și au văzut „după cum le-a fost lor spus”. Adică, ceea ce au văzut – promisiunea – corespunde exact împlinirii (realizării) promisiunii. Deci nu este vorba numai de o promisiune, realitatea este contară acesteia. Nu este tocmai cum a spus. „Au auzit și văzut” tocmai „după cum a spus”.

În această povestire a nașterii, Luca este preocupat de noi – cei care trăim după a treia generație – care nu L-am văzut pe Domnul și ne spune cum să avem aceeași experiență de credință prin vestirea acestei realități pe care noi o trăim azi, ascultând, văzând, schimbând direcția. Descoperim că este adevărat: tocmai acest prunc este astăzi „un Mântuitor”, Cristos și Domnul. Întreaga Ev. ne va arăta drumul acestui prunc, ni-L va arăta pe Fiul.

Întrebări

Libertatea este eliberată de acest Cuvânt. Libertatea nu slăbește, deoarece Cuvântul adevărului ne face liberi. Mai înainte eram sclavii prejudecăților noastre, iar rezultatul îl vedem și-l împlinim cu brutalitate în întreaga lume. Deci nu este lipsit de importanță ce Cuvânt primim. Este lăsat libertății noastre, care devine sclavă dacă nu-L primește. Depinde de noi dacă primim sau nu Cuvântul. Dumnezeu nu ne înlocuiește, căci ne respectă. El doar se propune, se expune, se depune, dar respectă libertatea noastră. Iar actul nostru liber constă în a spune „da”. Atunci devenim liberi să iubim. Mai înainte eram sclavii fricii și împlineam coșmarurile fricii pe care le vedem peste tot în lume (și pe care și noi le facem).

Ev., prin Cuvânt vrea să ne conducă să aderăm la Cuvânt. Cuvântul mă ajută (mă determină) să descopăr dorințele mele profunde, mi le eliberează de întuneric. Atunci spun spontan „da”. De aceea este importantă vestirea. Adică ajută să iasă la lumină acea frumusețe îngropată în tine, pentru care ai fost creat, astfel încât tu să o descoperi și să fii de acord cu ea. Atunci, în sfârșit, te naști la libertate. Și L-ai întâlnit pe Mântuitorul, pe Mesia, și devii ca Dumnezeu. Dacă nu… ești pierdut, ți-ai pierdut libertatea, devenind o pervertire a minciunii, căci nu există o cale de mijloc.

Acest Cuvânt, iluminându-ne, ne eliberează. Nu ceea ce noi facem este important. Cuvântul este lumină și, în fond, lumina mă iluminează. Pot ține ochii închiși, dar mai repede sau mai târziu îi voi deschide. Și voi vedea că există ceva.

Deci, într-adevăr, Cuvântul lucrează! Însă niciodată nu lucrează împotriva noastră, ci întotdeauna în favoarea noastră. Dar noi putem să-L împiedicăm pentru lung timp să intre în inima noastră. Maximum 90 de ani din viață putem să-L împiedicăm, și nu mai mult. Apoi deschidem ochii și ni-i închid alții (ne îngroapă).

Dacă-i deschidem mai devreme, trăim cu ochii deschiși și este mult mai bine. Dacă nu… trăim ca orbii, după cum vedem că se întâmplă în lume, și este mult mai rău. Atunci viața este urâtă.

Este adevărat că omul care se convertește este numit iluminat nu pentru că vede lucruri ciudate, ci pentru că a deschis ochii luminii. Și acest prunc este lumina lumii.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă, Gabriela Neag