Psalmul 84 (83) prezintă „călătoria sfântă” pe care o întreprinde Isus, și noi în urma Lui. Isus se îndreptă către Ierusalim, adică spre Tatăl, pentru ca apoi ucenicii – pornind de la Ierusalim – să ajungă până la marginile pământului, la toți frații. Noi suntem cei care continuăm și împlinim această călătorie a lui Isus.

Primele două capitole ale Evangheliei după Luca sunt o introducere care ne oferă cheia interpretării întregii Evanghelii, pornind de la VT. Pe de o parte avem temele: Cuvântul lui Dumnezeu, credința, rugăciunea, alianța, promisiunea și împlinirea ei, iar pe de altă parte, ele ne arată modul în care acțiunea lui Dumnezeu se împlinește în acel prunc înfășat și culcat în iesle. El este „un Mântuitor”, diferit de „alții” pe care toți îi așteptam, este „un Cristos”, diferit de „Unșii” pe care noi ni-i inventăm, este „un Domn”, diferit de toți dumnezeii pe care noi ni-i inventăm. Este mângâierea lui Israel, așteptatul, sabia, semnul de împotrivire, este Cel care va fi aici pentru „căderea și învierea tuturor”, Cel care va fi lumina neamurilor și, în sfârșit, acest prunc este primit de brațele lui Simeon și ale Anei.

Faptul că Simeon și Ana îl primesc, indică scopul întregului drum al credinței, care nu este nimic altceva decât a-L primi în brațe pe acel prunc.

Pericopa ascultată nu ne vorbește despre istoria VT, care se împlinește în Isus, ci este o perspectivă (o viziune) care vizează întregul viitor al lui Isus. Acest text este proiectul întregii Evanghelii: modul în care Isus se va descoperi ca fiind „un Mântuitor”, „un Cristos”, „un Domn”, Cel care va fi lumina neamurilor.

Întreaga Evanghelie va dezvolta temele din acest text biblic, deoarece va descrie drumul lui Isus spre Ierusalim.

Se citește Lc. 2,39-52

³⁹ Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. ⁴⁰ Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui. ⁴¹ Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. ⁴² Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. ⁴³După ce s-au împlinit acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau. ⁴⁴ Crezând însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. ⁴⁵ Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim, căutându-l. ⁴⁶ După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. ⁴⁷ Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. ⁴⁸ Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi”. ⁴⁹ El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” ⁵⁰ Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese. ⁵¹ Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate acestea în inima ei. ⁵² Isus creştea în înţelepciune, statură şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Textul ne prezintă călătoria lui Isus la Ierusalim. Întreaga Sa viață va fi un drum spre Ierusalim, loc în care-Și va revela gloria. La Ierusalim rezistă trei zile, pierdut. Ai săi Îl caută îngrijorați. Aceste trei zile sunt o prevestire a celor trei zile în care va avea loc procesul, în urma căruia Isus va fi sacrificat, răstignit. Vor fi trei zile în care va rezista până la capăt, până la a birui moartea. Deci pasajul biblic descrie întreaga viață a lui Isus.

Răspunsul pe care Isus îl dă este alcătuit din primele cuvinte. Întotdeauna primele cuvinte sunt o întrebare. Observăm că unei întrebări Isus îi răspunde printr-o altă întrebare: „De ce ne-ai făcut acestea?”… „De ce mă căutați?”; „Nu știați că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?”.

Prin cuvintele „Tată” și „a căuta” se începe și se planifică întreaga viață a Fiului. Întreaga Sa viață va fi o revelație a Tatălui trăind fraternitatea, rezistând la Ierusalim trei zile, până în moarte. Tocmai astfel va împlini mântuirea!

Textul este important datorită cadrului său, pentru că același text, pus într-un alt cadru, își schimbă sensul. Cadrul este viața lui Isus la Nazaret. Se pornește de la Nazaret și se reîntoarce la Nazaret. Nazaretul desemnând locul vieții cotidiene.

La început și la sfârșit se spune că „Isus se umple de înțelepciune și crește în înțelepciune”. Există o înțelepciune a vieții cotidiene în centrul căreia se află a ști să reziști „cu Isus” în lucrurile Tatălui. Lucrurile Tatălui nu se fac doar trei zile la Ierusalim și apoi, la „Nazaret” (în cotidian), pot face liniștit „lucrurile mele” timp de treizeci de ani (adică o viață întreagă). Tocmai înțelepciunea din Nazaret (a vieții cotidiene) este cea care-L ajută să răspundă cu inteligență, în templu, întrebărilor referitoare la Cuvântul lui Dumnezeu. Deci se vorbește despre înțelepciune la Nazaret și despre inteligență, pentru a ști să stai în „lucrurile Tatălui”.

Acest cadru – care include plecarea la și reîntoarcerea Lui de la templu – înseamnă că adevăratul drum al Său către Tatăl este împlinit în viața cotidiană, este inclus în viața din Nazaret. Pentru a merge spre Dumnezeu, nu trebuie să faci cinci pelerinaje la Compostella, trei la Fatima, opt la Roma, și apoi poți merge spre Dumnezeu.

Spre Dumnezeu, mai întâi de toate, mergi în casa ta, apoi va fi util să mergi în diferitele locuri de pelerinaj, deoarece călătorind îți schimbi orizontul și te trezești. Isus de mic a mers în pelerinaj. Însă adevărata călătorie este cea interioară. Este viața cotidiană care trebuie să-și însușească înțelepciunea Tatălui, dacă ne trăim viața ca fii. Acesta este sensul acestui text, care este proiectarea întregii Evanghelii. Este drumul lui Isus care toată viața s-a interesat de lucrurile Tatălui. Ultimele Sale cuvinte vor fi: Tată, iartă frații; Tată, ție îți încredințez viața Mea. Toate acestea sunt incluse în cotidianul Nazaretului, deoarece Evanghelia trebuie trăită în viața de zi cu zi, ca viața fiilor Tatălui care se interesează de frați.

v. 39-41

³⁹ Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. ⁴⁰ Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui. ⁴¹ Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui.

„Când au terminat toate după Legea Domnului”. Cu Isus este împlinită legea Domnului. „Împlinită” înseamnă că, în sfârșit, e împlinită (completă, desăvârșită), dar mai înseamnă și altceva. Ce înseamnă că o galerie este împlinită? A căzut ultima diafragmă și în sfârșit calea este deschisă și se poate tranzita galeria pentru a ajunge la lumină. Dacă legea este medierea între om și Dumnezeu, în sfârșit este împlinită, deci avem acces la Tatăl. În Isus, în sfârșit, Dumnezeu și omul se întâlnesc. Omul este Dumnezeu! pentru că Isus este Fiul – care este om – știind să fie în lucrurile Tatălui.

Deci, împlinirea lui Isus prin lege înseamnă că a respectat legea, dar și faptul că El a împlinit (desăvârșit) în totalitate legea. Față de Adam – care nu a ascultat Cuvântul – Isus este ascultătorul perfect al Cuvântului și de aceea este Fiul. Astfel se împlinește (termină) economia legii și se naște noua economie. „Economie” înseamnă administrarea casei. Trăim în casa noastră cu o lege nouă – care nu mai este legea interzicerii sau a prescrierii – ci este legea iubirii aceluia care trăiește în comuniune cu Tatăl și cu frații.

Și El se reîntoarce la Nazaret, în Galileea, la viața Sa cotidiană, fiind împlinit orice lucru după lege.

La Nazaret. Suntem obișnuiți să spunem că acolo se află ascunzătoarea (viața ascunsă a lui Isus). În realitate, Nazaret este marea revelație, dar despre Nazaret nu se spune nimic. Totuși se relatează că aici El crește, se întărește, se umple de înțelepciune și harul este cu El. Vi se pare puțin? În loc să slăbească, să se nenorocească, Isus se întărește și sporește în înțelepciune și grație. Este sensul vieții noastre, al vieții petrecute la Nazaret.

La Nazaret Isus a fost îmbrățișat, sărutat, primit. Aici a început să râdă, să plângă, să vorbească, să atingă, să vadă, să înțeleagă, să se joace… A învățat toate lucrurile vieții. A experimentat conflictele (pe care toți le avem) a gustat dificultățile vieții cotidiene, efortul, durerea, bucuriile, așteptările, dezamăgirile, trădările… și așa va fi întreaga Sa viață.

Isus a trăit la Nazaret tot ceea ce și noi trăim. Acești 30 de ani sunt o viață. Dacă El n-ar fi trăit aceste lucruri (pe care și noi le trăim zi de zi), viața noastră cotidiană nu ar avea sens. În schimb, tocmai această viață cotidiană este locul în care trăim înțelepciunea sau ignoranța; unde trăim ca fii ai Tatălui și frați ai altora, sau ca fiii diavolului, ai dezbinătorului, despărțiți de Tatăl, de alții și de sine. Deci este important acest cadru din Nazaret: aici se împlinește întreaga călătorie.

Acești 30 de ani mai mereu priviți ca fiind „viața ascunsă a lui Isus”, de fapt reprezintă un timp amplu – în special dacă noi considerăm durata aceasta ca medie a vieții în timpul lui Isus – o revelație… La Nazaret, Fiul lui Dumnezeu devine Fiu cotidian: trăiește și învață viața noastră de zi cu zi. Nu este un Dumnezeu numai al duminicii și al zilelor de sărbătoare. Ci este un Dumnezeu al muncii, al efortului, al odihnei…este viața noastră zilnică. Acum noi știm că Dumnezeu este prezent în cotidianul nostru. Și în acest climat zilnic trăim ca fii ai lui Dumnezeu.

Ce a făcut? A înviat creatura (umanitatea) în fiecare limită, experimentând și acceptând limita pe care toți o avem. Isus a acceptat „limita” Sa și a altora și a făcut din limită… locul comuniunii. Acesta este divinul!

Granița noastră este pentru noi locul dezbinării, locul în care ne certăm cu celălalt pentru a ne extinde, dorind să avem în mâinile noastre întreaga lume. Acest lucru este diabolic.

Tocmai prin trupul Său și prin viața Sa de zi cu zi (Nazaretul) Isus a înviat umanitatea noastră, trupul nostru. De aceea este „un Mântuitor” care ne ajută să ieșim din aiurelile atotputerniciei diferiților cristoși care circulă mereu, ajutându-ne să pricepem că mântuirea constă în a trăi viața obișnuită – adică limita, și nu aiureala de atotputernicie și de dominare peste alții – ca loc de comuniune și slujire, pentru a fi „în lucrurile Tatălui”, adică între frați.

Tocmai aici El „creștea și se întărea umplându-se de înțelepciune”. În zilele noastre, ne putem umple de nebunie, căci pruncii înțeleg totul: lăsați-i înaintea televizorului câteva ore pe zi și veți vedea de ce anume se umplu… de „o supremă inteligență”.

Isus se umplea de „grație, har”, atribut propriu lui Dumnezeu: gratuitatea, iubirea, frumusețea, bunătatea. Acest har era peste El.

Așa începe și se va încheia povestirea vieții lui Isus, în centrul acesteia fiind călătoria Sa la Ierusalim. Călătoria vieții noastre spre Dumnezeu se întâmplă în mijlocul cotidianului. Cadrul dorește să sublinieze acest lucru.

v. 42-43

⁴² Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. ⁴³ După ce s-au împlinit acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau

Avem călătoria, pelerinajul anual (sau de mai multe ori pe an) la Ierusalim pentru a aduce cultul în Templu. Mergeau nu numai adulții, ci și pruncii cu părinții, Isus ajungând acolo la vârsta de doisprezece ani. „Doisprezece” este anul înaintea celui de al „treisprezecelea”. La treisprezece ani, omul devine adult, nu mai este fiul părinților săi, ci este bar mitțava, fiul Cuvântului și al Poruncii, deoarece la 13 ani omul a învățat Cuvântul lui Dumnezeu, deci este fiul Tatălui și al fraților, adică al părinților săi. Deci este liber, adult și responsabil. La 13 ani, și nu la 50 de ani!

De ce? Și acesta este conceptul de libertate și responsabilitate. Este liber deoarece acum cunoaște adevărul că „Dumnezeu este Tatăl” și „ceilalți sunt frați”. Este „responsabil”, adică „abil/apt să răspundă” pentru că această cunoaștere l-a făcut capabil să răspundă Cuvântului prin viața sa (fapta sa) concretă. De aceea este adult.

Și Isus, cu un an înainte, deja întreprinde pelerinajul. Se grăbește…

Din acest pelerinaj, după ce s-au terminat zilele, ceilalți se reîntorc.

Este important pelerinajul… pentru că omul locuiește unde locuiesc dorințele sale. Și cine nu are dorințe… este mort. Dorința este prevestirea, îți indică ținta călătoriei și din această cauză întreaga viață a omului e o călătorie. Toate acestea ne spun că noi suntem departe de ceea ce dorim, deci suntem în exil. Ești acasă în dorințele tale. Deci viața este un drum, o călătorie spre împlinirea acestei dorințe. Nu este vorba de dorința unui salariu mai mare, de o mai mare putere sau prestigiu, ci este dorința după Dumnezeu, dorința după fața mea, care este fața Sa. Este dorința adevărului și autenticității de a se prezenta înaintea feței – a Templului – pentru a descoperi fața proprie, identitatea proprie.

De aceea, din exilați – pribegi – devenim pelerini, chiar dacă suntem vagabonzi sau turiști, inclusiv din punct de vedere spiritual. Deci suntem stresați, înfricați pentru că cine nu știe încotro să meargă se plictisește. Cea mai mică dificultate îl face să-și schimbe direcția, calea. Cine însă știe că trebuie să se întoarcă acasă și că trebuie să treacă pe acolo, trece, indiferent de obstacole.

Deci una este starea de spirit a pelerinului, a exilatului care se reîntoarce acasă, și alta starea de spirit a turistului sau a vagabondului. Pentru vagabond totul este egal, turistul trece așa… se plimbă puțin, din pură curiozitate, pentru a-și umple timpul. Însă viața este un pelerinaj! Viața este un a merge către adevărul nostru. Un adevăr care nu ne este dăruit total decât numai sub forma dorinței. Noi trebuie să împlinim adevărul ființei noastre în libertate. De aceea omul este liber. A renunța la dorință și la libertate – pentru a trăi într-o orbire sau blocaj stabil – înseamnă a renunța să fii om, a renunța la propriul adevăr care întotdeauna este viitor (privește viitorul, vine din viitor, se împlinește în viitor) și înseamnă a construi propria moarte, precum și a altora; înseamnă a înlocui dorința de viață și fericire cu posesia lucrurilor și a propriei vieți, care oricum le vom pierde în chip disperat, acestea fiind izvorul oricărei întristări și al oricărui rău.

Deci merg…

După ce s-au terminat zilele, toți se reîntorc. Isus nu se întoarce, ci „a rămas”, adică „a rezistat”, acest verb indicând persoana care se pune „sub”… ducând greutatea.

A rezistat la Ierusalim. Cine? Isus, adică „Fiul”. În greacă se folosește un cuvânt care înseamnă și „fiu”, și „serv”. Și cuvântul „a rezista” este specific „servului lui Jahvh” care rezistă răului lumii, jignirilor… „Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii”.

Isus a rezistat în acest pelerinaj, la Ierusalim. „Fără să știe părinții Săi”: nimeni nu înțelegea această rezistență. Mai mult, toți vor fi scandalizați de cele trei zile ale Sale la Ierusalim! Toți!

Simeon îi spusese Mariei: „O sabie va străpunge inima ta”. Iată sabia care-o străpunge deja, imediat după: „Faptul că Fiul rezistă la Ierusalim și ea nu știe”. Și ea L-a pierdut. Închipuiți-vă ce a simțit Maria: „Vai de mine, L-am pierdut pe Fiul lui Dumnezeu, încredințat mie! E vina mea”! Gândiți-vă cât a suferit…

Însă nu L-a pierdut. „Oare nu știați?”, va răspunde Isus.

Vagabondul nu știe. Poate nu se interesează unde merge, încotro trebuie să meargă. Pelerinul poate va avansa lent, pas cu pas, cu mult efort, dar se îndreaptă spre un țel, are o direcție, o țintă spre care tinde.

Vedem multă lume care – pentru a se menține în formă – aleargă prin parc. Poate că nu știe ce altceva să facă. Nu aceasta este viața. Poate că se pregătește să lucreze dur întreaga săptămână închipuindu-și că așa e viața, că este condamnată la „muncă și la scrâșnirea dinților”. Alergarea este necesară, dacă perspectiva ta de viață este aceasta…

v. 44-47

⁴⁴ Crezând însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. ⁴⁵ Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim, căutându-l. ⁴⁶ După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. ⁴⁷ Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui.

Nici părinții Săi nu înțeleg acest „a rezista al lui Isus”. Ei cred că Isus este pe cale cu alții. Dar El călătorește cu ceilalți până la Ierusalim și apoi rezistă. Nu se reîntoarce. În timp ce alții fac drumul dus-întors, El rezistă la Ierusalim. La fel cum vor gândi femeile că-L vor afla în mormânt. Nici în mormânt nu este împreună cu ceilalți morți. Isus mereu este altundeva.

Au călătorit „o zi”. Pentru toți călătoria este de „o zi”, cu o diferență de puține secunde… „acea zi”. Este călătoria zilei.

„Și-L caută”… după ce au terminat călătoria „zilei”. Și nu-L află. Va fi drama vinerii sfinte atunci când Îl caută și nu-L găsesc. Nu mai este. S-a terminat acea zi. S-a terminat ziua călătoriei și El a rezistat ca serv la Ierusalim, a luat asupra Sa păcatele noastre, între răufăcători. A fost judecat și condamnat. Mormântul lor a fost lângă al bogaților, deși El a fost cinstit, spune cântarea servului lui Jahvh. Moartea Sa va răscumpăra mulțimile. Însă, între timp ei Îl caută, nu înțeleg, și sunt întristați.

Conștiința acestei pierderi apare după o zi: nu ne dăm seama imediat că L-am pierdut pe Isus…

Isus se oprește la Ierusalim, șezând în templu, în mijlocul doctorilor, unde ascultă, întreabă și răspunde cu înțelepciune.

Ierusalimul este locul ascultării Cuvântului, al întrebărilor puse. Nu este suficient să asculți, ci trebuie să înțelegi și să știi răspunde înțelept.

Tot drumul Său va fi acel a ști să asculte, să întrebe și să răspundă înțelept cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Și El va fi Cuvântul perfect, împlinit la Ierusalim, unde va revela gloria… Și va „fi șezut” în glorie, tocmai la Ierusalim, pe cruce…

v. 48-50

⁴⁸ Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi”. ⁴⁹ El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” ⁵⁰ Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese.

De patru ori se repetă cuvântul „a căuta”. Îl căutau printre rudenii; s-au întors la Ierusalim pentru a-L căuta; „Fiule, îngrijorați te căutam!” „De ce mă căutați?” Avem această „căutare” a Domnului. „Ce căutați?” este întrebarea fundamentală care-ți arată cine ești. „Ești ceea ce cauți!„.

Se caută ceva ce nu există, dar nu știi unde se află și nici nu știi bine ce este, înainte de a descoperi. Noi căutăm mereu. Viața toată este o căutare.

Întrebarea este pusă de Maria, care-L numește „fiu”. „De ce ne-ai făcut nouă așa?”. Simion i-a spus „O sabie va străpunge inima ta”. Cea care a suportat mai multă durere și rezistența misiunii lui Isus a fost Maria. O mamă care-și pierde fiul, care este Fiul lui Dumnezeu, în acest fel… Nu este o durere mai mare, chiar dacă ar fi fost un fiu oarecare. Dar este Fiul lui Dumnezeu, și ea este maica. Maica Sa i-a spus: „Fiule”… „De ce?”.

Este misterul crucii, și Maria va fi prima care-l va suporta. Inițial nu-l înțelege, dar va fi prima care-l va accepta și înțelege. Deci înțelegerea misterului nu este ceva automat.

„Eu și tatăl tău, îngrijorați Te căutam”. „Îngrijorați”, este același cuvânt care exprimă starea de neliniște înaintea unei noi nașteri. Sunt durerile nașterii pe care Maria le va suferi lângă cruce când îl va genera, îl va accepta ca Fiu al lui Dumnezeu în plinătate, și nu doar ca fiu al ei.

Isus răspunde: „De ce mă căutați?”. Tu, mamă, mă numeai fiu, apoi imediat ai vorbit despre tine și despre tata… „Nu știați că Eu trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?”.

„Nu știați”… Se pare că Isus se miră, dar în realitate nu trebuie să ne mirăm. Este marele mister care „trebuie”. Cuvântul „trebuie”, în greacă, nu indică o necesitate morală „trebuie să faci aceasta”, deoarece necesitățile morale sunt cele pe care le încălcăm cu ușurință, nici o necesitate metafizică, ci o necesitate fizică, spre exemplu „trebuie ca apa să ude, dacă nu, ea nu este apă”. Și se aplică în Evanghelie numai patimii lui Isus.

„Trebuie” ca Dumnezeu – care este Iubire – să se întâlnească cu persoana iubită. Și deoarece persoana iubită este departe de Dumnezeu, abandonată de El, este moartă pe cruce în blestem… „Trebuie ca Dumnezeu să fie acolo”. Cum îi spune lui Zaheu: „Trebuie să mă opresc în casa ta”. „Trebuie ca Fiul omului să fie dat pe mâna oamenilor…”. Aceasta este singura necesitate a libertății lui Dumnezeu-Iubire.

Și ce trebuie? Pentru că sunt Fiul, trebuie „să fiu în lucrurile”, în toate cele care-L interesează pe Tatăl Meu. Ce-L interesează pe Tatăl? Îl interesează fiii. Dacă nu, nu este tată! Isus, care este primul Fiu, întâiul născut, se interesează de lucrurile Tatălui, adică de toți ceilalți frați ai Săi, fără să piardă vreunul. Acesta va fi sensul călătoriei Sale la Ierusalim: a fi solidar cu frații în orice rău, în orice blestem, pentru ca și cel mai îndepărtat de toți să primească apropierea de Dumnezeu și să cunoască solidaritatea Sa. Acestea sunt „lucrurile Tatălui”. De fapt, la urmă, Isus se va afla între doi răufăcători – sunt lucrurile Tatălui – și toți ceilalți care-L pun pe cruce. Inclusiv Maria și ucenicii din jur care suferă, pătrund în acest mare mister, adică în „lucrurile Tatălui”, adică în victoria asupra răului.

Centrul Evangheliei, după cum va explica Isus-înviat, va fi acest „trebuie” să mă ocup de lucrurile Tatălui, adică misterul crucii.

„Ei nu au înțeles Cuvântul pe care li l-a spus lor”. Isus, în a doua parte a Evangheliei, după ce le-a explicat bine totul discipolilor și le-a zis ce va face la Ierusalim, constată că discipolii nu au înțeles ceea ce Domnul le spusese. Ei nu au priceput „nimic”, deoarece Cuvântul le era ascuns. Însă au înțeles ceva: să nu-L întrebe nimic pe Isus, deoarece Petru, care a intervenit prima oară, a primit de la Isus răspunsul „satană”.

Apoi, timp de nouă capitole, Isus se dedică numai discipolilor, explicându-le misiunea Sa la Ierusalim. La sfârșitul explicațiilor, Isus repetă vestirea patimii; se pare că discipolii nu au înțeles din toate acestea „niciun cuvânt”. Mai întâi se spune că discursul lui Isus era „voalat”, acum se spune că este „ascuns”, adică mai mult decât voalat, deci, îngropat. Și apoi urmează minunea cu orbul.

Este marele mister care ne este prezentat la începutul pericopei: modul în care Fiul se interesează de lucrurile Tatălui, adică merge către frați. Este misterul crucii, pentru că acolo ne întâlnește și ne mântuiește.

„Nu înțelege”… Face parte din Evanghelie și inclusiv Maria și Iosif nu au înțeles, ci s-au mirat. Acest sentiment al mirării – deși se naște din necunoaștere – este premisa unei experiențe care urmează după. Suntem conduși puțin câte puțin să ne dăm seama, să înțelegem, să experimentăm.

Maria vorbește despre relația ei și a lui Iosif cu Isus, în timp ce Isus mută atenția spre ceea ce se întâmplă între El și Tatăl și între El și toți frații Lui. Este ca și cum ar spune: interesul este altundeva, și nu în relația Lui cu Iosif și Maria.

v. 51-52

⁵¹ Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate acestea în inima ei. ⁵² Isus creştea în înţelepciune, statură şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Au pornit de la Nazaret, loc în care se vorbea despre înțelepciune, acum se întorc la Nazaret. În centru avem acest mare mister care ne uimește: Isus care ascultă, întreabă și răspunde cu înțelepciune Cuvântului. Toți se miră și niciunul nu înțelege – inclusiv Maria și Iosif – înțelepciunea Celui care știe să „reziste” înaintea Tatălui și știe să trăiască cu frații în cotidian, în mod nou.

Iată de ce avem această reîntoarcere la Nazaret afirmându-se că era subordonat, nu un rebel, unul care a fugit de acasă. Trebuia să fie așa.

E minunat ceea ce se relatează despre Maria: „păstra toate cuvintele în inima ei”. În scena cu păstorii se spune „confruntându-le în inima ei (sin-ballo, făcea simbolul)”. În acest text se afirmă că „le păstra”, dar se folosește un alt cuvânt, pentru că ceea ce tu nu înțelegi, nu numai că păstrezi (în general noi, ceea ce nu înțelegem, aruncăm), ci ceea ce nu înțelegi reprezintă lucrul principal al vieții. Lucrurile pe care le înțeleg sunt cele pe care deja le știu și mă pot lipsi de ele. Ceea ce mă interesează este ceea ce încă nu am înțeles, și înțelegând, voi pricepe ceva în plus.

Maria nu păstra lucrurile înțelese, și nu le arunca pe cele neînțelese. Cele neînțelese le păstra (dia terein, adică le păstra de-a lungul timpului) cu perseveranță. Lucrurile neînțelese trebuie să le conservi pentru mult timp și să le păstrezi ca fiind comoara principală, căci va veni vremea în care le vei înțelege.

„Toate cuvintele”, nu doar unele.

Apoi se repetă că Isus creștea în înțelepciune. Este „înțelepciunea” pe care a arătat-o la Ierusalim rezistând, stând în lucrurile Tatălui. Acea înțelepciune o aplică în viața cotidiană. Astfel crește „în etate”. Este posibil să nu creștem și mai mereu mergem înapoi, regresând, până când devenim ca pruncii, dar nu în sens evanghelic.

Isus creștea „în har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”. Este tot programul vieții lui Isus. Și 30 de ani va trăi așa. Isus crește în acea înțelepciune a fiului serv care rezistă la Ierusalim, ocupându-se de lucrurile Tatălui.

Urcă la Ierusalim și apoi coboară la Nazaret, adică în viața cotidiană.

Cum se crește în har, în grație?

Cuvântul grație, har – în NT – sintetizează atributele lui Dumnezeu: frumusețe, bunătate, gratuitate, dar… Sensul vieții noastre este acela de a crește în toate aceste atribute divine care alcătuiesc esența lui Dumnezeu. Altfel, în loc să creștem, descreștem. Și există pericolul unei vieți tot mai nenorocite (lipsite de har).