Luca 21,5-7

Nu va rămâne piatră peste piatră

Sfârșitul Templului, locul prezenței lui Dumnezeu și temelia vieții, este simbolul sfârșitului lumii. Noi vrem să știm când va veni sfârșitul și care vor fi semnele. Ca și cum, prevăzând sfârșitul, am putea face ceva pentru a-l evita. Tot ceea ce Isus spune despre viitor sunt știrile din fiecare zi. În loc să ne speriem, suntem invitați să trăim răul, mereu prezent, cu Isus și ca Isus, vestind o iubire mai puternică decât orice rău.

Pe crucea lui Isus se sfârșește atât Templul, cât și lumea veche: vedem adevăratul Dumnezeu și se naște omul nou, după chipul Său

În ultima cateheză am notat că „văduva” marchează încheierea vieții publice a lui Isus. După puține zile Isus va pleca și ne lasă această văduvă, care aruncă tot ceea ce are în Templu (doi bani), ca fiind învățătorul definitiv, noul cărturar al Noului Testament.

Imediat după acest episod, în Evanghelie se va vorbi despre Templul care va fi distrus. Apoi se va descrie moartea și învierea lui Isus.

Odată cu acest text intrăm în inima Evangheliei, în misterul morții și al învierii lui Isus: întreaga Evanghelie este un drum, o introducere la acest mister…

Acum vom expune începutul discursului escatologic: în cap. 21 se folosește un limbaj apocaliptic, descriindu-se sfârșitul lumii.

Acest capitol este așezat mai înainte de cap. 22-23. Sfârșitul lumii deja a avut loc în cap. 22-23, în moartea lui Isus. În învierea lui Isus deja s-a sfârșit lumea veche și a început lumea nouă.

Fapt pentru care în cap. 21 ni se oferă cheia interpretării istoriei la lumina misterului lui Isus. De aceea, când vorbim despre discursul escatologic sau apocaliptic („apocalissi” nu înseamnă ceva catastrofic, ci indică ceva revelator: îți înlătură voalul și tu vezi realitatea). Așadar, cel apocaliptic este un discurs care ne arată realitatea istoriei într-o lumină nouă – nu catastrofică, deoarece pentru viziunea catastrofică ar fi suficiente știrile din mass-media – cu un „ochi” diferit…

„Catastrofic” în sens originar înseamnă că îndoi în sens opus ceea ce era strâmb, fapt pentru care îl îndrepți…

Tot discursul despre sfârșitul lumii este un discurs de încredere și de speranță… Care nu-i sfârșitul, ci scopul.

Aceasta este marea problemă a omului: dacă suntem rânduiți sfârșitului, înseamnă că totul se termină. Dar atunci, de ce trăim?

Sau viața are un scop? Suntem pelerini, în drum spre… Și vrem să atingem ținta.

Dacă ținta este nimicul și trăim pentru a sfârși în nimic, este limpede că trăim în mod disperat, și ne facem numai rău…

Numai dacă scopul nostru este pozitiv, putem străbate și un drum…

Să ne ajute Domnul să pătrundem în acest mister: să avem ochi noi pentru a vedea realitatea…

Având ochi noi, trăim în realitate. Libertatea pe care noi o avem nu ne este dată să schimbăm realitatea. Realitatea este ceea ce este, este la fel pentru toți… Însă dacă o privim cu ochi noi, cu ochii încrederii, schimbăm realitatea, pentru că dacă avem încredere, ne implicăm; dacă ne încredem în bine, ne implicăm în vederea realizării binelui; și astfel, construim o lume pozitivă, cu sens, în iubire. Construim deja acum viața veșnică…

Dacă trăim cu neîncredere, ne este frică, ne blocăm, ne închidem în egoism, începem să facem multe prostii, pentru că egoismul înseamnă să posedăm totul, pentru a ne asigura lucrurile, începem să facem răul, devastăm lumea, construim iadul pe acest pământ…

Discursul escatologic și apocaliptic ne revelează sensul istoriei astfel încât să-l putem trăi deja acum. Căci libertatea noastră nu constă în a schimba istoria, ci în a o citi în mod diferit. Apoi, așa cum o interpretăm, așa o și realizăm.

Nouă ne lipsesc „ochii noi” pentru a citi istoria…

Acest capitol vrea să ne dea ochi noi pentru a citi istoria.

Luca este atât de îngrijorat de sensul istoriei (el este teologul istoriei mântuirii) încât face patru discursuri escatologice în Evanghelia sa, adică el cunoaște patru sfârșituri (scopuri) ale lumii.

„Escaton” înseamnă sfârșit. „Logico” înseamnă cuvânt… Așadar, avem „Cuvântul despre sfârșit”, despre sfârșitul, sau despre scopul lumii.

Apocaliptic înseamnă revelator…

Însă noi, prin apocaliptic înțelegem ceva dezastruos, ceva paradoxal… Pentru că avem „ochii întunecați”. Dar nu este așa…

Avem patru discursuri escatologice. Cel dintâi va fi despre moartea și învierea lui Isus, loc în care s-a sfârșit lumea veche; se rupe catapeteasma Templului; moare acel dumnezeu despre care noi credem că este dumnezeu, dar care niciodată n-a existat; și se naște omul nou pe pământ, care este Fiul lui Dumnezeu, care știe să iubească și să trăiască în Împărăție, loc în care moartea nu-i moarte, ci a ști să-ți dai viața… Fapt care este cu totul altceva…

Ceea ce I s-a întâmplat lui Isus în viața Sa, este ceea ce noi celebrăm zi de zi în Euharistie: așadar, există o escatologie cotidiană, adică trăim deja astăzi valoarea definitivă. Când un om trăiește, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru darurile Sale și le împarte cu frații, trăiește deja acum – trăind ca fiu și frate – viața escatologică, adică viața care are valoare definitivă. Dacă nu, își risipește viața. Așadar există o escatologie cotidiană.

Apoi există o escatologie personală: cum se încheie istoria mea? Cu moartea? Nu! Pentru că moartea mea va fi ca moartea lui Cristos, adică în comuniune cu Tatăl și cu frații. Așadar, istoria mea mică are un scop pozitiv, la fel ca acela al lui Isus.

Dar, lumea (universul, marea istorie) cum se va sfârși? Tot pe Isus Îl va urma!

În cap. 21 discursul este despre marea istorie. De fapt, istoria fiecărei zile, istoria acelei zile care este viața mea, și istoria acelei unice zile, care este ziua întregului cosmos… Apoi pentru Dumnezeu și istoria întregii lumi este o zi… Cheia interpretativă a tuturor acestor zile este misterul răului care este învins de iubirea prin credință, și al vieții care învinge moartea.

Dacă nu știm pentru ce suntem pe lume, ce sens are viața noastră, pentru ce trăim? Trăim ca perdanți?

Discursul vrea să fie apocaliptic, adică să ne reveleze motivul pentru care trăim pe lume, și felul în care trebuie să trăim în această lume.

Se citește Lc. 21, 5-7

5 Iar unora, care vorbeau despre templu că este ornat cu pietre frumoase și daruri votive, le-a spus: 6 „Cât despre lucrurile acestea pe care le admirați, vor veni zile în care nu va rămâne piatră peste piatră care să nu fie dărâmată”. 7 Ei l-au întrebat: „Învățătorule, când vor fi acestea și care va fi semnul că ele se vor întâmpla?”

Aceste versete sunt „ramele” care ne permit să pătrundem în discursul escatologic…

Isus vorbește despre distrugerea Templului. Ascultându-L, ucenicii se întreabă: „Dacă se distruge Templul – care reprezintă prezența lui Dumnezeu între noi – se sfârșește lumea?”…

Acest text este o introducere la discursul despre sfârșitul lumii despre care vom vorbi în catehezele următoare…

Ne vom opri numai asupra acestor versete, pentru că este important să înțelegem ce înseamnă „Templul”…

Din punctul de vedere formal al Evangheliei, acest discurs este foarte important, deoarece Evanghelia lui Ioan ne prezintă la început: Nunta din Cana și, imediat „după”, ni-L arată pe Isus care intră cu biciul în Templu, pentru a ne vesti un lucru simplu: că Dumnezeu nu locuiește în Templu, în lege, ci Dumnezeu locuiește în iubire, în vin, în căsătorie. Așadar, Isus a venit să distrugă Templul, adică imaginea noastră falsă despre Dumnezeu și despre om, pentru a ne ajuta să înțelegem că Dumnezeu este diferit de Cel pe care șarpele i l-a sugerat Evei, cum că Dumnezeu ar fi lege, interzicere, obligație, prescriere, datorie, judecată, osândire… Pentru că legea osândește…

Ioan așază acest discurs la început…

Luca așază începutul Evangheliei sale în Templu, dar și finalul ei tot în Templu; iar în mijloc avem drumul lui Isus la Ierusalim, pentru a intra în Templu. Și, în sfârșit, El intră în Templu, tot cu biciul… Iar pe cruce vom vedea care este Noul Templu: se rupe Catapeteasma Templului. Și este „distrus” acel dumnezeu pe care noi ni-l închipuiam și, în sfârșit, descoperim cine este Dumnezeu și cine este omul.

La fel sunt structurate toate Evangheliile…

Primele cuvinte în Evanghelia după Marcu, după titlu sunt: „Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feței Tale, care va pregăti calea Ta” (Mc. 1, 2); este un citat din Maleahi 3 care vorbește despre sfârșitul lumii: când Dumnezeu va intra în Templul Său și va distruge Templul, pentru că Dumnezeu nu-i Cel care locuiește în Templu.

Să analizăm versetele noastre, subliniind cuvintele pe care le vom găsi în întreaga Pătimire a lui Isus.

v. 5a

5 Iar unora, care vorbeau despre templu

Se vorbește despre Templu… Isus avea înaintea Lui Templul construit de Irod cel Mare, început în anul 24 î.e.n. și terminat în anul 60 e.n., folosind 100.000 de muncitori și 1.000 de preoți care finisau în locurile interne cele mai sacre. Era un Templu măreț…

În anul 70 e.n., Templul a fost distrus de Împăratul Tit, numit „bucuria omenirii” căci era foarte bun… El a distrus Templul, lăsând numai zidul plângerii, pentru a exprima cât de bine știu distruge romanii și a le transmite un mesaj clar: „Nu vă răsculați!”…

Așadar, înaintea lor aveau acest Templu…

Israel are un raport ciudat cu Templul…

Templul e numit „locul” (amacum, în limba ebraică), este locul prin excelență. Toate celelalte sunt „non-locul” și numai cu referire la Templu devin „un loc”.

Templul este „locul”. Cuvântul „loc” este important pentru că primul cuvânt adresat de Dumnezeu lui Adam a fost: „Unde ești?” În ce loc ești? Noi suntem definiți de locul în care ne aflăm…

Este adevărat că trăim și-n timp, dar timpul nu-l putem defini: ne-am născut în această epocă și trăim în acest timp (moment). „După” nu știm dacă vom mai trăi. Iar mai înainte nu existam…

Însă „locul” depinde de noi și este lăsat libertății noastre de a-l alege…

Ce loc căutăm noi?

Toată viața noastră constă în a căuta locul, locul în care să fim primiți, să putem trăi, să avem relații pozitive… Adevăratul loc al omului este cel în care este iubit… Unde nu-i iubit, omul nu poate trăi, se află într-un „non-loc”.

Din această cauză Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Unde ești? De ce ai fugit de Mine?… Pentru că locul tău sunt EU”… Locul lui Dumnezeu este omul, pentru că așteaptă să fie iubit de om.

În fond, Templul nu era necesar…

Dumnezeu se mulțumea cu ceva simbolic – un cort – și călătorea cu poporul Său; apoi au construit Templul în care, în locul idolului era „nimicul”, căci în Sfânta Sfintelor nu era nimic: exista prezența, adică absența; Cel spre care ne îndreptăm, pentru că Dumnezeu este Cel care primește.

Apoi David a vrut să construiască Templul…

Oricum, Templul este comun tuturor religiilor…

Templul înseamnă „centrul”, ceva care este exclus din (diferit de) tot restul și tot restul se raportează la Templu. Templul este locul sacru (separat) și tot restul (profanul) stă înaintea lui…

La urma urmei, Templul este locul care rânduiește (organizează) calendarul, munca, sărbătorile, este locul în care se află legea, valoarea absolută: este centrul vieții.

În trecut în centru era Domul. În zilele noastre adevăratul centru al vieții este bursa și moda

Cu alte cuvinte, omul niciodată nu este ateu, ci mereu are nevoie de un absolut, pentru că este relație, este relativ…

Care este templul nostru? Care este centrul vieții mele? Este problema fundamentală pe care toți o avem… Care este locul în jurul căruia organizăm tot restul?

Noi riscăm să muncim chiar și 12 ore pe zi, pentru a ne odihni 12 ore ca să ne încărcăm bateriile, ca să putem munci din nou… Templul nostru este munca pentru care ne sacrificăm viața: o venerăm cu cult direct 12 ore și cu cult indirect celelalte 12 ore pe zi…

Fiecare persoană și fiecare epocă are idolii ei: ar fi bine să-i descoperim…

Mai înainte, Templul nostru era bunăstarea, dar acum care este? Consumismul… Mai înainte Templul reprezenta ideologiile, iar apoi, tehnica despre care am crezut că ne va ajuta să producem și ne va elibera de muncă… Dar ne-am dat seama că muncim tot mai mult…

Fiecare epocă are idolii ei în jurul cărora își organizează viața: care sunt idolii noștri? Pentru că idolul îmi ia viața; însă Dumnezeu ne dă viața, căci ne-o organizează în modul de a ne lăsa liberi… Pentru că Templul va fi distrus…

v. 5b

5 că este ornat cu pietre frumoase și daruri votive, le-a spus:

Că este împodobit cu pietre frumoase și cu podoabe

Acest Templu este frumos. Iar omului îi plac lucrurile frumoase… Și „rodul din pomul oprit” părea frumos, bun și de dorit… Pentru că omul a fost creat pentru ceea ce este frumos…

„Frumos” poate fi și „bun”, dar frumosul are o valoare mai mare, adică are gustul (plăcerea) binelui, motiv pentru care dorești frumosul.

„Aceste pietre frumoase”…

Dar acest „frumos, bun, de dorit” conține și o ambiguitate teribilă… Întotdeauna noi facem răul, pentru că ni se pare frumos, bun, de dorit. Dar apoi ne dăm seama că nu este frumos, bun, de dorit…

Apoi „frumos, bun, de dorit” sunt și însușirile idolului. În somn, Nabucodonosor a văzut o statuie mare, frumoasă și teribilă… Această statuie este imaginea idolului. Altfel spus, noi credem că Dumnezeu este ceva mare, puternic, fascinant, dar și teribil, pentru că El are întreaga putere, iar noi suntem „praf” înaintea Lui… Această imagine despre Dumnezeu este idolul, este satanică…

Pentru că Dumnezeu este mic; nu are la mână pe nimeni, ci este slujitorul tuturor.

Isus spune despre Sine: „Eu sunt Fiul omului”…

„Fiul omului” înseamnă două lucruri… Fiul omului (în limba ebraică, om înseamnă și femeie, căci nev înseamnă pământ… Este cel mai mare numitorul comun al fiecăruia: fiecare este fiu al omului). Așadar, ceea ce toate persoanele au, chiar și ultimul dintre cerșetori, este calitatea de fiu al omului.

Cel care crede că este împărat, sau papă, sau principe, de fapt și el este „un fiu al omului”. Dacă nu recunoaște că este fiu al omului, nu este om, ci animal, este fiară…

Titlul cu care Isus Se definește este: Fiul omului…

În același timp, Fiul omului este și figura cea mai importantă din Biblie, pentru că va fi Cel care va judeca lumea, adică Dumnezeu.

Iar la urmă, Isus spune: „Ceea ce ați făcut celui din urmă dintre oameni – fiului omului redus la ultimul stare, nivel – Mie Mi-ați făcut”… Dumnezeu Se identifică cu cei din urmă…

Așadar, toate aceste sugestii frumoase sunt și ambigue: pot fi semne ale puterii, ale stăpânirii, sau semne ale iubirii și ale fraternității… Este just să construim biserici frumoase, dar problema este alta: Dumnezeu nu locuiește într-o casă de piatră, ci El locuiește acolo unde este iubit, pentru că este Iubire.

Vom vedea că adevăratul Templu suntem noi!

Așadar, este inutil să construim temple (biserici) în mod excesiv (fără rost)… Noi trebuie să construim adevăratul TEMPLU, care este comunitatea, fraternitatea… Din această cauză Isus a intrat în Templu cu biciul, trei zile mai înainte… A intrat cu biciul pentru a distruge acel Templu, care este locul prestigiului omului asupra oamenilor; un prestigiu care îl proiectează asupra lui Dumnezeu și care-i folosește ca justificare pentru toate nedreptățile sale… Pentru că noi vrem să fim ca acel Dumnezeu pe care ni-l imaginăm: dacă este un Dumnezeu mare, bogat, puternic, noi vrem să fim ca El și astfel facem tot răul din lume… Însă dacă Dumnezeu este bun, milostiv, iubitor, făcându-Se slujitor al oamenilor, ultimul dintre toți, dorind să-i mântuiască pe toți, își dă viața pentru noi… Situația se schimbă…

Așadar, este importantă distrugerea Templului și este esențial să nu ne lăsăm înșelați de frumusețea darurilor aruncate în „vistieria Templului”, în care văduva a pus cei „doi bani”… Dar acești doi bani au o altă semnificație: ea își dă viața. Adevăratul dar constă în faptul dacă știm să ne dăruim viața, așa cum Dumnezeu Își dăruiește viața…

v. 6

6 „Cât despre lucrurile acestea pe care le admirați, vor veni zile în care nu va rămâne piatră peste piatră care să nu fie dărâmată”.

Vorbește Isus. Apoi Isus va fi condamnat din cauza acestor cuvinte…

Din acest Templu „nu va rămâne piatră peste piatră”… Nu doar din Templul material, ci din toate imaginile voastre false despre Dumnezeu și despre viață nu va rămâne piatră peste piatră…

Noi, creștinii, nu înțelegem suficient de bine, că Isus a fost acuzat și condamnat din cauza acestor cuvinte, pentru că prezenta o imagine despre Dumnezeu, pe care niciunul n-o accepta: cea a Fiului omului.

Să ținem cont că în „Templu” este în joc întreaga lume a valorilor… În Templu locuiește Dumnezeu, valoarea supremă; în Templu stă legea, se organizează viața. Iar regele, care are puterea, ce fel de putere are? Cea de a veghea la respectarea legii, nu de a o schimba! Iar profetul ce face? Îl mustră (îl dojenește) pe regele care nu respectă legea…

În jurul Templului se organizează toate instituțiile: templul, legea, regele și profeția (Cuvântul)…

Prin moartea lui Isus este distrus Templul. Se va rupe catapeteasma Templului și va rezulta „theoria”, ne spune Evanghelia. Acesta este singurul loc în care se folosește acest cuvânt în Noul Testament. „Theoria” înseamnă spectacol dar și vederea lui Dumnezeu… Altfel spus, pe cruce noi vedem cine este Dumnezeu: este acel om; în trupul Său Îl cunoaștem pe Dumnezeu…

În următoarele cateheze vom trata marea revelație a lui Dumnezeu, care ni Se arată așa cum este… Și, astfel, distruge fiecare imagine falsă despre Dumnezeu și fiecare lege pe care o avem: pentru că legea separă, discriminează, judecă, osândește… Iar El nu judecă, nu discriminează nu osândește pe nimeni… Legea Sa este comuniunea, mila și iubirea, adică este cu totul altceva…

Tot la fel, regalitatea Sa, puterea Sa, stăpânirea Sa se va realiza pe cruce, când Își dă viața pentru toți…

Regalitatea Sa constă în a sluji (libertatea Sa înseamnă a sluji) nu a stăpâni. A stăpâni exprimă subjugare, egoism…

Așadar, și conceptul de „rege”, de „om” se destramă. Noi credem că omul împlinit este cel care stă deasupra altora (care-și sprijină picioarele pe capetele altora). Însă acela care îi calcă în picioare pe alții este un neom …

Omul adevărat este cel care este egal cu Dumnezeu, iar Dumnezeu cine este? Este slujitorul fraților, al tuturor!

Și profeția intră în criză, pentru că după crucea lui Isus nu mai există nicio profeție: deja s-a spus totul în crucea lui Isus! Ne rămâne numai să înțelegem misterul crucii…

Unde este noul Templu? Noul Templu este trupul Fiului omului și al fiecărui fiu al omului, începând de la cei din urmă: „Ceea ce ați făcut celor din urmă, Mie Mi-ați făcut”… Isus se identifică cu cei din urmă… Ultimul este puternic: este trup din Trupul lui Isus…

Isus îi spune samaritenei că pe Dumnezeu Îl vom adora „în Spirit și în adevăr”. „Spiritul” este iubirea, viața; iar „adevărul vieții” este că suntem fii și frați. Așa Îl adorăm pe Dumnezeu, în realitatea de fii și de frați!

Unde locuiește Dumnezeu? În noi, dacă primim iubirea Lui și-L iubim! Noi suntem adevăratul Templu al lui Dumnezeu: „Nu știți că sunteți templul Spiritului Sfânt?” (1Cor. 6, 19)…

Pricepem care este adevăratul Templu?

A fost distrus acel Templu de piatră din Ierusalim și s-a născut Noul Templu, care este trupul omului: fiecare om este Templu, iar prezența lui Dumnezeu este în fiecare dintre noi și în cel de lângă noi!

Iar dacă în celălalt Îl recunosc pe Dumnezeu, înseamnă că și eu am spiritul lui Dumnezeu, care-i recunoaște pe alții frați și fii ai lui Dumnezeu și, astfel, sunt Templu al Spiritului…

Acesta este adevăratul Templu, despre care sf. Petru vorbește în una dintre scrisorile sale: Templul construit nu din material, ci din „pietre vii”, care sunteți voi!

Templu făcut din „pietre vii”: fiecare dintre noi este o piatră, deci trebuie să stăm împreună…

Pietrele nu sunt ca bolțarii, cărămizile… Cărămizile sunt prefabricate având aceleași însușiri (măsură, culoare). Însă pietrele sunt diferite: au mărimi diferite, au culori diferite, nu au aceeași măsură, și trebuie sculptate (finisate) pentru a putea fi puse împreună… Și fiecare este ea însăși, dar împreună cu celelalte, construiește casa…

Noi, uniți cu piatra aruncată (care este Isus, care este prima piatră)… uniți cu El, fiecare așa cum este, intrând în comuniune cu alții, cu identitatea și cu diversitatea fiecăruia, construim/constituim adevăratul Templu, care este umanitatea alcătuită din persoane care se consideră frați, fiecare primindu-l pe celălalt și fiecare fiind casa celuilalt… Și așa se naște cu adevărat Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, lumea nouă. Acesta este Noul Templu!

Vizavi de Templu putem face unele considerații despre creștinism și ateism…

Primii creștini erau osândiți, ca fiind atei, căci ei nu credeau în acel dumnezeu în care credeau toți: în Dumnezeul patriei și al familiei, ai cărui fii suntem…

Isus a fost ucis, fiind acuzat de hulă, căci pentru Isus Templul este omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Iar dacă omul îi iubește pe Dumnezeu și pe aproapele (pe Tatăl și pe frați), este cu adevărat fiu al lui Dumnezeu…

De ce avem un ateism creștin în zilele noastre, dacă creștinii ar trebui să-L iubească pe Dumnezeu, dar și pe aproapele? Pentru că, cu multă probabilitate, noi mărturisim opusul învățăturii Evangheliei, așa cum notează Pavel, citându-l pe Isaia: „Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri” (Rm. 2, 24)…

Dacă noi prezentăm un Dumnezeu puternic și stăpânitor peste alții: „Dumnezeul meu e mai tare decât al tău”… Și apoi începem să luptăm unii împotriva altora, pornim războaiele… Și atunci când câștigăm îi subjugăm pe alții… Ce Dumnezeu vestim? Pentru că un asemenea dumnezeu este Satana…

În cea de a doua ispită Satana Îi spune lui Isus: „Toate împărățiile pământului sunt ale mele, iar eu le dau cui vreau”. Isus nu-l contestă… Și continuă: „Dacă mă adori, dacă mi te închini, toate Ți le dau”… Mereu căutăm să avem toate împărățiile, dar din fericire nu reușim…

Pricepem că există o ambiguitate a creștinismului, care nu pricepe valoarea laturii umane a Fiului omului, care nu pune în centru crucea lui Isus, trupul Său, umanitatea Sa: „În El locuiește trupește întreaga plinătate a dumnezeirii. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci trupul lui Isus ni-L revelează”…

În acest loc iese la iveală un discurs despre o nouă considerare/etichetare a omului: tot ceea ce este uman este divin, unica imagine a lui Dumnezeu este omul adevărat. Tot ceea ce putem cunoaște despre Dumnezeu, îl cunoaștem în om, dacă omul trăiește în adevăr și în iubire.

Și tot ceea ce este neuman – adică împotriva omului – este împotriva lui Dumnezeu…

Dumnezeu nu are nevoie să fie apărat. Dacă ar avea nevoie să fie apărat, să crape!

Există unele instituții care fac cruciade pentru a-L apăra pe Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu ar avea nevoie să fie apărat… Dar oare este atât de slab Dumnezeu, încât are nevoie de ajutorul nostru? Oare Dumnezeu trebuie apărat cu armele, cu puterea?

Dumnezeu trebuie mărturisit cu ajutorul iubirii, pentru că El este Iubire. Și iubirea este singura armă a creștinismului!

Tocmai din cauza noastră este blestemat numele lui Dumnezeu și întârzie să vină pe pământ Împărăția Lui… Evanghelia este scrisă pentru noi, ca să învățăm să-L vestim pe Dumnezeu.

Este incredibil cât de mult Dumnezeu respectă omul… Și cât de puțin respectă religiile omul, căci îl jertfesc pe om lui Dumnezeu… În creștinism Dumnezeu se jertfește pentru om, nu omul pentru Dumnezeu! Nu pentru că Dumnezeu ar vrea să se jertfească, ci pentru că noi L-am ucis… Tocmai imaginea noastră falsă despre Dumnezeu vrea jertfe… Însă Dumnezeu nu vrea jertfe și arderi de tot, ci vrea milă, iubire, iertare, dreptate…

În adâncul sufletului nostru avem o sacralitate care este de fapt ateismul nostru profund: inventăm idolii noștri, îi tămâiem și trăim în dubiile și-n strălucirile noastre, în loc să trăim urmând revelația… Nimic nu exclude Dumnezeu din noi, căci singurul Său chip este omul care trăiește ca fiu și frate al tuturor…

Există o aureolă a sacralității peste tot, căci dacă nu, nu funcționează: dacă tu vrei să câștigi bani, întemeiază o religie prin care să le garantezi mântuirea… (Există secte peste tot… și mereu prosperă).

Însă nu există nimic sacru, căci totul este sacru!

„Sacru” înseamnă și diferit…

Totul este sacru pentru că prezența lui Dumnezeu cuprinde (se revarsă peste) orice creatură, în special omul. Iar față de omul cel mai îndepărtat de Dumnezeu (întemnițatul, înfometatul, dezbrăcatul), Dumnezeu este mai aproape… „Ceea ce ați făcut unora dintre aceștia mai mici, Mie Mi-ați făcut”…

Ceea ce le facem lor, nu-i mântuiește pe ei, ci pe noi, mântuiește umanitatea noastră. Este singurul lucru pe care-l vrea Dumnezeu de la noi…

Este important să încadrăm acest discurs pe care Isus îl va ține, interpretând istoria la lumina distrugerii Templului și a tuturor valorilor pe care noi le credeam absolute, divine, imutabile… Pentru că adevărata valoare este alta: este omul, este Fiul omului! Așa cum vom vedea…

v. 7

7 Ei l-au întrebat: „Învățătorule, când vor fi acestea și care va fi semnul că ele se vor întâmpla?”

Ucenicii Îl întreabă… Ei au înțeles că sfârșitul Templului este sfârșitul lumii… Și apoi va veni Împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare, Îl întreabă: „Când oare, vor fi acestea? Și care este semnul când au să fie acestea?”

Când vine sfârșitul lumii?

Nu vă îngrijorați, căci vine în fiecare moment… Iar momentul este cel definitiv!

În zilele noastre trăim în societatea punctuală, care nu are viitor: este adevărat, pentru că tot viitorul este prezent.

Cum trăiești acest moment? Trăiești în acest moment valoarea definitivă ca fiind iubire față de Tatăl și de frați? Dacă, „da”, înseamnă că deja s-a sfârșit Templul vechi și deja trăiești în Viață. Dacă nu, distrugi Templul și-i ucizi pe alții.

Și care este semnul? În următoarea cateheză vom vedea că „semnul” constă în toate acele lucruri care se întâmplă în fiecare zi și sunt relatate în ziare… Nu trebuie să mergem să căutăm lucruri ciudate…

Ne va ajuta să citim – la lumina distrugerii Templului, a morții și învierii lui Isus – toate lucrurile zilnice care ni se întâmplă, dar ca fiind loc al speranței, al privegherii și al responsabilității, nu al fricii și al fatalității.

Texte utile:

  • Dan. 2, 27-45;
  • Lc. 12, 35-48; 17,20-18,8; 21, 5; 23

Întrebări:

  • De ce toate sectele terorizează cu frica sfârșitului lumii, în loc să cheme omul la responsabilitatea de a trăi prezentul în iubire și în dreptate, care înseamnă deja lumea nouă și mântuită?
  • Fără să se alarmeze și să se înșele, ce trebuie să facă discipolul, pentru a-L mărturisi pe Isus?
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian