Veți fi îmbrăcați cu putere de sus

Mai înainte de a Se înălța la cer, Isus ne lasă moștenirea Sa: prin pătimirea Sa, Cristos a învins moartea, iar în Numele Său se va vesti lumii întregi convertirea și iertarea păcatelor. Noi avem misiunea de a continua lucrarea Sa trăind ca frații, împăcați cu toți, prin darul iubirii Sale. Acum intră în mărirea Tatălui, unde-L vom întâlni urmând calea Sa.

Rm. 8, 14-23

Pavel îi îndeamnă pe creștinii din Roma să contemple lucrarea Spiritului înfăptuită în inimi. Viața fiecăruia aparține unui context mai amplu: toate sunt însuflețite de așteptarea mântuirii, de dorința după viața plină, pe care Domul a venit să ne-o aducă.

Aceste versete sunt ținta Evangheliei după Luca. Când un om își face un plan de călătorie, călătorește pentru că vrea să ajungă într-un anume loc. Acum noi am ajuns la destinație. Iar sosirea/destinația este prezentă încă de la începutul drumului: omul se mișcă pentru că vrea să ajungă în acel loc, dacă nu, nici măcar nu se mișcă; și, de-a lungul drumului, mereu își amintește că trebuie să ajungă acolo, căci, dacă nu, se pierde…

Odată cu această cateheză am ajuns la sosire, loc în care înțelegem tot drumul pe care l-am străbătut. Privind rezultatul, înțelegem dacă a meritat să facem această lucrare… Ne aflăm în vârful muntelui, loc din care vedem tot traseul pe care l-am străbătut, dar și acum ni se deschid noi panorame (priveliști)… Când un om ajunge în vârf, nu vede doar drumul pe care l-a făcut, ci și toată realitatea pentru care dorea să ajungă acolo (căci pe om nu-l interesa drumul, ci să ajungă în vârf, un loc în care se deschid alte priveliști)…

Vom citi Înălțarea lui Isus la cer. Numai Luca o povestește. Ceilalți evangheliști nu o relatează, pentru că ne descriu experiența apostolilor: ei L-au văzut pe Isus timp de 40 de zile, mai înainte L-au văzut timp de trei ani, iar apoi le era clar că Isus nu mai era cu ei… Dar apostolii ne povestesc doar ceea ce au văzut și nu faptul că apoi ei nu L-au mai văzut…

Însă Luca se întreabă: „De ce Isus nu S-a mai întors? De ce S-a înălțat la cer iar acum este absent?”, pentru că Luca nu L-a cunoscut în timpul vieții Sale pământești… Prin urmare, Luca ne explică semnificația „absenței” lui Isus, care, de fapt, este o formă nouă de prezență în lume.

Am ajuns la împlinirea întregului drum al Evangheliei, dar și al întregii istorii, pentru că prin Înălțarea lui Isus la cer, noi vedem care este destinația Fiului Omului, precum și a fiecărui fiu al omului, și în El vedem destinația întregii creații, care „suspină în durerile nașterii, în așteptarea revelației măririi fiilor lui Dumnezeu, acum în totalitate revelată în Isus” (Rm. 8).

Evanghelistul Luca construiește întreaga istorie în „două zile”… Prima zi este crearea lui Adam care se îndepărtează de Dumnezeu. Iar această îndepărtare ajunge până la Cruce, până la răstignirea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu… Iar concluzia crucii este Înălțarea, preamărirea.

Așadar, prima zi începe cu Adam care fuge de Dumnezeu și se încheie cu Noul Adam care Se întoarce la Tatăl. Aceasta e prima zi, este o singură zi!

În această istorie suntem și noi, căci toți am fugit de Dumnezeu…

Acum începe a doua zi: după Isus, care este „Întâiul-născut” care s-a născut, îi avem pe toți ceilalți care se nasc… Întreaga omenire va străbate același drum și se va întoarce la Tatăl. Aceasta este a doua zi a istoriei. Ea este istorisită în Faptele apostolilor. Parcursul străbătut de Isus pentru a Se întoarce la Tatăl este acel drum pe care-l vom străbate noi toți.

Isus nu este numai „Întâiul-născut”, ci este numit și „Capul”. În El, Capul deja s-a născut (a ieșit la lumină), deci va urma nașterea întregului trup…

Întreaga istorie este „nașterea Fiului”, intrarea în această mărire pe care o vom vedea în această cateheză, care este mărirea fiilor lui Dumnezeu, o mărire pe care Trupul lui Isus deja a atins-o. Și, în urma Sa, o vom atinge și noi toți, și tot universul care suspină și așteaptă în durerile nașterii această revelație, care în Fiul deja s-a împlinit.

Acest text este povestit de Luca de două ori… Mai întâi în Evanghelie, prin optica lui Isus, ca fiind ținta vieții lui Isus, apoi în Faptele apostolilor, care ne prezintă „starul” întoarcerii noastre pentru a face același drum. Altfel spus, după ce Isus ne-a arătat unde trebuie să ajungem, apostolii ne prezintă felul în care ei înșiși trebuie să străbată același drum al lui Isus…

Și atunci va fi întoarcerea Domnului. Iar Isus Se întoarce așa cum a venit.

Cum a venit? Am văzut în Evanghelie!

Și cum Se întoarce? Se întoarce cu ajutorul picioarelor noastre, care străbat același drum… În Evanghelie, El era înaintea noastră, dar acum este în noi; în Evanghelie avea o altă Față – a Sa – acum va avea fața noastră, care o oglindește pe a Sa.

Începe timpul nou în care, ceea ce era El, acum suntem noi, prin darul Spiritului… Astfel începem să renaștem: în spatele Capului, urmează trupul.

Înălțarea ne vestește ținta: întreaga creație este rânduită să intre în mărire.

Trupul lui Isus se înalță la cer. Trupul este protagonistul întregii Evanghelii: ne este descris acest Om… Și în Trupul Său – prototipul Fiului Omului – ne este descris fiecare om. Iar în fiul omului creat în ziua a șasea, toate celelalte zile ale creației intră în Dumnezeu, până când vor fi ceruri noi și pământ nou și Dumnezeu va fi totul în toate. Și toate acestea se întâmplă datorită Fiului Omului care deja a fost solidar cu noi în mormânt. Ieșind din mormânt, a deschis cerul… Vom vedea toate orizonturile pe care ni le deschide…

Acum începe drumul nostru în urma Lui.

Creștinul – omul adult – și creștinismul se nasc din această despărțire, din această absență…

Se citește Lc. 24, 50-53

⁵⁰ Apoi i-a scos până spre Betania și, ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat, ⁵¹ iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei și a fost ridicat la cer. ⁵² Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare ⁵³ și stăteau tot timpul în templu, binecuvântându-l pe Dumnezeu.

Citind acest text, concluzionăm că este simplu: i-a condus afară, i-a binecuvântat și a plecat… El urcă în cer, ei Îl adoră, se întorc cu bucurie și stau în Templu… Atât…

În realitate, aceste cuvinte sunt o sinteză a întregii Evanghelii care a început în Templu, cu Zaharia, care nu mai ieșea să binecuvânteze pentru că era mut, pentru că n-a crezut, și care se încheie tot în Templu, cu binecuvântarea…

La început, Zaharia era mut. În final, întreaga scenă este mută: nu există cuvinte exprimate, ci doar ne sunt povestite faptele… Și de aici începe viața nouă…

Vom analiza fiecare cuvânt și cu fiecare cuvânt vom „re-citi” întreaga Evanghelie, tot parcursul făcut până acum și nu numai, pentru că ajunși în vârf, observăm că se deschid cerurile, deci vedem noi orizonturi la care nu ne-am fi gândit. Sunt orizonturile „distanței”… Și această „despărțire” ne determină să facem tot drumul Său și dorința de a-L întâlni…

v. 50

⁵⁰ Apoi i-a scos până spre Betania și, ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat,

Isus îi „duce afară”: sunt aceleași cuvinte folosite în cazul lui Dumnezeu care a condus Israelul afară din Egipt… Aici Isus îi conduce afară pe ucenicii Săi…

Exodul este eliberarea. Exodul Său s-a împlinit la Ierusalim. Din suferințele Fiului Omului, disprețuit, bătut, scuipat, răstignit, îngropat, Isus a ieșit învingând moartea prin iubire…

Acum și pe ucenicii Săi îi conduce „afară”… Iar de acum El va fi „afară” în totalitate: după cum mai înainte a fost „afară” din egoism, apoi afară din mormânt, acum va fi „afară” din pământ, rupând (sfâșiind) cerul. Este un „afară” din orice orizont pe care ni-l putem imagina, din orice subjugare pe care ne-o putem închipui. „Afară”, adică în libertatea absolută…

Îi duce la Betania, locul din care Isus a intrat în Ierusalim, unde-i avea pe prietenii Săi, Lazăr, Marta și Maria, un loc la răsărit de Ierusalim, aproape de Muntele Măslinilor. Este locul din care Iezechiel a văzut mărirea fugind; este locul de unde va veni mărirea lui Mesia, căci de acolo fugise; este locul agoniei Sale; este locul din care El va atinge ținta definitivă.

Și în acest loc Isus „Își ridică mâinile”. Mâinile ridicate sunt ultima imagine pe care o avem despre El.

Mâinile ridicate sunt semnul rugăciunii. Luca subliniază foarte mult rugăciunea lui Isus, adresată Tatălui, pentru că viața Fiului este comuniunea cu Tatăl, este iubirea care se exprimă în rugăciune.

Acum Isus nu se mai roagă, ci este doar aceste „mâini ridicate”, adică El a devenit rugăciune. După cum Moise, tocmai pentru că are mâinile ridicate, câștigă lupta împotriva dușmanilor, tot la fel aceste mâini ridicate sunt victoria împotriva oricărui dușman; sunt mâinile ridicate ale Celui care, pe cruce fiind, a spus: „Tată, iartă-i. Nu știu ce fac”. Mâinile ridicate ale Fiului ne pun în comuniune cu Tatăl vieții.

Și acolo „i-a binecuvântat”.

Fiecare binecuvântare vine de la Dumnezeu. Fără binecuvântare viața este un blestem.

Încă de la început Dumnezeu a binecuvântat omul, dar omul niciodată n-a înțeles această binecuvântare, căci a fugit…

Binecuvântarea lui Dumnezeu echivalează cu a face binele, pentru că El este Cuvântul care face ceea ce spune.

Așadar, ultima imagine a lui Isus este alcătuită din ieșirea din orice robire, din mâinile ridicate și din această binecuvântare.

Mâinile indică puterea, posibilitatea: cu mâinile, omul le face pe toate… Sunt acele mâini care au făcut bine tuturor. Aceste mâini care au făcut bine tuturor sunt sinteza vieții lui Isus. Și întreaga Sa viață a fost o binecuvântare.

Mâinile și binecuvântarea sunt sinteza întregii vieți a lui Isus, care în timpul vieții a „făcut” unele lucruri, dar acum El devine aceste mâini ridicate și această binecuvântare.

v. 51

⁵¹ iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei și a fost ridicat la cer.

Acesta este episodul central.

Pentru a doua oară se insistă pe binecuvântare. Acest fapt înseamnă că binecuvântarea Sa continuă și, de acum înainte, nu se va mai sfârși: El binecuvântează mereu…

Și, în timp ce binecuvântează… În textul grec nu avem cuvântul „se îndepărtează”, ci „ia o distanță”, care nu înseamnă că pleacă, ci cu totul altceva. Este vorba despre distanța necesară pentru a ne vedea, pentru a putea trăi, pentru a umbla, pentru a ne maturiza…

Această distanță a Sa – o distanță abisală – devine deja acea apropiere absolută, pentru că cu cât merge mai departe, se vede că este lung (mare) drumul de străbătut; căci El deja stă acolo, iar eu, deja văzând cine este El și binele pe care El mi-l vrea, și eu deja sunt acolo… Este distanța care ne separă de țintă.

Acest „a fi” la distanță, acest „a pleca” la Tatăl, creează un vârtej care ne atrage pe toți la Tatăl, loc în care devenim ceea ce suntem, fii, ca El.

Isus spune: „Pentru voi e bine ca Eu să plec”. Este vorba despre distanța necesară mamei ca să nască, pentru a ieși din mamă ca să poți umbla; apoi să știi să pleci ca să devii fiu egal cu părinții… Este acea distanță care te ajută să înțelegi importanța altuia, te face să-l dorești; deci îl face să intre în tine și, astfel, el devine parte din tine și tu devii ca el pentru că mergi în aceeași direcție, pentru că îl iubești, pentru că vrei să-l întâlnești.

Această distanță este spațiul vital, care va fi tot spațiul zilei a doua, al întregii istorii care deja se întoarce la Tatăl, unde Isus deja este…

Este ca distanța ce te separă de țintă, care, în sfârșit, te ajută să înțelegi drumul pe care trebuie să-l urmezi, să-l străbați; dar este mai mult decât drumul de străbătut, pentru că Isus este Calea. Nu stă departe de noi. Am văzut în episodul ucenicilor din Emaus. Isus însoțește orice fugă de-a noastră, e mereu cu noi… Dar este cu noi cu această distanță misterioasă, o distanță care este spațiul dorinței, al călătoriei, al întâlnirii…

Nouă – celor care L-am cunoscut și am văzut cum ne iubește, până la a-Și da viața pentru noi – această distanță ne stârnește dorința de a-L urma, căci El ne lipsește… În acest moment, așa cum El ne-a căutat pe noi, și noi începem să-L căutăm. Viața noastră devine o căutare a Lui, pentru că El e prezent…

„Căutarea lui” înseamnă a-L afla pe calea pe care El a umblat: înseamnă să înțelegem misterul Fiului Omului, iubirea Tatălui și fraternitatea. Există această dorință după El care devine dorința de a trăi ca El, de a străbate aceeași cale pentru a atinge aceeași țintă.

El ne-a deschis calea pentru a ajunge acolo unde toți trebuie să ajungem, acasă. Deci, în sfârșit, și noi putem ajunge acasă, unde ne simțim acasă, unde avem iubirea Tatălui, comuniunea cu frații și scopul creației, „Dumnezeu, totul în toate”. Dar această lucrarea este lăsată acum pe seama noastră… După cum Dumnezeu din veci ne dorește și ne iubește, prin această distanță, și noi începem să fim ca El: Îl dorim și-L iubim.

Mai înainte nu-L doream și nu-L iubeam. Dacă ar fi fost printre noi, poate că imediat L-am fi răstignit din nou.

Însă El a plecat. Dar nu pentru a nu sfârși pe cruce… Pentru că și astăzi în toți sărmanii cristoși tot El este răstignit… Însă plecarea Sa ne ajută să înțelegem că trebuie să mergem dincolo de realitatea noastră vizibilă…

Iar în această despărțire, în textul grec stă scris: „A fost dus sus, în cer”. Această distanță rupe orice orizont… După cum a rupt ultimul orizont al omului, moartea, și a ieșit din mormânt, după cum în întreaga Sa viață a rupt orizonturile legii și ale omului (a rupt egoismul prin iubire), acum rupe și cerul… Din înălțime un om nu doar îmbrățișează orizonturi mai ample – pe care nu le avem pe pământ – ci acolo sus, sus, în cer, rupe și orizontul cerului, orizontul lui Dumnezeu.

Nu mai există niciun orizont. Ci avem spargerea, depășirea tuturor limitelor, pentru că Dumnezeu este Iubire, iar în iubire se crește mereu. Iar noi suntem rânduiți să fim duși sus, tot mai sus, în misterul contemplării crucii, în iubirea infinită a lui Dumnezeu. Și această iubire rupe orice limită, egoism și robie.

Pavel spune: „Urcând sus, a făcut prizonieră și roabă, robia” (Ef. 4, 8). Ce a făcut Isus mergând la Tatăl? A făcut prizonieră prima robie pe care toți o avem, adică egoismul. Apoi a robit (subjugat) moartea prin învierea Sa. Isus ne eliberează în mod constant. Acum ne eliberează de toate orizonturile, pentru a ne duce tot mai sus. Și de acolo oferă daruri oamenilor: darurile sunt Spiritul Său, viața Sa, iubirea Sa…

Evanghelia se încheie cu această ruptură definitivă a orizontului cerului, ne referim la catapeteasma Templului, care s-a rupt, cerul s-a rupt și omul intră în cer, intră în Dumnezeu prin Trupul Fiului Omului.

Este misterul omului care vine de la Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu, urmând calea pe care a străbătut-o Isus.

Marea dorință a omului este cea de a vrea să fie ca Dumnezeu; în realitate este marele dar al lui Dumnezeu făcut omului. Trebuie să fim ca El și suntem rânduiți acestei măriri, faptului de a fi ca Dumnezeu. „Viața noastră e ascunsă cu Cristos în Dumnezeu”, deci și noi deja stăm cu Isus în mărire… De ce? Pentru că un om locuiește nu acolo unde stă cu trupul, ci acolo unde stă cu inima, ne spune sfântul Augustin. Dacă Isus deja stă la dreapta Tatălui, și eu deja stau acolo, pentru că acolo vreau să ajung… Acesta este sensul vieții mele din prezent. De aceea El a plecat: ca să devină sensul vieții mele, iar eu să pot umbla în această viață, astfel încât să ajung acolo, la Originea mea: iubirea Tatălui și a fraților…

Această concluzie a Evangheliei rupe toate schemele, închiderile, limitele – orizont înseamnă limită – deschizându-mă spre infinit, spre infinitul lui Dumnezeu, unde intru cu trupul….

„Întreaga creație suspină în durerile nașterii, în așteptarea revelației măririi fiilor lui Dumnezeu”. „Întâiul născut” deja s-a născut, iar după Isus, ne vom naște noi toți: El este Capul, iar noi suntem trupul Său… Venind Capul la lumină, nașterea deja este bună, urmează și trupul să iasă la lumină…

Acest mister îndepărtează toate neliniștile noastre cauzate de amintirea morții, de închiderile și de egoismele noastre, de alipirea noastră de lume (și e just să ne lipim de lume, căci Dumnezeu a creat-o frumoasă), și ne arată că există ceva mai important: că această lume tinde – prin om – la o noutate absolută, care este îndumnezeirea lumii, revelația plină a măririi fiilor lui Dumnezeu, dar în creație, în lume, cu ceruri noi și pământ nou… Iar această lucrare e încredințată responsabilității noastre. Isus a mers înaintea noastră și a reușit. Pentru noi e suficient să mergem în urma Sa. Și-i mai bine să urmăm această libertate deplină, decât să urmăm diferitele robii, subjugări.

Deja trupul nostru e în Dumnezeu, căci a fost înălțat de Fiul și, în El – care este la Tatăl – toți suntem acolo… E adevărat că noi călătorim spre El, căci noi călătorim spre unde deja suntem/mergem spre țintă…

A ști că scopul vieții noastre este plinătatea vieții – adică ruptura oricărei limite, a morții, a stupidității, a răutăților și a orizonturilor noastre tot mai obtuze – este un lucru important… Și este marea dorință a omului… Omul este dorință după infinit, fără a cădea în aiureală… Și-și trăiește această dorință în trup și-n limitele sale, făcând din limite un loc al solidarității, al comuniunii, nu al aiurelii atotputerniciei, acceptând și moartea, înfruntând dificultățile vieții care, de fapt, sunt „durerile nașterii” pentru cei care au înțeles și care merg mai departe…

Până la urmă, Dumnezeu va face bine socotelile cu noi… Dacă a știut să facă din răul maxim – uciderea lui Isus – binele maxim, căci și-a dat viața pentru noi, va ști face bine și celelalte socoteli… Dar este important să înțelegem că dorința noastră de a fi ca Dumnezeu este lucrul cel mai genuin din noi și corespunde marii făgăduințe făcute de Dumnezeu fiecărui om.

Și Satana a mințit despre un lucru adevărat (căci nu poate minți despre un lucru care nu există), Satana mereu sucește realitatea. În om e justă dorința de a fi ca Dumnezeu, doar că are o imagine greșită despre El… E justă dorința omului după fericire, dar greșim felul în care o căutăm.

În acest loc, evanghelistul ne arată această mare dorință a ruperii tuturor limitelor, și intrarea în plinătatea libertății lui Dumnezeu, care este Iubire și Milă.

vv. 52-53

⁵² Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare ⁵³ și stăteau tot timpul în templu, binecuvântându-l pe Dumnezeu.

Ucenicii „adoră”. Este prima dată când Îl adoră pe Isus; e prima dată când Îl recunosc ca Dumnezeu – pentru că au văzut crucea, theoria, au văzut că este cu adevărat Dumnezeu; și acum Se întoarce la Tatăl … deci, în sfârșit, Îl pot adora.

„A adora” înseamnă a duce la gură, a săruta. Sărutul, adorarea, este un mod de a ne însuși obiectul dorinței; înseamnă că El este viața noastră… Iar viața noastră, inima noastră, deja este acolo unde este El… Și picioarele, încet-încet, vor ajunge acolo. Întreaga istorie, tot drumul nostru are această țintă, care este obiectul adorației noastre, al sărutului nostru, al iubirii noastre… Pentru că acolo am descoperit cine este Dumnezeu – iubirea Sa – și cine suntem noi… Această adorație ne face să ne întoarcem la Ierusalim…

„S-au întors în Ierusalim cu bucurie mare”. Isus a plecat. Oare sunt bucuroși că a plecat?

Să ne amintim ce le spun îngerii păstorilor: „Vă vestim o mare bucurie, pentru voi și pentru tot poporul, azi s-a născut Mântuitorul, Cristos Domnul”… Aceasta e marea bucurie: „Azi s-a născut Mântuitorul, Cristos Domnul”. S-a născut în cer primul OM, iar în El, ne naștem și noi. Pentru că El este cel pe care-L sărutăm, pe care-L iubim, e Mirele. Deja și noi suntem unde este El. Prin iubire deja și noi suntem una cu El.

A plecat și ei sunt bucuroși? Da, sunt bucuroși! Pentru că deja El a realizat în mod deplin ceea ce toți vrem. Și, pentru că-L iubim, suntem bucuroși pentru El. Și suntem bucuroși și pentru noi, pentru că noi deja suntem acolo cu El. Apoi vor ajunge lângă El și picioarele, și restul trupului nostru, dar inima noastră deja e acolo… Altfel spus, dacă persoana pe care o iubim cel mai mult a atins fericirea, a depășit toate limitele și se află în fericirea perfectă și ne iubește infinit, iar noi o iubim, înseamnă că suntem bucuroși. Apoi, acolo, și noi vom ajunge. E doar o problemă de timp…

„Era dus în cer”, înseamnă „era” și încă n-a terminat să fie dus. Adică această urcare e o mișcare infinită, pentru că e orizontul iubirii care nu are sfârșit.

Orizont înseamnă sfârșit; dacă se sfârșește, este sfârșitul, moartea.

Deci se urcă fără sfârșit. Dar nu este acel fără sfârșit care ne tulbură. E foarte bine că nu sfârșește iubirea, ci crește tot mai mult, chiar și „după”, la infinit… Dacă nu, ar fi o plictiseală veșnică.

Aceasta e marea bucurie! De ce? Pentru că deja Îl au pe Isus în interiorul lor. Mai înainte Îl aveau înaintea lor: era cu ei. Acum Îl au în ei: au înțeles iubirea Sa, și-L iubesc. Iar când Îl iubesc, Îl au în interiorul lor… Atunci ești mulțumit pentru El. Și, dacă ești bucuros pentru El, și tu devii ca El…

„Cei doi devin un singur trup”: unul devine celălalt în mod progresiv, deși rămân doi. Aceasta este marea bucurie și este sensul vieții noastre.

Bucuria e semnul prezenței lui Dumnezeu. Bucurie există numai unde există iubirea căreia i se răspunde.

Bucuria e semnul binelui. Răul nu ne oferă bucurie, ci mereu ne dă întristare (pe moment ne poate oferi plăcere, dar apoi ne lasă întristarea).

Bucuria e plinătate. Bucuria e un cuvânt fundamental în Evanghelie, căci Mariei i se spune: „Bucură-te Maria, plină de har”. În limba greacă cuvântul „charis” (bucurie) din care derivă cuvântul „har”, un cuvânt fundamental din Evanghelie, înseamnă bucurie, har, frumusețe, iubire, gratuitate… Ce putem vrea mai mult? Aceste însușiri fac viața frumoasă, altfel, a trăi ar fi o nenorocire…

Numele adevărat al lui Dumnezeu și al omului este bucuria.

Nu putem minți cu privire la bucurie, căci în inimă imediat ne dăm seama dacă simțim, sau nu, bucurie.

Bucuria ne deschide spre orice lucru bun; întristarea ne închide în orice lucru rău… Orice lucru frumos ne bucură, și orice lucru rău, mai repede ori mai târziu, ne întristează…

Tema bucuriei e fundamentală în toată Evanghelia după Luca: este bucuria Spiritului, adică Iubirea.

„Și erau în toată vremea”… De acum, timpul continuă… Isus a rupt toate orizonturile și numai timpul a rămas. Însă tot timpul este în Templu…

Templul este locul lui Dumnezeu.

Cum putem sta tot timpul în Templu?

Și nu-i adevărat că vor sta acolo tot timpul, căci din Templu vor porni…

Dar de acum, adevăratul Templu suntem fiecare dintre noi, care-L ținem pe Dumnezeu în inimă. Adevăratul Templu este lumea întreagă, pentru că întreaga lume este locuită de mărirea lui Dumnezeu. De fapt, ei vor merge în Templu, iar Templul va fi distrus.

Deja avem acel templu nefăcut de mână de om, care este Trupul lui Isus, loc în care locuiește trupește plinătatea dumnezeirii. Iar noi suntem Templul Său. De ce? Pentru că dacă-L iubim, El locuiește în noi…

Noi suntem acasă în Dumnezeu și Dumnezeu este acasă în noi: unul pentru Celălalt suntem casă-Templu… Această companie, acest „a sta” împreună în casă, acest „a trăi” în prezența lui Dumnezeu ne dă bucurie și iubire și ne face Templu permițându-ne să petrecem întreaga viață în Templu.

Templul înseamnă acel loc care este centrul universului, căci reprezintă sacrul, iar în afara lui se află profanul… Toate se structurează în jurul acestui centru.

Templul e locul vieții, spațiul în care Dumnezeu ne dă viață și binecuvântare. Iar noi am atins Templul care stă în noi, căci prezența lui Dumnezeu e în noi.

Și se încheie cu cuvintele „Binecuvântând pe Dumnezeu”…

Mai înainte, evanghelistul sublinia că Isus ne binecuvânta pe noi, iar acum noi suntem ca El: Îl binecuvântăm pe Dumnezeu.

Cu cuvântul „Dumnezeu”, se încheie Evanghelia. Dar noi Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, suntem fericiți pentru El, Îi urăm numai bine, Îi dorim mult bine, după cum El ne vrea mult bine, până la a-și da viața pentru noi. Devenim ca Dumnezeu…

„A binecuvânta” înseamnă și a „cuvânta de bine”, „a lăuda”. Lauda este atitudinea fundamentală a iubirii, adică suntem bucuroși pentru Dumnezeu, și e semnul iubirii.

O povestire rabinică ne explică semnificația laudei prin cuvintele lui Iosua, când i-a cerut soarelui să se oprească (cf. Ios. 10, 12): rabinii spun că Iosua nu i-a spus soarelui să se oprească, ci să tacă. El era în mijlocul unei lupte și i-a cerut soarelui să se oprească pentru ca să poată continua lupta. Iar soarele s-a oprit, dar nu e scris, „oprește-te”, ci „taci”. Iar rabinii comentează: puterea soarelui stă în lăudarea lui Dumnezeu, pentru că cerurile ne povestesc mărirea lui Dumnezeu. Puterea creației stă în lăudare, în a fi o mulțumită pentru Dumnezeu. Atunci creația și viața se mișcă… Dar dacă creația tace, nu mai are putere să se miște. Atunci soarele s-a oprit. Tot la fel, dacă omul nu are spiritul lăudării, al bucuriei, se oprește, se blochează în întristare, în întuneric… Și soarele se oprește…

Deja trăim în această binecuvântare: Îl binecuvântăm pe Dumnezeu așa cum El ne binecuvântează pe noi.

În aceste versete ni se prezintă apogeul misterului Fiului Omului, ținta fiecărui fiu al omului. De aici începe călătoria Faptelor apostolilor. Pentru că, atunci când vedem ținta, putem călători.

Căci dacă un om nu știe unde să meargă… niciun om nu-i atât de pierdut, decât cel care nu știe încotro să meargă (sau unde se află)… Acum știm unde suntem acasă (unde locuim), știm încotro ne îndreptăm, și astfel acum începe călătoria noastră.

În această călătorie mereu suntem însoțiți de Cuvânt, care ne luminează, și de pâine, de acest Cuvânt care devine Viață.