Vom contempla ispitele care au fost biruite de Isus: El le-a învins şi-n locul nostru.

Botezul este alegerea fundamentală a lui Isus, pentru că astfel El se face fratele tuturor. El face din limite – din moarte şi păcat – locul solidarităţii şi comuniunii. Această alegere Isus o va întări până la sfârşitul vieţii Sale, imaginea Botezului prevesteşte deja imaginea Crucii.

După ce un om face alegerea bună, ce se întâmplă? Toate merg bine? Nu! Dacă faci alegerea bună, încep să apară încercările, ispitele şi eforturile. Dacă faci alegeri greşite, toate merg bine până la capăt şi apoi, doar la urmă îţi dai seama că totul este blocat. Însă, dacă faci alegerea corectă, trebuie să plăteşti. Dacă faci alegerea greşită, alţii sunt cei care plătesc  prin suferinţă şi în final şi tu îţi vei da seama că ai greşit totul, dar nu-ţi vei da seama mai înainte. În schimb, dacă faci alegerea corectă, imediat eşti încercat.

Vom înţelege de ce acceptăm răul cu uşurinţă pentru că ne place mai mult. Binele ne deranjează, îl săvârşim cu greu, cu mare efort. Alegem binele şi imediat ne dăm seama că alunecăm de cealaltă parte. Cum este posibil?

Vom înţelege că ispita nu este un loc care se poate evita, ci ispita este locul pozitiv al drumului vieţii noastre. Deci nu vă preocupaţi dacă în viaţa voastră apar ispitele, încercările şi dificultăţile. Dacă nu aveţi încercări, trebuie să vă îngrijoraţi, pentru că aceasta înseamnă că mergeţi pe un drum greşit.

Dacă sunteţi în barcă pe un fluviu şi înaintea voastră se află cascada şi nu simţiţi nicio dificultate în a vâsli, înseamnă că imediat veţi cădea în vâltoarea ei. Dacă simţiţi vreo dificultate, înseamnă că există o anume probabilitate să vă întoarceţi, pentru a nu cădea. Aşadar, să nu vă fie frică de dificultăţi.

Vă spun acestea deoarece, pentru cultura noastră, dacă un lucru este dificil, înseamnă că este greşit. În sfera tehnicii este aşa, însă în viaţă nu! Dacă ceva este greu, nu este greşit! Doar răul reuşim să-l facem cu uşurinţă. Reuşim într-o secundă să tăiem capul cuiva, să-l ucidem, însă pentru a da viaţă unei fiinţe avem nevoie de nouă luni înainte să se nască şi apoi o veşnicie pentru a-l sprijini să crească.

Aceste ispite se vor reîntoarce la picioarele Crucii: înseamnă că orizontul întregii vieţi a lui Isus este ispită, încercare: Isus Sirah 2: Dacă te prezinţi pentru a-L sluji pe Domnul, pregăteşte-te să fii ispitit, să fii încercat.

Se citeşte Lc. 4,1-13

¹ Plin de Duhul Sfânt, Isus s-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duh în pustiu ² timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavol. Nu a mâncat în zilele acelea şi, când ele s-au sfârşit, i-a fost foame. ³ Atunci diavolul i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine”. ⁴ Însă Isus i-a răspuns: „Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul„. ⁵ Ducându-l mai sus, i-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii ⁶ şi i-a spus: „Îţi voi da toată puterea şi măreţia lor, pentru că mie mi-a fost dată şi o dau cui vreau. ⁷ Deci, dacă tu te vei închina înaintea mea, a ta va fi toată”. ⁸ Şi, răspunzând, Isus i-a spus: „Este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji„. ⁹ L-a dus apoi în Ierusalim şi l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici, ¹⁰ căci este scris: Le va porunci îngerilor săi în privinţa ta ca să te păzească ¹¹ şi: Te vor ţine pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră„. ¹² Însă Isus, răspunzându-i, i-a zis: „S-a spus: Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău„. ¹³ Şi, după ce a terminat toată ispitirea, diavolul s-a îndepărtat de la el pentru un anumit timp.

După ce a biruit toate ispitele. În aceste ispite pe care le-a avut Isus sunt incluse toate felurile de ispite care există în lume. Textul e axat pe cele 3 ispite avute de Israel în deşert: mana (hrana), viţelul de aur şi apa. Sunt cele trei ispite ale Bisericii, ale lui Isus şi ale fiecărui om.

În ce constă ispita? Ne-o spune satana: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu. Ispita nu priveşte nici pâinea, nici lucrurile, pentru că acelea sunt ceea ce sunt, ci ea vizează modul în care trăim raportul nostru cu lucrurile, cu persoanele şi cu Dumnezeu. Putem trăi acest raport din postura Fiului lui Dumnezeu, dar al cărui Dumnezeu? Al Dumnezeului Creator al cerului şi al pământului. Atunci şi noi ne comportăm ca nişte creatori, trăim ispita, căutând să luăm toată pâinea din lume, toate împărăţiile pământului şi apoi inclusiv pe Dumnezeu să-L punem în buzunarul nostru. Şi acest lucru toţi căutăm să-l facem, mereu.

Dacă noi am putea acum să facem din pietre pâine şi să rezolvăm toate problemele, imediat am face acest miracol. Dacă am putea avea toate împărăţiile pământului, atunci am fi convinşi că noi am guverna bine lumea, aşa cum fac actualii regi creştini, care-i elimină pe alţii. Asta se întâmplă din vecie. Am rămâne numai noi, cei buni şi pe toţi cei răi i-am elimina.

Dacă L-am avea în buzunar pe Dumnezeu, care ascultă de noi şi face minuni cu bagheta magică la ordinul nostru, toţi s-ar pune în genunchi înaintea noastră.

Deci ceea ce a alungat Isus ca fiind ispite, este ceea ce noi în mod sistematic – la nivel personal şi comunitar – căutăm să facem, convinşi fiind că acţionăm cu bună intenţie.

Întotdeauna facem răul tocmai cu intenţie bună. Deci niciodată să nu acţionaţi cu bună intenţie! Se face ceea ce este bine dacă este un bine şi niciodată cu bună intenţie.

În spatele acestor trei ispite avem refuzul clar al lui Isus de a nu dori un mesianism de tipul celui care rezolvă problemele oamenilor, ca de exemplu, Dă de mâncare şi totul este rezolvat. Isus nu a venit pentru aceasta şi vom vedea de ce. Isus a refuzat şi mesianismul politic, neluând în mâinile Sale puterea. El a refuzat mesianismul religios, spectacular, al unui Dumnezeu care coboară pe pământ cu bagheta magică şi-L salvează de pe Cruce şi arată că El e Isus, iar ceilalţi nu valorează nimic.

De ce nu a ales aceste căi Domnul Isus? Pentru că Isus, în calitate de Fiu  a ales să fie solidar cu toţi fraţii. Şi fraţii au limite, slăbiciuni, fragilitate, păcate. Atunci Şi-a însuşit starea noastră şi trăieşte, ca Fiu al lui Dumnezeu, această condiţie a noastră. Şi tocmai trăind această condiţie ca Fiu al lui Dumnezeu, biruieşte moartea, iar răul constă în a nu trăi limitele şi nevoile noastre ca fii ai lui Dumnezeu, ci de a le trăi ca stăpâni.

vv. 1-2

¹ Plin de Duhul Sfânt, Isus s-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duh în pustiu ² timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavol. Nu a mâncat în zilele acelea şi, când ele s-au sfârşit, i-a fost foame.

Isus e plin de Spirit. E Spiritul Fiului. Tatăl i-a spus: Tu eşti Fiul Meu. Şi acest Spirit îl conduce în deşert. Deşertul este locul condiţiei umane, locul în care îi află pe toţi fraţii, locul în care s-a refugiat Adam, pentru că nu a ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, acceptând prima ispită. Şi Isus merge în deşert, acolo unde suntem noi.

Isus rămâne în deşert 40 de zile. Face referire le cei 40 de ani ai poporului Israel în deşert. 40 de ani înseamnă o generaţie, aşadar întreaga viaţă este o încercare, o ispită, un test. Şi aici în deşert omul este ispitit. Cuvântul ispită în limba greacă are un sens pozitiv şi înseamnă a trece dincolo. Din acest cuvânt derivă şi noţiunea de experienţă. Tocmai în încercare tu eşti probat, faci experienţă, devii expert. Acest cuvânt are aceeaşi rădăcină cu a cuvântului pericol.

Este vorba de ispita umană iar tu trebuie să mergi mai departe pentru a face experienţă, pentru a deveni expert, cu riscul de a pieri. În timpul încercării ori pieri, ori devii expert. Deci niciodată viaţa nu este neutră. Fiecare realitate este ambiguă şi întotdeauna este o încercare. Depinde de cum o trăieşti. Isus o va trăi ca Fiu, în Spiritul.

A fost ispitit de diavol. Nu este Dumnezeu cel care ispiteşte. Diavolul este dezbinătorul. Lucrarea satanei constă în a ne separa de adevăr, deoarece adevărul este Cuvântul care dă sens vieţii noastre. Deja în grădină l-a despărţit pe Adam de Cuvânt şi, din grădină, Adam s-a trezit în deşert. Isus  în deşert  fiind, va trăi Cuvântul.

Este o dispută teologică între diavol şi Isus. Satana Îi oferă toate perspectivele cum să realizeze Împărăţia lui Dumnezeu: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu fă aceasta, că este importantă; dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, este clar că Tatăl te protejează, deci trebuie să faci aşa. La urmă Diavolul citează Scriptura de două ori. Şi Isus răspunde: Scris este!  Este o dispută teologică vizavi de interpretarea Cuvântului.

După ce nu a mâncat timp de 40 de zile, I-a fost foame. Foamea este locul tuturor ispitelor noastre. Foamea, la fel ca setea, indică nevoia omului. Omul are  nevoi. De ce? Pentru că avem viaţa, dar nu suntem noi viaţa, avem nevoie de hrană doar pentru a ne menţine viaţa animală. Deci primul loc al ispitei este animalitatea noastră: tot ceea ce ne foloseşte pentru a trăi, de la hrană, la gaz, la curentul electric. Toate bunurile pământului cum le folosim? Prima ispită priveşte această chestiune. Pâinea – simbol al vieţii – e chipul tuturor acestor nevoi care ne folosesc pentru a trăi. Deci avem foame de viaţa biologică şi animală, căci aparţinem şi împărăţiei animalelor.

A doua ispită priveşte foamea omului: omul are foame şi de relaţii cu alţii, care sunt relaţii de putere, şi atunci rezultatul e distrugerea sau sunt raporturi de slujire. A treia e foamea după Dumnezeu care ne face să fim deplin oameni. Deci în aceste trei sfere sunt cuprinse toate ispitele: faţă de lucruri, faţă de persoane şi faţă de Dumnezeu.

vv. 3-4 Prima ispită

³ Atunci diavolul i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine”. ⁴ Însă Isus i-a răspuns: „Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul„.

Formula ispitei este mereu aceeaşi: cu bune intenţii: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu. Diavolul nu are nici un dubiu că Isus este Fiul Lui Dumnezeu, dar îi sugerează cum să demonstreze aceasta. Apoi priveşte un lucru bun, deoarece pâinea şi piatra sunt ceva bun, şi  a le transforma – dacă este posibil – este şi mai bine. În zilele noastre reuşim să facem totul.

Isus răspunde: Nu numai cu pâine va trăi omul (Deut. 8,3) şi continuă, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Acest text face referire la ispita lui Israel în deşert, la ispita  manei.

Ce înseamnă răspunsul lui Isus, Nu numai cu pâine? Pâinea este necesară. Dacă noi nu mâncăm, atunci nici nu respirăm, deci nu trăim. În ce constă ispita? În a pune pâinea ca prim obiectiv al propriei vieţi, în locul Cuvântului. Dacă eu am ca obiectiv major în viaţă să adun cât mai multă pâine, cât mai mulţi bani, care-mi dau toată siguranţa, cât mai mult ţiţei ce se va întâmpla? Eu voi deveni stăpânul lumii şi-i voi ucide pe toţi ceilalţi, şi atunci toate bunurile lumii îmi vor folosi numai ca să mor eu ca fiu şi ca frate şi să-i ucid pe toţi ceilalţi. Este ceea ce facem fiecare dintre noi.

Problema nu este sau pâine sau Cuvântul lui Dumnezeu, ci a folosi pâinea şi toate bunurile după Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ce zice Cuvântul? Că bunurile pământului nu sunt un obiect de posedat, pentru că Dumnezeu nu posedă nimic. Dumnezeu dă totul.

Foloseşte bunurile după Cuvântul lui Dumnezeu! Ele sunt daruri pe care Tatăl cel veşnic le face oamenilor pentru că sunt fiii Săi. Şi noi cum le putem folosi? Nu ca stăpâni, deoarece nu suntem stăpâni.

Dacă vreau să trăiesc ca un stăpân, eu voi spune că nimic nu este al lui Dumnezeu, ci totul este al meu, şi-L răpesc şi  altora. Toate războaiele, toate nedreptăţile, toate ştirile din mass-media izvorăsc din cauză că mulţi doresc să fie stăpâni. Toate relele izvorăsc din faptul că trăiesc ca stăpâni, în loc să se considere fii. Fiul este cel care primeşte de la tatăl, mulţumeşte şi împarte cu fraţii. Atunci pâinea e bună. Dacă nu împarte cu fraţii, pâinea este otrăvită, este început de moarte.

Cum trăim? Noi facem din pâine ceva absolut! Cineva spunea că în zilele noastre în lume există hrană suficientă pentru 10 miliarde de persoane şi nu pentru 7 miliarde, câţi suntem acum. De ce 4,5 miliarde de persoane mor de foame? Nu pentru că lipseşte hrana, ci pentru că lipseşte Cuvântul. Lipseşte sensul lucrurilor. Cum priveşti şi trăieşti pâinea, bunurile pe care le ai? Pe pământ bunuri există şi sunt îndeajuns.

Sunt suficiente pentru că dacă nu există alte bunuri, omul ştie să se mulţumească cu ce are. Problema este din ce perspectivă le trăieşti: Dacă le priveşti din punctul de vedere al stăpânului, care agoniseşte toate bunurile pentru sine, care îşi sacrifică propria viaţă şi chiar  viaţa altora  ca să  agonisească tot mai mult, atunci niciodată bunurile pe care le deţii nu-ţi vor fi de ajuns şi nu le vei folosi corect.  Până la urmă vei deveni robul acestor bunuri, care te vor aservi şi pe tine şi pe cei din jurul tău şi nu vei mai avea timp să te bucuri de viaţă nici tu şi nici cei cu care lucrezi. Bunurile tale şi goana după mereu altele, vor deveni pricină de conflicte, de moarte şi nedreptate. Ajungem să ne distrugem unii pe alţii pentru a avea ceea ce deja avem îndeajuns.

Prima ispită este o alternativă falsă: ori Dumnezeu, ori omul, ori pâinea, ori Cuvântul!  Nu! Omul nu trăieşte fără Dumnezeu! Pâinea fără Cuvânt nu are sens. E o pâine otrăvită. Depinde care Cuvânt, care Dumnezeu este în spatele bunurilor mele.

Această ispită  se manifestă pe durata unei zile întregi. Priveşte cum trăim  fiecare acţiune şi fiecare relaţie: o trăim ca nişte animale, câinii, de exemplu, care  atunci când mănâncă, latră la cei care se apropie de hrana lor, iar atunci când sunt liberi, merg să caute oasele  ascunse de alţi câini,  căci sunt mai bune. Înainte de a-şi consuma raţia de hrană,  pentru ei este mai important să consume mâncarea altora, şi să-i mănânce şi pe alţii dacă se răzvrătesc. De multe ori noi trăim aşa.

Omul se deosebeşte de câine, pentru că nu mănâncă mormăind, luptându-se cu alţii, ci împărţind cu alţii hrana sa! Nu dintr-un motiv logic, ci pentru că aşa face… Presupuneţi că am avea această mentalitate. Nu este vorba că este o mentalitate creştină. Nu! Această mentalitate înseamnă mântuirea, salvarea omului, dacă nu, suntem pierduţi.

În trecut omul n-ar fi putut distruge pământul. În urmă cu 50 de ani pământul putea fi distrus de 6 ori. În zilele noastre, pământul poate fi distrus de 6 mii de ori, deşi ar fi suficient ca lumea să fie distrusă doar o singură dată. Acum într-adevăr putem înfăptui distrugerea generală. De ce? Pentru că vrem pâinea. Vrem să posedăm bunurile, fără să respectăm Cuvântul care dă sens bunurilor.

Prin Cuvânt, bunurile sunt cu adevărat bunuri dacă-i ajută pe oameni să fie tot mai mult fii şi fraţi. Dacă nu sunt privite aşa, ar fi mai bine să nu existe! Căci ne otrăvesc viaţa.

Şi Isus va da pâinea, dar într-un mod particular, iar acea pâine va fi un Cuvânt, va fi El Însuşi care va da viaţa. În acea pâine noi avem viaţa Sa, dăruirea de Sine.

Deci primul izvor al răului sunt tocmai bunurile administrate cu intenţii bune, pentru că eşti fiu al lui Dumnezeu. Vedeţi cât sunt de subtile ispitele? Bunurile, cu intenţii bune… rezultă că ne distrugem. Un mare mister şi totuşi reuşim să-l punem în practică. Suntem destul de orbi.

În cartea Imitaţiunea lui Cristos se spune: Cei care cred că posedă ceva, mai mult decât să posede acel lucru, sunt posedaţi, iar cei care se lasă conduşi de iubirea de sine, sunt prizonierii lor înşişi.

vv. 5-8 A doua ispită

⁵ Ducându-l mai sus, i-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii ⁶ şi i-a spus: „Îţi voi da toată puterea şi măreţia lor, pentru că mie mi-a fost dată şi o dau cui vreau. ⁷ Deci, dacă tu te vei închina înaintea mea, a ta va fi toată”. ⁸ Şi, răspunzând, Isus i-a spus: „Este scris:
Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora
şi numai lui îi vei sluji„.

A doua foame pe care o avem este cea de putere. Întâi  trebuie să avem bogăţii, apoi să fim puternici. Puterea este ceva subtil care nu mai priveşte lucrurile, ci persoanele. În textul nostru priveşte împărăţiile pământului. Omul este un animal politic: adică trăieşte în raport cu alţii. Omul este totalitatea relaţiilor pe care le are.

Ce-i propune diavolul? De data aceasta nu-i zice: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, căci ar fi în opoziţie cu restul propunerii. În schimb îi spune: Dacă Tu te închini şi mă adori, eu îţi dau toate împărăţiile pământului. Tu vei fi Dumnezeu, pentru că totul este al Tău. Devii Dumnezeu, dacă ai putere asupra tuturor.

Aici avem adevărata alternativă. Relaţia noastră cu persoanele: dacă este o relaţie de putere, în sens de aservire, de dominare, deja înseamnă uciderea persoanei, privarea ei de libertate. Aşadar, distrugi demnitatea acelei persoanei. Tu o foloseşti ca pe un obiect, şi-atunci ai ucis-o.

Dacă tu domini persoanele, înseamnă că deja le-ai ucis, le-ai făcut sclave, dar te-ai ucis şi pe tine ca om, pentru că cine subjugă, nu mai este om, pentru că nu se recunoaşte pe sine ca fiu şi pe semenul său frate. Stăpânul  simte că este cineva, numai  călcând pe capul altora.

Satana spune: Totul este al meu. Întreaga putere mi-a fost dată, şi eu o dau cui vreau. Dacă tu adori puterea, o obţii. Şi cu cât eşti mai imbecil şi mai tiran, cu atât mai uşor obţii puterea. Nu trebuie să fii inteligent pentru a avea puterea. Este suficient să fii infractor. Alternativa corectă la viţelul de aur propusă de Isus este: Îl vei adora pe Domnul Dumnezeul tău şi Lui îi vei sluji (Deut. 6,13, cf. Gen. 32).

În timp ce pâinea este bună, dar depinde cum o foloseşti, puterea ca tendinţă de a-i domina pe alţii nu este bună. Supunerea şi exploatarea semenilor niciodată nu sunt bune, deoarece înseamnă distrugerea chipului lui Dumnezeu din om. Puterii, Isus îi opune slujirea.

A privi politica şi puterea politică – nu ca dominare, ci ca slujire – aceasta este adevărata alternativă. Aceste două lucruri nu se pot amesteca.

Una este să te foloseşti de oameni făcându-i robi pentru propriul tău profit, şi altceva este să-ţi slujeşti semenii pentru ca ei înşişi să devină liberi şi capabili să se relaţioneze corect cu fraţii. Aceasta este alternativa corectă. De aceea este foarte importantă implicarea creştină în politică, dar nu a creştinului care vrea numai să aibă puterea, imaginându-şi că el o va gestiona mai bine eliminându-i pe toţi ceilalţi, căci în acest fel creştinul devine anticristul, adică foloseşte limbajul mielului, dar este fiara (cf. Apoc. 13). În această capcană a puterii cădem foarte des. Facem orice pentru a pune mâna pe putere. Este proiectul cultural pe care-l avem.

Isus va fi rege. Va avea întreaga putere. Va fi scris: Regele iudeilor, tocmai pe Cruce. În acel loc va fi Rege. Pe lemnul Crucii, loc în care-Şi pune viaţa în slujba tuturor. Pe Cruce Isus se descoperă ca fiind adevăratul rege. Puterea lui Dumnezeu constă în a sluji!

Aşadar, să  gestionăm relaţiile noastre nu în sens de dominare, cugetând mereu cum m-aş putea folosi de celălalt, ci în sens de slujire reciprocă, de promovare a semenului meu, a libertăţii lui. Acest lucru ne apropie de Dumnezeu, care se comportă tocmai în acest fel.

De aceea creştinul nu ar trebui să fie de acord cu orice formă de putere, însă vedem că şi creştinul nutreşte puterea la fel ca toţi ceilalţi. Dar cel puţin să nu spună că el caută puterea în numele lui Cristos. E mai bine să caute puterea în numele satanei. Va fi mai liniştit. Căci satana zice: Dacă mă adori, totul este al tău şi-ţi dau totul. Fii liniştit.

Această expresie este misterioasă: despre putere şi glorie spune satana că i-au fost date lui. Şi el le dă cui vrea.

Orice relaţie pe care o absolutizăm este o sclavie, inclusiv absolutizarea statului.

Teroristul este cel care ucide lumea dezarmată. Terorişti sunt cecenii care ucid pruncii, dar cei care prin armata lor au ucis peste o jumătate de milion de prunci, sunt mai răi decât teroriştii. Cei care au bombardat Bagdadul, constituie axa răului. E clar că şi alţii fac rău, dar acest comportament este adevăratul terorism. Însă aceste lucruri nu se spun pentru că ei au puterea, deşi este vorba de puterea minciunii, a înşelăciunii.

Textul biblic purifică forma satanică de dominare – care-i brutală – şi-i redă omului demnitatea şi libertatea sa. Vizavi de aceste lucruri nu trebuie să fim naivi. Într-adevăr, sunt necesare medierile sub toate aspectele, dar să se vină cu idei concrete şi clare, şi nu cu idei care produc mai mult haos.

Vedeţi cât este de vastă această ispită a dominării: ea priveşte chiar şi relaţiile de cuplu, raportul cu copiii noştri.  O mică tendinţă  de dominare avem toţi. Spre exemplu, se spune: Bărbatul este capul familiei, iar femeia este gâtul care-l întoarce în direcţia în care vrea ea. Astfel toţi suntem fericiţi. Fiecare are puterea sa. Însă ar trebui să fie diferit. Această ispită pătrunde în toate planurile existenţei, la fel ca prima, iar  a treia pătrunde şi mai mult.

vv. 9-12

⁹ L-a dus apoi în Ierusalim şi l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici, ¹⁰ căci este scris:
Le va porunci îngerilor săi în privinţa ta
ca să te păzească
¹¹    şi: Te vor ţine pe mâini
ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră„.
¹² Însă Isus, răspunzându-i, i-a zis: „S-a spus: Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău„.

A treia ispită Îl priveşte pe Dumnezeu: Să nu-L ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Este cea de-a treia foame a omului. Omul este însetat de infinit, omul însetează după  Dumnezeu.

Diavolul a înţeles foarte bine ce a răspuns Isus, şi anume că El se încrede în Cuvântul lui Dumnezeu, se încrede numai în Dumnezeu şi nu în putere şi, prin urmare, Îi spune: Tu te încrezi în Dumnezeu? Atunci hai să vedem dacă este adevărat că tu te încrezi în Dumnezeu şi că Dumnezeu te ajută.

Dumnezeu a spus, citează satana, aşadar şi el începe să folosească Scriptura. A studiat foarte bine teologia. Cunoaşte mai bine decât noi toţi teologia. Şi satana citează de două ori Psalmul 91.

Isus îi răspunsese de două ori din Scriptură, iar acum satana răspunde citând şi el de două ori din Scriptură, direct la subiect, căci Isus a vorbit de două ori tocmai despre încrederea în Dumnezeu. Atunci satana citează de două ori Psalmul încrederii, cel mai bun din toată Psaltirea, spunând: hai să vedem dacă este adevărat că Tu ai dreptate.

Scris este: 1. Că îngerilor le va da poruncă să te ocrotească ; 2. Că pe mâinile lor te vor ridica pentru ca tu să nu te împiedici, deci nu te vei lovi. Prin urmare, aruncă-te jos! Ce este rău dacă te arunci? Dacă nu te arunci, înseamnă că nu ai încredere în Dumnezeu, în Scriptură. Dacă te arunci, atunci ai încredere. Atunci, aruncă-te! Crezi sau nu Cuvântul lui Dumnezeu?

Ispita este clară, nu? În ce constă ea? De ce nu s-a aruncat Isus? El nu spune: Nu mă arunc pentru că diavolul nu mă poate înşela fiindcă Eu sunt mai tare. Nici nu spune: Eu nu cred în cuvintele spuse de el. Nu!

Ispita constă în aceasta: a-L pune la încercare pe Dumnezeu, a-L ispiti. Aceasta este ca în cazul copiilor care-i pun la încercare pe părinţi pentru că nu cred în iubirea lor, în afecţiunea lor şi atunci îi testează mereu ca să vadă până unde merge iubirea părinţilor. Atâta timp cât copilul îl pune  la încercare pe părinte, înseamnă că nu are încredere. E limpede?

Isus are încredere şi nu-L pune la încercare pe Dumnezeu. Eu mă încred în El, indiferent ce se întâmplă. Se poate întâmpla să mor. Şi în moarte am încredere în El. Se va întâmpla ca templul să fie distrus, Templul fiind Isus, dar şi în această situaţie mă încred în Domnul. Nu-i pun la încercare încrederea pentru că Eu cred în El.

Prin urmare Isus trăieşte raportul cu Tatăl ca un fiu care se încrede în El şi nu ca cineva care vrea să şi-L aservească. Isus trăieşte cu această încredere.

Tuturor ispitelor Isus le răspunde în mod practic. Fie în sfera persoanelor, fie în sfera lucrurilor, fie în raportul cu Dumnezeu, noi, oamenii, putem trăi aceste trei tipuri de relaţii: de a poseda bunuri, de a-i domina pe semeni sau de a-L ispiti pe Dumnezeu, dar avem şi alternativa să ne raportăm la lucruri, la persoane şi la Dumnezeu ca la nişte daruri ale Tatălui. Atunci nu vom mai agonisi averi, ci daruri  pe care le vom împărţi cu fraţii. Prin urmare, nu ne vom simţi patroni.

Mă voi raporta la oameni  nu din perspectiva stăpânului, pentru a-i subjuga, ci voi fi pentru ei ca un dar căruia şi eu, la rândul meu, mă dăruiesc cerând iertare. Îl voi privi pe Dumnezeu nu ca pe un ins aservit mie, căci Dumnezeu nu este obiect de posesie, ci-L voi privi ca fiind iubirea gratuită în care eu mă încred în mod absolut.

Spiritul Fiului Isus e spiritul Fiului şi nu al stăpânului, deoarece Fiul este egal cu Tatăl şi Tatăl nu este stăpânul Fiului, pentru că Tatăl Îi dă totul Fiului. Fiul primeşte tot şi dăruieşte tot fraţilor. Aşa se transmite viaţa.

Această a treia ispită trebuie aprofundată, căci prin religie noi căutăm să facem unele lucruri pentru a ne asigura mântuirea de la Dumnezeu prin puterile noastre. Noi credem că dacă am făcut bine acele lucruri, dacă am învăţat pe de rost poruncile şi le-am respectat bine, atunci putem pretinde să fim mântuiţi. Ca şi cum Dumnezeu ar fi rău şi ne-ar condamna. Credem că El ne controlează pentru a ne pedepsi şi atunci îl îmbunăm prin faptele noastre şi noi ne merităm mântuirea. Aceasta este gândirea şi aroganţa omului.

Păcatul îngâmfării, al aroganţei şi ipocriziei este specific omului religios. Dacă nu reuşesc să fiu drept, cel puţin mă prefac că sunt drept. E suficient să uit lucrurile în care sunt nedrept – şi sunt cele principale – şi pun înaintea altora cele două-trei lucruri faţă de care mă simt curat.

Atunci când îmi dau seama că nu sunt drept, în locul  îngâmfării se naşte disperarea. Dar  credinţa nu este nici aroganţă, nici disperare. În credinţă mă bazez pe iubirea gratuită a lui Dumnezeu, fie că fac binele, iar acesta este un dar,  fie că fac răul, pentru care pot obţine iertarea Sa. Aşadar, nu trebuie să fim nici aroganţi şi nici disperaţi, ci să avem încredere filială, o atitudine de curaj şi umilinţă, care nu vrea să şi-L aservească pe Dumnezeu, ci pur şi simplu  se încrede în El.

Şi aceasta este victoria asupra oricărei ispite.

v. 13

¹³ Şi, după ce a terminat toată ispitirea, diavolul s-a îndepărtat de la el pentru un anumit timp.

Fiind biruită orice fel de ispită, diavolul s-a îndepărtat de la El, până la timpul său.

Până la timpul său. Care este timpul său? În Lc. 22,52 Isus spune: acesta este timpul vostru, timpul întunericului.  Isus se referă la ora Patimii şi Morţii Sale pe Cruce.

În Lc. 23 Isus va fi din nou supus  unei triple ispitiri în încercarea de a renunţa la calvar şi la Cruce, dacă este Fiul lui Dumnezeu, dacă este Unsul, Regele iudeilor. Să se salveze pe Sine şi pe cei doi răufăcători!

Mereu trebuie să ne asigurăm că discernământul nostru este corect. De obicei noi suntem obişnuiţi să căutăm scurtăturile.