Domnul ne eliberează, ne dă libertatea şi aceasta e misiunea Sa!

La Nazaret Isus Şi-a anunţat programul: Eu astăzi împlinesc Cuvântul de eliberare. Din păcate, acolo n-a reuşit să facă nimic, pentru că nazarinenii L-au alungat.

Textul biblic descrie programul unei zile întregi a lui Isus şi cum Îşi realizează planul la Capernaum. Primul lucru pe care-l face constă în a elibera omul în Sinagogă, adică ne eliberează de răul pe care-l avem în interiorul nostru, pentru a face binele.

Seara se încheie activitatea de peste zi a lui Isus. Vom vedea ce face El noaptea şi dimineaţa devreme. Începe o nouă zi. Această zi a lui Isus cuprinde programul întregii Evanghelii.

Se citeşte Lc. 4, 38-44

³⁸ După ce a ieşit din sinagogă, a intrat în casa lui Simon. Soacra lui Simon era cuprinsă de o febră mare şi l-au rugat pentru ea. ³⁹ Aplecându-se asupra ei, a poruncit febrei şi aceasta a lăsat-o. Sculându-se îndată, ea a început să-i servească. ⁴⁰ La apusul soarelui, toţi cei care aveau bolnavi de diferite boli îi aduceau la el, iar el, punându-şi mâinile peste fiecare dintre ei, îi vindeca: ⁴¹ din mulţi ieşeau diavoli care strigau şi spuneau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Dar el, mustrându-i, nu le permitea să vorbească pentru că ştiau că el este Cristos. ⁴² După ce s-a făcut ziuă, a ieşit şi a mers într-un loc pustiu, însă mulţimile îl căutau şi, ajungând până la el, voiau să-l oprească să plece de la ei. ⁴³ Dar el le-a spus: „Trebuie să vestesc împărăţia lui Dumnezeu şi celorlalte cetăţi pentru că de aceea am fost trimis”. ⁴⁴ Şi predica prin sinagogile din Iudeea.

Minunea se săvârşeşte seara, cu toate că, de regulă, seara nu se face nimic. Prima minune înfăptuită se referă la soacra lui Petru.

De obicei o relatare începe cu momentele senzaţionale pentru a impresiona ascultătorul, pentru a-i trezi interesul. Vindecarea frigurilor nu e o minune foarte mare. Cum de-i aşezată de Luca la începutul Evangheliei?

Dacă la început ar fi relatat o minune a învierii, toţi am fi concluzionat că Luca e genial. Dar în această minune semnul e minim. Noi suntem obişnuiţi să privim minunea ca fiind un semn de putere, ca în minunile pe care le căutăm.

Isus refuză să dea semne de putere. Minunile Sale sunt semne şi indică altceva: compasiunea şi mila Sa. Deci, ceea ce contează nu e minunea, ci sensul ei. Minunea indică o realitate mai mare decât ea.

Noi ne oprim mereu la minune, ne hrănim cu lucruri senzaţionale, dar pentru Dumnezeu lucrurile senzaţionale sunt acelea care nu se văd. Aerul pe care-l respirăm, de exemplu, e o minune mai mare decât a vindeca o boală, sau a învia din morţi, căci după ce ai înviat din morţi, mori din nou. Dacă vor învia mai mulţi morţi,  va fi o minune şi mai mare. Aşadar,  învierea unui om este doar semnul unei minuni şi mai mari: învierea tuturor morţilor.

Minunea e asemenea degetului care indică ceva: tu nu priveşti degetul, ci în direcţia lui. Dacă  unui nebun îi arăţi luna, el priveşte vârful degetului tău, şi în general, toţi facem la fel.

Este important acest semn – deşi e mai greu de interpretat – pentru că este semnul tuturor celorlalte minuni. Toate celelalte minuni sunt dezvoltarea acestei prime minuni.

v. 38

³⁸ După ce a ieşit din sinagogă, a intrat în casa lui Simon. Soacra lui Simon era cuprinsă de o febră mare şi l-au rugat pentru ea.

În sinagogă – locul cultului, spaţiul lui Dumnezeu – Isus de-abia ce l-a întâlnit pe îndrăcitul care stătea acolo liniştit până la venirea Sa.

Acum Isus intră în casa lui Simon Petru. În realitate nu e casa lui – care este din Betsaida – ci a soacrei sale. Această casă va fi prima Biserică, casa primei comunităţi creştine care există şi astăzi la Capernaum. Avem trecerea de la sinagogă la casă.

Casa e locul relaţiilor umane. Ea nu-i la fel ca vizuina pentru animal, unde acesta se refugiază seara pentru a se adăposti de frig, iar dimineaţa merge la vânătoare. Casa e locul în care noi convieţuim în cotidianul relaţiilor noastre. Întreaga noastră viaţă depinde de modul în care am trăit de la început în casă şi de cum trăim acum.

În sinagogă aveam îndrăcitul, în casă avem  friguri. Frigurile indică faptul că există un rău în organism, la care el reacţionează.

Care sunt frigurile, care e răul ce s-a infiltrat în casa noastră, adică în relaţiile noastre? Răul acesta care răceşte relaţiile dintre noi  şi ne ajută să înţelegem că ceva nu merge bine.

Evanghelia denunţă aceste rele (Lc. 9,46).

Discipolii – care sunt noua familie a lui Isus –se întreabă care este mai mare între ei. În fragmentul paralel din Evanghelia lui Marcu, după această discuţie se intră în casa din Capernaum, iar Isus îi întreabă ce au discutat pe drum. Cu alte cuvinte, noi pe cale, adică în toată viaţa noastră, ne organizăm existenţa şi relaţiile cu celălalt, căutând să vedem cine e mai mare, cine pe cine domină. După noi, cel mai mare este acela care stăpâneşte peste alţii. Aceasta este febra, frigurile care strică toate relaţiile noastre şi chiar relaţia dintre soţi.

Când vedem un om, imediat ne gândim la ce ne poate folosi. Ori îmi foloseşte la ceva, ori îl ignor. Mă folosesc de semeni ca să mă afirm eu.  Din această cauză există o febră în fiecare casă, iar în casa din Capernaum este cuprinsă lumea întreagă. Aceasta e o febră care ne împinge să ne distrugem reciproc, să subminăm autoritatea semenului nostru, pentru că ne considerăm mai valoroşi decât ceilalţi oameni.

Încă înainte de instituirea Euharistiei la Cina cea de Taină, discipolii încep să se certe pe tema cine e mai mare între ei.

În Evanghelia după Matei la cap. al XVIII-lea – avem temelia trăirii în comunitate: Învăţătorule, cine este cel mai mare în Împărăţia cerurilor? Este important să stabilim ierarhia, altfel, dacă nu avem obiective, nu ştim de ce trăim. Pentru ei obiectivul este să fie mai mari. Isus răspunde că e drept să fim mai mari.

Cine este mai mare? Nu este cel care domină. Voi ştiţi că cei mari ai popoarelor sunt cei care domină, făcând tot răul posibil în lume, dar le place să fie numiţi binefăcători şi toţi îi vor şi-i doresc, pentru că toţi doresc să fie ca ei. Isus spune: Între voi să nu fie aşa! Pentru că acest mecanism reprezintă întreg răul.

Diavolul se află în casa noastră, la fel ca posedatul din sinagogă sau ca febra dorinţei de dominare care distruge toate relaţiile noastre interpersonale, sociale şi planetare.

Lumea este distrusă de această sete de dominare şi putere asupra celuilalt. Aşadar, este o mare minune să fie eliberat omul de această febră. Această febră o loveşte tocmai pe soacră!

Era sâmbăta, deja au fost la sinagogă. Isus a avut un mare succes la sinagogă, iar Petru Îl invită acasă la soacra lui – care locuia aproape de sinagogă –ca să mănânce. În schimb, ea zăcea la pat. Ce dezamăgire!

Discipolii nu sunt numai interesaţi, ci ei cer însănătoşirea pentru soacră, la fel ca atâtea persoane anonime care se interesează de boala altora şi mijlocesc de la Isus vindecarea. Domnul lucrează prin persoane care mijlocesc pentru noi.

v. 39

³⁹ Aplecându-se asupra ei, a poruncit febrei şi aceasta a lăsat-o. Sculându-se îndată, ea a început să-i servească.

Isus intervine imediat. Se apleacă peste ea, e imaginea maternă a îngrijirii. A certat febra, la fel cum în exorcisme Isus ceartă răul şi nu bolnavul. E o formă de exorcism. Iar frigurile au lăsat-o.

Rezultatul? S-a ridicat repede. Acest cuvânt este acelaşi care indică Învierea lui Isus, căci ceea ce i se întâmplă acestei femei este o adevărată înviere: nu doar se ridică din pat, ci se ridică vindecată!

Şi-I slujea Lui. Imperfectul în greacă, la fel ca în română, înseamnă că a început, dar nu a terminat. Îi slujea, este o acţiune care continuă.

Acest a sluji poate rămâne neluat în seamă. Sfântul Ieronim spune că i-a slujit, semn că este vindecată

Un exeget german se întreabă: De ce slujea? Pentru că femeia trebuie să slujească, nu? Este ceva specific femeii din Biserică să slujească. Dacă e adevărat că femeia trebuie să slujească, atunci şi Isus este femeie? Bineînţeles că nu, dar singura definiţie pe care o dă despre Sine, tocmai când discipolii se ceartă cu privire la cine e mai mare, este următoarea:  Eu sunt în mijlocul vostru ca şi acela care slujeşte.

Deci, slujirea este caracteristica fundamentală a lui Isus, care a venit să slujească şi să-şi dea viaţa Sa pentru toţi. Slujirea este calitatea fundamentală a lui Dumnezeu care este Iubire, iar iubirea este slujirea semenului; egoismul este acela care se slujeşte de celălalt.

Deci în această femeie se petrece adevărata înviere şi trecere de la moarte la viaţă pentru că, în sfârşit, iubeşte. 1Ioan. 3,14: Ştim că am trecut de la moarte la viaţă pentru că-i iubim pe fraţi. Iubirea se arată nu cu vorbe, ci cu slujirea, cu faptele şi cu adevărul.

Această femeie este prima capodoperă a întregii Evanghelii şi niciunul nu-şi dă seama! Este cea dintâi care este egală cu Isus: ea este mireasa şi El este Mirele. Cei doi sunt una, au acelaşi spirit al slujirii.

Această minune indică sensul tuturor minunilor. Fiecare minune este trecerea de la moarte la viaţă pentru că ne pune în slujirea fraţilor, pentru că ne determină să-l iubim pe celălalt. Aceasta e adevărata minune!

La fel cum exorcismul ne vorbeşte de eliberarea de rău, aici ni se spune că, eliberaţi de rău, suntem liberi pentru a săvârşi binele, iar binele constă în a-l sluji pe celălalt. Deplina libertate constă în a sluji.

După Evanghelie, libertatea este opusul libertăţii din mintea noastră. Pentru noi libertatea înseamnă să dominăm peste alţii şi să fim stăpânii lumii, pentru că liber, în concepţia noastră, este acela care-i stăpâneşte pe toţi, considerându-i sclavi. Dar adevărata libertate, e libertatea lui Dumnezeu, adică libertatea de a iubi şi de a ne sluji reciproc (Gal. 5,13). E libertatea vieţii! Cealaltă e libertatea morţii şi este foarte răspândită în lume. Să nu confundăm cele două libertăţi!

Această femeie este cu adevărat vindecată de frigurile care o constrâng să fie servită de ceilalţi – dar  toţi avem aceste friguri –  şi, în sfârşit, poate şi ea să slujească şi e liberă.

Este minunat că în casă – simbol al Bisericii –pe Cristos nu-L reprezintă nici Petru, care va fi primul papă, piatra, nici Iacob, Ioan sau Andrei  despre care ştim din celelalte Evanghelii că şi ei erau prezenţi, ci este o femeie bătrână, o soacră bolnavă.

Acest fapt ne ajută să vedem Biserica în mod diferit: cine întrupează în Biserică Spiritul lui Isus? Sunt persoanele anonime pe care noi nici nu le luăm în seamă, dar Evanghelia le dă importanţa cuvenită, le aşază la început.

Petru va deveni cu adevărat discipol atunci când se va identifica cu soacra sa, când va înţelege că are friguri foarte mari. Când spune: Chiar dacă toţi Te vor trăda, eu nu o voi face, Petru e cuprins de friguri, însă Isus îl va vindeca de acele friguri. Atunci va înţelege şi el că este ca soacra sa. Atunci va putea să slujească, să-şi dea viaţa, să fie ca Isus.

Această femeie este prima identificare cu Isus în Biserică!

Mai există o femeie care Îl reprezintă pe Isus: femeia care pune doi bănuţi la Templu, adică tot ceea ce are. Ucenicilor le spune să nu privească la bogaţii care aruncă mulţi bani, ci la această văduvă. Să înveţe de la ea. De ce? Deoarece citim: Feriţi-vă de cărturarii cărora le place să umble îmbrăcaţi în haine lungi. Deci adevăratul cărturar, acela care ne învaţă cine este Domnul, este această văduvă, pentru că ea face la fel ca Domnul: dă tot ce are, adică toată viaţa ei.

Luca aşează  toată viaţă publică a lui Isus între soacră şi văduvă, care sunt cei doi mari învăţători, cei doi mari maeştri. Termenul maestru derivă din magister, magis, care înseamnă mai mult. Aceste femei sunt acelea care într-adevăr Îl prezintă mai mult pe Dumnezeu pe pământ, şi nu ceilalţi, minorati, care înseamnă ministru, adică acela care are mai puţin.

E minunat să interpretăm aşa istoria mântuirii. Ceea ce contează este tocmai ceea ce nu face o mare ştire la TV. Şi avem o mare mulţime de persoane care se comportă ca şi cele două femei: toţi săracii lumii sunt constrânşi să slujească, chiar dacă nu vor. Deci sunt precum Cristos, deşi nu vor. Noi, nici dacă am vrea, nu suntem ca El.

Dacă am judeca aşa, am privi realitatea cu mult mai mult optimism. În sfârşit L-am vedea pe Domnul prezent în mod real în lume în miliarde de persoane care trăiesc aşa, chiar dacă nu vor. Acele persoane sunt Domnul nostru, salvatorii noştri.

Vedeţi cât este de importantă această minune mică? De fapt, este cea mai mare. Şi fiecare minune va avea un singur sens: acela de a ne elibera de egoismul nostru, pentru a fi cu adevărat liberi să ne slujim unii pe alţii.

Această minune este semnul a ceva nou care începe: Aşa a iubit Domnul, nu prin vorbe, ci cu fapta şi cu adevărul (1Io. 3,18).

v. 40

⁴⁰ La apusul soarelui, toţi cei care aveau bolnavi de diferite boli îi aduceau la el, iar el, punându-şi mâinile peste fiecare dintre ei, îi vindeca:

În timpul zilei Isus a eliberat un îndrăcit şi a vindecat o soacră. Ce se face când se încheie ziua? Se merge la culcare. De ce? Pentru că apunând soarele şi venind noaptea, totul se încheie. Noaptea nu se mai face nimic. În zilele noastre se lucrează mult şi noaptea.

Noaptea are o valoare simbolică: indică timpul care nu-i este disponibil omului – un timp în care omul nu mai acţionează, un timp în care întunericul înghite întreaga Creaţie, un timp în care aproape totul se reîntoarce în nimic – cu alte cuvinte, noaptea e simbolul morţii. Şi repede se face seară.

Dacă în timpul zilei Isus a făcut o minune, în seara Sa, atunci când soarele va întuneca pământul, va izbucni un foc de artificii plin de minuni: Isus va salva întreaga lume tocmai din înaltul Crucii, din noaptea Sa.

Această seară are o mare valoare simbolică, la fel ca toate serile din Evanghelie care sunt o anticipare, o prevestire a ultimei seri, atunci când Isus va îndeplini jertfa de Sine.

Dacă pentru noi seara şi noaptea sunt simbolul morţii şi totul s-a terminat, în acest text seara şi noaptea sunt locul în care totul explodează într-o plinătate de viaţă. Noaptea nu mai este noapte! De fapt, în timpul zilei a vindecat unul, însă, la apusul soarelui, Isus îi vindecă pe toţi, indiferent ce boli aveau. Şi peste fiecare, Isus impunea mâinile.

Textul biblic nu spune îi vindeca, ci îi îngrijea; este clar că prin terapie îi vindeca, dar Isus îi îngrijea, arătând iubirea Sa pentru ei.

Pe noi ne preocupă mereu seara şi noaptea vieţii noastre, care-i expresia tuturor relelor, adică moartea. În acest loc avem o anticipaţie, o prevestire a morţii lui Isus – o moarte care este începutul fiecărui bine.

În prima zi a minunilor – Matei grupează 10 minuni la cap. 8,17 – Isus spune: Prin toate aceste minuni se împlineşte ceea ce a fost scris în Profetul Isaia. Ce se împlineşte? Că a luat asupra Sa păcatele noastre; a purtat asupra Sa rănile noastre.

Deci adevărata minune şi originea tuturor minunilor este că Isus a luat asupra Sa toate nopţile noastre, întunericul nostru, relele şi rănile noastre. Adevărata minune este Crucea; e neputinţa lui Dumnezeu care ne mântuieşte. Dacă puterea Sa ne-a creat, neputinţa Sa, adică solidaritatea Sa cu noi până la moarte, ne mântuieşte. Astfel moartea nu mai devine un loc de moarte, ci de comuniune şi viaţă plină. Deci textul este o prevestire a Învierii. Şi ne ajută să vedem în chip diferit realitatea serii.

v. 41

⁴¹ din mulţi ieşeau diavoli care strigau şi spuneau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Dar el, mustrându-i, nu le permitea să vorbească pentru că ştiau că el este Cristos.

Demonii spun: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu ştiind că El este Cristosul. Aceşti demoni sunt mai credincioşi decât noi! Cred, dar se cutremură (cf. Iacob 2,19). Faptul că ei ştiu adevărul nu înseamnă că l-au acceptat sau că au aderat la adevăr, sau că se încred în adevăr. Totuşi îl cunosc şi-L vestesc pe Isus.

De ce-i împiedică Isus să-L vestească? Pentru a înţelege cu adevărat cine e Isus.

Întotdeauna demonii au cunoscut natura Lui divină. La jumătatea Evangheliei şi Petru va înţelege şi va spune aceleaşi lucruri rostite de demoni: Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Şi imediat Isus îl numeşte satana. De ce? E adevărat că Isus e Fiul lui Dumnezeu, dar El este Fiul nu aşa cum îl vrea Petru şi nici cum îl vor demonii, ci este Fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru că S-a făcut slujitor, pentru că ajungând seara îşi va da viaţa pentru noi. Vestindu-L mai dinainte şi comportându-se la fel ca-n timpul ispitelor, demonii au vrut să-L împiedice pe Isus să moară pe Cruce, pentru a-Şi împlini planul de mântuire. Doreau să dea ideea unui Dumnezeu atotputernic, care are totul în mână şi-i asupreşte pe toţi, însă pe Isus noi îl înţelegem numai din înaltul Crucii, din locul în care El se dă pe mâna tuturor. Doar aici înţelegem cine e Dumnezeu.

Acum înţelegem importanţa mesajului mesianic, care e prezent în toate Evangheliile, când Isus, după ce face ceva important, porunceşte să nu se spună nimănui. Pe de o parte, Isus nu dorea propagandă, în timp ce noi mereu facem cunoscute tuturor reuşitele noastre, chiar dacă nu-s multe. În al II-lea rând, pentru că într-adevăr cunoaştem acest mister: că Dumnezeu este cunoscut cu adevărat numai din înaltul Crucii.

Crucea este locul în care Dumnezeu ne iubeşte fără condiţii, dându-Şi viaţa pentru noi, care-L răstignim. Deci aici Îl cunoaştem. El nu este un Dumnezeu care judecă şi condamnă, sau care are la mână pe cineva, ci este Acela care se dă tuturor, dă libertate tuturor, se pune în mâinile tuturor şi-i slujeşte pe toţi. Acesta e Dumnezeu, iar celălalt e satana.

Demonii doreau să-L împiedice să trăiască misterul Crucii. La fel a încercat şi Petru şi pentru aceasta Isus îl numeşte satana. Pe Cruce fiind, după părerea oamenilor Isus părea învins, dar tocmai aici avem victoria vieţii asupra morţii. Pe Cruce Isus ne oferă viaţa Sa, şi acest lucru răul nu-l poate accepta. Răul nu vrea ca Isus să ne dea viaţa Sa. Cu toate că pe Cruce noi Îi luăm viaţa, Isus ne-o dăruieşte.

În această zi la Capernaum avem ascuns profilul întregii Evanghelii. Mai întâi Isus ne eliberează de spiritul răului, de egoism, de stăpânire peste alţii, şi ne eliberează pentru a face binele, pentru a sluji, iar izvorul acestei eliberări este seara Sa, atunci când El îşi va da viaţa pentru noi. Atunci va fi biruit total răul, inclusiv moartea va fi biruită, căci seara va deveni zi, iar moartea va deveni viaţă. Mare minune! Apoi vine altă zi.

v. 42

⁴² După ce s-a făcut ziuă, a ieşit şi a mers într-un loc pustiu, însă mulţimile îl căutau şi, ajungând până la el, voiau să-l oprească să plece de la ei.

Începută ziua, Isus iese. Nu stă pe loc să culeagă succesele. Isus nu are succese electorale. De altfel, la momentul decisiv vor striga: Răstigneşte-L!

Ziua nouă este un exod, o ieşire către libertate. Isus merge în deşert, la fel ca Israel. Ce face în deşert? Ne spune Marcu: Merge să se roage. Luca nu ne spune, pentru că el va vorbi mult despre rugăciunea lui Isus. Aici intenţionat nu vorbeşte, tocmai pentru ca noi să ne întrebăm: ce face Isus în deşert? Tocmai în deşert Isus va birui răul.

Toţi îl caută, Marcu îl aminteşte pe Petru ca fiind  primul care zice: Toţi te caută. Doresc să-L reţină la ei, însă Isus pleacă. Aveţi o experienţă a căutării lui Dumnezeu? Primul rezultat e că dacă îl căutaţi, nu-L aflaţi. Dacă-L aflaţi, nu reuşiţi să-L ţineţi pe loc, căci deja este altundeva. Dacă L-aţi aflat şi-L ţineţi pe loc, să ştiţi că nu e El, ci e un idol pe care vi l-aţi construit.

E simpatic acest Dumnezeu care ne uimeşte mereu şi care mereu este altundeva şi care nu este al nostru, ci este al tuturor şi-L aflăm în altă parte, nu acolo unde credeam noi.

Noi am vrea să-L ţinem pentru noi, căci unul care face minuni ne-ar ajuta mult, ne-ar aduce succese multe şi putere, dar El e mereu altundeva.

Nu doreau ca Isus să plece de la ei, însă Isus pleacă. Au pretenţia ca Dumnezeu să fie al lor şi să stea doar cu ei. Domnul doreşte să ne simţim ai Săi, în acel moment El este al nostru. Dar mai întâi trebuie să înţelegem că noi suntem ai Săi doar atunci când El este al nostru.

vv. 43-44

⁴³ Dar el le-a spus: „Trebuie să vestesc împărăţia lui Dumnezeu şi celorlalte cetăţi pentru că de aceea am fost trimis”. ⁴⁴ Şi predica prin sinagogile din Iudeea.

Isus răspunde celor care doreau să-L reţină: Trebuie să merg în alte cetăţi. Cuvântul trebuie apare aproape întotdeauna în legătură cu moartea lui Isus; exprimă necesitatea Crucii.

Aici avem nevoie de  vestea bună, căci vestea bună va fi tocmai Crucea. Şi această veste bună este vestea bună a împărăţiei lui Dumnezeu. Ce e Împărăţia lui Dumnezeu?

Vestea bună a Împărăţiei este eliberarea de rău, eliberarea pentru a putea face binele, adică pentru a sluji până la a ne da viaţa. Aceasta e Împărăţia lui Dumnezeu, care e opusă împărăţiei omului, căci împărăţia omului constă în a domina şi a lua viaţa şi a se sluji de alţii în acest scop.

Isus merge să ducă tuturor această Împărăţie a iubirii, a umilinţei, a slujirii, a vieţii. Isus trebuie să ducă această Împărăţie peste tot, astfel încât întreaga omenire să fie liberă. Aceasta este sinteza întregii activităţi a lui Isus în Evanghelie!