Luca 5,1-11

Isus, prin activitatea şi prin predica Sa, doreşte să ne elibereze astăzi prin ascultarea Cuvântului.

Cuvântul împlineşte două lucruri:

  1. Exorcismul: Cuvântul ne eliberează de rău pentru a face binele (soacra lui Petru), deoarece cuvântul adevărului ne eliberează de minciuna care locuieşte în inima noastră.
  2. Slujirea. Odată eliberaţi de rău – de egoismul care ne stimulează să ne folosim de alţii – devenim capabili să slujim ca Isus. Această dinamică reprezintă programul întregii Evanghelii.

În această cateheză vom sublinia că suntem chemaţi în urma lui Isus pentru a face la fel ca El: a vindeca de rău şi a sluji. Aşadar începe Evanghelia pentru noi. Odată ce am fost eliberaţi de rău pentru a face binele, El ne pescuieşte, ne face partenerii Săi pentru a pescui cu El. A-l pescui pe om, a-l scoate din apă, înseamnă a-l ajuta să trăiască. După ce am devenit vii, Isus ne spune să-i ajutăm şi pe alţii să facă aceeaşi experienţă.

Se citeşte Lc. 5,1-11

1 Pe când mulţimea îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezaret, 2 a văzut două bărci trase la mal, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele. 3 Suindu-se într-una din bărci, care era a lui Simon, l-a rugat s-o îndepărteze puţin de la mal. Aşezându-se, învăţa mulţimile din barcă. 4 Când a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon: „Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!” 5 Răspunzând, Simon i-a spus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele”. 6 Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti încât li se rupeau năvoadele. 7 Atunci au făcut semne însoţitorilor lor din cealaltă barcă să vină pentru a-i ajuta. Ei au venit şi au umplut amândouă bărcile încât erau gata să se scufunde. 8 Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus spunând: „Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”. 9 Pentru că îl cuprinsese teama pe el şi pe toţi care erau cu el pentru pescuirea pe care au făcut-o, 10 la fel şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, care erau însoţitorii lui Simon. Însă Isus i-a spus lui Simon: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni”. 11 După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe el.

Pericopa ni-L prezintă pe Isus

  • mai întâi pescuind mulţimea care vine la El, cu scopul de a o chema la exod, la Împărăţie.
  • În a doua scenă Isus urcă în barcă, iar ucenicii sunt chemaţi şi ei să pescuiască.
  • Apoi avem pescuirea minunată a discipolilor;
  • în a patra scenă avem reacţia lui Petru: Du-te de la mine şi,
  • la urmă, avem răspunsul lui Isus dat lui Petru: Nu, ci Eu te chem să Mă urmezi,
  • apoi răspunsul discipolilor: Lăsând totul, L-au urmat.

Viziunea lui Luca este asemănătoare cu a noastră, deoarece el se adresează creştinilor botezaţi care deja au fost chemaţi, au înţeles totul şi s-au implicat în vestirea Cuvântului. Apoi ei au experimentat că în ciuda tuturor eforturilor nu pescuiesc nimic; în ciuda tuturor darurilor primite de la Dumnezeu, tot păcătoşi sunt.

Deci, eu care nu reuşesc să fac nimic şi sunt păcătos, ce trebuie să fac?. Nu mai sunt chemat? Chemarea mea e inutilă? Mi-am pierdut chemarea? Nu! Adevărata chemare începe tocmai în acest moment: când descopăr sărăcia mea şi înţeleg cauza ei; când descopăr păcatul meu şi pricep că păcatul meu devine locul în care sunt pescuit, adică mântuit. În acest moment începe adevărata vocaţie: aceea de a-L urma!

La început discipolul, adică noi, Îl urma pe Isus numai în baza entuziasmului iniţial, când nu pricepea suficient de bine cine e Isus şi cine este el, discipolul. După ce înţelege corect cine este el,discipolul, înţelege şi cine e Isus. Atunci poate să-L urmez cu adevărat.

În Luca acest text se adresează unei comunităţi creştine care deja a experimentat toate dezamăgirile: Am încercat, toată noaptea am pescuit şi nimic nu am prins.

vv. 1-3

1 Pe când mulţimea îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezaret, 2 a văzut două bărci trase la mal, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele. 3 Suindu-se într-una din bărci, care era a lui Simon, l-a rugat s-o îndepărteze puţin de la mal. Aşezându-se, învăţa mulţimile din barcă.

Scena are loc dimineaţa, când pescarii strâng mrejele şi încep să le repare, fiind rupte. Suntem pe malul mării şi mulţimea aleargă la Isus care stă în picioare. Este Păstorul care conduce turma Sa prin exod, prin mare şi vede două bărci.

Bărcile sunt două, apoi una, la urmă devin două şi în sfârşit discipolii îşi părăsesc bărcile. Barca – o bucată de lemn care pluteşte pe apă – foloseşte să se treacă de pe un mal pe celălalt. Aceasta e imaginea Bisericii. Barca e locul în care se stă împreună. Nu putem spune: Tu ieşi afară, căci te scufunzi!; e locul în care se călătoreşte plutind şi toţi sunt uniţi; toţi fac aceeaşi traversare şi ajung uniţi pe celălalt ţărm. Când ne naştem ajungem pe un mal, apoi toţi vom ajunge pe celălalt mal. Ca să nu ne înecăm, călătoria are loc pe această barcă. Isus vorbeşte din barcă!… Barca – acest lucru mic din lemn – simbolizează arca lui Noe, suspendată între abisul inferior şi cel superior, fragilă şi slabă: este ca lemnul crucii care ne ajută să traversăm marea vieţii pentru a ajunge la ţărm.

Bărcile sunt protagonistele pericopei: Şi avem o barcă, apoi două. Este misterul Bisericii care nu este ceva enorm, ci este o realitate mică: e una, dar sunt multe, căci doi este începutul multora, dar cele multe sunt una.

Atunci când sunt multe, niciodată nu sunt puternice: mereu se spune: o mică turmă, pentru a indica faptul că numărul nu are importanţă şi că bărcile deşi sunt multe, nu au putere umană, deoarece ele slujesc.

Vede cele două bărci ale prietenilor Săi care curăţă mrejele. Pescuiesc noaptea şi nu ziua. Iar dimineaţa fac această muncă. Isus vede bărcile şi: Se urcă în una din bărci, alege barca lui Simon. Avem aici articularea Bisericii: nu este doar o comunitate, ci sunt două, adică avem începutul multor comunităţi.

Isus stă în barca lui Petru, a celui care trebuie să confirme, să întărească credinţa fraţilor. Tocmai din această barcă Isus vorbeşte mulţimilor: deja se adresează lumii din interiorul comunităţii, a Bisericii care parcurge exodul (călătoria către Împărăţie).

Isus Se aşează şi învaţă mulţimile. Ce este barca? Este un loc mic, fragil în care noi stăm împreună, mergem spre celălalt ţărm, dar e şi locul din care noi vorbim şi celorlalţi care încă mai stau pe mal, şi-i invităm să facă exodul împreună cu noi.

vv. 4-6

4 Când a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon: „Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!” 5 Răspunzând, Simon i-a spus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele”.

După ce a isprăvit de vorbit. Cuvântul foloseşte pentru a elibera de rău, pentru a-l pescui pe om din abis şi a-l scoate la lumină, pentru a-l naşte prin Cuvânt!

După ce Isus a vorbit, îi spune lui Petru: Acum înaintează în larg, mergi şi pescuieşte.  Verbul e la singular, Condu în larg! şi apoi la plural: Aruncaţi mrejele! Porunca lui Isus e pentru unul, dar şi pentru toţi. Unul e responsabil pentru toţi, dar toţi sunt responsabili. Aceasta este unitatea: nimeni nu-şi pierde individualitatea (verbul la singular), dar în acelaşi timp e prezent şi pluralul.

Invitaţia este: Condu afară, în profunzime! Biserica e chemată să meargă în larg, să pescuiască în larg. Nu trebuie să-i fie frică să intre în lume.

Marea e simbolul lumii, al răului, al perversiunii, locul în care te poţi îneca. Biserica nu trebuie să stea la bord din cauza fricii, ci înaintează în larg şi aruncă mrejele.

La urmă problema constă în a pescui oameni. Nu pentru că oamenii ar fi peşti care trebuie să muşte momeala (ştim că mulţi oameni cad pradă momelilor), ci pentru că oamenii, sub apă mor, dar scoţându-i afară, trăiesc. Imaginea pescuitului exprimă: A-i scoate pe oameni din apa în care s-au scufundat; din apa potopului.

Aruncaţi mrejele! Porunca este un ordin dat pescarilor. Însă Tu care eşti tâmplar, ce pricepi? Fă-ţi munca ta! Dacă te pricepi, eventual repară barca… Se pescuieşte noaptea!

Porunca lui Isus este aproape jignitoare şi fără sens, la fel ca porunca dată paraliticului: Ridică-te şi umblă! sau mortului: Ridică-te şi vino afară! Deci, poruncile lui Isus par lipsite de sens şi jignitoare. Sunt paralizat, respectă-mi identitatea. Sunt pescar. Toată noaptea am pescuit şi mă pricep. De ce mă trimiţi să pescuiesc ziua când nu se pescuieşte?

Pentru noi poruncile lui Isus par fără sens, deoarece credem că au sens numai lucrurile pe care reuşim noi să le facem. Ce au reuşit pescarii să facă? Nimic! Un pescar care nu prinde nimic, este falit din punct de vedere al meseriei sale. Acest fapt corespunde omului care nu reuşeşte să iasă din rău. E un om falit. Până la urmă, dacă suntem sinceri, singurul lucru care putem să-l realizăm este nimicul, şi-l obţinem cu multă trudă: Trudim toată noaptea. Se face referire la experienţa Bisericii care deja în timpul lui Luca a ieşit să pescuiască. A depus mult efort şi observă că nu are niciun rezultat.

Clar că am pescuit corect, deoarece se pescuieşte noaptea şi nu ziua. De ce nu am prins nimic? Dar el spune: După Cuvântul Tău, voi arunca mrejele.

Expresia După Cuvântul Tău vă aminteşte de ceva: Fie Mie după Cuvântul Tău! Problema nu este priceperea noastră, ci de-a primi Cuvântul Său, la fel ca Maria.

Toate încercările noastre sunt sterile atâta vreme cât se bazează pe eforturile noastre. Bazându-se numai pe capacităţile lor, apostolii nu reuşesc să prindă nimic. Numai supunerea faţă de Cuvânt, la fel ca Maria, ne ajută să Îl aducem pe Dumnezeu în lume. Numai ascultând Cuvântul, imposibilul devine posibil, fie pentru Maria, fie pentru noi.

Deci, sterilitatea noastră, la fel ca cea a discipolilor, care nu prind nimic, devine fecunditate, rodnicie, când ascultăm şi ne supunem Cuvântului.

Răspunsul lui Petru, în care rosteşte cuvântul Învăţătorule, poate revela o ironie din partea apostolului, adică: Cum, tu care nu eşti pescar vrei să ne înveţi pe noi cum să ne facem meseria? Mai târziu Isus se va revela ca Învăţător, căci El ştie ce spune şi atunci Simon îl va recunoaşte ca Domn.

Problema fundamentală pentru Biserică, pentru comunitate, pentru barcă, pentru această lume nu constă în faptul că suntem mai mult sau mai puţin capabili, experţi, ci în faptul dacă astăzi ascultăm de Cuvântul Său. De la început şi până la sfârşit este în felul următor: la început discipolii, încă pe când sunt cu Isus, dacă nu ascultă Cuvântul, nu pescuiesc nimic, iar dacă Îl ascultă, prind.

Maria, care simbolizează imaginea Bisericii,  este cea care a spus prima: Fie mie după Cuvântul Tău. Ucenicii şi fiecare dintre noi suntem chemaţi la această fecunditate atunci când spunem ce a spus Maria! După Cuvântul Tău voi arunca mrejele.

E minunată imaginea aruncării mrejelor, deoarece evanghelizarea e comparată cu mrejele. Plasele sunt construite din legături în care tu prinzi astfel încât peştii să nu se piardă, apoi îi scoţi afară din apă. Peştii vor muri, însă oamenii trăiesc afară din apă. Sunt cuvintele care te scot afară din profundul stupidităţii în care te îneci şi te salvează. Deci fecunditatea în viaţa omului este direct proporţională cu ascultarea şi supunerea faţă de Cuvânt.

vv. 7-8

6 Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti încât li se rupeau năvoadele. 7 Atunci au făcut semne însoţitorilor lor din cealaltă barcă să vină pentru a-i ajuta. Ei au venit şi au umplut amândouă bărcile încât erau gata să se scufunde.

După ce au aruncat mrejele, ascultând de Cuvântul Său, au prins o mare mulţime de peşte. Ioan spune: 153 de peşti mari. Numărul 153 este rezultatul sumei tuturor numerelor de la unu la şaptesprezece. 17 este valoare numerică a cuvântului tov care înseamnă bun, bine, frumos Este vorba de acea plinătate care conţine toată frumuseţea şi măreţia împreună, adică întreaga umanitate este oglindită în pescuit. În sfârşit, umanitatea este scoasă din abis şi dusă la mal, pe pământ.

Sunt atât de mari încât mrejele aproape se rup, dar ele nu se rup! Şi discipolii încep să facă semne cu capul. Cealaltă barcă era departe şi atunci ei fac semn tovarăşilor, partenerilor de afaceri, asociaţilor să vină. Şi au umplut ambele bărci până când aproape se scufundau, dar ele nu s-au scufundat!

Se descrie supra-abundenţa rezultatului nebănuit şi greu de atins în plină zi, un rezultat obţinut datorită supunerii faţă de Cuvânt. Ceea ce este imposibil, se întâmplă datorită ascultării Cuvântului, astăzi. Devine ceva real.

Avem o chemare şi o vocaţie din partea lui Isus adresată lui Simon şi celorlalţi. La v. 7 avem un pas ulterior: Cheamă tovarăşii din cealaltă barcă, deci ceilalţi sunt făcuţi tovarăşi, sunt primiţi în grupul lui Petru şi îndeplinesc aceeaşi activitate, cu acelaşi rod.

vv. 8-10

8 Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus spunând: „Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”. 9 Pentru că îl cuprinsese teama pe el şi pe toţi care erau cu el pentru pescuirea pe care au făcut-o, 10 la fel şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, care erau însoţitorii lui Simon. Însă Isus i-a spus lui Simon: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni”.

Se spune că peştii i-au luat şi, au făcut semn celorlalţi din cealaltă barcă să vină să ia împreună cu ei. Este acelaşi cuvânt adresat Mariei: Vei lua în pântece şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. De ce se foloseşte acelaşi cuvânt?

În acest loc bărbaţii îi concep pe peşti. Înseamnă că atunci când noi ajutăm un frate, de fapt, Îl ajutăm pe Cristos care s-a făcut fratele nostru. Când noi salvăm un pierdut, Îl salvăm pe Cristos care s-a pierdut pentru toţi; când va fi mântuit ultimul dintre oameni, va fi conceput deplin Fiul şi Dumnezeu va fi totul în toţi, pentru că întreaga lume va fi plină de gloria Fiului.

Această mântuire care se răspândeşte de la persoană la persoană şi care-i salvează pe alţii, înseamnă a-l concepe pe celălalt pentru că el este Cristos, până când se va ajunge la măsura plină a Fiului, la sfârşitul lumii, când toţi vom fi fii în Fiul.

Misiunea constă în a-L concepe pe Fiul, la fel ca Maria, a aduce la lumină, a naşte un om nou care e fiul lui Dumnezeu, în timp ce înainte era un pierdut.

Cuvântul a concepe este frumos pentru că a pescui, de fapt, este a-l concepe pe celălalt a-l aduce la lumină, la viaţă. La fel cum spune Pavel despre primii creştini: Eu v-am născut, am suferit durerile naşterii pentru voi. Este vorba de naşterea omului nou, a Fiului lui Dumnezeu. Fiecare semen este fiul lui Dumnezeu. Eu însumi devin fiu, făcându-mă fratele Său.

În misiune nu facem altceva decât să ducem înainte misiunea Mariei, care e misiunea întregii Biserici, aceea de a-l concepe pe Fiul, până când va ajunge la starea Sa deplină.

Simon Petru, văzând rezultatul acestui pescuit, cade la picioarele lui Isus şi-I spune: Du-te de la mine! Apoi Îi va spune Domn, dar pe moment percepe distanţa la care el, Simon, se află de Isus. Sunt un om păcătos. Aceasta e convingerea fermă a discipolului, a credinciosului care cugetă că Dumnezeu fiind sfânt, diferit de cum este el ca om, se supără dacă cineva diferit se apropie de El. Atunci Petru Îi spune să plece. Simon nu-şi aminteşte că Isus spusese: Nu am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi.

Petru îi spune lui Isus să iasă, la fel cum Isus îi poruncea diavolului: Ieşi din el! Sensul este: Mă deranjezi; Tu eşti sfânt, iar eu nu; eu sunt păcătos, atunci, pleacă de aici! Ce legătură ai cu mine?

Numai la urmă Petru se va descoperi cu adevărat păcătos, şi va înţelege ce legătură are cu el Domul. Atunci când se va lepăda de Isus, Petru va înţelege că Isus nu se leapădă de el. Atunci va pricepe că Domnul e iubire absolută. Acest lucru îl înţelege experimentând iertarea Sa. Şi va înţelege şi cine este el, Petru. Va înţelege că el, Petru, este iubit în mod absolut. Şi atunci va putea vesti credinţa, tocmai pentru că e păcătos.

Această învăţătură ne spune că: omul nu este chemat pentru că face roade bune sau pentru că are calităţi speciale. Este chemat tocmai pentru că rezultatele sale de om sunt sterile şi el e păcătos. Faptul că eu, omul, nu aduc roade, este locul binecuvântării Domnului. Păcatul meu este punctul iertării şi al harului unde cunosc cine e Domnul şi cine sunt eu. Cunosc faptul că sunt iubit infinit de El care şi-a dat viaţa pentru mine.

Deci acele aspecte pe care le consideram dezavantajele mele, –  nu reuşesc să pescuiesc, deoarece sunt păcătos, de exemplu, –  sunt tocmai motivul din care, în sfârşit, pot pescui, pentru că înţeleg că nerodnicia mea ajunge la fecunditate prin ascultarea faţă de Cuvânt şi nu depinde de calităţile mele.

Eu nu pot îndeplini misiunea Fiului, căci nu sunt Fiul lui Dumnezeu. Însă dacă ascult Cuvântul, eu devin fiul lui Dumnezeu şi atunci acest Cuvânt se împlineşte, aduce rod.

Eu sunt păcătos, dar tocmai pentru că sunt astfel sunt pescuit şi mântuit. Şi atunci pot pescui şi pot transmite altora mântuirea pe care am primit-o.

Dezavantajele mele sunt motivul chemării mele! Pentru mine era imposibilă chemarea, am încercat când eram tânăr şi credeam că sunt priceput, bun şi am răspuns chemării, apoi odată cu trecerea anilor am văzut cum este lumea şi am ajuns la concluzia că nu se mai poate face nimic. Nu! Eu sunt chemat tocmai pentru că nu reuşesc să obţin rezultate şi pentru că sunt păcătos. Când pricep acest mister, chemarea mea devine adevărată.

Textul paralel din Ioan 21 e şi mai clar: Petru, mă iubeşti tu? repetat de trei ori. În acest fel Petru îşi aminteşte că de trei ori s-a lepădat de Isus şi se întristează. Însă, tocmai în acel moment e chemat.

Aici Petru atinge o cunoaştere profundă: el este păcătos iar Celălalt este Domnul. Isus va relua întregul discurs şi va spune: Bine. Deoarece te-ai recunoscut păcătos – tu, păcătosul iertat – vei putea fi un bun  instrument de mântuire pentru alţii.

Întâia oară Petru Îi spune Învăţător, ultima oară Îl numeşte Domn. Învăţătorul este cel care-mi predă lucrurile şi apoi eu mă descurc; Domn, este cu totul altceva, este Dumnezeu! Este Domnul meu, Cel care m-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru mine.

Deci Isus nu este numai acela pe care trebuie să-l imit. Fă ca Învăţătorul şi vei face totul bine. Dacă mă străduiesc să-L imit nu reuşesc. Însă, dacă El devine Domnul meu, centrul vieţii mele, Cel care mă iubeşte infinit, Cel pe care şi eu Îl iubesc din tot sufletul, atunci totul e posibil.

Pavel a urmat Legea convins fiind că Dumnezeu e Învăţător. În Filipeni 3 Pavel spune că a descoperit că El era Domnul vieţii sale.

Notăm uimirea lui Petru şi a tuturor celor care erau cu el.

La vorbele lui Petru, Isus îi răspunde să nu se teamă. Acest îndemn se află repetat de 365 de ori în VT. Întotdeauna când Dumnezeu se prezintă omului îi spune: Nu te teme. Dumnezeu îi spune omului în fiecare zi a anului să nu se teamă. Apoi urmează chemarea.

Este important să existe teama. Înseamnă că eu înţeleg că mă aflu înaintea a ceva care este mult mai mare decât credeam. Însă îndemnul nu te teme, îmi spune să depăşesc această situaţie.

Acum avem chemarea. Este o chemare care începe acum şi nu în trecut,  atunci când tu credeai că eşti priceput, că ştii pescui bine, eşti perfect. Toţi ceilalţi te vor nega, eu însă nu; toţi sunt păcătoşi, dar eu nu. Aceasta era atitudinea lui Petru. Tu m-ai ales pentru că eu sunt priceput.

Tocmai din acest moment, din momentul în care ai descoperit că eşti păcătos – dar un  păcătos chemat, pescuit, iubit şi mântuit – te vei comporta la fel cu alţii. Vei pescui oameni pentru a-i scoate la viaţă, pentru a le salva viaţa, pentru că omul în apă moare.

Noi ne scufundăm în prostia multor minciuni, deci trebuie să ieşim ajutaţi de mrejele cuvintelor Evangheliei care ne scot la lumină.

Petru experimentează că este pescuit, deşi el nu reuşea să pescuiască. Un pescar care nu prinde nimic, este un om ratat. Deci în falimentul său uman, în faptul că s-a simţit păcătos, Petru s-a simţit iubit, pescuit, un om nou. Acum Isus îi spune să facă la fel cu alţii.

v. 11

11 După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe el.

Conduc bărcile la mal şi lasă toate lucrurile. De ce le lasă? Pentru că au aflat (cf. Mt. 13,45) o comoară: nu au aflat ceva palpabil, obiecte de valoare, teorii, ci au aflat pe Cineva. În baza acestei descoperiri, plini de bucurie, lasă bărcile şi-L urmează.

Observăm că Isus foloseşte limbajul lor.

Erau pescari care nu au prins nimic, deci se simţeau faliţi ca pescari.

Atunci Isus îi ajută să pescuiască o mare cantitate de peşti. Imediat ei consideră că Isus e interesant ca om. După aceea au înţeles că peştele îi simboliza pe ei care în realitate au fost salvaţi, mântuiţi de acest om din naufragiul lor, din păcatul lor. Pentru că Isus vorbea pe limba lor, discipolii au înţeles clar despre ce era vorba şi, abandonându-şi  pe loc bărcile şi îndeletnicirea,  au obţinut totul.

Au înţeles că ajutaţi de acest Cuvânt pot pescui cu adevărat, pot fi oameni în sens deplin. Dar dacă s-ar fi luat după alte  vorbe, nu prindeau nimic.

Discipolii lasă totul. Da! Ei lasă totul pentru că nu lasă nimic, dar prind totul. Au aflat infinit mai mult: tot ceea ce ei căutau. La fel ca Pavel care căuta dreptatea, căuta să fie perfect şi apoi va înţelege că toate acestea nu mai au valoare deloc pentru el, deoarece a descoperit o comoară de mare preţ.

Şi L-au urmat pe Isus. Acum încep discipolii să călătorească. A-L urma, înseamnă a parcurge aceeaşi cale, aceeaşi viaţă, aceleaşi alegeri. Este drumul vieţii, este drumul Fiului care merge în întâmpinarea fraţilor.

În acest text nu avem numai chemarea primilor discipoli, ci şi chemarea tuturor celor care sunt invitaţi să-L urmeze pe Isus prin ascultarea Cuvântului, prin încrederea în El, prin recunoaşterea Lui ca Învăţător şi Domn, ca sens deplin al vieţii noastre.

Acest text ne ajută să înţelegem ce se întâmplă  cu noi – care deja suntem credincioşi – cum trece de la faliment, de la o viaţă searbădă, fără împliniri, la o viaţă plină.

Acest text este analog cu acela al Buneivestiri. După cuvântul Tău voi arunca mrejele. Acest răspuns devine prolific, în acest cuvânt se concepe Fiul şi acest Cuvânt este mântuirea noastră.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop