Luca 5,33-39

Am văzut deja lucrările pe care le înfăptuieşte Isus astăzi: ne eliberează de spiritul răului, ne dă spiritul slujirii, face rodnică viaţa noastră, ne eliberează de moarte (de lepră), ne face să călătorim spre casă, îl cheamă pe Levi, păcătosul nu doar este iertat şi merge acasă, ci este chemat să-L urmeze pe Isus. Urmându-L pe Isus, în sfârşit, Levi ajunge acasă la el. Şi în această casă are loc un mare ospăţ, pentru că Isus spune că a venit Nu pentru cei drepţi, ci pentru cei  păcătoşi, căci  Doctorul este pentru bolnavi şi nu pentru sănătoşi.

Scena are loc în casa lui Levi. Isus de abia a spus că e Doctor. Doctorul e cel care ne vindecă de boli. Există o boală a  omului pe care nimeni nu o poate vindeca, şi anume lipsa de iubire. Isus e Doctor tocmai pentru că e Mire-Iubire. Deci ospăţul din casa lui Levi e nupţial.

Odată cu această pericopă intrăm în centrul revelaţiei creştine. Este un text egal cu cel al Nunţii din Cana relatat de Ioan, care e primul dintre semnele săvârşite de Isus, e începutul. Iar în Evanghelia după Luca acest semn este tocmai punctul final, ţinta.

Se citeşte Lc. 5, 33-39

33 Însă aceştia i-au spus: „Discipolii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni, la fel şi cei ai fariseilor, dar ai tăi mănâncă şi beau”. 34 Isus le-a spus: „Puteţi oare să-i faceţi pe nuntaşi să postească, atât timp cât mirele este cu ei? 35 Vor veni însă zile când mirele va fi luat de la ei. În zilele acelea vor posti”. 36Apoi le-a zis o parabolă: „Nimeni nu rupe o bucată dintr-o haină nouă ca s-o pună la o haină veche, altfel o va rupe pe cea nouă şi bucata din cea nouă nu se va potrivi la cea veche. 37 Tot aşa, nimeni nu pune vinul nou în burdufuri vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile: vinul se varsă, iar burdufurile se strică. 38 Dimpotrivă, vinul nou trebuie pus în burdufuri noi. 39 Nimeni, după ce a băut vin vechi, nu vrea vin nou, pentru că spune: «Cel vechi e mai bun!»”

În totalitatea lui, textul relatează o contradicţie între discipolii lui Isus şi discipolii lui Ioan şi ai fariseilor. Opoziţia este între: a mânca şi a bea; a posti şi a se ruga; Mirele, absenţa  Mirelui; haina nouă, haina veche; vinul nou, vinul vechi.

Prin metaforele a mânca, a bea, ospăţul, haina şi vinul se exprimă esenţa creştinismului ca fiind bucurie, plinătate de viaţă (a mânca), plinătate de viaţă prin îmbătarea în iubire (a bea). Mai precis, esenţa creştinismului este nunta omului cu Dumnezeu care se împlineşte astăzi, pentru cei care ascultă Cuvântul.

Haina e semnul trupului, deci haina nouă înseamnă o existenţă nouă. De ce? Pentru că există vinul nou, simbol al Spiritului, adică există un spirit nou.

Misterul profund al Evangheliei, ne este prezentat cu ajutorul lucrurilor obişnuite de zi cu zi: a mânca şi bea, a iubi, a se îmbrăca şi apoi vinul.

v. 33

33 Însă aceştia i-au spus: „Discipolii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni, la fel şi cei ai fariseilor, dar ai tăi mănâncă şi beau”.

Textul este continuarea celui anterior şi îi prezintă pe cărturari şi farisei, care deja murmură pentru că Isus mănâncă, şezând la masă cu păcătoşii. Isus răspunde că El e Doctorul şi c-a venit pentru păcătoşi, să-i vindece.  Acum fariseii fac o altă obiecţie şi spun că discipolii lui Ioan şi ai fariseilor postesc şi se roagă, la fel ca toate persoanele care respectă litera Legii. Cei care au atitudinea cărturarilor şi a  fariseilor sunt cei alipiţi Legii, o respectă cu zel şi ştiu că respectând Legea dată cândva lui Moise, ei se comportă ca oameni drepţi. Ei reprezintă omul religios care e drept şi care-şi îndeplineşte toate îndatoririle. Din punctul lor de vedere, dreptatea constă în a respecta ceva care a fost dat la început prin Moise. De fapt sunt ancoraţi în trecut.

Ce fac? Ei cugetă la trecut, la restaurarea trecutului, la perfecta respectare a Legii, iar în prezent ei postesc – vom vedea ce înseamnă a posti – şi se roagă.

Discipolii lui Ioan spun: trecutul e important, dar trebuie să vină Cel care le va aşeza pe toate la locul lor. Ei se orientează spre viitor. Discipolii reprezintă cele două forme de religiozitate fundamentală: cea înrădăcinată în Tradiţie, în trecut, cu toate încercările de restaurare şi cea îndreptată spre viitor, mai revoluţionară, care vrea lucruri noi şi le aşteaptă. Şi cei care-şi bazează viaţa pe trecut şi cei care-şi întemeiază viaţa pe viitor, ce fac în prezent? Nu trăiesc, ci doar postesc şi se roagă. Însă discipolii lui Isus mănâncă şi beau.

Postul şi rugăciunea sunt specifice religiei. Postul e raportul pe care-l avem cu pământul, cu trupul nostru, cu bunurile materiale, iar rugăciunea e raportul nostru cu Dumnezeu.

Postul are o mare însemnătate religioasă la toate popoarele. A mânca înseamnă a trăi, a posti înseamnă a muri. Deci postul e un semn al acceptării limitei morţii. Postul e un semn simbolic, căci după ce a postit, omul mănâncă. Înseamnă că prin post tu recunoşti că viaţa nu constă în a mânca, ci e cu totul altceva, apoi recunoşti că viaţa nu e la dispoziţia ta, căci viaţa are o limită şi tu accepţi limita. Deci postul e un semn de înţelepciune.

Într-o societate în care totul trebuie să fie consumat, postul înseamnă că a consuma nu este totul. Acest post nu are nimic în comun cu renunţarea la hrană pentru dietă, după cum se face în zilele noastre, hrana devenind absolutul la care omul se gândeşte.

A mânca înseamnă viaţă, înseamnă dar. Postul simbolizează  condiţia ta de creatură. Pentru rugăciune, în limba greacă întâlnim cuvântul deezis care înseamnă cerere, derivând din nevoie. Omul e singura creatură care se roagă. De ce? Pentru că are nevoie de Altul, de altceva. Şi atunci când omul are totul, simte nevoia de altceva, de Ceva esenţial care-i lipseşte şi pe care nu-l poate crea. Rugăciunea exprimă aceste lucruri: e raportul nostru cu Dumnezeu.

Aşadar, în loc să postească, discipolii  mănâncă şi în loc să se roage, beau?

În Evanghelie a mânca şi a bea  – se referă la Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, adică este Euharistia. Aşadar, noi nu postim şi nu ne rugăm cu umilinţă, pentru că astăzi trăim plinătatea vieţii, deoarece L-am întâlnit pe Domnul. Din acest motiv celebrăm Euharistia: mâncăm şi bem. Adică noi primim totul ca dar şi în orice lucru primim Spiritul lui Dumnezeu, iubirea Sa şi o trăim. Deci noi trăim o viaţă plină, care deja a depăşit postul şi a depăşit rugăciunea umilă, care e dorinţa după altceva de care avem nevoie. Prin prezenţa lui Isus  ne este dat totul. Ne e dat Fiul, ne este dat Mirele.

Creştinul nu e omul care aşteaptă viitorul, când vor fi vremuri mai bune. Creştinul nu caută să restabilească trecutul, odată, demult, când  era adevăratul creştinism… Nu! Creştinul, aici şi acum, în condiţiile în care se află, dă totul şi mereu face Euharistie, mănâncă şi bea. Totul este primit, experimentat şi trăit ca dar al lui Dumnezeu (a mânca) şi trăit cu spiritul lui Dumnezeu (iubirea, a bea). Şi totul prin prisma Euharistiei.

De aceea viaţa noastră e o perpetuă Euharistie, o mulţumire adusă aici şi acum, pentru orice lucru, o Euharistie pentru faptele bune, pentru că e un dar şi pentru faptele rele, în sens de iertare.  Deci e o viaţă deja plină.

A mânca şi a bea e un gest de mulţumire. Euharistia înseamnă celebrarea Cuiva care ne-a aflat, celebrarea Domnului care ne-a căutat şi ne-a găsit. El a luat iniţiativa, El e Mirele.

vv. 34-35

34 Isus le-a spus: „Puteţi oare să-i faceţi pe nuntaşi să postească, atât timp cât mirele este cu ei? 35 Vor veni însă zile când mirele va fi luat de la ei. În zilele acelea vor posti”.

Acţiunea noastră de a mânca şi bea, nu sunt una oarecare, ci este vorba de o hrană şi de o băutură nupţială, pentru că Mirele e cu noi.

Am subliniat că Isus este Doctor (atributul lui Dumnezeu care ne vindecă rănile). Domnul e Doctor numai pentru că e Mire, căci rana  noastră principală şi cea mai adâncă e lipsa iubirii.

Calitatea de Mire e cea mai frumoasă definiţie a lui Dumnezeu. Mirele este al miresei, după cum mireasa e a Mirelui. Unul se defineşte în raport cu celălalt.

Noi suntem obişnuiţi să spunem că Dumnezeu e atotputernic (şi Zeus e atotputernic); că este judecător (mulţi zei sunt judecători). Esenţa Dumnezeului creştinilor se revelează în faptul că e Mirele. El este iubire, între El şi om există o relaţie la fel de personală ca relaţia dintre  un bărbat şi o femeie: iubire, dăruire de sine, reciprocitate, fidelitate, duioşie, intimitate, încredere şi tot ceea ce e frumos şi dureros în acest raport. În Biblie, raportul omului cu Dumnezeu este în întregime plin de efort şi suferinţă, încă de la început.

Porunca fundamentală în Biblie este: Să-L iubeşti  pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta. De ce? Pentru că El te iubeşte cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată viaţa şi puterea Sa.

La cine se raportează omul? La Dumnezeu şi va deveni ca Dumnezeu dacă-L va iubi. Omul devine ceea ce iubeşte. Ceea ce omul iubeşte devine forma gândirii sale, a voinţei sale, a comportamentului său şi a existenţei sale. Noi devenim ca Dumnezeu dacă-L iubim. Aceasta e aspiraţia omului.

Iubirea presupune acceptarea celuilalt aşa cum este, presupune spirit de sacrificiu şi reciprocitate.

Căsătoria nu este nimic altceva decât oglindirea pe pământ a lui Dumnezeu ca fiind unire de iubire între Tatăl şi Fiul, ca relaţie de iubire între Tatăl şi Fiul. Mirele e cea mai frumoasă definiţie a omului şi a lui Dumnezeu.

Atunci când la începutul Cărţii Genezei se aminteşte că Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, se spune că a creat bărbatul şi femeia, adică un cuplu, după chipul şi asemănarea Sa. Căci Dumnezeu e iubire şi în raportul soţilor avem oglindirea acestei iubiri a Cuplului Originar. După Sfânta Treime, avem cuplul  Dumnezeu şi om.

Tema căsătoriei domină întreaga Biblie. E prezentă în Osea, Iezechiel, Isaia. Ultima carte din Biblia ebraică este Cântarea Cântărilor. Prima minune pe care a făcut-o Isus, este nunta din Cana. Noul Testament se încheie cu Nunta din Apocalipsă dintre Mire şi mireasă!

Dumnezeu nu se poate defini, dar dacă putem folosi cuvântul Emanuel – adică Dumnezeu cu noi – în textul nostru avem Mire, adică Mirele este cu noi! Se subliniază iubirea Lui, care vine spre noi, căutându-ne. Caută nu atât mâna noastră, ci inima noastră.

Esenţa creştinismului înseamnă a fi conştienţi de această iubire. Ioan spune: Noi am cunoscut şi am crezut în  iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. În toate Evangheliile pe Dumnezeu Îl cunoaştem numai pe Cruce, atunci când Îşi dă viaţa din iubire pentru noi.

E adevărat că raportul omului cu Dumnezeu se prezintă sub diferite aspecte: de alianţă, de prietenie. Aşa de exemplu, Moise vorbea cu El, ca de la prieten la prieten. Îl mai cunoaştem sub aspectul de maică: Tu m-ai ţesut în sânul maicii mele. Dumnezeu îmi este maică mai mult decât maica mea, subliniindu-se iubirea, fără de care omul nu poate trăi. Apoi sub aspectul de tată: este iubirea liberă, prin care tu eşti diferit de ceilalţi, eşti unic; de frate:avem acelaşi sânge. Dar forma cea mai mare a iubirii este cea de Mire, deoarece indică reciprocitatea iubirii, căci fiecare se dăruieşte  celuilalt şi primeşte dăruirea de sine a celuilalt în deplină libertate.

Această temă este prezentă în toată Biblia şi e destinul fundamental al omului: dacă iubeşte, omul e fericit, dacă nu, e trist şi neliniştit. Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne şi inima noastră e neliniştită până când nu se odihneşte în Tine (Sf.Augustin). Semnul Mirelui, al ospăţului este sărbătoarea. A mânca şi a bea sunt specifice sărbătorii. Este vorba de o viaţă în bucurie. Iar bucuria este semnul prezenţei lui Dumnezeu.

Putem avea totul, poate să fie totul în ordine, dar dacă lipseşte bucuria, înseamnă că lipseşte iubirea; deci lipseşte Dumnezeu, căci El este iubire. Singurul semn cert al prezenţei lui Dumnezeu este bucuria. O bucurie care poate fi prezentă chiar şi-n durere, în suferinţă, în încercare, căci El este cu noi şi în încercare. Deci e o bucurie care rezistă încercării, dificultăţilor. La fel ca după prima încercare pe care au avut-o Apostolii – după ce Isus s-a înălţat la cer – când au fost biciuiţi, au ieşit plini de bucurie, pentru că au fost consideraţi demni de a fi dispreţuiţi pentru Domnul.

Bucuria domină în creştinism, fiind semnul prezenţei Domnului. De aceea nu se mai vorbeşte de post şi de rugăciuni de cerere, ci de ceva mai mult: de a trăi în prezenţa Mirelui.

Dar vor veni zile în care va fi luat Mirele şi atunci vor posti. Se referă la Vinerea Sfântă când va fi luat Mirele. Discipolii vor posti cu adevărat, adică Îi vor simţi lipsa. Va fi o moarte şi pentru ei.

A-L căuta pe Dumnezeu însemnă a ne căuta pe noi. Cântarea Cântărilor în tot conţinutul ei descrie căutarea dintre Mire şi mireasă, ca să ştim că întreaga noastră viaţă e o căutare. Chiar dacă-L găsesc, nu înseamnă că L-am aflat pe Dumnezeu, căci întotdeauna El e mai mare.

Întotdeauna iubirea e mai mare decât ceea ce aflăm, pentru că în spatele a ceea ce aflăm este iubirea. Acesta este un parcurs care te ajută să te deschizi tot mai mult dorinţei de a căuta. Pot exista şi momente în care un om trece printr-o perioadă de noapte spirituală, dar, urmându-L pe Domnul, el va putea ajunge la capăt. Postul nostru constă în a-L urma pe Isus şi atât: fie în bucurie, fie în durere, ştiind că sfârşitul e bun.

În Lc. 24, la frângerea pâinii li se deschid ochii discipolilor şi-L recunosc pe Isus. În acelaşi moment Isus s-a făcut nevăzut din faţa lor, dar ei Îi simţeau prezenţa. Isus cu adevărat e peste tot, deşi uneori ochii trupeşti nu-L văd şi atunci credinţa şi ascultarea Cuvântului ne vor ajuta să ajungem la contemplarea Domnului, la Schimbarea la faţă.

v. 36

36Apoi le-a zis o parabolă: „Nimeni nu rupe o bucată dintr-o haină nouă ca s-o pună la o haină veche, altfel o va rupe pe cea nouă şi bucata din cea nouă nu se va potrivi la cea veche.

A mânca şi a bea la ospăţ face referire la nuntă, la căsătorie, deci la Mire.

Cu ajutorul noţiunii a mânca se poate parcurge întreaga Biblie, de la primele cuvinte: Din toate  puteţi mânca, până la ultimele: Luaţi şi mâncaţi. Şi cuvintele mire şi haină sunt răspândite în toată Biblia. Vă amintiţi prima haină? Erau goi, căci haina lor era asemănarea cu Dumnezeu. După ce am pierdut asemănarea cu Dumnezeu – pentru că ne-am ascuns de El şi ne-am îndepărtat – am inventat haine din frunze de smochin. Dumnezeu ne dă o haină din pielea animalelor, aşteptând apoi să ne dea haina Fiului. La picioarele Crucii El ne dă haina Fiului.

În cap. 15, atunci când fiul păcătos se reîntoarce acasă, tatăl spune: Aduceţi afară haina, prima haină. Care e prima haină a omului? E calitatea sa de fiu. Aceasta e haina noastră! Haina e trupul, e identitatea aşa cum apare şi în exterior. În Apoc.13,1, Femeia îmbrăcată în soare, adică de nimic, cu luna şi stelele sub picioarele Ei reprezintă umanitatea nouă, care e la fel ca Adam, după chipul lui Dumnezeu. Pavel spune: Îmbrăcaţi-vă cu Cristos: El este haina noastră. De fapt, haina înseamnă viaţa noastră concretă în trup, care trebuie să fie după chipul lui Dumnezeu.

Dacă Mirele e cu noi, noi nu postim şi nu ne rugăm pentru că avem o viaţă total nouă: mâncăm şi bem, adică celebrăm Euharistia, trăim în bucuria Mirelui şi viaţa noastră, trupul nostru, haina noastră sunt în totalitate noi.

Isus spune această parabolă celor care obiectează. Şi ne-o spune şi nouă, căci noi încercăm mereu să împletim noul cu vechiul. Suntem de acord că Mirele e prezent, dar există multe probleme, apoi avem toate legile şi astfel căutăm să împletim noul cu vechiul, iar când Dumnezeu ne cheamă la bucurie, noi suntem trişti, şi când ne cheamă la convertire, spunem că trebuie să ne bucurăm de această viaţă pământească, deci nici nu ne convertim şi nici nu ne bucurăm.

Prin urmare, ni se spune să nu împletim noul cu vechiul. Căci dacă voi, pe o haină veche – pe omul vechi alcătuit din egoism – vreţi să clădiţi Evanghelia, nu veţi reuşi. Pe egoism nu se poate construi iubirea, iar pe întristare nu se poate construi bucuria. Evanghelia ne îndeamnă să avem curajul noutăţii şi să nu amestecăm lucrurile. Dacă tai o haină nouă pentru a cârpi una veche, mai întâi distrugi haina nouă, iar apoi haina veche se rupe, căci petecul nou e mai tare şi rupe haina veche.

Prin urmare, noi trebuie să avem curajul să ducem o viaţă nouă, concretă, viaţa Fiului: o viaţă în iubire, care înlătură tot egoismul, frica, închiderea în sine.

Întotdeauna ne e frică de lucrurile noi. Creştinismul cere  radicalism. Epistola către Galateni dezvoltă această temă. În scrisoare se vorbeşte despre cei care căutau să armonizeze Legea cu Evanghelia: mântuirea vine cu siguranţă de la harul Evangheliei, dar veniţi să adăugăm şi ceva din Lege, gândeau ei. Nu! Mântuirea vine ori de la Lege, ori de la Evanghelie!

Deci, care e principiul vieţii noastre? Noi nu putem urma două căi ori să încălecăm pe doi cai deodată. Se cere  alegerea noului.  Dacă vom continua să  amestecăm vechiul cu noul, ne vom da seama că distrugem şi vechiul şi noul şi niciodată nu vom trăi în armonie. Nu există ceva mai trist decât un creştin pe jumătate, căci nu se bucură nici de lume şi nici de Dumnezeu, nici de sine şi nici de alţii. E nesatisfăcut.

vv. 37-38

37 Tot aşa, nimeni nu pune vinul nou în burdufuri vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile: vinul se varsă, iar burdufurile se strică. 38 Dimpotrivă, vinul nou trebuie pus în burdufuri noi.

Ospăţul nupţial cerea haina de nuntă, dar cere şi vinul potrivit pentru ospăţ.

Vinul e simbolul iubirii. În sine, vinul nu e necesar, mai mult, vinul provoacă multe necazuri. În Biblie vinul e simbolul Spiritului, al îmbătării, al iubirii care e mereu o stare de beţie.

Din punct de vedere culinar, vinul reprezintă un lux, pentru că înainte de a-l bea trebuie să ai plantaţie de vie, trebuie să o lucrezi, iar pentru asta ai nevoie de timp. Pe de altă parte, îl bei în compania prietenilor, după ce ai mâncat, aşadar trebuie să ai hrană. Deci vinul reprezintă un lux care nu e necesar, dar care simbolizează sărbătoarea şi iubirea.

Omul e creat pentru acest lux de sărbătoare şi iubire, pentru că altfel  rămâne la stadiul de  animal. De aceea prima minune a lui Isus este apa preschimbată-n vin la Nunta din Cana Galileii. Aici putem găsi următoarea simbolistică: unde se termină vinul, se termină iubirea.

Însă Isus dă vinul nou, adică Spiritul nou pe care ni-l aduce Mesia. Acest Spirit nou, această iubire are nevoie de burdufuri noi, nerezistând în structurile vechi.

Creştinismul nu rupe structurile. Dacă privim în istorie, creştinismul întotdeauna s-a adaptat la noua situaţie pe care o întâlnea. Exista cultura supunerii femeilor, creştinismul spune: Femeilor, fiţi supuse bărbaţilor voştri. În timpul sclaviei a spus: Sclavilor, să ascultaţi de stăpânii voştri. Dar imediat spunea şi un alt lucru: Bărbaţilor, să vă daţi viaţa pentru femeile voastre, deci fiţi supuşi, la fel ca şi Cristos. Iar patronilor le spune: Să ştiţi că şi voi aveţi un stăpân care s-a făcut servitor,  aşadar, aveţi grijă de sclavii voştri. Noi toţi suntem supuşi lui Isus .

Adevărata libertate este tocmai sclavia, adică iubirea reciprocă.

Aşadar, fără a provoca revoluţii, creştinismul accepta ceea ce se trăia, dar punea acel principiu al reciprocităţii şi al iubirii care lucrează în istorie treptat-treptat  şi schimbă structurile şi inimile.

Deci creştinismul nu se străduieşte să facă revoluţii pentru a schimba structurile. Nu! Ci dacă tu ai spiritul nou, îţi dai seama că se vor naşte structuri noi, adică burdufuri noi, căci cele vechi s-au rupt singure.

Deci noi nu trebuie să rupem burdufuri, căci dacă avem  un spirit nou şi o iubire nouă, ne vom da seama că această noutate nu acceptă multe lucruri, cum ar fi: egoismul, puterea, asuprirea celorlalţi  şi atunci va exista şi burduful nou, altfel se pierde spiritul.

v. 39

39 Nimeni, după ce a băut vin vechi, nu vrea vin nou, pentru că spune: «Cel vechi e mai bun!»”

E o observaţie ironică. E clar. Cine a băut vinul vechi spune: e bun! Textul ne informează că există pericolul ca omul care e obişnuit cu vechiul, să nu mai ştie să guste noutatea. De ce? Pentru că îi este frică de noutăţi. Îi e frică de libertate şi preferă să se raporteze la trecut. Deci textul spune cu ironie: Fiţi atenţi că uneori vinul nou poate fi mai bun decât cel vechi.

Dar dacă noi spunem mereu: Sunt mai bune lucrurile care erau odată, e clar că mereu sunt mai bune lucrurile care existau atunci când aveam 20 de ani. Însă nu e adevărat! Vinul cel bun este păstrat la urmă, la sfârşitul nunţii, ceea ce înseamnă că noutatea care vine e frumoasă.

Textul e simplu şi vorbeşte despre viaţa noastră cu ajutorul imaginilor: a mânca, a bea acest vin nou, a iubi, a se îmbrăca în aceste structuri noi. Şi ne spune: Nu vă fie frică de noutate. Frumosul vine necontenit, căci Dumnezeu e infinit de bun, iar ceea ce ai, este nimic faţă de ceea ce urmează să primeşti. Aşadar, să nu-ţi fie teamă de ceea ce urmează!

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop