Luca 6,1-5

Isus este Doctorul care a venit pentru bolnavi, pentru păcătoşi. Isus ne vindecă de boala care constă în faptul că nu ne simţim iubiţi. El e  Doctor pentru că e Mire şi ne iubeşte cu o iubire infinită. Fiul Omului ne iartă păcatele şi ne dă o casă. Am explicat că noi – ca păcătoşi – putem să-L urmăm şi să-L primim şi El stă cu noi, e în comuniune cu noi şi tocmai astfel ne vindecă şi se proclamă  Doctor şi Mire.

Astăzi vom sublinia că Isus e pâinea, este hrana. Omul care a descoperit viaţa nouă, împlinită, omul care are o casă în care se simte primit, cu ce trăieşte? Omul trăieşte cu ceea ce mănâncă şi este ceea ce mănâncă. Ce mănâncă şi ce devine omul împăcat cu Dumnezeu?

Se citeşte Lc. 6, 1-5

1 Într-o zi de sâmbătă, trecea printre lanuri de grâu, iar discipolii lui rupeau spice, le frecau în palmă şi le mâncau. 2 Însă unii dintre farisei au spus: „De ce faceţi ceea ce nu este permis sâmbăta?” 3 Isus le-a răspuns: „Nu aţi citit ce a făcut David când era flămând, el şi cei care erau cu el, 4 când a intrat în casa lui Dumnezeu şi, luând pâinile ofrandei, pe care nu aveau voie să le mănânce decât numai preoţii, a mâncat şi a dat şi celor ce erau cu el?” 5 Şi le-a spus: „Fiul Omului este stăpânul sâmbetei”.

Cuvintele: casa lui Dumnezeu, a lua pâinea, a mânca, a da amintesc de Euharistie. Euharistia e hrana sâmbetei: este Dumnezeu care se dă ca hrană omului. Omul nou trăieşte cu Euharistia.

Prin urmare, Fiul Omului  care iartă păcatele şi mănâncă cu păcătoşii, care e Doctor,  Mire, haina şi vinul, acum este hrană. El se face hrana noastră, Îşi dă viaţa pentru noi. Ni se dă în totalitate. Şi noi trăim cu hrana care este El. Acesta e sensul general al textului.

A ne hrăni cu El este esenţa Evangheliei! Din acest a trăi hrănindu-ne cu El înţelegem care e foamea omului şi cum de Fiul Omului este Domnul sâmbetei. Fiecare om este Domnul sâmbetei, pentru că trăim sâmbăta hrănindu-ne cu Euharistia şi astfel se împlineşte  creaţia.

v. 1

1 Într-o zi de sâmbătă, trecea printre lanuri de grâu, iar discipolii lui rupeau spice, le frecau în palmă şi le mâncau.

Textul prezintă darul cel mai mare pe care ni-L face Dumnezeu – darul sâmbetei –  adică El ni se dăruieşte nouă. Dumnezeu nu poate dărui ceva mai mult decât pe Sine. Cu toate acestea, se poate să oferi un cadou cuiva care nu are mâini pentru a-l primi. Următorul text din Luca va fi tocmai vindecarea mâinii pentru a primi acest dar.

Să vedem ce fel de dar e acesta. Scena are loc într-o sâmbătă. Prima sâmbătă este cea în care Isus spune: Azi se împlineşte acest Cuvânt. Care cuvânt? Cuvântul eliberării omului. A doua sâmbătă e cea în care Isus îl eliberează pe cel posedat în sinagoga din Capernaum: Isus ne eliberează de rău. Acum am ajuns la a treia sâmbătă.

Scena-L prezintă pe Isus care umblă prin lanul de grâu copt. Acest lan de grâu – care asigură viaţa ţăranului – este Domnul Însuşi, prezent în lan. În El pământul a dat rodul său. Se pare că pământul înfloreşte, tocmai în timp ce El trece şi dă rodul lui. De fapt, Isus a trecut pe pământ făcând bine tuturor şi dând pământului rodul, adică iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Isus trece prin lan în zi de sâmbătă. Sâmbăta are două sensuri fundamentale. Trebuie să intrăm în misterul sâmbetei pentru a înţelege comportamentul lui Isus.

Omul a fost creat în ziua a şasea (Gen. 2) şi apoi se spune că în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit de orice muncă pe care a făcut-o şi vrea ca şi omul în ziua sâmbetei să facă la fel. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că omul care a fost  creat în ziua a şasea, este plămădit pentru a ajunge la ziua a şaptea, care e odihna, bucuria şi sărbătoarea lui Dumnezeu. Deci omul e creat pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu. Creaţia este neterminată până când omul nu o încheie, devenind ca Dumnezeu, devenind o unire cu Dumnezeu. Acesta e primul sens al sâmbetei.

Dacă citim Exod 20, 8-11, prima listă a Decalogului, vom şti ce trebuie să facem sâmbăta. Toate celelalte porunci sunt: nu face, nu ucide, nu dori (în afară de a-i cinsti pe tată şi pe mamă). Însă despre ziua sâmbetei ce se spune? Respectă sâmbăta! Ce trebuie să facem pentru a respecta sâmbăta? Nimic! A respecta sâmbăta înseamnă a face grevă. Cuvântul sâmbăta înseamnă grevă, adică a înceta să lucrezi. Singurul lucru care trebuie făcut e să nu faci! De ce? Pentru că e timpul să te bucuri, căci omul nu e creat ca să facă; omul nu trăieşte, nu se hrăneşte din ceea ce face, ci mai întâi de toate omul trăieşte din darul lui Dumnezeu, căci pământul ne e dat, cerul ne e dăruit, ceilalţi ne sunt dăruiţi, tot ceea ce am îmi e dat, aerul îmi este dat şi Dumnezeu Însuşi mi se dă. Tot ceea ce pot face foloseşte numai pentru ca eu să mă pot bucura de DAR.

Încetăm să facem, în favoarea lui a fi! Este subliniat a fi, adică a trăi: de la a trăi relaţia cu Dumnezeu, cu alţii, până la a trăi relaţia cu sine. Dacă omul nu face aşa, e inutil să trăiască. Căci altfel, a trăi înseamnă doar a fi condamnaţi la muncă silnică, şi asta  e un iad.

Textul biblic spune că sâmbăta nu trebuie să lucrezi nici tu, nici soţia ta, nici copiii tăi, nici animalele tale, nici servitorii tăi. Nimeni nu trebuie să muncească. Cu alte cuvinte, tu trebuie să te bucuri de întreaga creaţie, ca de un mare dar. Se subliniază şi libertatea ta faţă de tot ce a creat Dumnezeu. De ce? Pentru că acesta e momentul în care pricepi că eşti fiul lui Dumnezeu şi din întreaga creaţie înţelegi că Dumnezeu e în slujba ta, că El e servul omului. Atunci ce faci tu? În fiecare dar tu îl primeşti pe Cel care dăruieşte. Aşa trăieşti din Dumnezeu, trăieşti bucuria lui Dumnezeu. Ai descoperit de ce trăieşti, de ce exişti în lume.

Dacă nu respecţi odihna, să fii condamnat la moarte, spune Deut. 31. De fapt, a nu te odihni, adică a nu înţelege sensul sărbătorii şi al bucuriei, înseamnă a fi condamnat la moartea veşnică, la muncă silnică  pentru eternitate, însemnă că nu am înţeles de ce trăim pe lume.

La Deut. 31 se asociază Deut.5,12-15. În Deut.5, sâmbăta nu e asociată doar creaţiei, care în ziua sâmbetei ajunge la împlinirea ei, ceea ce simbolizează că  noi înţelegem de ce trăim pe lume, ci aminteşte şi eliberarea din Egipt.

Deci sâmbăta e ziua eliberării. Care este condiţia pentru a locui pământul? (Is.58,13-14). Dacă doriţi să rămâneţi pe pământ liniştiţi – spune Isaia poporului – să vă opriţi picioarele în ziua sâmbetei, să nu faceţi afaceri în ziua Mea cea sfântă. Iată textul în întregime: Dacă îţi vei opri piciorul tău în ziua de odihnă şi nu-ţi vei mai vedea de treburile tale în ziua Mea cea sfântă, ci vei socoti ziua de odihnă ca desfătare şi vrednică de cinste, ca sfinţită de Domnul, şi vei cinsti-o, fără să mai umbli, fără să te mai îndeletniceşti cu treburile tale şi fără să mai vorbeşti deşertăciuni, atunci vei afla desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruinţă pe culmile cele mai înalte ale ţării şi te voi bucura de moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a grăit acestea.

Dacă noi nu respectăm sâmbăta, pierdem pământul, pierdem făgăduinţa, ne pierdem pe noi înşine şi lumea. Transformăm lumea în locul invaziei noastre, al dominării, al stăpânirii noastre. Negăm darul, viaţa, iubirea, relaţia cu semenii. Asta  facem de obicei..

A-i aduce cult Domnului nu înseamnă să facem ceva pentru El: adevăratul cult al lui Dumnezeu e libertatea omului, care în sfârşit se bucură în plinătate de viaţă. Dacă noi nu înţelegem acest fapt, atunci de ce suntem pe lume?

Pentru noi sâmbăta este duminica, ceea ce înseamnă că duminica e prima zi a săptămânii, sâmbăta fiind ultima. Duminica înseamnă că trăim în timpul sărbătorii începând cu prima zi a săptămânii, deoarece trăim în comuniune cu Domnul sâmbetei. Dacă nu înţelegem sâmbăta, noi pierdem viaţa. Sâmbăta înseamnă libertatea omului, e plinătatea creaţiei.

Nu înseamnă că trebuie să muncim şase zile pentru a ne odihni în ziua a şaptea, ca apoi să mai putem lucra alte şase zile. NU!!! Sensul fiecărei munci e odihna, relaţia, iubirea, darul. Altfel sensul oricărei munci este distrugerea şi moartea. Deci sâmbăta nu e ceva secundar.

Într-o zi de sâmbătă Isus trecea prin lanul de grâu. E ca şi Psalmul 64,11-13: La trecerea Ta Vei binecuvânta cununa anului bunătăţii Tale şi câmpiile Tale se vor umple de roade grase. Îngrăşa-se-vor păşunile pustiei şi cu bucurie dealurile se vor încinge. Îmbrăcatu-s-au păşunile cu oi şi văile vor înmulţi grâul; vor striga şi vor cânta.  Pământul îşi dă roadele, iar Isus  trece prin lan.

Ce fac discipolii? Smulg spice, le freacă în palme şi mănâncă. Dacă Isus e ca şi câmpul de grâu, înseamnă că ucenicii-L mănâncă pe Domnul sâmbetei. Discipolul se hrăneşte cu Mirele său. Mănâncă, adică asimilează, interiorizează, iubeşte, căci cine iubeşte pune în interiorul său şi trăieşte, se hrăneşte cu ce iubeşte. Se hrăneşte cu acest Mire, cu acest grâu, care deja e grâu copt. Omul trăieşte cu ceea ce mănâncă. Noi mâncăm acest grâu care creşte în ziua sâmbetei şi este vorba de Isus care trece prin lan.

Există o problemă: fiind sâmbăta şi trebuind să facă grevă, adică să nu facă nimic, erau interzise 40 de acţiuni minus una. Printre primele acţiuni interzise numărăm: a ara, a semăna, a secera, a pregăti hrana. Discipolii deja au încălcat trei din primele interdicţii. Nu au arat şi nu au semănat pentru că deja le făcuse Domnul, arând şi semănând tocmai între vineri şi sâmbătă. Încălcările discipolilor sunt anticipate de încălcarea lui Isus care trece, umblă. Isus nu a numărat paşii permişi de Lege pentru ziua sâmbetei. De fapt, iată obiecţia.

v. 2

2 Însă unii dintre farisei au spus: „De ce faceţi ceea ce nu este permis sâmbăta?

Fariseii sunt persoane pline de merite. Aflăm aceasta pretutindeni. Mereu intervin. Sunt persoanele care îi critică pe toţi ceilalţi. Aceşti farisei apar peste tot: în casă, pe câmp, în deşert. Dreptul este ca un ac înţepător, deranjator în cămaşa lui Dumnezeu (zicală rabinică). Deci Fariseii îl deranjează, îl înţeapă. inclusiv pe Dumnezeu.

Fariseii răsar peste tot, pentru că îi avem în interiorul nostru. Şi fariseii obiectează: De ce faceţi? Problema omului este a face. De ce faceţi ce nu e permis sâmbăta?

Noi ne hrănim cu ceea ce e permis sau chiar interzis. Ne hrănim şi trăim respectând interdicţiile.

Problema binelui şi a răului e importantă. Când ni-L imaginăm pe Dumnezeu, ne gândim la un Dumnezeu care interzice. Amintiţi-vă prima imagine despre Dumnezeu, pe care şarpele i-a sugerat-o Evei când a întrebat: E adevărat că Dumnezeu v-a interzis să mâncaţi din toţi pomii? Dumnezeu e semnul pe care scrie: Nu e permis. Dumnezeu e inamicul vieţii noastre. De aceea există multe datorii şi obligaţii pe care nu e bine să le neglijezi.  Dacă o faci, primeşti pedeapsa veşnică.

Imaginea pe care o are omul despre Dumnezeu se suprapune peste imaginea omului care, prin ego-ul său puternic, se consideră ca Dumnezeu.

Dumnezeu ne interzice să alimentăm egoismul din noi, egocentrismul, setea de putere, dorinţa de a domina, pentru că toate acestea aduc moartea.

Isus a venit să ne spună că noi trebuie să trăim cu Dumnezeu şi să ne hrănim din El, pentru că Dumnezeu se dăruieşte în totalitate omului. Dumnezeu ne porunceşte să trăim. Prima poruncă a Domnului e Mâncaţi, creşteţi şi vă înmulţiţi! E porunca vieţii. Apoi ne recomandă să nu facem fapte care ne aduc moartea.

E teribilă imaginea unui Dumnezeu care spionează şi impune toate interdicţiile. Dumnezeu nu interzice nimic! Ne interzice numai ceea ce ne face rău, iar dacă, totuşi, ne-am provocat răul, El intervine ca un adevărat Doctor ce este. El este Doctor, nu Judecător, ba, mai mult, e Mire, e Cel care ne dă hrană, e hrana noastră, e viaţa noastră.

O viaţă bazată pe asta-i permis, asta nu-i permis, în loc să fie bazată pe iubire, e o viaţă proiectată greşit pentru că e  întemeiată pe frică, pe interdicţie. Toţi avem în interiorul nostru acest fariseu.

vv. 3-4

3 Isus le-a răspuns: „Nu aţi citit ce a făcut David când era flămând, el şi cei care erau cu el, 4 când a intrat în casa lui Dumnezeu şi, luând pâinile ofrandei, pe care nu aveau voie să le mănânce decât numai preoţii, a mâncat şi a dat şi celor ce erau cu el?”

Isus răspunde apelând la David, care e imaginea lui Mesia. În 1Sam. 21 se vorbeşte despre David şi tovarăşii lui, care, fiindu-le foame, intră şi mănâncă. În realitate în 1Sam. 21 David nu are tovarăşi. Însă Isus nu a greşit pentru că face aluzie la cei care mănâncă cu El la ultima Cină. Avem aici o suprapunere: David –Isus, care este Mesia.

David fuge în timp ce ia acea pâine, deoarece regele Saul căuta să-l omoare. La fel, Isus va dărui pâinea Sa, chiar înainte de a fi prins ca să-L ucidă.

Foamea indică  nevoia de a mânca. Omul are multe forme de foame: foamea de sens în viaţă, de iubire, de plinătate, de fericire. Foamea nu are lege, cum spune o zicală populară. Mai mult, foamea este principiul legii. E adevărat că principiul fiecărei legi ar trebui să fie foamea după Dumnezeu, adică iubirea. Altfel fiecare lege e brutală şi cauzează moartea.

Trebuie să recunoaştem propriile forme de foame, propriile nevoi profunde. Noi suntem înşelaţi tocmai vizavi de acestea. Aşadar, omul nu este însetat de  lucruri palpabile, ci e însetat de iubire, de iertare, de relaţionare cu ceilalţi.  Aceasta e viaţa. Ne e foame de pâine şi nu de înlocuitori!

Această foame o are David (figura lui Mesia), o are Mesia şi o are Dumnezeu. Dumnezeu e cel căruia – mai mult decât tuturor – îi este foame. Vă amintiţi când Isus mergea către Ierusalim pentru ultima dată, îi era foame şi mergând spre un smochin îl află fără rod. Şi lui Isus îi e foame, îi e foame ca pământul să producă rod. Şi rodul pământului e iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Dumnezeu este iubire şi îi e foame să fie iubit. La fel şi omul: îi e foame să fie iubit, pentru ca apoi să poată iubi. Omul îşi dă seama când inima lui e plină, căci are bucurie.

Ce face? Intră în casa lui Dumnezeu. Vă amintiţi tema casei? Du-te acasă la tine, îi spune paraliticului; Levi merge acasă la el, îl primeşte pe Isus. Acum casa paraliticului, casa păcătosului, devine casa lui Dumnezeu, Templul pentru că Dumnezeu locuieşte cu noi, am construit casă împreună.

Ce face David? Ia pâinea, mănâncă şi dă celor care sunt cu el. E acelaşi gest pe care-l face Isus cu cei 12 (şi cu noi). Deci viaţa nouă este a lua pâinea, adică viaţa, căci Isus e Fiul şi primeşte totul de la Tatăl.

Pentru că e egal cu Tatăl, Isus dă totul fraţilor, se dă pe Sine. Şi aceasta e viaţa nouă. Şi e însăşi viaţa lui Dumnezeu, care e iubirea reciprocă dintre Tatăl şi Fiul.

Aceste pâini sunt acelea despre care se vorbeşte în Lev. 24 spunându-se că sunt un lucru sfânt. Sunt acele 12 pâini dinaintea feţei care se puneau în arcă, înaintea Sfintei Sfinţilor şi reprezentau cele 12 triburi. Şi erau schimbate în fiecare săptămână şi puteau să le mănânce numai preoţii.

Triburile sunt reprezentate de pâine, care e simbolul vieţii. Şi viaţa lor constă în a sta înaintea feţei, înaintea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e viaţa noastră. Şi sunt un lucru sfânt aceste pâini, spune Leviticul. Vai de cel care le mănâncă! Noi suntem chemaţi să mâncăm această pâine.

David, adică Isus, dă celor care erau cu el, care suntem noi toţi (toţi păcătoşii) acea pâine, care e permis să o mănânce numai preoţii. Ce înseamnă? Înseamnă că această pâine ne face pe toţi preoţi. Adică, această pâine ne pune direct în comuniune cu Dumnezeu. De fapt e pâinea Fiului, care ne face fiii lui Dumnezeu.

Cu ce trăieşte şi cu ce se hrăneşte omul nou care are haină nouă, care are vinul nou? Se hrăneşte cu Dumnezeu fiindcă Dumnezeu există pentru a fi consumat. El se dăruieşte total. Îl consumăm şi-L trăim în orice lucru, căci în spatele fiecărui dar Îl avem pe El, care se dăruieşte. În fiecare lucru, El este darul care se dăruieşte.

v. 5

5 Şi le-a spus: „Fiul Omului este stăpânul sâmbetei”.

Sf.Evanghelist Marcu spune: Sâmbăta e făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă. Apoi continuă: Pentru că Fiul Omului e Domnul sâmbetei. E important să înţelegem că sâmbăta e pentru om şi nu omul e pentru sâmbătă. Aşa spune Biblia! Sâmbăta – simbolizând Legea – e pentru om şi nu omul e pentru lege. Sâmbăta îl simbolizează pe Dumnezeu ca fiind viaţă, lege de viaţă, cuvânt de viaţă. Dumnezeu e pentru om, adică Dumnezeu îi dă viaţă omului şi nu omul dă  viaţă lui Dumnezeu.

Fiul Omului e Domnul sâmbetei. Expresia Fiul Omului e folosită şi-n cazul paraliticului: Ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele. Fiul Omului este judecătorul suprem din Daniel 7; e figura divină care judecă lumea. Ce face Judecătorul lumii, Dumnezeu? Iartă, este Doctor, Mire, haină şi hrană. Acest Fiu al Omului, care se dă în totalitate fiecărui om este Domnul sâmbetei, iar în El fiecare om e domnul sâmbetei, căci sâmbăta e pentru oameni. Aici suntem la apogeul revelaţiei şi pe culmea libertăţii omului. Omul e absolut liber.

Textul nostru completează figura Fiului Omului, pe care discipolii sunt chemaţi să-L urmeze. Cel care este hrana sâmbetei e acest Fiu al omului care iartă, care-i cheamă pe păcătoşi, care mănâncă şi trăieşte cu noi pentru că El e Mirele, haina şi vinul. De fapt, acest Fiu este Însuşi Dumnezeu, care este viaţa noastră.

În Lc. 5 se spune că Fiul omului are puterea pe pământ să ierte păcatele, adică ne face să trăim. În textul nostru se vorbeşte despre plinătatea vieţii şi despre ceea ce ne permite să trăim, care nu e ceva, ci este Cineva, este Însuşi Dumnezeu, este Isus care se face Hrană. El Însuşi Îşi dăruieşte viaţa omului şi aceasta e sâmbăta, adică viaţa plină, fără limite.

Întrebări:

1. Cugetând la Euharistie: Avem nevoie de pâine şi nu de înlocuitori. Atunci când suntem blocaţi în ritul duminical şi nu dăm pâine celui flămând, nu dăm apă celui însetat, nu-l îmbrăcăm pe cel gol, nu-l căutăm pe cel închis, ritul nostru e un înlocuitor?

R: E important să mergem la Liturghie, dar riturile frumoase nu valorează nimic. Ceea ce valorează e a trăi Euharistia! Dacă totul se încheie odată cu celebrarea frumoasă, acest fapt înseamnă a profana Euharistia, căci adevăratul cult e viaţa noastră cotidiană, trupul nostru care trăieşte misterul Euharistiei, trăieşte ca fiu şi frate întreaga săptămână.

Trebuie să fim atenţi la ambele aspecte: viaţa trăită şi celebrarea. Ceea ce noi trăim bine, reuşim apoi şi să celebrăm, căci este viaţa noastră. Deci suntem invitaţi cu adevărat să trăim Euharistia, să ne hrănim cu această pâine frântă şi dată fraţilor, care e viaţa Fiului şi e viaţa frăţească. Altfel suntem ca aceia din Corint, care erau destul de bogaţi dar nu lucrau – căci sclavii lucrau – şi imediat la adunare mâncau tot, iar când soseau sclavii – la sfârşitul Liturghiei lor frumoase – nu mai era nimic ce să mănânce. Nu i-au aşteptat. Pavel le spune: Dacă nu-i aşteptaţi pe fraţi, nu aveţi nici un beneficiu, pentru că voi nu mâncaţi Trupul Domnului, ci mâncaţi şi beţi osânda voastră, căci în timp ce voi celebraţi un lucru, faceţi tocmai opusul.

2. Mai există ceva care nu poate fi apreciat: Creştinul merge duminica la Liturghie numai pentru că e obligat de poruncă. Întâi de toate, e o gravă jignire adusă lui Dumnezeu. E trist dacă mergi la Liturghie datorită poruncii, e trist dacă spui: Dacă nu m-ar obliga sub pedeapsa păcatului de moarte, eu nu m-aş prezenta înaintea Ta, Doamne. Înseamnă că-L urâm pe Dumnezeu şi că dispreţuim ceea ce ne cere în timpul Liturghiei.

A participa la acest mare DAR alături de semenii noştri, într-un climat de sărbătoare şi bucurie, este tocmai sensul vieţii noastre. Dacă voi mâncaţi şi iubiţi din poruncă (constrângere) e mai bine să vă schimbaţi statutul. David a intrat din cauza foamei, nu din datorie şi a mâncat acea pâine.

R: Noţiunea a interzice, cu referire la Dumnezeu, este inventată de satana, căci Dumnezeu a spus: Puteţi mânca din tot ce este în Rai pentru că toate sunt ale voastre, dar fiţi atenţi să nu mâncaţi din acel pom, căci e plin de venin. Interdicţia de a mânca din acel pom înseamnă să accepţi pur şi simplu că totul e dar şi să trăieşti ca fiu. Dacă vrei să trăieşti ca stăpân, greşeşti, căci Dumnezeu nu e stăpân, ci e Tată şi tu nu eşti stăpân, ci eşti fiu şi frate. Satana introduce noţiunea de stăpân şi de interdicţie şi insinuează următoarele: E adevărat că Dumnezeu care e stăpân peste toate, îţi interzice să mănânci din toate, pentru că totul e al Lui şi e gelos?. Este imaginea pe care şi noi o avem despre Dumnezeu. Am vrea şi noi să fim ca Dumnezeu, să fim stăpâni peste tot şi suntem geloşi pe lucrurile noastre. Murim, sufocându-ne  în interdicţii şi lupte, nepermiţând vieţii să curgă firesc.

Dumnezeu interzice doar moartea şi nu viaţa.

3. Noi ne-am creat un Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră: gelos, răzbunător, posesiv, şi avem această imagine greşită despre El. Aşadar, trebuie să o schimbăm, căci Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa.

R: În realitate, Isus nu încalcă sâmbăta ci o împlineşte, căci sâmbăta foloseşte tocmai pentru ceea ce a spus Isus. Însă fariseii, cei care sunt învăţătorii Legii şi se pricep şi respectă sâmbăta, nu sunt de acord cu poziţia lui Isus. Şi aceştia care murmură, răsar peste tot.

Copiilor li se dau porunci, dar odată ce cresc, li se explică lucrurile, deci nu mai au nevoie de porunci. Noi rămânem la nivelul poruncilor, fără să ajungem vreodată să ne folosim mintea. Adultul nu poate trăi numai din porunci, ci trebuie să înţeleagă ceea ce face. Deci poruncile sunt numai un început care ajută omul să ajungă la maturitate şi libertate.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop