Luca 6,36-42

În Fericiri am subliniat că toţi veneau să-L asculte şi să fie vindecaţi – deci Cuvântul ne vindecă – şi să-L atingă. Ascultând Cuvântul, noi Îl atingem pe Dumnezeu, cunoaştem cine este El în unicitatea Sa. Evanghelia continuă: Din El ieşea o putere care-i vindeca pe toţi. Din aceste cuvinte iese o putere care pe toţi ne însănătoşeşte. Acest adevăr l-am experimentat în catehezele anterioare

Fericirile ne arată criteriile Împărăţiei Cerurilor şi ne prezintă omul pe deplin împlinit: nu acela care stăpâneşte peste toate lucrurile sau care poate să-i subjuge pe toţi, nici acela care-L are în buzunar pe Dumnezeu, ci omul care ştie să dăruiască, să iubească,  omul umil, care-L caută mereu pe Domnul.

Am văzut că Dumnezeu nu are duşmani, El este numai dragoste faţă de toţi. Dacă noi vrem să devenim fiii Lui, trebuie să începem să ne iubim duşmanii. Altfel nu suntem fiii Lui.

În această cateheză tratăm esenţa Evangheliei după Luca: Fiţi milostivi!

Se citeşte Lc. 6, 36-42

36 Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv. 37 Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi, iertaţi şi veţi fi iertaţi; 38 daţi şi vi se va da; o măsură bună, îndesată, scuturată şi cu vârf vi se va turna în poală, căci cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura şi vouă”. 39 Le-a spus şi o parabolă: „Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? 40 Discipolul nu este superior învăţătorului, dar orice discipol instruit pe deplin va fi la fel ca învăţătorul său.41 De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău? 42 Cum poţi să-i spui fratelui tău: «Frate, lasă-mă să scot paiul din ochiul tău», atunci când nu vezi bârna din ochiul tău? Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea limpede să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.

Întreaga Evanghelie explică versetul 36, deoarece este tema centrală. Apoi urmează patru imperative care indică modul în care trebuie să ne comportăm în interiorul comunităţii, în familie şi faţă de persoanele cu care trăim.

Textul ne arată că nu există o altă cale de parcurs, decât aceasta. Dacă tu crezi că eşti mai iluminat şi că ai descoperit căi mult mai interesante decât aceasta, eşti un orb.

v. 36

36 Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv.

Acest verset reia şi perfecţionează versetul fundamental al legii – din Levitic: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt. Este scopul Legii. Trebuie să fim ca Dumnezeu.Ce înseamnă sfânt? Sfânt e un atribut care nu are corespondent, înseamnă că este diferit, separat, inviolabil, de neajuns, stă de cealaltă parte. Numai El este sfânt! Tu gândeşte-te cum este El şi înţelege că Dumnezeu este cu totul altfel decât în ideile tale. Noi trebuie să devenim ca El, adică sfinţi.

Adam dorea să devină ca Dumnezeu.

În  miturile antichităţii aflăm despre Prometeu că merge să fure focul divin.

Ateul îi spune lui Dumnezeu că el – ateul – e Dumnezeu.

De altfel, dorinţa profundă a omului e să fie ca Dumnezeu. Omul este dorinţă, e deschidere către infinit. Problema constă în a şti cum este Dumnezeu, căci Dumnezeu este altul faţă de ce credem noi că este.

Luca ne explică modul în care Dumnezeu e diferit. În textul paralel, Matei spune: Fiţi desăvârşiţi, precum Domnul vostru din Ceruri desăvârşit este. Nouă întotdeauna ne lipseşte ceva. El e perfect, e împlinit. Pericopa ne explică faptul că Dumnezeu este diferit, adică împlinit nu pentru că El este milostiv, ci pentru că El este milă, îndurare. Dumnezeu este Altul, este de neînchipuit, e diferit de toţi, pentru că este în totalitate numai şi numai MILĂ.

Deja în VT atributul milostiv era aplicat lui Dumnezeu. Şi în Coran se subliniază că Dumnezeu e milostiv. Toţi spun că Dumnezeu e milostiv, dar imediat adaugă că este şi Judecător, şi Drept, şi multe alte lucruri. Iar toate aceste aspecte sunt doar atribute ale lui Dumnezeu.

Cuvântul milă (oictirmon) traduce cuvântul ebraic rahamin care înseamnă uter matern. Aşadar, esenţa lui Dumnezeu-Tatăl este faptul că e Maică, este uter (izvor de viaţă). Prin urmare, deveniţi sursă de viaţă, la fel cum sursă de viaţă este Tatăl vostru din ceruri.

Dumnezeu e uter, adică este iubirea care în mod necesar primeşte, găzduieşte. E începutul vieţii şi nu judecă, nu condamnă, ci primeşte pe oricine, iar mizeria umană este un motiv de iubire şi mai mare. Fiecare rău este răscumpărat de o iubire infinit mai mare. Tocmai în rău se revelează gratuitatea şi iubirea absolută.

Nicio maică nu-şi aruncă fiul pentru că se simte rău sau pentru că pruncul face ceva rău, ci-l iubeşte mai mult. Astfel se înţelege ce este iubirea. Aşa este şi Dumnezeu! Şi-L înţelegem tocmai datorită mizeriei şi a răului care există în fiecare din noi.

Noi întrezărim şi experimentăm că Dumnezeu este pântecele care dă viaţă, deoarece El dă viaţa, dar este şi primitor, căci în viaţa de zi cu zi omul experimentează suferinţa, greşeala, păcatul, moartea.. Dumnezeu nu este numai cel care dă viaţa, dar şi primeşte, adică regenerează viaţa omului căzut. Mila înseamnă şi acest lucru.

Noi îl vedem pe Dumnezeu mereu diferit de cel Milostiv. Îl vedem ca pe un Dumnezeu-Tată Atotputernic, Creator, Stăpân peste toate, peste cer şi pământ, însă Dumnezeu este Altul faţă de gândurile noastre. Căci esenţa lui de Tată este de a fi Maică.

El este Tată pentru că este Maică! Paternitatea Sa constă în faptul de a fi începutul, temelia care susţine lumea, şi deci principiul care judecă lumea, pentru că lumea trebuie judecată după dreptate, după criteriul inteligenţei, al înţelepciunii şi libertăţii.

Caracteristica tuturor acestor aspecte este faptul că El este uterin, adică e o iubire absolut primitoare, care este începutul, temelia oricărei libertăţi, a fiecărei vieţi şi a fiecărei persoane care este alta şi e diferită de mine.

Textul nu spune fiţi milostivi – după cum traduc unii – ci deveniţi milostivi, pentru că între a fi şi a nu fi avem a deveni. Adică noi devenim, zi după zi. Şi acest a deveni este imperativul fundamental al creştinismului: Deveniţi ceea ce sunteţi! Noi suntem fiii lui Dumnezeu, deci egali cu El. Şi cine e Dumnezeu? Este milă, e matern.

Valoarea unui astfel de Dumnezeu constă în faptul că respectă libertatea omului şi că ne primeşte aşa cum suntem: cu slăbiciunile şi cu  mizeriile noastre. Răutăţile şi păcatele  noastre devin prilej de îndurare, de acceptare, de iertare. Ba, mai mult, abisul de răutate din noi e umplut de un abis de iubire infinită, deoarece Acolo unde s-a înmulţit păcatul, a sporit harul, mila” (cf. Rm. 5,20).

Cu cât adâncul oceanului e mai mare, cu atât conţine apă mai multă. La fel e şi cu răul din noi care e pus la picioarele lui Dumnezeu: cu cât acesta e mai mare, cu atât îndurarea lui Dumnezeu e mai mare şi ne răscumpără din orice mizerie. Ieremia 31,34: Toţi veţi cunoaşte cine e Domnul – de la cel mai mic, la cel mai mare. Pentru că Eu voi ierta. Tocmai prin iertare – adică prin ceea ce face El pentru noi şi nu prin ceea ce facem noi pentru El,  înţelegem cine e Dumnezeu. El e iubire gratuită, care nu impune condiţii.

Dacă toate religiile propun asceză, ori o morală serioasă, Biblia propune şi mila, recomandându-ne să devenim milostivi.

Când ne gândim că Dumnezeu e milostiv, ne convine, deoarece în felul acesta putem face toate relele, pentru că Dumnezeu ne iartă. Această gândire e perversă. E ca şi cum am spune: Mama mă iubeşte, prin urmare o pot tortura cât vreau, că ea oricum nu  va riposta. Dacă cuget aşa, eu încă nu am înţeles că-mi vrea binele.

Dacă am înţeles ce înseamnă mila şi care e valoarea ei, voi dovedi mai multă compasiune faţă de fraţii mei, mai multă înţelegere, mai multă toleranţă. Aceasta e o adevărată atitudine de sfinţenie.

A-l accepta pe celălalt aşa cum este, adică diferit de mine, cu limitele sale, cu răul şi mizeria sa, este mult mai mult decât orice act eroic. Aşa se comportă Dumnezeu cu noi.

Dacă facem aşa, devenim ca Dumnezeu. Biblia nu ne cere să fim drepţi, adică justiţiari, ci ne cere să devenim ca Dumnezeu, care e milostiv. Deveniţi milostivi, materni, sursă de viaţă, la fel cum Tatăl este sursă de viaţă.

Apoi, referindu-se la Tatăl, Isus spune al vostru. Cel care vorbeşte este Isus. Deci Tatăl Meu – adică Tatăl Său – devine al nostru şi se subliniază al vostru,  pentru că suntem împreună. Numai în măsura în care stăm toţi împreună, e Tată. Dacă negăm fraternitatea cu aproapele, nu e Tată. Tatăl poate să fie numai al nostru, adică al celor care acceptăm fraternitatea. Dacă noi negăm fraternitatea, îl negăm pe Tatăl.

Întreaga Evanghelie după Luca nu este nimic altceva decât o variaţiune pe această temă a milei. Şi mila este cheia interpretării întregii Biblii (cf. Iona).

Atunci când un om pricepe că la baza Bibliei se află mila, atunci reciteşte întreaga Biblie, începând de la Creaţie şi înţelege în mod limpede că toată Biblia este întemeiată pe milă. Dacă noi uităm acest aspect, reducem creştinismul la o religie.

Toate religiile sunt pozitive, dar toate sunt şi negative! În numele lui Dumnezeu oamenii se ucid mereu. Mereu au nevoie să ucidă în numele Lui. De ce? Nu pot să facă altfel. În numele lui Dumnezeu se face tot răul: se judecă, se condamnă, ne despărţim unii de alţii, luptăm împotriva altora. Acest mecanism e  ruşinos.

A înţelege mila Domnului este maxima purificare ce poate exista şi la milă omul nu ajunge cu ajutorul vreunei asceze, căci mila este o iubire gratuită, absolută şi fără condiţii.

Dacă cu adevărat experimentezi mila şi cauţi să o dăruieşti, imediat îţi dai seama că viaţa ta se schimbă radical, dar devenirea e un proces. Viaţa ne este dată pentru a învăţa şi a practica această milostenie. Mila este esenţa creştinismului.

Deveniţi! Luca nu ne spune că imediat ce ne-am apropiat de Dumnezeu trebuie să fim milostivi, să ţintim maximul spiritualităţii, ci deveniţi înseamnă o mişcare zilnică. Noi nu ne naştem milostivi, ci egocentrici şi apoi – încet, încet – devenim egoişti, dar din momentul în care simţim revărsarea milei Domnului peste noi, intrăm într-un cerc vicios, progresiv şi devenim milostivi.

Din această milă izvorăsc cele patru temelii ale vieţii comune, valabile pentru familie, pentru comunitate, pentru Biserică şi pentru societate: două sunt negative şi două pozitive.

vv. 37-38

37 Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi, iertaţi şi veţi fi iertaţi; 38 daţi şi vi se va da; o măsură bună, îndesată, scuturată şi cu vârf vi se va turna în poală, căci cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura şi vouă”.

Textul prezintă patru imperative, iar împreună cu cel anterior, cinci. Dacă noi le adunăm la cele 12 porunci, avem 17 imperative. Numărul 17 este valoarea numerică a cuvântului ebraic tov, adică frumos, bun. Aceste 17 imperative ne restituie identitatea noastră, frumuseţea noastră originară. Dumnezeu a gândit lumea şi omul, iar despre om a spus că e foarte frumos. În realitate aceste imperative sunt indicative, adică ne descriu cine e Isus-Fiul.

Pentru imperativ, limba greacă foloseşte aoristul care este o sentinţă: îţi spune că trebuie să faci aşa; uneori se foloseşte timpul viitor al verbului, în cazul unor legi: Tu nu vei ucide. Aceste 17 indicative sunt la timpul prezent şi au un sens precis. Îndemnul nu judecaţi, nu e tradus corect. Traducerea corectă este încetaţi să judecaţi; nu mai continuaţi să judecaţi. Pentru că mereu judecăm, să începem să nu mai judecăm. Deci, dacă vrem să devenim ca Dumnezeu, să încetăm să mai judecăm.

Ce înseamnă a judeca? Este primul lucru pe care-l facem când vedem o persoană. O cântărim, o măsurăm, o evaluăm. A judeca înseamnă tocmai a cerne (a examina profund). Ce se face cu sita? Se reţin impurităţile şi trece făina. Făina trece prin sită, dar rămân impurităţile. Dacă aplicăm procedeul şi la persoane, atunci vom spune cam aşa: Această persoană e foarte inteligentă, e cultă, e bună, dar nu se ştie îmbrăca.

Omul care judecă, face multe păcate deodată: cel dintâi este că-i fură serviciul lui Dumnezeu, care este singurul Judecător. Însă Dumnezeu nu se simte rău din această cauză,   ci pentru că tu judeci exact opus de cum judecă El. În timp ce  tu eşti rău şi-l judeci cu răutate pe semenul tău, reliefându-i defectele, Dumnezeu care este bun, îl vede bun.

Dumnezeu foloseşte un singur etalon de judecată în toate Evangheliile: Crucea lui Cristos. Aşadar, judecata Domnului este următoarea: omul este atât de bun, încât merită ca Dumnezeu să moară pe Cruce pentru om, cu toate că omul Îl ucide. Chiar şi pe Cruce, Isus spune: Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!

Aceasta e unica judecată a lui Dumnezeu – Crucea –  locul unde El îşi dă viaţa pentru păcătoşi, iertând. De ce iartă?  Pentru că ne iubeşte şi ne respectă.

Dumnezeu are o stimă infinită chiar şi pentru omul cel mai pervers şi mai îndepărtat de El. Dumnezeu îl stimează mai mult decât se stimează pe Sine, căci iubirea înseamnă a-l stima pe celălalt, mai mult decât pe sine, iubindu-l infinit. Oamenii pot sta împreună numai dacă nu se judecă. Altfel, a sta împreună e un calvar.

Impresionează mult judecata mamelor despre copii lor care sunt în închisoare, după ce au săvârşit ceva grav. Ele spun: Fiul meu e bun – şi au dreptate – căci la fel spune şi Dumnezeu.

Judecata semenilor îi poate face pe aceştia buni sau răi.

Dacă spun despre cineva că e rău pentru că a ucis un om, judecata mea despre acest om e mai rea decât fapta lui de omor, pentru că e posibil să-l fi omorât accidental. Însă judecata mea – la rece – înseamnă că eu îl condamn pe Dumnezeu, care-l iubeşte ca fiu şi nu-l judecă. Iată cât e de gravă judecata mea! Iar noi judecăm mereu. Deci primul lucru este încetaţi să judecaţi. Celălalt e fratele tău.

Eu judec şi condamn la celălalt tocmai aspectele care mă deranjează, adică lucrurile care mă oglindesc pe mine. Căci omul judecă prin ochiul său. Dumnezeu care are ochiul bun, îl vede pe om că e foarte frumos. Şi El are dreptate. Noi, care avem ochiul rău, vedem răul.

Ne gândim mereu la Domnul ca fiind Judecător. Da! Dumnezeu e Judecător, dar exact în mod opus faţă de cum suntem noi judecători. Judecata lui Dumnezeu este darul Spiritului, care e avocatul apărător şi mângâietor. Acest fapt schimbă total raporturile dintre noi.

Gândiţi-vă, cât de oribil este să trăim raporturile cu alţii judecând mereu. Noi trăim judecând, începând de la relaţia cu părinţii, apoi cu şcoala, cu locul de muncă, totul e judecată. Acest fapt nu aduce profit, poate doar psihologului la care trebuie să mergem să ne tratăm.

Când nu judecăm şi-l stimăm pe celălalt, avem mai mult de câştigat. În fond, omul este aşa cum e văzut de cel de lângă el: dacă e considerat bun, va fi bun, dacă e văzut rău, va deveni rău.

E adevărat că nu putem accepta totul, ci trebuie să discernem, să judecăm diferitele situaţii. În Evanghelie Isus exclude judecata asupra persoanei, o judecată care apoi devine condamnare. Este corectă judecarea şi condamnarea răului, a păcatului, dar nu e justă condamnarea celui care e păcătos sau face răul. Persoana nu trebuie să fie judecată şi condamnată.

Noi justificăm mult păcatul şi răul. Nu trebuie să-l justificăm, deoarece răul ne face rău! Trebuie justificat păcătosul. Să condamnăm răul, pentru că ne face rău, dar să nu-l condamnăm pe cel care  face răul, căci cine face rău este prima victimă a răului şi are nevoie să fie înţeles, să fie primit, să fie tratat. La fel procedează medicul care pune un diagnostic cu privire la boală, vindecă bolnavul, şi nu vrea să extermine bolnavul, ci să înlăture răul.

Toate imaginile noastre despre Dumnezeu se dărâmă, dacă esenţa Tatălui este de a fi Maică – MILĂ. Primul îndemn este: Nu judecaţi!

Nu condamnaţi! Noi avem o plăcere teribilă de a-l condamna pe celălalt. Condamnarea pune în practică judecata. Judecata e interioară, n-o spunem, dar primul lucru pe care-l auzim în orice relaţie este o judecată împotriva altuia. De aceea Isus spune să încetăm să procedăm aşa. Încetaţi să condamnaţi persoanele şi nu veţi fi condamnaţi. Dacă noi condamnăm, ne condamnăm pe noi înşine.

Dumnezeu nu judecă pe nimeni, ci noi singuri ne judecăm. Judecata pe care o facem asupra altora este judecata pe care o pronunţăm asupra noastră, pentru că noi – judecând – vorbim despre ceea ce avem în inimă.

Avem alte două imperative înainte de a ajunge la numărul 17, la omul frumos.

Primul imperativ este Iertaţi! A ierta înseamnă a dezlega. Dumnezeu îi iartă pe toţi, întotdeauna. Dacă eu nu-l iert pe celălalt, dacă nu-l dezleg, îl răstignesc în greşeala sa. Deci este ca şi cum nu ar fi fost iertat. Cu alte cuvinte, fratele îmi mijloceşte iertarea lui Dumnezeu.

Eu pot să leg o persoană la păcatele sale, să-l blochez (răstignesc) în ele sau pot să-l iert, să-l eliberez şi atunci şi eu voi fi dezlegat. Dacă nu-l iert pe celălalt, nu sunt dezlegat nici eu, ci sunt încă sclavul judecăţii mele, sclavul unui Dumnezeu care judecă şi condamnă, şi deci mă condamn eu.

Întreaga Evanghelie după Luca explică v. 36 şi imperativele Nu judecaţi, Nu condamnaţi! Iertaţi! şi Daţi!

Daţi! Pericopa nu ne spune ce să dăm. În Evanghelie a da re referă la pâine. A luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o. Este trupul dat pentru voi. A da, îl exprimă pe Dumnezeu, care e dar.

Căci cu măsura cu care măsuraţi, vă va fi măsurat şi vouă. Acest a da reapare în ultimul verset când ni se recomandă să devenim ca Dumnezeu. În măsura în care daţi, veţi primi o măsură bună, îndesată, scuturată. Vom primi identitatea noastră de fii egali cu Tatăl, care este matern.

Luca înţelege că prin această propunere Isus derutează toate persoanele religioase, care consideră că în virtutea corectitudinii lor îi pot condamna pe aceia pe care îi consideră răi.

Când mergem să ne spovedim, preotul ne dezleagă de păcate, dar noi credem că trebuie să-i judecăm şi să-i condamnăm pe cei care fac răul. Isus face o propunere diferită, care ne răscumpără din rău.

Senzaţia este că aceste reguli sunt potrivite pentru păcătoşi, căci păcătoşii au nevoie să fie iertaţi, nu noi! Doar noi suntem avansaţi, suntem iluminaţi, întrucât citim Cuvântul Bibliei de mulţi ani, facem asceză şi practicăm virtuţile!

Aşadar  există o altă cale pe care o cunosc numai puţini maeştri care sunt iluminaţi, iar cealaltă este calea comună pentru toţi păcătoşii: hoţi, ucigaşi, adulteri.

Riscul e mai mare pentru cei care se consideră  mai buni, de aceea Isus le spune:

vv.39-40

39 Le-a spus şi o parabolă: „Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? 40 Discipolul nu este superior învăţătorului, dar orice discipol instruit pe deplin va fi la fel ca învăţătorul său.

Cine crede că e mai bun şi consideră că există o cale mai eficientă decât mila, e un orb. Orb în acest context nu înseamnă nevăzător, ci unul care nu ştie de unde vine şi unde merge, nu se cunoaşte pe sine, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi nici pe semenii săi.

Dacă cineva merge pe căi pe care le consideră mai eficiente decât mila, o face numai pentru că e un orb care-i conduce pe alţi orbi, şi-atunci vor cădea amândoi în groapă, adică în moarte. Căci calea vieţii e maternitatea lui Dumnezeu.

Nu există un discipol mai presus de Învăţătorul său.

vv. 41-42

41 De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău? 42 Cum poţi să-i spui fratelui tău: «Frate, lasă-mă să scot paiul din ochiul tău», atunci când nu vezi bârna din ochiul tău? Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea limpede să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.

Învăţătorii răi sunt intoleranţi şi orgolioşi, dar se consideră mai buni decât ceilalţi, n-au compasiune faţă de semeni, dar sunt foarte binevoitori cu ei înşişi. Au un spirit de observaţie foarte ascuţit, deoarece observă fiecare pai din ochiul altora dar nu-şi dau seama că au o bârnă în ochi.

Dacă încercaţi să vă introduceţi o bârnă în ochi, orbiţi, desigur, vă omorâţi văzul.  Aşadar, cel care judecă, e mort! Un om, care se preocupă mereu de paiul din ochiul celor din jurul său, e mort, nu e fiul lui Dumnezeu, nu e fratele nimănui, şi-a pierdut identitatea sa. Cum poate trăi un om cu bârna în ochi? E adevărata moarte spirituală!

Frate, lasă-mă să-ţi scot paiul, spunem cu  zel, numai că acesta e un zel aducător de moarte. Dacă doresc să scot bârna din ochiul meu, am mult de lucru. Bârna este tocmai dorinţa de a-i corecta pe alţii, adică de a-i judeca şi condamna.

Nu fi ipocrit. Scoate mai întâi bârna din ochiul tău, corectează-te pe tine şi numai după aceea corectează-i pe alţii.

Ne aflăm la cap. 6, dar corectarea frăţească o aflăm la cap. 17. Noi o punem la cap. 1, adică mai întâi îi corectez pe alţii.  Întâi să căutăm să fim milostivi şi să înlăturăm bârna din ochiul propriu şi apoi poate că vom fi în măsură – odată ce-l acceptăm pe celălalt fără condiţii – să-l ajutăm cu adevărat.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop