Luca 6,6-11

În pasajele precedente am subliniat trecerea continuă de la omul negativ la cel pozitiv. Acum vom vedea că omul e pus definitiv în centru.

Ne aflăm la a şaptea operă săvârşită de Isus în Evanghelia după Luca, iar numărul şapte simbolizează împlinirea. În acest loc se împlineşte lucrarea lui Isus: omul e în centru.

În cea dintâi lucrare, Isus a eliberat omul de răul interior, iar în a doua l-a eliberat de răul exterior.

În a treia lucrare Isus a eliberat omul de sterilitatea sa, de o viaţă inutilă (un pescar –        care nu reuşeşte să pescuiască – e un om care nu reuşeşte să fie om).

În a patra, a eliberat omul de o viaţă ameninţată de moarte: lepra.

În a cincea lucrare, Isus a vindecat picioarele: omul care are blocaje infinite şi nu reuşeşte să umble, în sfârşit e eliberat, împăcat şi poate să meargă, având o casă spre care să meargă. Ce face în casă? Participă la un ospăţ nupţial, în timp ce drepţii postesc. E un ospăţ unde e prezent Doctorul care vindecă bolnavii.

Doctor şi Mire sunt atributele lui Dumnezeu care prin prezenţa Sa ne vindecă. Şi am explicat ultima pericopă: Isus care umblă printr-un lan de grâu – ca o contopire a lui cu grâul – şi discipolii, care mănâncă sâmbăta acel grâu.

A mânca sâmbăta – sâmbăta e ziua lui Dumnezeu – înseamnă a se hrăni cu Dumnezeu, a trăi cu Dumnezeu, a trăi ca Dumnezeu.

În toate darurile pe care Dumnezeu le oferă omului, contemplăm în final un singur Dar: Jertfa de Sine a Domnului.

Am explicat că Domnul sâmbetei vrea să dăruiască fiecărui om darul de a fi domnul sâmbetei, adică de a avea aceeaşi viaţă a lui Dumnezeu.

Sensul pericopelor explicate până acum era acela de a face să izvorască în om dorinţa unei vieţi libere şi pline. În acest text am ajuns la împlinirea acestei dorinţe. De aici înainte povestirea îşi schimbă direcţia.

Se citeşte Lc. 6, 6-11

6 Într-o altă zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi învăţa. Era acolo un om a cărui mână dreaptă era paralizată. 7 Cărturarii, însă, şi fariseii îl urmăreau ca să vadă dacă vindecă în zi de sâmbătă, ca să găsească de ce să-l acuze. 8 Dar el cunoştea gândurile lor şi i-a spus omului care avea mâna paralizată: „Ridică-te şi stai în mijloc!” El s-a ridicat şi a stat acolo. 9 Isus le-a spus: „Vă întreb dacă este permis în zi de sâmbătă să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” 10 Privindu-i pe toţi de jur împrejur, i-a spus: „Întinde-ţi mâna!” El a făcut astfel şi mâna lui s-a vindecat. 11 Dar ei s-au umplut de furie şi se sfătuiau ce-ar putea să-i facă lui Isus.

Protagonista textului e mâna. Mâna e cea care deosebeşte omul de animal. Pentru om mâna este prelungirea ochiului şi a inimii, adică a inteligenţei şi a voinţei. E iubirea, e posibilitatea, e puterea. Cu ajutorul mâinii omul face totul. Tot ceea ce noi vedem a făcut mâna omului. Omul a fost creat în ziua a şasea cu scopul de a realiza în ziua a şaptea împlinirea Creaţiei. Deci în mâna noastră se află viaţa şi moartea. Şi textul ne vorbeşte despre o mână moartă.

În centru avem mâna. De ce? Pentru că până acum textul a vorbit de darurile pe care Dumnezeu vrea să ni le facă, până la a se dărui pe Sine. Cineva poate să-mi facă orice dar, dacă eu nu-mi deschid mâna pentru a-l primi, darul nu există.

Mâna reprezintă dorinţa şi capacitatea de a primi darul.

A compara mâna cu dorinţa pare ciudat pentru că mâna face, iar dorinţa nu face nimic. Totuşi, dorinţa este cea care declanşează orice acţiune, pentru că omul face tocmai ceea ce doreşte. În unele cazuri omul face şi ceea ce dispreţuieşte. Dar nu e un bine. Mâna e acea dorinţă care primeşte darul.

v. 6

6 Într-o altă zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi învăţa. Era acolo un om a cărui mână dreaptă era paralizată.

Suntem sâmbăta în sinagogă. Este a patra sâmbătă din Evanghelie, din cele şapte şi de şapte ori se va auzi cuvântul astăzi. Sâmbăta e ziua sărbătorii, a plinătăţii, a împlinirii, a bucuriei. Sunt aspectele spre care tinde viaţa omului.

Dorinţa de plinătate, de bucurie şi împlinire mişcă toate acţiunile noastre. Aceste dorinţe sunt reprezentate de ziua sâmbetei, care e ziua odihnei Domnului. Însuşi Dumnezeu trăieşte plenitudinea sâmbăta. De ce? Pentru că, în sfârşit, a creat omul ca  fiinţă liberă şi inteligentă, care poate să iubească şi să fie ca El. Aşadar, Dumnezeu are un partener şi e fericit.

Isus se află în sinagogă, care e locul unde se proclamă Cuvântul, locul adunării. S-au adunat sub îndrumarea Cuvântului, au comuniunea în Cuvânt şi de aceea se naşte sărbătoarea.

Niciodată lui Isus nu i-a mers bine în sinagogă în ziua sâmbetei. Când a intrat prima dată în sinagogă, au vrut să-L ucidă. În textul nostru asta şi decid: să-L ucidă. De alte trei ori doresc să-L ucidă în sinagogă.

Sâmbăta e o zi cu ghinion pentru Isus. În ultima sâmbătă Isus va fi cu adevărat om, umus, adică e îngropat în pământ. Acolo se va odihni şi va întâlni întreaga omenire. Aceasta va fi sâmbăta decisivă.

Învăţa sâmbăta. Învăţa – verb la imperfect – ne spune că este vorba de o continuitate. Faptul că nu ni se spune ce învăţa Isus, înseamnă că Însăşi prezenţa Sa este comunicare, e învăţătură, ba mai mult, este comuniune. Propria Sa Persoană Sa transmitere învăţătură.

Acolo se afla un om având mâna dreaptă uscată. Mâna reprezintă omul cu posibilităţile sale, simbolizează omul care lucrează şi participă la lucrarea divină de a crea lumea, de a-şi croi destinul. În mână se află totul, căci mâna foloseşte pentru a lua. Ştim bine că se poate lua în două feluri: sau cu pumnul închis, strângând şi spunând: E al meu! sau cu mâna deschisă, primind în dar.

Dacă iau cu mâna închisă spunând: E al meu!_ lucrul pe care îl iau este idolul meu, care  nu este în raport cu nici un alt om, iar eu sunt sclavul acelui lucru, care e singurul meu obiectiv. Acel lucru devine proprietatea, posesia mea. Luând lucrurile cu forţa, la fel ca şi câinele – care ia muşcând – acel om distruge lumea şi apoi oamenii se distrug reciproc între ei. Posedarea lucrurilor înseamnă începutul morţii.

Pe de altă parte, mâna deschisă este cea care primeşte. Tot ce primeşte este în raport cu Cine dă, apoi munceşte şi ştie să dăruiască. Aceasta e mâna care dă  viaţă, cealaltă e mâna morţii.

Prin urmare, aceeaşi mână poate da moartea sau viaţa, poate începe războiul, poate ucide sau poate mângâia, poate atinge sau poate strivi, poate munci bine sau poate distruge. Mâna poate totul. Numai că, citind istoria, observăm că datele dezastruoase de-a lungul ei sunt însemnate de ceea ce face mâna noastră, în sens distrugător. Încă de la început am folosit mâna pentru a răpi. Marea amăgire a omului este dorinţa de a poseda şi de a răpi.  Însă viaţa presupune relaţionare.  Relaţionarea e un  dar. Pe semenii noştri nu ni-i putem aservi, n-avem dreptul să-i folosim.

Nu trebuie să ne ataşăm de lucruri. Dacă o facem, vom deveni sclavul lor, pentru că lucrurile ori devin loc de comuniune, de relaţionare şi de viaţă, ori devin loc în care oamenii se calcă unii pe alţii în picioare. Aşadar, această mână pe care o vedem aici în sinagogă e închisă şi uscată.

Dacă s-a închis imediat ce a furat, nu ştim, dar  textul vrea să ne spună că încă este închisă. Aluzia este la Gen. 3,  unde Adam răpeşte fructul, nu-l primeşte în dar.

În Africa, atunci când un om e muşcat de un şarpe veninos, nu moare, ci i se usucă mâna. Aceasta e ca şi cum ar vrea să spună că muşcătura şarpelui originar, adică minciuna originară spusă de om pentru a stăpâni tot, ne-a făcut mâna uscată, moartă. Cu alte cuvinte, tot  ceea ce facem produce moarte.

Aşadar, textul biblic ne prezintă un om care este încă în totalitate blocat, care poate să umble, să vorbească, să vadă, dar nu-şi poate folosi mâna care foloseşte tocmai pentru a face. Din text vedem că mâna face referire la cu totul altceva. Căci mâna exprimă ochiul, inima, viaţa, deci intenţia care se vede în acţiune.

v. 7

7 Cărturarii, însă, şi fariseii îl urmăreau ca să vadă dacă vindecă în zi de sâmbătă, ca să găsească de ce să-l acuze.

Cărturarii şi fariseii sunt persoane religioase: cei dintâi sunt teologii, ceilalţi sunt cei care respectă minuţios Legea (zeloşii). Aceştia observă. Ei au ochiul, dar îl folosesc pentru a judeca, pentru a acuza, pentru a condamna.

Aşadar, pe de o parte avem mâna moartă, de cealaltă parte avem ochiul care aduce moartea, adică judecă şi condamnă. De ce judecă şi condamnă? Pentru că sunt persoane extrem de religioase şi brave, care respectă legea, şi ştiu că legea foloseşte pentru a judeca şi a condamna pe cei care greşesc.

Toţi suntem capabili să judecăm şi să condamnăm pe cei care greşesc. Însă problema este alta. Dacă ar merita ucis omul care greşeşte, ar trebui să fim cu toţii omorâţi, pentru că omul nu este infailibil, nu e programat de instinct. Omul greşeşte pentru că are raţiune şi raţiunea poate greşi la fel cum şi libertatea poate greşi. În cazul omului, tocmai  prin greşeală el are posibilitatea să crească, să se maturizeze şi să înţeleagă că nu trebuie să meargă pe acel drum.

Chiar dacă a greşit, omul poate fi iertat, iar prin iertare el nu este umilit, ci ajunge să ştie că viaţa merită să fie trăită dincolo de greşeli.

Legea ne spune ce e bine şi ce-i rău, dar dincolo de ea există ceva mai mare care ne spune ce e bine.

Vom vedea că aceste persoane foarte religioase doresc să acuze şi să ucidă un om pentru că face binele împotriva Legii, ca şi cum Legea ar fi fost valoarea supremă. Însă valoarea supremă este omul!

De multe ori Isus încălca Legea, adică mergea dincolo de limita ei, de graniţa trasată de Tradiţie. Isus făcea aceasta în baza a ceva mult mai profund care e păstrat de Lege şi ar fi trebuit să fie păstrat şi de Tradiţie.

v. 8

8 Dar el cunoştea gândurile lor şi i-a spus omului care avea mâna paralizată: „Ridică-te şi stai în mijloc!” El s-a ridicat şi a stat acolo.

Isus ştie că în inima fariseilor şi învăţătorilor de lege e judecata şi condamnarea şi se adresează acelui om bolnav, spunându-i: Ridică-te! În limba greacă cele două cuvinte descriu Învierea lui Isus: Scoală-te! adică Trezeşte-te! şi Stai în picioare! adică Învie!

Şi-i spune: Vino în mijloc! În timp ce cărturarii şi fariseii pun în mijloc Legea, Isus pune în mijloc omul. Omul stă în centru! Când se autodefineşte pe Sine – vizavi de ce a venit să facă – Isus spune: Fiul Omului, adică Dumnezeu, va fi dat pe mâinile oamenilor. Ce face Dumnezeu? Se dă pe mâinile oamenilor. De ce? Pentru că pe Dumnezeu Îl interesează omul.

Isus îl pune pe acest om în centru, aşa cum este. Nu pune în centru Legea, ci omul cu mâna sa uscată, adică cu neputinţa sa de a face binele şi cu puterea de a face răul. Isus îl pune pe om în centru pentru a vindeca neputinţa lui de a face binele, care izvorăşte din interdicţia pe care o conţine Legea.

Noi punem în centrul preocupărilor noastre omul cu slăbiciunile sale, cu aspiraţiile şi cu fragilitatea sa? Facem din slăbiciunile umane un loc de întâlnire, de acceptare, de comuniune? Numai dacă vom proceda astfel vom putea să trăim omeneşte! Numai atunci nu vom privi slăbiciunile celorlalţi ca pe nişte defecte, ci vom duce o viaţă de comuniune şi de relaţionare.

Aşadar, trebuie pus în centru omul, aşa cum este el, cu sensibilităţile sale, cu neîmplinirile sale, cu păcatele sale. Chiar păcatul poate deveni prilej de iertare, de comuniune, de socializare, o întâlnire cu celălalt în profunzimea sufletului. Trebuie pus în centru exact ceea ce aruncăm la gunoi. Altfel, treptat-treptat, aruncăm la gunoi toate elementele care dau şi întreţin viaţa.

Aşa, de exemplu, aruncăm mâna, în măsura în care devine ineficientă.

Atunci când conştientizează că are un mare gol interior, că e incapabil să acţioneze, că el e un mare nimic, omul poate atinge profunzimi nebănuite, poate să întrevadă şanse noi, oportuniţăţi noi, posibilităţi de afirmare a propriei personalităţi pe care până acum nici măcar nu credea că le-ar putea avea. Totul e să punem în centru mâna vindecată de Isus.

Aceasta e o temă de reflecţie personală.

În această sinagogă Domnul pune în centru omul. Sfântul Ignaţiu spune în Exerciţii: Omul e creat pentru a-L sluji şi lăuda pe Dumnezeu, dar, ţinând cont de ceea ce a spus Isus: Nu am venit să fiu slujit, ci să slujesc, putem afirma că omul a fost creat pentru a fi slujit de Dumnezeu. Este o expresie a iubirii care-l pune în centru pe celălalt.

Subliniem că în centru nu stă supraomul, cum procedăm noi de obicei, ci omul cu mâna uscată, omul care prin acea mână uscată exprimă întreaga sa neputinţă. Să încercăm şi noi să punem în centru tocmai ceea ce desconsiderăm în viaţa noastră, sau minimalizăm. Poate că atunci vom înţelege cât de interesantă e viaţa sau cel puţin ne vom regăsi pe noi înşine şi ne vom vedea în adevăr.

v. 9

9 Isus le-a spus: „Vă întreb dacă este permis în zi de sâmbătă să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?”

În pericopa precedentă aceleaşi persoane l-au întrebat pe Isus de ce discipolii Săi făceau ceea ce nu era permis în ziua sâmbetei, de ce mâncau spice, cu alte cuvinte, de ce trăiau. Dar de ce să nu trăiască sâmbăta? Omul e făcut pentru sâmbătă şi sâmbăta e făcută pentru om. Adică omul e făcut pentru plinătatea vieţii.

Folosindu-se de exemplul lui David, Isus a răspuns printr-o întrebare: Ce au făcut David cu tovarăşii săi când le era foame? Cu alte cuvinte, Isus ne îndeamnă: Fii atent la problemele  omului, la dorinţele lui cele mai profunde!

Cu privire la omul cu mâna uscată, Isus îi întreabă: Voi care vreţi să Mă acuzaţi pentru ceea ce fac, sâmbăta e permis să faci binele sau să faci răul? Întrebarea include şi răspunsul, pentru că e limpede că răul niciodată nu e permis. E permis să salvezi o viaţă sau să o piezi?

Spusele lui Isus doresc să sublinieze următoarele: Voi faceţi rău cu legea-n mână, voi vreţi să distrugeţi viaţa, voi sunteţi împotriva ei.

 Modul în care  foloseşti această mână, (ceea ce-nseamnă modul în care fructifici oportunităţile pe care ţi le dă Dumnezeu),  este o problemă de viaţă şi de moarte, ori oportunităţile tale, care se numesc fericire, comuniune, socializare, împlinire sufletească  vin chiar sâmbăta, dar tu eşti mort.

În concluzie, folosirea mâinii e o problemă de viaţă sau de moarte. Dacă mâna noastră foloseşte pentru a trăi, la fel ca mâna fiului care primeşte, care munceşte, care împarte şi care dăruieşte, atunci e mână  care dă viaţă. În acest fel trecem de la moarte la viaţă şi pământul devine paradisul pământesc.

Dacă mâna e închisă şi se încăpăţânează să acumuleze şi să stăpânească, ea devine iadul care se vede în jurul nostru, pe care mulţi caută să-l condimenteze cu multe lucruri frumoase, dar care face ca viaţa tuturor să fie imposibilă.

Sunt mulţi indivizi care doresc să fie puternici, şi-atunci îşi întind mâinile cât pot de mult. De aceea avem atât de multe mâini uscate care  produc doar moarte, însă a venit Isus să vindece mâna, să o elibereze, ca să se poată deschide.

v. 10

10 Privindu-i pe toţi de jur împrejur, i-a spus: „Întinde-ţi mâna!” El a făcut astfel şi mâna lui s-a vindecat.

În textul paralel din Marcu se specifică faptul că atunci când Isus i-a întrebat, ei tăceau. Pentru că tăceau, Isus S-a mâniat şi s-a întristat pentru duritatea inimii lor. Isus simte mânia şi compasiunea. Mânie, în faţa răului şi compasiune în faţa suferinţei. Cu răul nu trebuie să fim delicaţi, şi nici să-l tolerăm. Pentru cei care fac răul simţim o profundă durere pentru că trebuie să-i iubim, şi-i iubim chiar şi pe aceia care fac răul.

Isus ne spune care e diagnosticul adevăratului rău: e duritatea, e împietrirea inimii. Rea este inima de piatră, care fiind moartă, nu trăieşte şi care se exprimă prin ochiul care judecă, prin gura care tace şi nu comunică şi în mâna care se închide sub formă de pumn. Esenţa răului este  această împietrire.

Isus se uită roată, adică îi priveşte pe toţi, şi-i spune omului să-şi întindă mâna. Mâna întinsă este atributul lui Dumnezeu când a eliberat poporul Său din sclavia Egiptului.

Când Isus i-a spus să-şi întindă mâna, ce putea face acest om? Ce face un om atunci când are mâna dreaptă ruptă, bolnavă? Când cineva îl salută, el întinde cealaltă mână, ascunzând mâna bolnavă. El ce putea să facă? Să-şi întindă cealaltă mână.

Porunca lui Isus e oarecum ciudată, deplasată, pentru că-i spune să-şi întindă mâna aceea paralizată. Bine-bine, îşi va fi spus omul în gând, problema mea tocmai asta e, că nu o pot mişca. La fel îi spusese Isus şi şchiopului:  Mergi!

Problema e că tocmai acea mână paralizată, acea mână moartă trebuie s-o mişte, s-o întindă, s-o facă să acţioneze.

Tocmai situaţia aceea care pare fără ieşire trebuie rezolvată.

Mâna aceea închisă pentru a nu lăsa pe nimeni să ia, trebuie să o deschizi pentru a dărui.

Această inimă de piatră, lipsită de viaţă, trebuie să trăiască.

Ochiul acesta, care nu face altceva decât să  condamne şi să judece, trebuie să creeze comuniune.

Această gură încleştată care tace, în timp ce cugetul unelteşte răul împotriva  aproapelui, e făcută pentru adevăr şi pentru a se dărui pe sine.

Aşadar, nu te teme, întinde mâna!

El a întins-o şi mâna i s-a făcut sănătoasă. În greacă se spune apocatastasi, adică a fost însănătoşită, acea mână s-a reîntors să fie ceea ce era, dar şi ceea ce va fi. Această mână se reîntoarce să fie sănătoasă ca la început. E mâna originară care, în sfârşit, poate  să creeze, să dea viaţă şi nu numai să distrugă.

Pentru aceasta a fost creată lumea, acesta e scopul lucrării lui Dumnezeu: să-i dea omului o mână sănătoasă, care e însăşi mâna lui Dumnezeu, pentru a  continua creaţia.

Porunca lui Isus pare iraţională, adică el porunceşte ceva, care pentru noi e imposibil. Nu numai în acest caz, ci în sensul global al vieţii noastre, Dumnezeu cere numai ceea ce ne dă! El îţi cere pentru că El îţi dă! Sf. Augustin spune: Dă-mi ceea ce ceri şi cere ceea ce vrei. Dumnezeu vrea să dea şi de aceea te roagă, îţi porunceşte. Tu fă ce-ţi cere: trăieşte!

E minunată această apocatastasi a mâinii care, în sfârşit, nu e folosită  pentru a ucide, pentru a poseda, a domina, a lovi, ci e folosită  pentru a munci, pentru a da şi a primi, pentru a mânca şi a comunica.

Cu adevărat, acesta e Raiul! Mâna dreaptă! Este lumea pe care nu o aflaţi descrisă în ziare, dar care, mulţumim lui Dumnezeu, există! Această lume răspunde dorinţei celei mai profunde a fiecărui om, şi anume aceea  de a duce o viaţă de fiu şi de frate, o viaţă cu sens, o viaţă în favoarea vieţii. Mai apoi, vom vedea că această mână e o comunitate care trăieşte un Cuvânt.

v. 11

11 Dar ei s-au umplut de furie şi se sfătuiau ce-ar putea să-i facă lui Isus.

În textul paralel din Marcu se spune că fariseii s-au aliat cu irodianii, deşi erau duşmani. Puterea religioasă şi puterea politică opresivă, care erau în duşmănie, se aliază pentru a-L ucide pe Isus. Cu alte cuvinte, legea religioasă şi puterea sunt aliate pentru a-L elimina pe cel care dă viaţa.

Ne aflăm în a patra sâmbătă, deci a trecut doar o lună. Încă din prima lună de viaţă publică a lui Isus se spune ce se va întâmpla, că va fi ucis. În ciuda acestei ameninţări, Isus Îşi duce la capăt misiunea încredinţată de Tatăl.

În textul nostru, Luca dă o altă interpretare: Toţi au turbat de mânie. După Botez, când Isus a stat în rând cu păcătoşii, arătându-se solidar cu toţi, se spune că a primit Spiritul Sfânt şi plin de acest Spirit, de Spiritul lui Dumnezeu şi de înţelepciune, Îşi începe activitatea.

Acum aceştia sunt plini de nebunie şi de turbare. Adică răul e fără minte, nu e inteligent. Îşi foloseşte mintea dar în mod negativ: pentru a se distruge. Ar fi bine să înţelegem că şi cu ceva ce în realitate e bun se poate face răul, în cazul nostru inteligenţa folosită în scop negativ ne determină să dorim să dominăm, să distrugem, să posedăm. Când vom înţelege acest fapt, situaţia se schimbă

Plini de turbare,  se sfătuiesc ce ar putea să-I facă, –  încheie evanghelistul Luca.

Acesta trebuie ucis! – au conchis ei.

Pentru ca mâna noastră să se deschidă, mâna lui Isus va fi bătută în cuie. Ca să obţinem eliberarea, Isus va fi ţintuit pe Cruce.

Acest om cu mâna uscată oglindeşte starea lumii din jurul său. Acesta are mâna uscată, ceilalţi au ochii secaţi, gura şi inima uscate. Şi au dorinţa de a ucide exprimată în mâna care e uscată şi care reprezintă intenţia de a provoca moartea.

Isus vrea ca această mână să prindă viaţă, să treacă de la moarte la viaţă, să existe apocatastasi, ca omul să fie restituit deplin sieşi, în posibilitatea sa de a se comporta ca Dumnezeu.

Cel care înfăptuieşte răul cu proprie ştiinţă, nu înseamnă că e satanic, dar nu are nici circumstanţe atenuante.

Într-un alt loc Isus spune: Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac. De fapt Isus arată şi subliniază mizeria celor care înfăptuiesc răul: nu sunt conştienţi de ceea ce fac şi au o mare lipsă. A nu şti – a fi orb – face parte din misterul răului.

Deci e important să descoperim această turbare fariseică, această stupizenie.  Probabil că  cei care fac răul se consideră isteţi, dar nu sunt deloc aşa, ci, dimpotrivă! Nu e nevoie de multă inteligenţă pentru a săvârşi răul. Pentru a ucide un om e nevoie de o secundă, dar pentru a-i da viaţa e nevoie de mult timp. Pentru a-i reda libertatea nu e îndeajuns o viaţă întreagă. Pentru a-i lua libertatea e suficient un minut.

Nu te poţi scuza: N-am ştiut ce fac, pentru că a nu şti ce faci e foarte grav. Toate relele din istorie s-au produs datorită inconştienţei.

Aşadar, să ne rugăm Domnului să fim mereu treji ca să putem conştientiza faptul că nu e bine să facem rău semenilor noştri.

Acest text e minunat, deoarece din el reiese că, indiferent care parte a trupului e bolnavă, Isus o pune în centru, ca să-şi concentreze toată atenţia asupra ei. Poate fi vorba de un ochi care judecă, de o inimă împietrită care nu are milă, de o gură închisă care nu vrea să rostească vorbe de alinare, de o mâna uscată şi moartă.

Tocmai această mână uscată care transmite moartea vrea Isus  s-o aducă la viaţă, ca să transmită viaţa. Acest mister se va realiza mai departe în Evanghelie.

Acest text concluzionează pericopele anterioare, unde am văzut că Dumnezeu face multe daruri. Acum El ne deschide mâna pentru ca noi să putem primi darurile Sale şi apoi vom vedea ce face mâna care primeşte darurile.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop