Luca 7,1-10

Is. 55,1-11 Cerem Cuvântului lui Dumnezeu să ne lumineze şi să ne dea putere. Cuvântul lui Dumnezeu e puternic, dă viaţă, produce rodul pentru care a fost trimis. Rodul Cuvântului e mântuirea.

Textul biblic exprimă puterea Cuvântului şi capacitatea noastră de a primi Cuvântul.

Capitolul 6 din Evanghelia Sfântului Evanghelist Luca, cuprinde discursul Fericirilor, Cuvântul care ne atinge şi ne vindecă. Cuvântul Fericirilor indică noile valori ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Apoi am explicat imperativele:

Iubiţi pe duşmanii voştri! Fiţi milostivi ca Tatăl! Nu judecaţi, nu condamnaţi, iertaţi şi daţi! Astfel veţi fi fiii Celui Preaînalt.

Acesta e Cuvântul care creionează portretul Fiului lui Dumnezeu, care ne prezintă faţa Tatălui, care prezintă omul în umanitatea sa, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Dacă primim acest Cuvânt cu credinţă, el ne poartă din glorie în glorie.

Până în acest punct al Evangheliei după Luca  se vorbea despre credincioşii evrei care văd împlinirea Cuvântului şi a promisiunii în Isus-Mesia.

În textul nostru vom nota că împlinirea Cuvântului în Isus e deschis şi se adresează tuturor păgânilor. Noi aparţinem păgânilor şi suntem incluşi în Israel – rădăcina sfântă – prin credinţa în Cuvânt.

Vom aborda tema credinţa unui păgân în Cuvânt. Cum se naşte credinţa şi ce lucrează, ce face ea?

Se citește Lc. 7, 1-10:

1 Când a terminat de spus toate aceste cuvinte în auzul poporului, a intrat în Cafarnaum. 2 Un centurion avea un servitor la care ţinea mult şi care, fiind bolnav, trăgea de moarte. 3 Auzind despre Isus, a trimis la el pe unii bătrâni dintre iudei ca să-l roage să vină să-i salveze servitorul. 4 Ajungând la Isus, aceştia îl rugau insistent: „Este vrednic ca să-i faci aceasta, 5 căci iubeşte naţiunea noastră, iar sinagoga el ne-a construit-o”. 6 Isus a mers cu ei şi nu era departe de casă când centurionul a trimis câţiva prieteni spunându-i: „Doamne, nu te deranja căci nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, 7 de aceea nu m-am considerat vrednic să vin eu însumi la tine, dar spune un cuvânt şi servitorul meu va fi vindecat. 8 Căci, deşi sunt un om supus autorităţii, am sub comanda mea soldaţi; şi spun unuia «Du-te!» şi se duce, iar altuia «Vino!» şi vine; şi servitorului meu «Fă aceasta!» şi face”. 9 Isus s-a mirat auzind aceasta şi, întorcându-se către mulţimea care-l urma, a spus: „Vă spun că nici în Israel nu am găsit aşa o credinţă”. 10 Când cei trimişi s-au întors acasă, l-au găsit pe servitor sănătos.

E singura minune din Evanghelia după Luca săvârşită în absenţa lui Isus. În Evanghelia Marcu şi-n Evanghelia după Matei avem încă o minune înfăptuită în absenţa lui Isus: cu fiul cananeencei.

E o minune înfăptuită de credinţa în Cuvânt. E vorba de un păgân. Noi descindem din aceşti păgâni. Prin credinţa în Cuvânt şi noi avem parte de mântuire. Deci problema este a credinţei în Cuvânt.

În fond, întotdeauna credinţa priveşte cuvântul unei persoane. Tu crezi în cuvântul ei, deoarece cuvântul acelei persoane e credibil.

Încrederea în Cuvânt este temelia oricărei relaţii umane. Presupuneţi că nu vă încredeţi în cuvântul pe care vi-l spune soţul, soţia sau fiul vostru. Dacă voi nu credeţi în spusele convivilor voştri, e imposibil să trăiţi împreună.

Dacă nu credeţi cuvântul vânzătorului care vă spune că vă oferă pâine bună şi nu pâine cu cianură, atunci nici nu puteţi merge să cumpăraţi pâine. Prin urmare, totul e întemeiat pe credinţa în Cuvânt!

Când cuvântul e fals, vorbim despre răul cel mai mare care poate exista. Nu mai există raport de încredere, ci avem lupta unuia împotriva celuilalt: care pe care  reuşeşte să-l înşele, care pe care reuşeşte să-l elimine, care pe care-l poate domina.  Este jocul minciunii. Aşadar, în viaţă se instaurează neîncrederea, iar viaţa devine  imposibilă, adică e distrusă.

Biblia ne arată că la originea tuturor relelor se află o minciună. În loc să se încreadă în Cuvântul Tatălui, care e un cuvânt adevărat, un cuvânt de iubire, care face posibilă trăirea vieţii, şarpele propune un cuvânt de minciună, care pare frumos, bun şi e tentant. Atunci  când Eva şi Adam au ascultat de şarpe şi au mâncat din măr, şi-au dat seama că acel rod era tocmai opusul a ceea ce le promisese şarpele.

La originea răului avem un grav delict semantic: folosirea cuvântului, acordându-i un sens cu totul diferit faţă de sensul iniţial.

Dacă noi am fi stăpânii cuvintelor (cf. Iacob 4 şi 5), dacă am spune adevărul, cu adevărat lumea s-ar schimba.

Să vedem cât e de importantă încrederea în Cuvânt, în cuvântul care produce rodul pentru care a fost trimis, căci cuvântul adevărat nu e altceva decât comunicare, comuniune şi dar de sine. Dacă un om îţi vorbeşte în adevăr, de fapt el ţi se comunică, ţi se dă pe sine, îţi spune ceea ce ştie. De aceea Dumnezeu e Cuvânt. Şi cine are încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, are aceeaşi putere a Cuvântului lui Dumnezeu, care e Dumnezeu.

Cuvântul e Dumnezeu, căci cu adevărat Cuvântul creează. Dar cuvântul poate şi ucide, dacă e mincinos.

Tema pericopei e încrederea în Cuvânt. Să vedem cum se naşte încrederea şi în ce constă ea.

v. 1

1 Când a terminat de spus toate aceste cuvinte în auzul poporului, a intrat în Cafarnaum.

Când citiţi Evanghelia, opriţi-vă asupra tuturor cuvintelor – deşi uneori traducerile nu sunt exacte – pentru că toate cuvintele sunt importante.

Se spune că Isus a împlinit toate cuvintele Sale în auzul poporului. Cuvintele se împlinesc în interiorul urechii, la fel cum sămânţa se împlineşte în interiorul pământului, căci după cum sămânţa în pământ împlineşte potenţialul ei de sămânţă, adică răsare, înfloreşte, aduce rod apoi devine pâine, la fel şi Cuvântul semănat în auz se împlineşte în auz, deoarece omul e auz.  Şi omul înţelege, doreşte şi acţionează în funcţie de cuvântul pe care-l are în interiorul său, iar Cuvântul îl transformă pe om: omul devine Cuvântul pe care-l ascultă.

Isus împlineşte toate aceste cuvinte în auz. Isus Însuşi e acest Cuvânt împlinit, deoarece Isus împlineşte cuvintele pe care le-a spus.

Discursul Fericirilor este autobiografia lui Isus, care e milostiv ca Tatăl, Îşi iubeşte duşmanii, nu judecă, nu condamnă, iartă, dă până la a-şi da trupul Său din iubire pentru noi. Discursul Fericirilor conţine – în sinteză – întreaga viaţă a lui Isus.

Isus a împlinit cuvintele şi le-a pus în urechile noastre.

Acum merge la Capernaum – un oraş de graniţă, de unde începe zona păgână – şi aici vedem că credinţa, care până acum era circumscrisă în zonele ebraice (în primele 6 cap. după Luca)  acum se deschide păgânilor.

v. 2

2 Un centurion avea un servitor la care ţinea mult şi care, fiind bolnav, trăgea de moarte.

Povestirea începe cu un servitor care era pe moarte şi se încheie cu slujitorul care e sănătos.

Cuvântul slujitor în limba greacă înseamnă sclav. Cine e acest sclav? E fiecare om încă de la naştere, deoarece are o singură boală incurabilă: viaţa. Şi e singura boală aducătoare de moarte. Şi omul ştie acest lucru, ştie că de la începutul vieţii sale e pe moarte, se apropie de moarte, e destinat morţii.

Toată viaţa suntem robi ai fricii de moarte şi prin tot ceea ce facem – religie, ştiinţă, filozofie, tehnică – dorim să amânăm moartea, care oricum ştim că va sosi. Omul e singurul animal conştient că va muri. Şi niciunul nu scapă de moarte. Deci toţi suntem robi.

Textul vorbeşte de servitorul unui sutaş, centurion păgân, deoarece Isus vrea să vorbească despre credinţa păgânului. Pe servitor îl vindecă credinţa altuia, nu a sa, la fel cum noi suntem salvaţi de credinţa lui Isus şi nu de credinţa noastră.

Sutaşul e un oficial roman care nu are un grad atât de mare încât să inspire admiraţie şi nici atât de neînsemnat încât să inspire milă, ci se află undeva la mijloc ca importanţă, având un rol detestat de toţi.

Textul ni-l prezintă pozitiv pe acest sutaş, ca fiind un om care se preocupă cu dragoste de servitorul său bolnav, care probabil e pe moarte.

De unde începe credinţa? Începe în momentul în care noi conştientizăm că suntem pe moarte, ne apropiem de moarte. Credinţa începe atunci când ne dăm seama de limitele noastre şi de nevoia noastră de ajutor.

Deomai – care în limba greacă înseamnă a se ruga – are aceeaşi rădăcină cu cuvântul deo, adică nevoie. Iar cuvântul a se ruga (pregare în italiană) derivă din cuvântul precar. Când un om se simte precar, atunci se roagă să-i meargă bine.

Noi, oamenii,  suntem conştienţi că, la fel cu tot ceea ce ne înconjoară, suntem nestatornici şi schimbători, dar tocmai conştientizarea acestei instabilităţi reprezintă marea noastră demnitate. Înseamnă că avem o conştiinţă mai mare decât noi, care ne insuflă dorinţa infinită de viaţă şi ne determină să protestăm împotriva morţii.

Întreaga cultură pe care am creat-o e o maşinărie de protest împotriva morţii, a sfârşitului vieţii.

Aşadar, primul nivel al credinţei e conştientizarea limitelor umane. Dacă un om are vise de omnipotenţă, nu poate avea credinţă, căci el se crede Dumnezeu. El e cel care construieşte lumea, şi nu are nevoie de credinţă. El crede numai în el însuşi.

Dacă noi cunoaştem limitele noastre, înţelegem că avem nevoie de celălalt ca să stea lângă noi, să ne fie alături şi să ne iubească.

Pentru că servitorul îi era drag, sutaşul îl roagă pe Isus să-l vindece, de unde concluzia că putem ajunge la credinţă fiindcă alţii se interesează de noi, se roagă pentru noi.

vv. 3-5

3 Auzind despre Isus, a trimis la el pe unii bătrâni dintre iudei ca să-l roage să vină să-i salveze servitorul. 4 Ajungând la Isus, aceştia îl rugau insistent: „Este vrednic ca să-i faci aceasta, 5 căci iubeşte naţiunea noastră, iar sinagoga el ne-a construit-o”.

Acesta e al doilea nivel al credinţei.

Auzind ceea ce a făcut Isus. Credinţa izvorăşte din ascultare. Şi noi azi auzim ce a făcut şi spunem: pe noi ne interesează ceea ce a făcut Isus. Aş dori să-mi facă şi mie aşa.

Tot astfel şi sutaşul a auzit şi atunci şi-a spus: Voi merge la Isus. Dar el nu poate merge la Isus, la fel cum nici eu nu pot merge, pentru că nu ştiu unde locuieşte. Apoi e departe în timp, e o distanţă de peste 2000 de ani.

La Isus se ajunge prin mijlocirea altora, care sunt aceşti presbiteri, aceşti bătrâni ai iudeilor. Şi noi ajungem la Domnul prin aceşti primi presbiteri, primii bătrâni iudei, care ni L-au transmis prin Cuvânt.

Tema pericopei este următoarea: credinţa în Cuvântul care lucrează în lipsa lui Isus. Şi noi îl cunoaştem pe Isus prin intermediul altora. Întotdeauna există un om care ne aduce şi ne atrage la credinţă, la fel cum întotdeauna există un om care ne aduce la viaţă. Noi nu ne naştem singuri. Prin urmare, la început există un om care dă mărturie de credinţă, apoi experimentăm noi credinţa, iar cel care ne-a ajutat, ne încurajează să credem şi ne oferă elementele necesare pentru a ajunge la credinţă.

Credinţa se transmite, iar istoria merge înainte datorită intermedierii, mijlocirii celor care L-au experimentat deja pe Isus, care Îl cunosc şi care acum este unul de-al lor. Aceştia mijlocesc pentru cel chemat la credinţă.

În Evanghelia după Luca ni se descrie sutaşul – care e păgân şi aparţine trupelor care ocupau Ţara Sfântă, deci nu era privit cu simpatie de popor. Încă de la început exista polemica între creştinii născuţi din păgânism şi cei din iudaism.

În textul nostru se vede că păgânul vrea binele tuturor, iar iudeii vor binele păgânilor. Sf. Evanghelist Luca ne prezintă acea lume ideală, aşa după cum ar trebui să fie şi ne spune că Israel iubeşte lumea păgână, după cum îi spusese Dumnezeu lui Iona.

Aşadar ni se prezintă situaţia ideală de convieţuire între oameni; este situaţia aşa cum ar trebui să fie, adică fără prejudecăţi.

Sf. Luca descrie mila Domnului, însă este şi un scriitor care-şi întemeiază speranţa pe o lume diferită, care trăieşte în armonie cu Domnul. El subliniază că Domnul e al tuturor, şi al unora şi al altora şi este Domnul chiar şi al celor care cred că sunt unici (deoarece Domnul e foarte tolerant).

E importantă transmiterea promisiunii – care se împlineşte în faptele apostolilor –  şi care pentru Israel, pentru popor, dar prin Israel, este promisiunea pentru toate popoarele. Dacă nu ar fi aşa, Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu, căci El e al tuturor. Dacă nu e al tuturor,  atunci nu e Dumnezeu şi înseamnă că există un altul.

Dacă Dumnezeu e iubire, atunci e limpede că îi iubeşte pe toţi oamenii în egală măsură şi nu exclude pe nimeni. Deci orice excludere şi orice bariere – inclusiv cele ale religiilor – sunt lucrul cel mai absurd pentru Dumnezeu.

În anul 1490 Nicolo Cusano, însărcinat fiind să conducă o cruciadă, căci se bucura de un mare prestigiu, s-a gândit să scrie o carte, De pace fidei (Pacea credinţei). El scrie în cartea sa că Dumnezeu uneşte în Paradis pe toţi fondatorii religiilor, printre care Sf. Petru şi Mahomed şi le spune: A sosit momentul să terminaţi, să sfârşiţi să vă mai omorâţi în numele Meu. Căutaţi să vă împăcaţi şi până nu vă împăcaţi, nu ieşim de aici.

N. Cusano scrie această carte în care vorbesc diferiţii întemeietori ai religiilor şi ai diferitelor culturi, iar în final toţi sunt de acord că trebuie să facă cum le-a spus Dumnezeu. Altfel, dacă nu facem aşa, nu avem credinţă în Dumnezeu, care e Tatăl tuturor.

Bătrânii iudeilor îl descriu pe sutaş ca fiind un om cu adevărat demn, care iubeşte poporul nostru, ne-a construit sinagoga. El nu poate veni în sinagogă, dar ne-a construit-o, deci e un om bun cu toţi.

Aceasta e o introducere care pare idilică.  (Idila e o specie lirică în care viaţa şi iubirea sunt prezentate în formă optimistă sau idealizată). În realitate această introducere ne prezintă cum ar trebui să fie adevăratele raporturi interumane.

vv. 6-7

6 Isus a mers cu ei şi nu era departe de casă când centurionul a trimis câţiva prieteni spunându-i: „Doamne, nu te deranja căci nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, 7 de aceea nu m-am considerat vrednic să vin eu însumi la tine, dar spune un cuvânt şi servitorul meu va fi vindecat.

Isus merge cu ei. Isus împreună cu aceşti bătrâni ai iudeilor se îndreaptă spre păgâni. Isus e de acord cu ei. În timp ce mergeau,  sutaşul le trimite un mesaj cu un conţinut opus celui iniţial: îi roagă să nu mai vină căci nu sunt vrednic.

Această contradicţie e minunată: ea indică fie dorinţa ca Isus să vină, fie conştiinţa că venirea lui Isus e un dar, nu un merit.

Înainte de cuminecare noi zicem: Spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu.

Sutaşul îşi trimite prietenii. El vrea bine poporului, apoi îşi trimite prietenii. Peste tot are numai prieteni şi ei sunt binevoitori cu sutaşul. Ni se descrie o lume frumoasă, deoarece credinţa e o lume frumoasă.

Sutaşul spune: Eu nu sunt vrednic să vii la mine, dar iată ce poţi face: Spune numai un cuvânt şi fiul meu va fi vindecat. Mai înainte îl numea sclav, acum îl cheamă fiu. În limba greacă cuvântul e identic: pais.

Acest om are credinţă în cuvânt, în cuvântul lui Isus care e Cuvântul pe care de abia l-am citit: Fericiţi cei săraci, nu judecaţi, nu condamnaţi! Acesta e Cuvântul care ne vindecă pe toţi de sclavia morţii şi a fricii şi ne face pe toţi fiii lui Dumnezeu şi fraţi unii cu alţii.

Crede în puterea Cuvântului, în forţa vitală a Cuvântului pe care noi, citind Evanghelia de mai multă vreme, putem să-L înţelegem: e Isus, Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup şi pătruns în viaţa noastră cotidiană. Sutaşul crede toate acestea.

Credinţa noastră e credinţa în Cuvânt!

Când citim ce a făcut Isus, noi citim Cuvântul. Ce face Cuvântul? Dacă-L primesc cu credinţă, Cuvântul operează în mine acele minuni pe care le-a săvârşit atunci, deoarece Cuvântul e mereu acelaşi şi evenimentul e mereu acelaşi. Cuvântul îmi transmite acel miracol, iar dacă vreau, şi eu pot să-l trăiesc.

Şi eu pot să nu judec dacă aud că-mi spune Cuvântul să nu judec, iar dacă-mi spune: Primiţi pe Spiritul Sfânt, şi eu pot să-L primesc, dacă vreau.

Acest Cuvânt mă atinge şi pe mine, la fel cum i-a atins pe predecesorii mei. Eu primesc Cuvântul de la înaintaşi, dar şi eu prin şi datorită acelui Cuvânt experimentez vindecările şi minunile pe care ei le-au primit. Ca să-şi dovedească încrederea,  sutaşul prezintă experienţa sa de viaţă:

v. 8

Căci, deşi sunt un om supus autorităţii, am sub comanda mea soldaţi; şi spun unuia «Du-te!» şi se duce, iar altuia «Vino!» şi vine; şi servitorului meu «Fă aceasta!» şi face”.

Aceasta e o minunată pericopă despre Cuvânt. Ce face Cuvântul?

Sutaşul spune: eu sunt un om care stau sub stăpânirea altora. Alţii îmi poruncesc şi eu trebuie să execut. Dacă nu fac aşa, ei mă ucid. Deci, eu trebuie să înfăptuiesc cuvântul pe care-l ascult. La fel, sub mine am servitori: eu le poruncesc şi ei fac.

Ce e Cuvântul? Cuvântul e în slujba lui Dumnezeu pentru a săvârşi lucrarea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu Însuşi e Cuvânt şi prin Cuvânt El se comunică pe Sine şi lucrează.

De fapt, sutaşul demonstrează puterea Cuvântului. Eu îi spun să meargă, şi el merge. Când tu spui un cuvânt adevărat şi îl trimiţi la un alt om, cu adevărat acel om primeşte acel adevăr şi te primeşte pe tine, ca adevărul care se transmite. Şi acel cuvânt se poate întoarce la tine cu răspunsul celui căruia cuvântul tău i-a fost adresat.

Acel cuvânt face ce spune: Dacă tu îi zici Îţi vreau binele, iar cuvântul tău e adevărat, atunci celălalt acceptă acest bine. Dacă tu îi spui unuia Te urăsc, cu adevărat acel cuvânt provoacă ură.

Unii ucid şi fără să spună cuvinte, pentru că au în ei acest cuvânt interior de moarte.

Tema este puterea cuvântului rostit. Şi cuvântul pe care-l vrea acest centurion, este cuvântul care să vindece acest sclav care este pe moarte şi îi este drag.

Sclavul ne reprezintă pe fiecare dintre noi. El vrea ca acest cuvânt să ne vindece de rău. Şi ce face acest cuvânt? Tocmai ceea ce am subliniat la cap. 6. Acest cuvânt ne face fiii Celui Preaînalt, ne face milostivi ca Tatăl, face posibilă trăirea unei vieţi care a biruit moartea, căci Cine-şi iubeşte fratele, a trecut de la moarte la viaţă. Acest cuvânt face posibilă pentru noi trăirea acelei vieţi care e egală cu viaţa lui Dumnezeu – care e iubire pentru toţi. Aceasta e marea minune pe care Cuvântul o face şi în zilele noastre pentru cei care Îl primesc!

Pentru cei care-L primesc, Cuvântul lui Dumnezeu e putere şi dulceaţă: produce efectul pentru care a fost trimis, nu se întoarce la Dumnezeu fără să realizeze lucrarea pentru care Dumnezeu L-a trimis. Însă, într-un anume fel, noi avem puterea nefastă de a bloca Cuvântul.

Dacă lăsăm Cuvântul să lucreze în noi, acest Cuvânt produce efectul pentru care a fost trimis, dar dacă semaforul nostru semnalizează roşu, Cuvântul se opreşte în noi. Aceasta este teribila capacitate negativă pe care o avem.

vv.9-10

9 Isus s-a mirat auzind aceasta şi, întorcându-se către mulţimea care-l urma, a spus: „Vă spun că nici în Israel nu am găsit aşa o credinţă”. 10 Când cei trimişi s-au întors acasă, l-au găsit pe servitor sănătos.

Isus aude aceste cuvinte şi s-a minunat de sutaş. În toate Evangheliile discipolii sau mulţimile se minunează de Isus şi de ceea ce face El. Dumnezeu nu se poate mira prea mult, deoarece El cunoaşte totul. Dar există un lucru care trezeşte mirarea lui Dumnezeu: credinţa sau lipsa credinţei.

Există ceva absolut inedit, pe care nici măcar Dumnezeu nu-l poate realiza: este da-ul sau nu-ul meu adresat Lui.

Acest răspuns al meu de credinţă, fie că e negativ, fie că e pozitiv, Îl uimeşte: dacă eu spun da, El se miră cât sunt de brav, iar dacă spun nu, rămâne mirat cum de am spus nu.

În Evanghelia după Marcu, cap.6,6 Domnul se miră de lipsa credinţei şi nu a putut să facă minuni la Nazaret, dar se minunează şi în episodul cu cananeanca – Ev. după Matei: 15,21-28 – datorită credinţei acesteia.

Dacă avem sau nu credinţă, depinde doar de noi, pentru că Dumnezeu ne-a dat libertate totală, iar El respectă atât de mult libertatea noastră, încât de fiecare dată e surprins de ceea ce facem, fie bine, fie rău. Oricare acţiune a omului pentru Dumnezeu e o noutate. El ne respectă libertatea şi ne admiră, iar da-ul nostru Îi dă multă bucurie şi uimire infinită.

Nu-ul nostru spus celui care întotdeauna e da, Îl surprinde, dar Îl şi îndurerează infinit de mult. Iar nu-ul nostru pentru El va fi Crucea.

Prin urmare, responsabilitatea credinţei este a noastră. Noi întotdeauna Îl învinuim pe Dumnezeu, însă El este foarte bun, căci ia şi poartă pe umerii Săi toate păcatele omenirii.

Acceptarea şi refuzul sunt ale  noastre.

E adevărat că avem multe condiţionări şi temeri, dar răspunsul dat lui Dumnezeu depinde de noi.

Luca subliniază insistent răbdarea lui Isus şi capacitatea Sa de a relua totul de la început. Isus lucrează pentru ca nu-ul  nostru până la urmă să se şteargă, şi atunci Isus va reuşi. Isus va face în aşa fel încât viaţa Sa, comuniunea Sa să invadeze existenţa noastră.

Textul a început cu servitorul care se simţea rău şi era pe moarte, dar se încheie cu acelaşi servitor care acum a avut parte de vindecare.

Se întorc acasă şi-l află vindecat. Minunea s-a împlinit în absenţa lui Isus, datorită încrederii  în Cuvântul Său.

Astăzi cum lucrează Dumnezeu în noi? Lucrează cu Cuvântul său, în măsura-n care noi primim Cuvântul Său cu credinţă. Dacă noi nu-L primim cu credinţă, Cuvântul oricum lucrează. Cum? Prin faptul că tu vezi că-ţi lipseşte ceea ce Cuvântul spune. Adică tu continui să te simţi rău şi eşti pe moarte.

Cuvântul îţi spune: Ia seama că tu poţi şi să te simţi bine.

Deci minunile le face Dumnezeu prin credinţa noastră. Isus spune de mai multe ori: Credinţa ta te-a mântuit. Da! Este credinţa noastră aceea care ne mântuieşte, căci noi, prin încrederea în Cuvânt intrăm în legătură cu El şi atunci avem puterea Sa, avem comuniunea cu El.

Despre puterea minunilor, Sfântul Bernardino da Siena povesteşte: Era un cuplu care avea un copil şi un câine mare. Într-o zi, trebuind să meargă până în satul vecin, au lăsat pruncul în pătuţ, şi câinele, care să aibă grijă de pătuţ. După câteva ore s-au  întors, iar câinele le-a ieşit în întâmpinare, având botul plin de sânge, dar săltând de bucurie. Pătuţul era răsturnat.

Tatăl a scos cuţitul şi a ucis câinele pe loc. Apoi, mergând să vadă ce s-a întâmplat cu copilul, a observat un şarpe uriaş, aproape un dragon, mort pe duşumea, iar copilul era neatins. Abia atunci a priceput că fidelul câine se luptase cu şarpele şi a fost rănit, de unde sângele pe botul său.

Îndurerat şi plin de admiraţie, acest tată a construit la capătul podului  care duce spre biserică  un mormânt pentru acest câine, care se numea Boninforte. A scris pe mormânt «în memoria lui Boninforte» şi întotdeauna punea buchete de flori. După ce a murit familia, alţi oameni continuau să depună buchete de flori. Apoi femeile care mergeau la biserică, văzând mereu florile oferite lui Boninforte, au crezut că e un sfânt, şi i s-au rugat, cerându-i mijlocirea. Şi sfântul Bernardin ne spune că sfântul Boninforte făcea minuni cu toate că era un câine. Aşadar, minunile le săvârşeşte credinţa noastră!

Numeroase sunt motivele prin care un om ajunge la credinţă. Dacă eu cred într-un cuvânt adevărat, adică eu mă încred în Dumnezeu şi ştiu că El este începutul şi scopul vieţii mele, orice şi oricine ar fi cel care mă conduce la această credinţă adevărată, credinţa e adevărată şi astfel prin credinţă eu înţeleg adevărul. Astfel se încheie istoria mea de a fi sclav al morţii, de a mă simţi rău şi de a fi pe moarte întreaga mea viaţă.

Credinţa e aceea care ne vindecă de răul existenţei. Încercaţi să eliminaţi încrederea din viaţa voastră şi după aceea să vedeţi dacă puteţi să mai trăiţi cel puţin o jumătate de oră.

Textul ne ajută să înţelegem limpede ce înseamnă încrederea în Cuvântul care cu adevărat înfăptuieşte, construieşte în noi ceea ce spune. Dacă nu avem credinţă, Cuvântul nu săvârşeşte nimic în noi, însă ne dăm seama că ne lipseşte tocmai realitatea de care avem nevoie.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop