Luca 7,11-17

Domnul vizitează poporul Său la fel cum lumina pătrunde în întuneric şi viaţa în moarte. Domnul vine să ne viziteze şi ia pe umerii Săi povara vizitei Sale făcute nouă.

Textul biblic abordează sfârşitul vieţii sau, mai bine zis, adevărata origine a vieţii. Cineva spunea că ne-am născut pentru a ne naşte. Prima naştere se întâmplă după nouă luni de sarcină, iar a doua naştere, în timpul celor 90 – 100 de ani de existenţă terestră, fiind o naştere liberă şi aleasă de fiecare dintre noi. A doua naştere este cea definitivă şi „sarcina” durează întreaga viaţă petrecută pe pământ.

Vom aborda această a doua naştere – care ar fi moartea – şi perspectiva de viaţă pe care Isus o pune înaintea morţii. Moartea e duşmanul fundamental al omului, în modul în care acum o experimentăm. În sine, moartea ar fi un eveniment natural – venim de la Dumnezeu şi ne întoarcem la Dumnezeu – dar după păcat, moartea este înveninată, căci nu mai ştim că venim de la Dumnezeu şi că ne întoarcem la El. Ştim doar că venim din nimic şi ne întoarcem în nimic. Astfel, aceşti ani de pe pământ îi trăim în frică, ştiind că ne reîntoarcem în nimic.

Gestul Învierii înfăptuit de Isus este un simplu semn, pentru a ne spune că moartea nu are o valoare definitivă: este doar o trecere, iar eu pot să o fac să fie chiar reversibilă. Însă există o altă viaţă după moarte!

Am subliniat că credinţa noastră înfăptuieşte minuni. Cazul centurionului roman, a cărui credinţă în Cuvânt îi vindecă servitorul. Acum vom aborda rezultatul ultim al credinţei, adică motivul pentru care ne-a fost dăruită credinţa. Credinţa reprezintă victoria asupra morţii. Este de fapt trecerea de la moarte la viaţă, la viaţa veşnică încă de acum. Iar învierea tânărului este un semn al acestei minuni.

Se citeşte Lc. 7, 11-17

11 Îndată după aceea s-a dus într-o cetate numită Nain. Mergeau împreună cu el discipolii şi o mare mulţime. 12 Când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată că era dus la mormânt un mort, singurul fiu al mamei sale, şi aceasta era văduvă; şi multă lume din cetate era cu ea. 13 Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!” 14 Apropiindu-se, a atins sicriul, iar cei care-l duceau s-au oprit. Şi a spus: „Tinere, îţi zic, scoală-te!” 15 Mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar el l-a dat mamei sale. 16 Pe toţi i-a cuprins teama şi-l preamăreau pe Dumnezeu, zicând: „Un mare profet s-a ridicat printre noi” şi „Dumnezeu a vizitat poporul său”. 17 Vestea aceasta despre el s-a răspândit în toată Iudeea şi în toată regiunea dimprejur.

Acest text,  împreună cu o altă relatare despre o înviere,  îl aflăm numai la Evanghelistul Luca. De obicei, minunile în Evanghelie sunt săvârşite datorită credinţei şi rugăciunii unora. Tocmai rugăciunea şi credinţa noastră ne pun în comuniune cu puterea Domnului şi împreună înfăptuiesc minunea. Într-o anume măsură, miracolul porneşte de la noi.

Există o minune care nu poate porni de la noi, cea a  trupului mort care nu poate nici să se roage şi nici să creadă. Deci această minune este caracterizată în întregime de faptul că întreaga iniţiativă e a Domnului. Şi minunea învierii  care are loc este fundamentul credinţei noastre.

Se întâmplă minunea: tânărul învie. Noi suntem uimiţi de această minune. Însă a învia din morţi nu e o mare minune, căci apoi trebuie să moară a doua oară, când de fapt, şi o singură moarte e suficientă. Atunci de ce face Isus această minune? Pentru a ne spune că inclusiv moartea fizică nu este ultimul cuvânt, căci ultimul cuvânt e învierea trupului, deoarece omul este făcut din suflet şi trup.

Deci, această minune a lui Isus e numai un semn al unei alte realităţi, realitate care e învierea Sa şi învierea noastră escatologică şi este acea viaţă nouă – viaţa veşnică pe care deja o trăim aici, odată ce devenim liberi de frica de moarte. Pentru că noi, prin frica de moarte, ne organizăm întreaga viaţă pornind de la frică, ne închidem în egoism şi deci trăim moartea ca dezbinare, ca despărţire; deja în această viaţă ucidem şi-i eliminăm pe alţii datorită fricii de moarte.

Dacă însă biruim frica de moarte ştiind că venim de la Dumnezeu şi că ne întoarcem la El, atunci putem trăi bine acest interval care e  viaţa pe pământ ca pe o cale către iubirea pe care încă de acum o experimentăm: o iubire faţă de Tatăl şi faţă de fraţi.

Viaţa actuală e o gestaţie, dar e lăsată libertăţii noastre, capacităţii noastre de a iubi şi de a ne debarasa de egoism. Şi astfel deja suntem persoane noi, care am trecut de la moarte la viaţă.

Moartea va fi întâlnirea definitivă cu Domnul, în aşteptarea învierii finale.

Cu învierea trupurilor ne aflăm în centrul credinţei creştine şi în centrul dorinţei celei mai profunde a omului: a nu muri sau cel puţin ca moartea să nu fie ultimul cuvânt.

Subliniam că acest text nu presupune nici credinţa, nici rugăciunea. Minunea este un gest gratuit al Domnului, un gest care stă la baza oricărei credinţe şi a oricărei rugăciuni ascultate.

Este important să existe semnul, pentru că, dacă nu a înviat, atunci ar fi o glumă să vorbim despre înviere. În schimb, a înviat cu adevărat. Şi faptul că a înviat şi că apoi moare din nou, nu e mare lucru. A fi înviat este semn al vieţii noi pe care suntem chemaţi să o trăim, la fel ca Cristos înviat, încă de pe acum.

vv. 11-12

11 Îndată după aceea s-a dus într-o cetate numită Nain. Mergeau împreună cu el discipolii şi o mare mulţime. 12 Când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată că era dus la mormânt un mort, singurul fiu al mamei sale, şi aceasta era văduvă; şi multă lume din cetate era cu ea.

Scena precedentă s-a desfăşurat la Cafarnaum. Aici şi acum suntem la Nain, aproape de locul în care Elisei l-a înviat pe fiul unei văduve, un loc aproape de Nazaret.

Isus se îndreaptă spre oraşul Nain. Încă nu ştim de ce. Vom afla ulterior. Nain înseamnă deliciu, desfătare. Isus e urmat de alaiul discipolilor Săi şi de multă lume. Este mulţimea care a asistat la credinţa centurionului şi care deja a aflat de vindecarea servului acestuia. Acum această mulţime se îndreaptă spre Nain.

Isus nu merge la întâmplare, nefiind un vagabond. Isus e pelerin, deoarece pelerinul ştie unde trebuie să meargă. Intenţia lui Isus e să ofere milă, El se îndreaptă spre locul suferinţei. Plinătatea Vieţii se îndreaptă spre această situaţie de moarte.

Ajungând la poarta oraşului, Isus şi mulţimea intră, în timp ce alaiul cu mortul, iese. Alaiul de moarte, alcătuit din toţi locuitorii cetăţii, iese însoţind mortul care urma să rămână definitiv în afara oraşului, în mormânt. Şi cei care-l însoţesc, îşi aşteaptă rândul: unul câte unul, vor ieşi toţi, conduşi la mormânt de alţii.

Oraşul este locul în care oamenii trăiesc, dar în final, unul câte unul sunt expulzaţi de acolo şi rămân afară definitiv. În oraş, această dramă e mai vizibilă pentru că există acea poartă prin care se iese şi tu înţelegi că nu se mai intră. Şi toţi însoţesc defunctul plângând. De fapt, în moartea aproapelui ei îşi proiectează propria lor moarte. E destinul comun tuturor.

Avem alaiul în care se află primul dintre morţii din acea zi şi toţi ceilalţi vor urma, atunci când va veni rândul lor.

A murit un tânăr. E un mare blestem să moară un fiu, iar părinţii săi să fie în viaţă. Mai mult, este singurul fiu al văduvei.

Toate aceste cuvinte sunt simbolice: moartea fiului unic are legătură cu Evanghelia: Isus este fiul unic care moare şi învie. E ca o suprapunere între acest tânăr şi Isus.

Acesta e fiul unic al maicii sale, care era văduvă. Nu mai are un soţ, nu mai are posibilitate să dea viaţă şi nici să fie sprijinită. E singură. E mai rău decât dacă ar fi murit ea. Dacă ar fi murit ea, ar fi fost fericită, însă a murit fiul. Şi în fiu, părinţii văd tot viitorul, pentru că atunci când moare un om de 100 de ani, eu spun că încă mai am timp, dar dacă moare un tânăr, eu cuget că am trecut de mulţi ani peste această vârstă. Cel care e tânăr, se întreabă: E atât de aproape moartea? E exemplul tipic, e emblema vieţii noastre pământeşti care există pentru a muri.

Văduva este o persoană care nu are soţ. Ar putea fi imaginea întregii omeniri, căci întotdeauna femeia reprezintă întreaga umanitate care din veac e văduvă. E văduvă de când l-a lăsat pe soţul ei în grădină, care venise să se plimbe cu ea şi care a spus că s-a ascuns pentru că i-a fost teamă.

De când ne-am ascuns de Mire, tot ceea ce facem este în perspectiva morţii.

În acest alai vedem alaiul întregii omeniri care mai devreme sau mai târziu se sfârşeşte în mormânt, pentru că maica noastră e văduvă, fără Soţ – cel care dă viaţa şi care e Dumnezeu – şi toţi sfârşim în mormânt.

Cele două alaiuri se intersectează în dreptul porţii. Unul intră şi altul iese.

v. 13

13 Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!”

Subliniem acţiunile săvârşite de Isus în această scenă. Prima constă în faptul că merge spre acest oraş, în final spunându-se că ne-a vizitat. Ne vizitează, venind El. Apoi se apropie de poartă. Deci, primul lucru pe care Domnul îl foloseşte sunt picioarele, pentru a ne veni în întâmpinare. În mod normal suntem noi cei care mergem în întâmpinarea Lui. Nu? Şi bolnavii merg la El. În acest episod, Domnul este Cel care vine la om, pentru că un mort nu poate merge în întâmpinarea nimănui. El vine în întâmpinarea noastră în ceasul morţii noastre.

Apoi Domnul vede. Domnul nu are doar picioare, ci şi ochi. Apoi Domnului i se făcu milă. Domnul are inimă.

În acest text Isus e numit de evanghelist pentru întâia oară Domnul, adică Ihwh. Acesta e numele lui Dumnezeu. Isus este Dumnezeu, tocmai pentru că vede şi i se face milă.

Ceea ce a ghidat întreaga Sa cale, picioarele Sale, ochii Săi este tocmai inima Sa, mila Sa pentru om, pentru fiecare om care  de când se naşte  trăieşte într-o stare de muritor.

Lui Isus i s-a făcut milă de femeie, adică de cei vii, nu de cei morţi. Deoarece morţii deja se simt bine, chiar dacă noi nu ştim. Dar noi suntem cei care trăim drama morţii, nu mortul. Mortul trăieşte cu Dumnezeu. Noi, după păcat, experimentăm moartea în chip tragic.

Lui Isus i se face milă, pentru că adevăratul rău nu e mortul, ci e omul viu care experimentează moartea.

Şi Isus i-a spus. Aşadar, Domnul e picioare, ochi, inimă şi gură. Domnul e opusul idolilor care au picioare, dar nu umblă, au mâini şi nu ating, au ochi şi nu văd, au gură şi nu vorbesc.  Domnul are o inimă care se înduioşează.

Şi-i spune: Nu plânge! Toate poruncile lui Isus în Evanghelie par nepotrivite, par să se contrazică. Se pare că Isus porunceşte ceva ce nu e posibil. Paraliticului îi spune să umble, mortului să se ridice. Isus dă aceste porunci pentru că ştie ce spune.

Să ne amintim răspunsul centurionului, care-I spune lui Isus să nu vină la el, pentru că e suficient cuvântul Său: Spune numai un cuvânt şi se va tămădui servitorul meu.  

Aşadar, acest cuvânt Nu plânge! şterge imediat lacrimile. Şi Isus va plânge soarta Ierusalimului, pentru că nu a recunoscut vizita Domnului său, căci a nu primi vizita vieţii înseamnă a muri. Şi El plânge peste moartea noastră. Şi El va asuda sânge înaintea morţii Sale şi va plânge moartea lui Lazăr. Deci Isus cunoaşte ce e plânsul şi din această cauză poate spune Nu plânge! Iar plânsul Său şterge lacrimile noastre. Isus a împărtăşit întru totul soarta noastră, pentru că El, care e Viaţa, a intrat în moartea noastră, astfel ca noi să avem viaţă, aşa că pe bună dreptate spune Nu plânge!

În pericopa următoarei învieri – de la cap. 8, fiica lui Iair – El îi trimite de acolo pe cei ce plâng spunându-le să nu plângă pentru că fetiţa nu a murit, ci doarme. Pentru că nu mortul a murit, mortul doarme aşteptând învierea, deci se odihneşte în Dumnezeu, se simte bine, a atins scopul vieţii. Noi suntem morţii în viaţă, care experimentăm moartea şi teama, pentru că nu am înţeles care e sensul vieţii.

Este ca şi cum Domnul bucuriei şi al vieţii nu ar suporta suferinţa. O ia asupra Sa. Isus nu suportă suferinţa pe care o vede în om. Trei sunt verbele din v. 13: Isus vede, spune şi se înduioşează. Acesta din urmă e verbul specific lui Luca.

Înduioşarea – mila în limba greacă – exprimă mişcarea viscerelor materne ale lui Dumnezeu. E unul din atributele fundamentale ale lui Dumnezeu care e milă, compasiune. I se mişcă viscerele când vede răul nostru, adică El simte răul nostru în profunzime. În locul din care venim, adică din iubirea Sa, Domnul simte tot răul nostru. Compasiunea este calitatea cea mai înaltă a lui Dumnezeu. Şi orice acţiune a Domnului izvorăşte din compasiune. Compasiunea este acea acţiune care are loc atunci când nu mai este nimic de făcut. Mai înainte facem tot ceea ce e posibil şi când nu mai putem face nimic, atunci avem compasiune, începem să simţim răul celuilalt.

Această compasiune este începutul întregii acţiuni a lui Dumnezeu; El simte răul nostru – pentru că am făcut rău şi ne facem rău – şi El îl simte! Acţiunea Sa izvorăşte din această compasiune.

De fapt, care va fi acţiunea Sa cea mare? Patima Sa pe Cruce, unde va intra în răul nostru, îl va lua asupra Sa, ne va da binele Său, şi ne va vindeca de acel rău radical care ne îndepărta de El şi care ne face să trăim moartea în mod diabolic, ca despărţire de viaţă. Domnul ne va arăta că venim din iubire şi ne întoarcem la iubire, tocmai prin Crucea Sa, cruce care va fi acţiunea Sa principală, compasiunea Sa extremă. Deci compasiunea e acţiunea Sa extremă.

Dau un exemplu, pentru că pare să fie un lucru pe care numai Dumnezeu îl poate face, însă o pot face şi oamenii. Îmi amintesc de o călugăriţă care se afla în Mozambic în timpul războiului şi conducea un spital (colibe din pământ bătut) în care îi îngrijea pe cei răniţi în război. Dar în timpul războiului a venit un medic militar de 19 ani; călugăriţa a spus că se retrage pentru că nu mai are ce să facă. Bătrânii satului s-au adunat şi i-au spus: Tu spui că pleci, dar mama nu pleacă atunci când fiul stă să moară. Chiar dacă nu mai poţi face nimic, poţi să stai aici. Aici îţi arăţi iubirea. Sora a înţeles lecţia. Acest simplu a sta acolo, valorează mai mult decât oricare altă acţiune. Arată ceea ce eşti. Şi celălalt nu se simte singur. Aceasta e adevărata acţiune pentru că biruie singurătatea, chiar şi ultimul pas al singurătăţii care e moartea.

Deci compasiunea e lucrul cel mai divin şi mai eficient: stabileşte comuniune chiar şi-n singurătatea absolută a morţii: nu mai este abandonare ci este a-l simţi pe celălalt.

Fiecare acţiune de-a noastră care nu se naşte din compasiune este numai o acţiune de putere şi de stăpânire peste ceilalţi din jur, chiar dacă pare a fi o acţiune făcută din iubire. Izvorul adevărat al acţionării care biruie răul şi moartea este compasiunea. Şi compasiunea e acea calitate de care bărbaţii fug mereu: Vai de bărbatul care are milă! Femeile fug mai puţin, pentru că sunt constrânse să aibă milă prin natura lor, prin constituţia lor.

Compasiunea e calitatea cea mai divină chiar dacă se pare că este ineficientă, însă ceea ce nu izvorăşte din compasiune, nu foloseşte la nimic, face numai rău. Chiar dacă nu ar fi fost decât numai compasiunea, aceasta e binele maxim.

Noi ignorăm acest cuvânt pentru că lumea şi cultura consideră că e important să mergem numai înainte şi să ne urmăm calea călcându-i pe toţi în picioare, chiar ştiind că apoi vom sfârşi rău. În schimb, compasiunea e începutul vieţii. Isus s-a înduioşat şi i-a spus să nu plângă.

vv. 14-15

14 Apropiindu-se, a atins sicriul, iar cei care-l duceau s-au oprit. Şi a spus: „Tinere, îţi zic, scoală-te!” 15 Mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar el l-a dat mamei sale.

Isus, Domnul, are picioare care umblă: merge spre oraş, se apropie de poartă; are ochi care văd: o vede pe mamă, este primul lucru pe care-l vede; are inimă care simte şi se înduioşează; are gură care nu plânge, ci vorbeşte; are din nou picioare şi merge înainte, pentru că în faţa morţii şi a sicriului se merge înainte şi are mâini care ating sicriul.

Mila, compasiunea înseamnă că eşti atins şi eşti mişcat înăuntrul tău de răul altuia. Iată că Isus e atins înăuntru şi picioarele-I merg înainte, se apropie să atingă sicriul şi mâna Sa-l atinge. Avem acest sicriu de lemn, care e ultima locuinţă înainte de a ne reîntoarce în sânul maicii- pământ. Isus atinse sicriul, atinse lemnul şi ei s-au oprit.

Cei care poartă mortul la groapă se opresc când Isus atinge sicriul. Atunci când Isus va atinge moartea, când va atinge lemnul Crucii, se va opri moartea, căci deja orice moarte a noastră va fi în persoana Lui, care e Domnul vieţii.

Din nou Isus e gură care vorbeşte şi spune: Tinere, îţi poruncesc, scoală-te! Mamei i-a spus să nu plângă. Aici avem a doua poruncă: Scoală-te! E ciudat că Isus i-a vorbit mortului şi că i-a poruncit zicându-i: Scoală-te! adică trezeşte-te din moarte. Este acelaşi cuvânt care se foloseşte în cazul învierii lui Isus. Este Cuvântul creator al lui Dumnezeu care doreşte să înţelegem că moartea nu e cuvântul definitiv al Creaţiei, ci Cuvântul definitiv e cel de la început – care a făcut să se nască viaţa – şi care în aceeaşi moarte face să se nască viaţa. Toate acestea pentru a ne ajuta să pricepem un alt lucru: că moartea noastră nu e moarte; moartea are un venin datorită păcatului nostru, prin care noi am centrat viaţa pe noi, şi prin urmare noi suntem convinşi că acolo unde ajungem la capătul vieţii,  totul se sfârşeşte. Adevărul este că eu nu sunt totul, ci am un început, iar începutul meu este în  Acela care mă iubeşte. De asemenea, am un final, am o destinaţie, iar destinaţia mea este Cel care mă iubeşte. Aşadar, frontierele mele sunt comuniunea cu începutul, care este totodată şi sfârşitul meu. Prin urmare nu sunt exterminat. Începutul şi sfârşitul meu sunt  iubirea şi viaţa, sunt compasiunea extremă a lui Dumnezeu, iar această compasiune este însăşi viaţa mea.

Această înviere e descrisă detaliat, cu toate sentimentele şi acţiunile lui Isus,  pentru a ne ajuta să pricepem un lucru fundamental: că moartea nu mai e cuvântul care ne domină, care ne stăpâneşte sau ne sperie, ci e comuniune cu Domnul vieţii!

Dacă am fi fost creaţi pentru a muri, pentru a dispărea, am spune că e sadic acel tată care ne-a adus pe lume. Cel puţin dacă nu am şti că murim. Conştientizarea  faptului că vom muri, nu ne lasă să trăim liniştiţi. De câte ori  ne simţim rău, răul din noi ne determină să aruncăm vina asupra altora, aducând astfel prejudiciu moral aproapelui nostru. Tocmai de acest rău vrea Domnul să ne elibereze, iar acest rău se numeşte păcat. Noi am centrat viaţa pe propria noastră persoană şi am uitat că viaţa înseamnă relaţionare cu începutul şi sfârşitul, dar şi cu semenii care călătoresc împreună cu noi.

Cuvântul Domnului care a creat lumea, ne arată un lucru extrem de important:  că poate învia un mort. Problema este că e foarte dificil să-i ajutăm să învie pe cei vii, pe morţii ambulanţi de care  e plină lumea. Oamenii vii, dar sufleteşte morţi, sunt proiectaţi în acest mort tânăr, iar Cuvântul le porunceşte: Scoală-te, învie! Sf. Ev. Ioan va spune: Noi ştim că dacă ne iubim fraţii, am trecut de la moarte la viaţă. Sau: Cine trăieşte în Mine, chiar dacă moare, va trăi şi nu va muri în veci.

În Geneză se spune că Dumnezeu zice şi lucrurile există. Notăm că numai aici Sf.Ev.Luca spune că Isus este Domnul. Domnul Isus vorbeşte şi-l trezeşte pe acest om care e mort şi-l pune în relaţie cu ceilalţi. Mortul există pentru că intră în relaţie, pentru că ascultă şi apoi el însuşi va vorbi. Este un fel de creaţie nouă, care e în legătură cu textul din Ioan (1In. 3,14): Ştim că am trecut de la moarte la viaţă pentru că-i iubim pe fraţi, pentru că se ţese această relaţie. Prima relaţie este cea dintre mortul care ascultă de cuvântul Domnului şi Isus, iar a doua relaţie înseamnă transmiterea Cuvântului lui Isus prin iubirea faţă de fraţi. Mortul s-a aşezat şi a început să vorbească.

Mortul mai înainte zăcea, iar acum şade. Şade pe sicriu, şade pe moarte, e biruitor al morţii. Primul lucru pe care-l face este că începe să vorbească. A nu vorbi, a nu comunica, a tăcea,  este tocmai moartea. Dacă tu nu vorbeşti, eşti ca unul care se coboară în mormânt, spune psalmistul. Adevărata moarte este lipsa de comunicare şi lipsa de comuniune. Deja trăim moartea pentru că nu comunicăm şi suntem singuri. E mai uşor să te sinucizi, decât să trăieşti o viaţă în singurătate. Nu putem să nu observăm numeroasele sinucideri din zilele noastre. Aşadar, singurătatea e adevărata moarte.

Primul lucru pe care-l face tânărul, este să vorbească, să comunice. Omul este egal cu Dumnezeu datorită cuvântului care stabileşte comuniunea şi comunicarea, care creează cuvântul, relaţia şi viaţa nouă.

Şi l-a dat mamei sale, mamei care, după ce l-a  născut, ştia că el o să moară cândva, dar spera să moară ea mai întâi. Acum maicii îi este dat fiul care trăieşte, care e viu, nu  mort. Aşadar, de acum înainte are rost să procreăm, are rost să avem cât mai mulţi copii, pentru că nu suntem destinaţi maicii-pământ, adică morţii. Avem acest Cuvânt care ne redă vii maicii.

Minunea e săvârşită pentru a ne ajuta să reluăm acea normalitate a vieţii, chiar ştiind că trebuie să murim, la fel ca acest tânăr. Totuşi, el a înviat şi acest fapt e semnul a ceea ce trebuie să ni se întâmple fiecăruia dintre noi. Astfel noi ştim că moartea nu e un capăt de drum, ştim că moartea e comuniunea cu Domnul vieţii –venim de la El şi ne întoarcem la El. Încă din această viaţă  suntem dăruiţi mamei, adică relaţiilor noastre ca să vorbim, să dialogăm, să comunicăm, să trăim să ne vrem binele, pentru că această viaţă are sens şi nu se termină în NIMIC. Dacă viaţa e fără sens, trăim pe pământ în nimic, trăim moartea, deci trăim o viaţă deja moartă.

Adevărata moarte niciodată nu e cea a mortului, ci este aceea a celor vii!

Adevărata moarte este modul în care noi percepem moartea. Tânărul mort deja L-a întâlnit pe Domnul, fie că are  sau nu are credinţă. Acest mort nu avea credinţă, pentru că mort fiind, n-avea cum s-o aibă şi nici nu putea să se roage. Cu toate acestea, L-a întâlnit pe Domnul, pentru că Domnul i-a ieşit în întâmpinare. Domnul s-a coborât la Iad pentru a-i întâlni pe toţi cei care nu au crezut, încă din timpurile lui Noe (cf. 2Pt.)

vv. 16-17

16 Pe toţi i-a cuprins teama şi-l preamăreau pe Dumnezeu, zicând: „Un mare profet s-a ridicat printre noi” şi „Dumnezeu a vizitat poporul său”. 17 Vestea aceasta despre el s-a răspândit în toată Iudeea şi în toată regiunea dimprejur.

Înaintea acestei minuni, toţi sunt cuprinşi de teamă. Teama, nu ca frică, ci ca uimire în faţa unei întâmplări cu adevărat mare. De fapt, această teamă se transformă în preamărirea lui Dumnezeu, a Domnului vieţii, pentru că gloria lui Dumnezeu este omul în viaţă.

Şi spun: Un profet mare, este profetul egal cu Moise, promis pentru timpurile din urmă, atunci când Domnul va vizita personal poporul Său. Acest profet mare a venit în mijlocul nostru şi Dumnezeu a vizitat poporul Său.

Cum ne vizitează Domnul azi? Ne vizitează prin Isus care are picioare care vin spre noi, are ochi pentru a vedea răul nostru, care are inimă şi gură pentru a ne consola şi care e Cuvânt puternic pentru a ne trezi, pentru a ne învia. În acest fel Domnul ne vizitează şi azi, prin această povestire. Căci ceea ce se spune despre unul, e povestit şi altora. De ce? Pentru că e o povestire destinată tuturor, căci tuturor li se întâmplă această dinamică: Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus, ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii (Lc. 1,78-79).

La urmă se spune că acest Cuvânt este relatarea acestui fapt, care s-a extins în toată zona şi a ajuns până la noi. De ce se povesteşte această minune? Pentru ca  prin acest Cuvânt care are putere să învie, minunea să se întâmple şi astăzi, pentru ca şi noi să ne trezim din morţi, din modul mort în care ne trăim viaţa.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop