Luca 7,36-50

Ps.32 (31). Psalmul nu spune că-i fericit omul fără păcat, pentru că un asemenea om nu există. Fericirea noastră constă tocmai în faptul că ne este iertat păcatul.

Textul după Evanghelistul Luca ne va explica acest mister adevărat.

În cateheza precedentă, Isus a fost acuzat că este prietenul vameşilor şi al păcătoşilor, că e un om care mănâncă şi bea. Prin urmare, trebuie eliminat pentru că e periculos.

Pericopa pe care o explicăm este cam incomodă şi ar fi fost mai bine dacă ar fi fost eliminată din Evanghelie. Acest text este unic în Evanghelii – deşi mai există un text asemănător: ungerea din Betania – şi este unicul despre care Isus spune: E singurul lucru foarte frumos. Acest fragment este centrul Evangheliei.

Se citeşte Lc. 7, 36-50

36 Unul dintre farisei l-a invitat să mănânce la el. A intrat în casa fariseului şi s-a aşezat la masă. 37 Şi iată, era în cetate o femeie păcătoasă. Aflând că el era în casa fariseului, a adus un vas din alabastru plin cu miresme. 38 Plângând, stătea în spate, la picioarele lui. A început să-i ude picioarele cu lacrimi, le ştergea cu părul capului ei, îi săruta picioarele şi le ungea cu miresme. 39 Văzând aceasta, fariseul care îl chemase îşi spunea în sine: „Dacă acesta ar fi fost profet, ar fi ştiut cine şi ce fel de femeie este aceasta care îl atinge, căci este o păcătoasă”. 40 Răspunzând, Isus i-a zis: „Simon, am să-ţi spun ceva”. Iar el a zis: „Spune, Învăţătorule!” 41 „Un creditor avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. 42 Deoarece nu-i puteau restitui, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?” 43 Simon i-a răspuns: „Cred că cel căruia i s-a iertat mai mult”. El i-a zis: „Ai judecat corect”.
44 Atunci, întorcându-se către femeie, i-a spus lui Simon: „Vezi femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare; ea, însă, mi-a udat picioarele cu lacrimi şi mi le-a şters cu părul ei. 45 Sărut nu mi-ai dat; ea, însă, de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. 46 Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. 47 De aceea îţi spun: i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puţin, iubeşte puţin”. 48 Apoi a spus către ea: „Păcatele ţi-au fost iertate”.49 Cei care erau cu el la masă au început să spună: „Cine este acesta care iartă şi păcatele?” 50 Însă el a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!”

La sfârşit textul notează: Credinţa ta te-a mântuit. Această femeie demonstrează credinţa care mântuieşte.

Noi cunoaştem două atitudini faţă de Dumnezeu, căci sunt descrise şi-n pilda celor doi fraţi. Avem fratele mai mare care-L slujeşte pe Dumnezeu, îşi cunoaşte îndatoririle, munceşte, depune efort, se comportă bine şi nu încalcă nici o poruncă. Este vorba despre persoana perfectă, despre omul care-şi dedică întreaga viaţă lui Dumnezeu. Toate religiile propun un astfel de Dumnezeu.

Pe de altă parte, se află aceia care spun: Mai bine să nu avem un astfel de Dumnezeu, căci ne fură viaţa, ne sufocă. Deci e mai bine să ne răzvrătim. Aşa iese la iveală fratele mai mic. În locul religiei datoriei, în loc de  a-şi sacrifica viaţa pentru Dumnezeu, acesta spune: Prefer să fac ce-mi place. Această gândire a fratelui mai mic este egală cu aceea a fratelui mai mare, căci ambii au aceeaşi părere despre Dumnezeu.

Prin urmare, fie că e vorba de o persoană religioasă plină de merite, care-L slujeşte pe Dumnezeu şi-şi face datoria, fie că e vorba despre un răzvrătit sau despre un ateu, există aceeaşi percepţie falsă despre Dumnezeu. Dumnezeul  pe care-l neagă ateii este Dumnezeul pe care-L propun religioşii: un Dumnezeu exigent care-ţi pretinde să-ţi faci datoria, dar tu te răzvrăteşti, pentru a avea plăcerea ta.

Pericopa ne prezintă unica persoană din Evanghelie care a înţeles ceva, care iubeşte. Este persona care iese din această dialectică teribilă a Dumnezeului pe care-L slujeşti din datorie – ca sclav – sau faţă de care te răzvrăteşti. Dar tu te răzvrăteşti pentru că nu vrei să faci pe sclavul, căci încă-L consideri Stăpân.

Textul însă propune religia iubirii: Cine va iubi mai mult? Aceasta este problema şi nu cine va face mai puţine greşeli, sau cine e mai merituos,  sau cine e perfect?.

Cine va iubi mai mult? Acela căruia i-a fost iertat mai mult, adică acela care a păcătuit mai mult.

Textul ne prezintă un nou tip de religie care este esenţa Evangheliei.

v. 36

36 Unul dintre farisei l-a invitat să mănânce la el. A intrat în casa fariseului şi s-a aşezat la masă.

De abia au spus despre  Isus că e un gurmand şi un băutor, prieten al păcătoşilor, al vameşilor şi al prostituatelor, iar Isus şi acceptă invitaţia unui fariseu, a unui drept.

Isus a fost de multe ori la masă în casa celor care se considerau drepţi, dar întotdeauna a înghiţit cu greu mâncarea. Aceste scene din Evanghelie sunt foarte instructive. Din textul acesta vom înţelege de ce mergea Isus la masă în casa celor care se considerau drepţi: Pentru că e prietenul vameşilor şi al păcătoşilor, deci al celor drepţi. Cei drepţi comit cel mai grav păcat împotriva lui Dumnezeu. Vă amintiţi de Iona, cel care-I reproşează lui Dumnezeu că este milostiv, iertător, îndelung-răbdător şi mult iubitor? Cel care se consideră drept  nu vrea un astfel de Dumnezeu. Ce Dumnezeu este acela care iartă? Dumnezeu trebuie să pedepsească pe cei răi şi să ne premieze pe noi, cei buni. Satisfacţia noastră constă ca ei să fie pedepsiţi. Nu? Cel puţin ei să fie pedepsiţi, dacă noi nu suntem premiaţi.

Păcatul celui drept constă în faptul că se opune lui Dumnezeu, care e iubire gratuită. Aşadar, cel care se consideră drept Îl tratează pe Dumnezeu ca pe o prostituată, adică pretinde să-i cumpere iubirea cu bani. Ideea total greşită care rezultă de aici este că Dumnezeu ar fi rău şi de aceea trebuie îmbunat, pentru că altfel ne pedepseşte drastic.

Această imagine greşită despre Dumnezeu este cea mai perfectă capcană pentru toate religiile şi este argumentul imbatabil al tuturor ateismelor, care neagă acest Dumnezeu propus de religii, căci acesta nu e Dumnezeu, ci e imaginea diabolică despre Dumnezeu pe care mereu o avem în interiorul nostru.

Evanghelia e tocmai eliminarea progresivă a acestei imagini demonice despre Dumnezeu. Imaginea reală a lui Dumnezeu o vom vedea pe Cruce, acolo unde El şi-a dat  viaţa pentru noi, păcătoşii.

De ce s-a dus Isus în casa fariseului? Să nu uităm că Luca scrie pentru creştinii care sunt merituoşi, pentru Teofil, de exemplu, care este un credincios practicant. Pericolul iminent care-i ameninţă pe  credincioşi este ca după un timp oarecare să devină farisei, adică credinţa lor, convingerile lor să ia locul lui Dumnezeu. Ideile noastre despre Dumnezeu şi cele câteva fapte bune pe care le facem devin împăunarea noastră, Dumnezeul nostru, adică idolul nostru. Astfel ajungem să nu mai cunoaştem iubirea, şi nici pe Domnul şi ne preocupăm doar de eul nostru, de proiectele noastre, de certitudinile pe care le-am dobândit  şi nu mai avem nevoie de Dumnezeu. Certitudinea pe care o afirmăm împotriva tuturor duce la războaiele sfinte pentru acest Dumnezeu pe care vrem să-L  vestim şi altora.

Evanghelia este pentru acest Teofil, adică pentru noi toţi, care vrem să fim merituoşi şi drepţi, ca să nu cădem şi totuşi cădem; este pentru noi, ca să ieşim din pericolul de a face ca religia noastră să fie aşezată pe justiţia umană, în loc să aibă ca fundament iubirea gratuită. Ne bazăm pe justiţia noastră ca argument pentru condamnarea semenilor, pentru a ne despărţi de ei, pentru a-i judeca.

vv. 37-38

37 Şi iată, era în cetate o femeie păcătoasă. Aflând că el era în casa fariseului, a adus un vas din alabastru plin cu miresme. 38 Plângând, stătea în spate, la picioarele lui. A început să-i ude picioarele cu lacrimi, le ştergea cu părul capului ei, îi săruta picioarele şi le ungea cu miresme.

Subliniam anterior  că se vorbeşte de şapte ori despre picioarele lui Isus, ceea ce însemnă primirea în totalitate a lui Isus.

Scena se întâmplă în casa fariseului, a unei persoane plină de merite, unde se apropie de Isus o femeie, o păcătoasă şi face toate gesturile descrise în vv. 37-38. Scena e delicată şi ciudată: mirosul mirului, lacrimile femeii, sărutul picioarelor. Isus va explica întreaga scenă, tot ceea ce a făcut femeia.

Este vorba de o păcătoasă anonimă, dar cunoscută anturajului, care a aflat că Isus este acolo. Şi fariseul o cunoştea: Dacă ar şti Isus cine este ea! Se pare că numai Isus nu ştia că e o păcătoasă.

Ea a aflat că Isus e acolo şi a venit  imediat la El, întărind ideea că prostituatele şi păcătoşii dau dreptate înţelepciunii, pentru că se convertesc. În schimb, drepţii, rămânând blocaţi în dreptatea lor, nu intră în împărăţia lui Dumnezeu.

Ea a aflat că Isus îi primeşte pe păcătoşi, că-i iubeşte, că le vrea binele, deci ea-L cunoaşte cu adevărat pe Domnul!

Ce face această femeie? Scena este nepotrivită. Să ne închipuim că Papa ar celebra o sărbătoare sau că ar fi oaspetele vreunui om important şi vine o femeie care se comportă cu el după exemplul celei din pericopă. N-ar fi frumos. Apoi, ce fel de femeie este?

Ce vrea să exprime această femeie? Se subliniază că ia un vas cu mir parfumat,  ceea ce foloseşte pentru munca ei. Acest parfum va umple casa. Prin natura sa, parfumul e ceva care se dăruieşte. În limba ebraică se face apel la cuvântul nume. În Cântarea Cântărilor 1,3 se spune că numele lui Dumnezeu este parfum răspândit, pentru că prin natura Sa, Dumnezeu se dăruieşte. Şi toţi simt acest parfum şi nu e negat de nimeni.

Parfumul şi femeia sunt protagoniştii scenei.

Femeia se aşează în spate, la picioarele lui Isus şi plânge. Ce fel de lacrimi vor fi fost acestea? Sunt lacrimi de iubire, căci tema textului este cine iubeşte mai mult.

Notăm că ea nu spune nici un cuvânt, ci doar înfăptuieşte gesturi de iubire. Nu prin cuvinte, ci prin fapte se demonstrează iubirea!

Şterge picioarele cu părul şi apoi le sărută. Drepţii gândesc în sinea lor: Unele persoane nici nu ar trebui să intre în casa noastră. Şi când ne gândim că Biserica e casa celui drept, înseamnă că mulţi omeni trebuie să stea în afara Bisericii. Locul Bisericii e rezervat persoanelor bune, care se comportă bine, care respectă riturile… etc. iar această femeie a încălcat toate riturile: nu a adus tămâie, nu avea ornatele potrivite, apoi îşi dezleagă părul,ceea ce  face doar soţia în prezenţa soţului. Apoi îi sărută picioarele. Nu se face aşa ceva!!!

Din punct de vedere religios, scena este indecentă. Şi totuşi, este relatată în Evanghelii. În textele paralele din Marcu şi Matei, Isus spune că femeia a făcut o faptă bună: Lăsaţi-o în  pace!

Din text vom înţelege de ce e o faptă bună şi frumoasă.

Scena se mută de la femeie la fariseul care încă rămâne anonim.

v. 39

39 Văzând aceasta, fariseul care îl chemase îşi spunea în sine: „Dacă acesta ar fi fost profet, ar fi ştiut cine şi ce fel de femeie este aceasta care îl atinge, căci este o păcătoasă”.

Acest fariseu e bun cu Isus. El consideră că Domnul are multe calităţi. Dar, din punctul lui de vedere, nu e profet, căci: Acesta, de-ar fi profet, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. El caută să-L justifice şi să-L apere pe Isus. Fariseul procedează la fel ca noi, persoane religioase, atunci când cineva spune ceva despre Dumnezeu, şi noi căutăm mereu să-L apărăm, ca şi cum Domnul ar avea nevoie să fie apărat. Deci nu e profet. E bun, dar nu înţelege.

Aşadar, Isus ori e drept, ori e profet. Şi pentru că nu e profet, e un sărăcuţ care nu cunoaşte cum stau lucrurile, însă noi pretindem că ştim.

Fariseul gândeşte astfel, dar nu-şi exprimă gândurile, dar Isus  demonstrează că e profet, pentru că îi răspunde.

v. 40

40 Răspunzând, Isus i-a zis: „Simon, am să-ţi spun ceva”. Iar el a zis: „Spune, Învăţătorule!”

Isus răspunde gândurilor fariseului.

Şi-i spune pe nume. E prima persoană pe care Isus o strigă pe nume în Evanghelia după Luca. A-i spune cuiva pe nume, e semn de mare afecţiune. Isus vrea binele acestui drept, pentru că adevărata prostituată este chiar acest drept. Prin această femeie, ni se descoperă la cine s-a dus Isus la masă, cine este omul dinaintea Sa. Prostituata pe care o are în minte Simon, îl oglindeşte pe el, îl demască: el este prostituata. Căci femeia iubeşte şi prin urmare este mireasa.

Simon este cel care-L tratează pe Dumnezeu dorind să-L cumpere.

Atunci Isus îi spune lui Simon să asculte, că are să-i spună ceva şi este ceea ce vrea Luca să dezvăluie în mod constant cititorilor săi, cinstitului Teofil.

vv. 41-42

41 „Un creditor avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. 42 Deoarece nu-i puteau restitui, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?”

Aceşti doi datornici ne reprezintă pe toţi: suntem datornici deoarece am primit totul: viaţa, mântuirea, aerul, pământul, ceea ce suntem, ceea ce avem, totul am primit în dar. Suntem datornici. Dar problema constă în faptul că nu este vorba de o datorie de plătit, ci este un dar.

În timp ce fariseul o consideră o datorie de plătit – şi atunci avem brava persoană religioasă care-şi împlineşte datoria şi plăteşte tributul ei lui Dumnezeu, pe care-l consideră o datorie şi aşa se simte egală cu Dumnezeu. Această femeie face un alt lucru, neconsiderând că ar avea o datorie de plătit.

Atunci Isus dă exemplul celor doi datornici: unul datora 500 şi altul 50 de dinari. Ambilor li se iartă. Cine va iubi mai mult?

Problema este că totul ne este dăruit şi iertat. Nu suntem datornici.  Cine va iubi mai mult? Problema nouă nu este cine e mai încărcat de merite? Cine a greşit mai puţin? Cine respectă mai bine toate tradiţiile şi prescripţiile liturgice? Cine va iubi mai mult? – aceasta e problema. Iar aceasta e un cu totul alt tip de religie, nu mai e  religia datoriei sau a răzvrătirii.

Nu atât că i-a iertat datoria, ci a graţiat-o, exprimând comunicarea harului lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu Însuşi.

Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi (v. 42).

v. 43

43 Simon i-a răspuns: „Cred că cel căruia i s-a iertat mai mult”. El i-a zis: „Ai judecat corect”.

Simon răspunde, iar Isus îi spune că a judecat drept. Iubirea e direct proporţională cu experienţa pe care o avem faţă de darul primit. Păcătosul are o experienţă mult mai mare a graţiei, a darului primit. Deci va iubi mai mult, căci i-a fost dat mai mult. Aceasta e prima consideraţie.

A doua consideraţie este răul. E inutil să mă apăr în faţa lui Dumnezeu făcând lucruri bune pentru a ascunde răul. Nu! Tocmai răul meu este locul în care Dumnezeu mă iubeşte mai mult, mă iartă mai mult şi este însuşi locul răscumpărării şi al iubirii mai mari.

Înseamnă că în această atitudine de iubire ceea ce este răul – păcatul – devine motivul de a iubi mai mult, adică de se asemăna mai mult cu Dumnezeu. Rm.5,20: Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul.

Nu înseamnă că noi trebuie să păcătuim mai mult, pentru a primi mai mult har, ci înseamnă să conştientizăm mai mult darul care ne este făcut. A înţelege că religia noastră este religia celui care va iubi mai mult, înseamnă răscumpărarea fiecărei persoane, inclusiv a acelor părţi din noi care am vrea să le ascundem chiar şi de noi, toate părţile noastre negative. Tocmai acestea sunt punctele în care suntem chemaţi să iubim mai mult, pentru că suntem iubiţi şi acceptaţi.

Această viziune distruge siguranţele persoanelor care se consideră drepte şi orice tip de religiozitate comercială: noi îi dăm lui Dumnezeu pentru că vrem să avem. Eckhart în anul 1300 spune că atunci când Isus alungă vânzătorii din Templu nu alungă persoane rele, ci le îndepărtează, fiind scârbit de oamenii care vin şi se roagă pentru că doresc să aibă. Îi defineşte vânzători, negustori, comercianţi din Templu.

Ier. 31,31şi următoarele, subliniază că Dumnezeu va face o alianţă nouă, pentru că  pe cea veche  am încălcat-o mereu şi ne va da o inimă nouă şi va pune Spiritul Său în noi şi atunci toţi Mă vor cunoaşte, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni. Prin urmare, în iertarea păcatelor aflăm că  Dumnezeu este iubire. Şi iubirea iartă mereu.

Când Îl veţi înălţa pe Fiul lui Dumnezeu, când Îl veţi pune Cruce, veţi cunoaşte că Eu sunt! adică Îl veţi cunoaşte pe Dumnezeu. În afara Crucii, locul în care El moare pentru păcătoşi, noi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu.

Pavel va putea spune că-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că ştie că a murit pentru el, a murit pentru păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, va spune Sf.Ap.Pavel.

Omul care se consideră drept rămâne un contabil care face calculele sale cu Dumnezeu, un om care-L tratează pe Dumnezeu ca pe o prostituată şi-I plăteşte-n cont suma pe care i-o datorează pentru puţina iubire pe care Domnul i-a concesionat-o, dându-i viaţa şi acel puţin colţ de rai pe care şi l-a câştigat, unde el crede că va fi o plictiseală infinită să stea mereu cu Dumnezeu, având această atitudine.

Aici avem cu totul altceva: se termină minciuna lui satana despre Dumnezeu, Dumnezeu fiind iubirea infinită. Şi cine-L va iubi mai mult? Tocmai acela care a făcut mai mult rău şi căruia i s-a iertat mai mult. Aşadar, există răscumpărare pentru fiecare persoană. Este adevărat că pentru aceia care-L iubesc pe Dumnezeu, chiar şi răul contribuie la împlinirea binelui.

Nu înseamnă că trebuie să facem răul, dar dacă l-am făcut, ieşind din el, ne facem o imagine corectă despre Dumnezeu, ne face să conştientizăm că nu suntem sclavi şi nici persoane cu merite speciale, ci persoane privite cu infinită iubire

Domnul are pentru noi iubire infinită, iar noi răspundem iubirii Sale prin iubire. Şi unde descopăr iubirea? În iertarea păcatelor. Nu există altă cale.

De aceea în Evanghelia după Marcu  se spune despre femeie că a făcut un lucru frumos. Isus spune că oriunde se va vesti Evanghelia, se va vorbi despre gestul acestei femei.

vv. 44-47

44 Atunci, întorcându-se către femeie, i-a spus lui Simon: „Vezi femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare; ea, însă, mi-a udat picioarele cu lacrimi şi mi le-a şters cu părul ei. 45 Sărut nu mi-ai dat; ea, însă, de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. 46 Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. 47 De aceea îţi spun: i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puţin, iubeşte puţin”.

Isus se întoarce spre femeie şi-i spune lui Simon. Isus îi demonstrează lui Simon că nu i-a scăpat nimic şi-i aminteşte tot ceea ce a făcut această femeie. Isus notează opoziţia dintre atitudinea lui Simon şi cea a femeii. Dacă religiozitatea lui Simon – care nu a făcut nimic rău, ci L-a invitat, I-a oferit prânzul – se bazează pe împlinirea datoriei şi pe o iubire calculată şi interesată, cea a femeii e diferită.

Evanghelia e scrisă pentru creştini. Casa e simbolul Bisericii. Sunt cele două feluri de religiozitate pe care le avem faţă de Isus: acea religiozitate calculată a persoanelor pioase, care nu lipsesc de la Liturghie, care-şi fac datoria, care dau şi de pomană, care se consideră drepte şi religiozitatea tuturor celorlalte persoane. Isus însă îi arată lui Simon cine este cu adevărat prostituata.

Se afirma că va iubi mai mult cel căruia i s-a iertat mai mult. La urmă textul spune altceva: Îţi sunt iertate păcatele tale cele multe pentru că ai iubit mult.

La început ni se spune că iubirea este consecinţa iertării, dar acum se precizează că iubirea este cauza iertării. Textul vrea să ne transmită că între iubire şi iertare este un cerc vicios, care continuă la infinit. Cu cât experimentez mai multă iertare, cu atât experimentez mai multă iubire şi invers.

Însă cel care a fost iertat puţin, iubeşte puţin. Este religiozitatea persoanei corecte, dar lipsită de iubire.

Se vorbeşte despre apă, sărut, ulei.

Femeia la picioarele lui Isus simbolizează acceptarea din partea ei a prezenţei lui Isus.

Vizavi de cuvântul păcat se foloseşte cuvântul grecesc fiemi care înseamnă a ierta adică a îndepărta. Păcatele, care ne murdăresc şi ne provoacă răul, sunt îndepărtate. Suntem eliberaţi de păcate şi de rău.

Dumnezeu îndepărtează răul de la noi şi vrea să nu ne identificăm cu răul, adică cu păcatul pe care-l săvârşim.

Păcatul e distructiv. Credem că avem o astfel de legătură cu răul şi păcatul încât nu-i posibil să le îndepărtăm. Nouă ne e imposibil, dar la Dumnezeu orice e posibil.

vv. 48-50

48 Apoi a spus către ea: „Păcatele ţi-au fost iertate”.49 Cei care erau cu el la masă au început să spună: „Cine este acesta care iartă şi păcatele?” 50Însă el a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!”

Iubirea învinge răul, iar pentru că femeia a iubit mult, i s-a iertat mult.

Toţi comesenii se întreabă: Cine e acesta care iartă şi păcatele? Textul poate fi tradus şi cu alt sens: Pentru că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, acesta huleşte! Cine e Isus? Isus e Dumnezeu, e Mirele, iar femeia-L iubeşte ca o mireasă.

În realitate, această femeie e prostituata despre care vorbeşte Osea.

Isus încheie, adresându-se femeii: Credinţa ta te-a mântuit. Cea care a salvat-o pe femeie e credinţa. Dar ce este credinţa? Isus numeşte credinţă tocmai ceea ce a făcut femeia. Nu este credinţa fariseului, ci este experienţa de har a femeii şi modul în care o trăieşte. Aşadar, credinţa se manifestă prin sărutarea picioarelor, prin lacrimi, prin ochi şi prin inimă. Este această iubire pasională care răspunde iubirii.

Credinţa nu este, după cum se spune, a crede sensului raţional al adevărurilor revelate. Dacă aceasta e credinţa, e ridicol. Această credinţă o au şi diavolii şi tremură. Aceasta e credinţa diabolică.

Credinţa este această iubire arzătoare faţă de Dumnezeu. Aceasta e credinţa care mântuieşte. Înseamnă a răspunde la modul în care Dumnezeu mă cunoaşte şi mă iubeşte prin aceeaşi cunoaştere şi aceeaşi iubire.

Această femeie este prototipul miresei egale cu mirele. E imaginea perfectă a Bisericii care din prostituată devine mireasă. Şi e egală cu Mirele, pentru că iubeşte cu aceeaşi iubire.

De cealaltă parte avem religiozitatea normală a fariseului, a comesenilor şi a celor care merg la Biserică, care sunt corecţi şi nu fac nimic rău, dar niciodată nu ar face lucruri atât de exagerate.

Isus nu interpretează textul, ci repetă ceea ce a făcut această femeie, comparând comportamentul ei cu cel opus al fariseului, pentru a înţelege mai bine gesturile femeii.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop