Luca 8,16-21

Textul subliniază dorința omului să fie ca Dumnezeu. Apoi ne spune că suntem frații Fiului. Cum devenim frații Fiului, adică egali cu Dumnezeu-Fiul? Pentru a deveni frați, mai întâi trebuie să fim maică, la fel ca Maria: adică suntem chemați să-L aducem pe Dumnezeu în această lume.

Dumnezeu e Cuvântul. Cuvântul există acolo unde e ascultat și se face trup. Noi îi dăm trup lui Dumnezeu în această lume și suntem trupul Lui – egali cu Fiul – în măsura în care suntem la fel ca Maica ce-L primește.

Dumnezeu se face Cuvânt, iar noi prin ascultare, care se transformă-n inteligență, în iubire, în viață, devenim ca Dumnezeu-Fiul, adică, frații lui Isus pentru că am generat în noi Cuvântul. Fiecare om este purtător de Dumnezeu dacă-L ascultă, căci El se dăruiește măruntaielor noastre ca să fie născut de noi și apoi să se pună în mâinile noastre.

Pilda cu sămânța ne arată că omul e pământul care ascultă, deoarece Cuvântul nu e făcut pentru a fi vorbit. Cuvântul trebuie ascultat! Dacă nu e ascultat, nu există. Copilul dotat cu darul vorbirii, poate vorbi numai dacă ascultă. Dacă unui copil nu i se vorbește, cu toate că e dotat cu darul vorbirii, niciodată nu va vorbi. Omul poate vorbi numai despre lucrurile pe care le-a ascultat. Dacă a ascultat Cuvântul Domnului, poate vorbi ca El și-și poate trăi viața ca El.

În Biblie se spune că fiecare animal este creat după specia sa și aparține speciei sale. Omul însă nu are specie, ci este chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De ce? Pentru că e capabil să asculte Cuvântul. Dacă ascultă Cuvântul Lui devine din aceeași specie cu Dumnezeu, dacă nu, atunci se transformă-n toate celelalte specii ale diferiților idoli pe care-i creează.

Se citește Lc. 8,16-21 

16 Nimeni, după ce a aprins o candelă, nu o ascunde sub un vas, nici nu o pune sub pat, ci o pune pe candelabru, pentru ca cei care intră să vadă lumina. 17 Căci nu este nimic ascuns care să nu fie cunoscut şi să nu iasă la lumină. 18 Aveţi grijă, aşadar, cum ascultaţi, pentru că celui care are i se va mai da, iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce crede că are”. 19 Au venit la el mama şi fraţii lui şi nu puteau să ajungă până la el din cauza mulţimii. 20 I s-a făcut cunoscut: „Mama ta şi fraţii tăi stau afară şi vor să te vadă”. 21 Dar el le-a răspuns: „Mama mea şi fraţii mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl îndeplinesc”

După ce Luca a arătat că sămânța e Cuvântul lui Dumnezeu, acum relatează că acest Cuvânt din sămânță devine lumină, cu tot înțelesul pe care lumina îl are: face vizibile lucrurile, strălucește și se răspândește. Noi trebuie să vedem dacă suntem aprinși. Dacă am primit Cuvântul, ne dăm seama dacă viața noastră e luminoasă și practică Cuvântul. Dacă tu ai primit Cuvântul, devii ca Maria care a primit Cuvântul, i-a dat trup, devii fratele lui Isus, adică egal cu El. Și tu devii lumină, care este atributul lui Dumnezeu.

v. 16

16 Nimeni, după ce a aprins o candelă, nu o ascunde sub un vas, nici nu o pune sub pat, ci o pune pe candelabru, pentru ca cei care intră să vadă lumina.

Se vorbește despre lampă. Dacă nu este aprinsă, de una singură, lampa nu dă lumină, nu luminează. Cuvântul e lumină, iar noi suntem lampa. Ce înseamnă aceasta? Trupul omului este mereu comparat cu o lampă. Lampa conține uleiul, elementul esențial, însă are nevoie să fie aprinsă. Ce aprinde viața noastră? Cine-i dă sensul deplin și o face luminoasă? Isus spune că a venit să aducă un foc și vrea mult ca acesta să fie aprins. Acest foc îl cunoaștem în ziua Rusaliilor: nu este acela pe care doreau să-l trimită Iacob și Ioan pentru a extermina un sat, ci e focul Spiritului, adică iubirea, iubirea reciprocă a Fiului cu Tatăl. Această iubire ne-o trimite nouă, tuturor oamenilor, astfel încât toți să devenim fiii lui Dumnezeu. Cu aceeași iubire cu care Dumnezeu ne iubește noi trebuie să ne iubim pe noi și pe toți ceilalți, astfel încât Dumnezeu să fie totul în toți. Aceasta e lumina!

Dacă suntem aprinși cu Cristos, adică avem această iubire a Tatălui pe care o are Fiul, în mod necesar ardem și răspândim această iubire. Dacă ardem de iubire, noi devenim luminoși, îi luminăm pe alții, dăm sens vieții noastre. Căci lumina înseamnă sens, valoare, iubire. Cuvântul Domnului este din specia luminii, iar lumina e atributul lui Dumnezeu care face să existe lucrurile așa cum sunt, în frumusețea și varietatea lor. Le pune pe toate în comuniune și le face comprehensibile. Această lumină e simbolul inteligenței și al iubirii. Căci iubirea e inteligentă. Egoismul e prostuț.

Dacă eu ascult Cuvântul și îl primesc, viața mea e aprinsă de un foc-iubire care-mi face viața luminoasă și transmite această lumină altora. Dacă un om aprinde ceva, și celălalt vede că există ceva luminos, poate și el să aprindă.

Lampă pentru pașii mei e Cuvântul Tău, lumină pe calea mea (Ps. 118). Acest Cuvânt e Isus care luminează prin existența Sa viața noastră și-i dă sens.

Pentru a înțelege valoarea luminii, gândiți-vă că s-ar stinge deodată toate luminile din oraș, că ar rămâne așa pe vecie și soarele nu ar mai răsări. Aceasta înseamnă lipsa luminii. Nu ar mai exista nimic. Acel puțin care ar exista ar folosi numai pentru ca noi să ne facem rău și pentru ca totul să devină un iad.

Lumina este ziua unu a creației, nu prima. Unu conține totul și e simbolul lui Dumnezeu care face ca totul să existe și să poată fi trăit în comuniune și dialog. Omul dorește să fie iluminat, să cunoască sensul vieții. Această lumină e iubirea.

Lumina este viață pentru toți. Căci viața nu este numai ceva ce ai tu! Viața e iubire. Dacă tu ai iubire, înseamnă că dragostea ta este deschisă tuturor, și ea devine sensul vieții și al comunicării. Iubirea vă permite să deveniți oameni, adică chip și asemănare a lui Dumnezeu.

Ioan subliniază că Cuvântul este viață și lumină a oamenilor: a creat totul, e sămânța a tot ceea ce există, dar această sămânță devine lumină în oameni. Oamenii care se aprind de la această lumină, au lumina lui Dumnezeu. Căci cine iubește, e ca Dumnezeu care e iubire. Dacă cineva iubește, are această flacără a iubirii, iar cel de lângă el poate fi aprins de la flacăra sa și își transmit reciproc această lumină, acest sens al vieții.

Pavel spune că noi purtăm în vase de lut această lumină infinită a lui Dumnezeu care a strălucit pe fața lui Cristos; o lumină care deja a strălucit în inima noastră, deoarece și noi suntem aprinși de această iubire. Întotdeauna Cuvântul aprinde iubirea în noi! Căci prin cuvânt, cineva îți transmite binele, iar tu înțelegi iubirea și viața ta devine luminoasă.

Lumina nu o acoperi cu un vas. Vasul e simbolul trupului. Trupul tău nu umbrește lumina, ci o conține. Dacă asculți Cuvântul, trupul tău devine luminos, căci viața ta, iubirea ta, ura ta o trăiești în trup. Trupul nu e un obstacol în calea luminii, ci este tocmai locul în care trăiești iubirea, darul, iertarea, comunicarea. Suntem trup și toate le trăim în trup.

Și nici nu o ascunzi sub pat. Adică nici în intimitatea cea mai secretă. Deci trupul sau intimitatea nu ascund lumina. Ci cu cât e mai profundă, cu atât mai mult se extinde.

Lumina e pusă în sfeșnic. Nu pentru a se da în spectacol, ci pentru a sublinia că lucrul principal în viață e această lumină care luminează totul. Deci Cuvântul care devine lumină trebuie să îl pui în locul potrivit.

Astfel cei care intră…. Luca e preocupat nu pentru cei care sunt înăuntru (de primii creștini) ci de cei care vin din rândul păgânilor, de afară. Deci cei care intră în rândul Bisericii văd lumina. Dacă noi – creștinii – luăm în serios Cuvântul Domnului și într-adevăr suntem aprinși de lumină – de iubire – atunci toți văd această lumină.

Nu e nevoie să mergi să predici cu toate mijloacele (cum fac sectele, insistând că dacă nu, mergi în iad). Un om devine creștin pentru că vede o altă persoană care e destul de luminoasă și e fericită să trăiască acest Cuvânt. Fiecare om caută sensul vieții, lumina, fericirea. Și dacă o vede, o urmează. Tu nu poți ascunde lumina!

Creștinismul se răspândește prin această lumină prezentă în viața noastră, adică prin mărturie și nu prin publicitate în mass-media, sau prin demonstrarea faptului că noi suntem mai importanți decât toți. Nu! Dacă suntem aprinși, luminăm. Dacă nu, chiar dacă am fi patronii lumii nu ar folosi la nimic! Dacă deja suntem patronii lumii, nu mai luminăm pe nimeni. Devenim anticristul. Mai mult decât învățătorul, decât propagandistul sau omul puterii care vrea cu orice preț să impună, mărturisitorul slujește lumina.

Problema noastră este să fim aprinși. Dacă suntem aprinși, comunicăm. Importanța noastră depinde de identitatea noastră…

vv. 17-18

17 Căci nu este nimic ascuns care să nu fie cunoscut şi să nu iasă la lumină. 18 Aveţi grijă, aşadar, cum ascultaţi, pentru că celui care are i se va mai da, iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce crede că are”.

Ce este lucru ascuns? Lucrul cel mai ascuns este intimul tău, inima ta, misterul cunoașterii Împărăției, care e raportul iubirii infinite din Treime. Această iubire divină – lucrurile ascunse – se arată și nu ceea ce nu există. Sunt oameni preocupați să facă propagandă, dar dacă înăuntru nu au nimic, ei propagă doar golul, nimicul.

În timp ce tocmai ceea ce este profund, ascuns, vine la lumină, răsare și nu ceea ce nu există. Cu cât e mai profund și ascuns, cu atât mai mult dă lumină. În Ef. 3,18 profunzimea e Iubirea lui Cristos care depășește orice cunoaștere, tocmai pentru că e profundă, mare.

Niciodată făclia nu se preocupă să lumineze. Făclia arde și arzând produce lumină, nu se forțează. Dacă fac eforturi pentru a acapara adepți, pentru a-i înșela, voi avea adepți, dar întotdeauna oameni întunecați, pentru că le voi transmite întunericul din mine și voi obține adepți ai morții. Lumina se transmite singură și nu poate fi oprită., în timp ce toate celelalte lucruri se transmit cu violență, cu putere, cu tendință de dominare, cu norme și legi potrivite care folosesc doar unora. Creștinismul are altă cale de a se transmite: iubirea. Când vom înțelege aceste lucruri, va fi frumos.

Isus ne îndemna să ascultăm: Cine are urechi… să asculte. Acum spune: Priviți cum ascultați. Ce înseamnă? Pare ciudat: ochiul să fie atent la ureche… Dacă asculți cu adevărat, viața ta e luminată! Deci Privește cum este viața ta și vei înțelege dacă ai ascultat cu adevărat sau dacă doar te-ai prefăcut că asculți. Deci, Fii atent la ceea ce asculți!

Dacă nu transmiți bucurie, viață și iubire altora, înseamnă că nu ai primit lumina. Dacă nu ai primit-o, înseamnă că nu ai ascultat Cuvântul. Dacă nu ai ascultat Cuvântul, înseamnă că încă nu ai credință. Deoarece credința înseamnă să asculți Cuvântul care devine lumina vieții tale, iar proba credinței tale este când constați că și cel de lângă tine vede lumina.

Dimensiunea predicării nu este ceva adăugat creștinului care face propagandă., căci așa se întărește secta sa, ideile sale. La fel cum lumina nu poate să nu lumineze, cum apa nu poate să nu ude, tot astfel iubirea dacă există, nu poate să nu iubească și să nu se răspândească! Iar dacă există, iubirea este vizibilă și se răspândește, căci nu poate fi blocată.

Căci celui care are i se va da. Cu cât mai mult ai capacitatea să asculți Cuvântul și să-L primești, cu atât mai mult devii luminos și iubești. Iar cu cât mai mult iubești, cu atât mai mult știi să iubești și să asculți și tot așa la infinit, la fel ca Dumnezeu. Intri în viața lui Dumnezeu care este Iubire primită și înapoiată la infinit.

Iar celui care nu are i se va lua și ceea ce i se pare că are. Pentru că i se pare că are, dar dacă nu dai, înseamnă că nu ai iubire. Omul posedă ceea ce dăruiește.

v. 19

19 Au venit la el mama şi fraţii lui şi nu puteau să ajungă până la el din cauza mulţimii.

Se vorbește despre Maica Sa și despre frații Săi iar în versetul următor despre Maica Ta și frații Tăi și apoi: Maica Mea și frații Mei. Se pare că este vorba despre Maica și frații lui Isus, dacă e repetat de trei ori. Ei se apropie de Isus dar nu puteau să-L întâlnească.

Luca nu spune motivul, pentru că încă de la începutul Evangheliei o prezintă pe Maria ca fiind modelul credinciosului care întotdeauna spune DA Cuvântului, chiar și atunci când nu-L înțelege, și-L păstrează în inimă. În momentul decisiv al lui Isus, inclusiv Maica Sa și frații Săi nu au înțeles.

Toți ceilalți evangheliști ne spun că ai Săi au afirmat că acest om e foarte bun și știe să facă minuni, dar are un singur defect: vorbește. Dacă El ar tăcea și ne-ar lăsa pe noi să vorbim, noi l-am folosi bine, căci într-adevăr face lucruri minunate, însă și-a atras ura fariseilor, a cărturarilor, toți dorind să-L ucidă. Unii spun că e nebun, alții îndrăcit. Ai Săi spun însă că Isus e bun, cunoscându-L de mic, dar e cam naiv. Face lucruri atât de frumoase, dar apoi le distruge pentru că spune lucruri greu de înțeles. E puternic în faptă, dar e slab în cuvânt… Nu avea un bun purtător de cuvânt. Minunile le făcea cu adevărat, dar le distrugea prin interpretarea pe care o dădea semnelor Sale. Nu era diplomat cu ascultătorii. Așa gândeau ai Săi.

Toate aceste idei, Luca le spune pentru a sublinia un lucru: că nici ai Săi nu pot să-L întâlnească. Ai Săi vor fi primii care trebuie – pentru a-L întâlni – să asculte și să îndeplinească Cuvântul. Maria e Maica lui Isus nu pentru că L-a născut, ci pentru că a ascultat Cuvântul chiar și atunci când nu l-a înțeles și l-a urmat, l-a pus în practică.

Frații – în limba ebraică – sunt rudeniile sau clanul. Probabil că Iosif era deja mort, căci altfel el ar fi trebuit să intervină. Prin urmare ceilalți o cheamă pe Maria, pentru că e maica Lui. Deoarece autoritatea publică întotdeauna era a bărbaților, ceilalți îi cheamă și pe verișorii lui mai mari care să-i spună să se întoarcă acasă. Aceste rudenii vor alcătui apoi prima comunitate creștină și primul episcop al Ierusalimului va fi Iacob, vărul Său.

Nu puteau să-L întâlnească și totuși… îi erau rudenii. Pe Domnul Îl întâlnești nu după gradul de rudenie trupească și nu când spui e vărul meu, îl cunosc bine, ci îl întâlnești în Cuvântul Său, dacă-I asculți Cuvântul. La fel ca orice persoană, chiar și pe fiul tău, nu-l întâlnești pentru că spui: e fiul meu, e trup din trupul meu, ci îl întâlnești pentru că-l asculți. Persoanele le întâlnești nu dacă le domini (dacă le ai la mână, deja le-ai ucis), ci pentru că le asculți și le primești.

Mulțimea e cea a săracilor, a celor care au dificultăți de tot felul și poate simt și greutatea acuzelor: păcătoși, vameși, prostituați. Toți aceștia sunt mai mult ai Săi decât propriile rudenii după trup. Mulțimea pare străină, dar în realitate ea e înăuntru, iar rudeniile sunt afară.

v. 20

20 I s-a făcut cunoscut: „Mama ta şi fraţii tăi stau afară şi vor să te vadă”.

Stau afară. Când am vorbit despre parabole, am subliniat că pentru a le înțelege trebuie să mergi înăuntru și să stai cu Isus. Până când stai afară, nu te analizezi, ci vrei să-L analizezi pe Isus; tu stai afară, adică nu le înțelegi. A sta afară (în limba greacă) înseamnă a fi nebun, fără minte. Și în Marcu, cei care stau afară (fără minte), îl acuză pe Isus că e nebun.

Nu e suficient să fim maică și frați pentru a fi înăuntru cu Isus. Un om devine maică cu adevărat numai dacă ascultă de Fiul; devine fratele lui Isus, dacă face ca Fiul și doar atunci e egal cu El. Iar tu poți face ca El numai dacă asculți. De aceea trebuie să fim și maică și frate.

Toate formele de iubire se realizează prin ascultare. În timp ce asculți, devii ca Dumnezeu-Tatăl care-i primește pe toți și demonstrează că e maică. La fel ca El tu devii capabil să transmiți iubirea și ești începutul vieții, la fel ca Tatăl care creează; devii egal și cu Fiul, căci Fiul e întru totul egal cu Tatăl; este primul care ascultă, care primește cuvântul și care devine cuvânt pus în practică

Stau afară și vreau să te vadă. Și noi vrem să-L vedem pe Domnul (Lc. 9.9) dar și Irod vrea să-L vadă pe Isus. În Lc. 23,8, în sfârșit, Îl vede. Dar, pentru că Isus tăcea și nu răspundea cererilor sale de a face puțin spectacol, minuni, Irod L-a considerat un nimeni. Atunci L-a îmbrăcat cu haina albă a celor nebuni. Zaheu, care dorea să-L vadă pe Isus, e primul care experimentează acel astăzi al mântuirii. De ce vrei să-L vezi pe Isus?

Există două moduri de a vedea. A vedea pentru (1) a-l stăpâni pe celălalt în vreun fel, pentru a te distra pe seama lui, sau (2) a-l întâlni pe celălalt, a-l primi și a fi tu acela care-ți schimbi viața. A-l vedea pe celălalt pentru a-l prinde (mânca) sau pentru a te lăsa prins (a te încrede și abandona în mâinile lui). Ochiul tău capturează sau te face să fii tu capturat.

Stând afară rudeniile doreau să-L cheme acasă… să-i explice… În întreaga Scriptură pe Dumnezeu nu-L vedem, Îl simțim doar. Omul nu trebuie să-L vadă, ci trebuie să-L asculte. Pe Dumnezeu Îl ascultăm, și acest lucru ne face să trăim. Cine-L vede pe Dumnezeu, moare; cine-L ascultă, trăiește. Tatăl spune: Acesta e Fiul Meu, ascultați-L! De Dumnezeu se ascultă, rudeniile doresc să vadă!

Isus va spune: Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl. De ce? Dacă tu-L asculți pe Isus, Tatăl nu are față, dar fața Tatălui ești tu, cel care asculți Cuvântul Lui. Isus care e perfectul ascultător al Tatălui, e Cuvântul făcut trup, are aceeași față, este gloria. Vizibilitatea lui Dumnezeu e omul care-L ascultă. De aceea nu trebuie să ne facem imagini despre Dumnezeu și nici despre oameni. Pentru că pe Dumnezeu îl vezi pe fața omului care ascultă Cuvântul.

v. 21

21 Dar el le-a răspuns: „Mama mea şi fraţii mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl îndeplinesc”

Maica Mea, la singular. Maria a fost menționată la începutul Evangheliei după Luca, în primele două capitole. Apare aici și apoi la cap. 11 când o femeie va spune: Fericit pieptul la care ai supt; Isus va răspunde la fel: Fericiți cei care ascultă și îndeplinesc Cuvântul lui Dumnezeu. Ca și cum ar spune că pântecele care dă naștere este tocmai urechea: cel care ascultă, îl naște pe celălalt. Căci ascultându-l pe celălalt, el intră în tine.

Fiul nu e fiu pentru că l-ai adus pe lume sau pentru că-l ții lipit de tine și-l sufoci, ci e fiu pentru că-l lași să intre în viață prin auzire: îl asculți, îl primești ca fiind diferit de tine și-l lași să existe așa cum este. Atunci el poate trăi, și tu devii într-adevăr maică, dacă asculți. Fiul există pentru că e ascultat. Noi existăm numai dacă suntem ascultați!

Care-i primul lucru pe care-l face Maria? Ea ascultă. Acest fapt îl vedem la Bunavestire când, după propunerea lui Dumnezeu și întrebarea ei, răspunde: Fie mie după Cuvântul Tău. Maria e prima care spune DA Cuvântului, deci primește Cuvântul.

O veche scriere siriană o numește În întregime ureche, căci maternitatea sa e urechea: faptul de a spune da; de a asculta Cuvântul și a-L primi. Maria e prezentată ca fiind modelul credinciosului: imediat după aceea, Elisabeta spune: Fericită Tu, care ai crezut Cuvântului. Tu, crezând Cuvântului, Îl naști pe Dumnezeu, Îl lași să trăiască în tine așa cum este, căci tu, ascultând cuvântul unei persoane, primești persoana și ea trăiește în tine. Modul său de a gândi devine modul tău de a gândi, viața ei devine viața ta.

Noi putem deveni ca Dumnezeu în măsura în care ascultăm. Isus e Fiul, adică primul ascultător al Tatălui, de aceea e egal cu Tatăl. Maria e prezentată ca fiind primul model al omului deplin realizat pentru că-L ascultă pe Dumnezeu, spune da Cuvântului.

În ziua când Maria a născut, păstorii Îi vestesc ceea ce au spus îngerii, comunicându-I valoarea acelui Prunc pe care ea-L are-n brațe. Ea se întreabă ce are în brațe, iar ceru-I descoperă că acel Prunc este Domnul, Atotputernicul.

Maria păstra aceste cuvinte în inima Sa. Locul cel mai profund al Cuvântului nu e mintea, ci inima. În inimă se păstrează Cuvântul. Omul trăiește din amintirea sa (ri-cordo), adică din conținutul pe care-l are în inimă, din lucrurile care-i sunt în inimă și-i sunt dragi. Apoi le cântărește, căci inima este locul în care omul cântărește: pune împreună diferitele cuvinte și puțin câte puțin compune însemnătatea lor.

În Evanghelia după Sf.E.Luca 2,51, atunci când Isus se pierde în Templu, și răspunde părinților care-L căutau îndurerați: Nu știați că trebuie să fiu în lucrurile Tatălui meu? se spune că ei Nu au înțeles acest Cuvânt. Deci Maria nu a înțeles de ce Isus s-a pierdut timp de trei zile. Vor fi cele 3 zile ale Crucii. Maria nu a înțeles, dar a păstrat cuvintele în inima Ei. Și ceea ce nu înțelege, ea păstrează. În timp ce noi, ceea ce nu înțelegem, aruncăm la gunoi. Și ceea ce nu înțelegem sunt tocmai lucrurile principale. Le vom înțelege ulterior.

În textul nostru, Maria e prezentată ca model, nu pentru că a dat viață, ci Maica Mea sunt cei care ascultă Cuvântul. Apoi, dacă asculți, faci! Căci omul face, trăiește după Cuvântul pe care-l ascultă. Toți suntem chemați să devenim Maica lui Dumnezeu. De aceea omul e mireasa Cuvântului, deoarece îi dă viață lui Dumnezeu, Îl naște pe Fiul.

Apoi, frați. De ce frați? Dacă tu ești maică, adică dacă tu asculți Cuvântul, tu îi dai viață, acest Cuvânt devine viața ta, dar tu însuți devii Cuvânt, deci devii fratele Fiului care e Cuvântul, devii egal cu El.

Cine e maica, cine sunt frații? Sunt cei care ascultă și fac. Sunt cei din jurul lui Isus, adică suntem noi care avem marele dar să devenim maica lui Dumnezeu, frații Fiului lui Dumnezeu, fii ai Tatălui, să intrăm în Treime, prin a asculta și prin a face.

Se subliniază ambele lucruri pentru că dacă tu asculți cu adevărat, acest Cuvânt te face, te creează. Dacă nu, înseamnă că nu asculți. Nu este suficient să faci, căci nu tu trebuie să faci Cuvântul, ci Cuvântul e cel care te face, te ajută să trăiești ca fiu al lui Dumnezeu și ca frate.

Nu moralismul (ne punem să facem) și nici pioșenia (ne punem să ascultăm). Dacă tu asculți cu adevărat, ești aprins, iar dacă ești aprins, luminezi.

Ascultarea acestui Cuvânt ne face rudeniile Domnului, din specia lui Dumnezeu cf. In. 1,12ș.u. Câți primesc Cuvântul au puterea să devină fiii lui Dumnezeu. Aceasta e marea putere pe care ne-o dă ascultarea: devenim fiii Tatălui. Fii generați nu de voința trupului și a sângelui, ci de însuși Dumnezeu. Deci prin Cuvânt devenim ca Dumnezeu.

Pentru Isus, maica mea suntem noi în măsura în care ascultăm Cuvântul și îl punem în practică; noi avem puterea să-L generăm pe Dumnezeu.

Aceasta e urarea pe care putem s-o facem: să înțelegem că nouă ne e permis să-L generăm pe Dumnezeu. Și fiecare din noi e chemat să-i dea naștere lui Dumnezeu până când Dumnezeu va fi totul în toți. Întreaga creație e chemată să fie însărcinată cu Dumnezeu și să-L nască. Altfel, fără Dumnezeu, fără lumină și fără izvorul și sfârșitul ei, lumea e pierdută. Totul ar fi în întuneric.

Însă iubirea pătrunde de la persoană la persoană, fiecare o luminează pe cealaltă, iubirea se răspândește în întreaga creație și Dumnezeu se naște în lume până când va fi totul în toți. Acesta e ultimul scop al Creației pe care Dumnezeu a făcut-o, adică îndumnezeirea întregii creații.

Totul se face prin ascultarea umilă a Cuvântului: acea ascultare care devine iubire și viață.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop