Luca 8,22-25

Iona e semnul lui Isus care pentru trei nopți a dormit în sânul pământului. E semnul definitiv al mântuirii noastre. În această seară vom aborda un text în care Isus doarme.

Avem întrebarea pe care noi I-o adresăm mereu lui Dumnezeu: Unde ești? De ce dormi? Trezește-Te! Să înțelegem misterul faptului: De ce doarme Dumnezeu?

Am tratat parabolele ascultării. Ascultarea Cuvântului ne generează după specia celui care vorbește, după specia lui Dumnezeu. Iar noi suntem chemați să devenim mama, surorile și frații lui Isus. Suntem consanguini cu El.

Acum vom vedea mai bine ce înseamnă să fim frații lui, să avem același sânge, să stăm în aceeași barcă, să avem același destin și să înțelegem bine cine e El, căci putem fi rudenii apropiate, fără să înțelegem cine este celălalt.

Parabola ascultării transmite faptul că noi suntem invitați să ascultăm Cuvântul, dar se pare că Domnul nu ascultă strigătul nostru. Ne lipsește încrederea, credința, ne îndoim, ne simțim neliniștiți. Textul biblic dă un răspuns acestor probleme.

Se citește Lc. 8, 22-25

22 Într-una din zile, s-a urcat în barcă împreună cu discipolii săi şi le-a spus: „Să trecem în partea cealaltă a lacului”. Şi au plecat. 23 Pe când vâsleau, el a adormit. Şi o furtună s-a dezlănţuit pe lac: barca se umplea cu apă, iar ei erau în pericol. 24 Atunci, venind la el, l-au trezit spunând: „Învăţătorule! Învăţătorule, pierim!” Iar el, trezindu-se, a certat vântul şi valurile. Ele au încetat şi s-a făcut linişte. 25Atunci le-a spus: „Unde este credinţa voastră?” Ei însă au fost cuprinşi de teamă şi se mirau spunând unii către alţii: „Cine este oare acesta că porunceşte chiar şi vânturilor şi apei şi ele îl ascultă?”

Textul se încheie cu întrebarea: Cine este acesta? În ultima cateheză am văzut că suntem mama, surorile și frații Săi. Iar acum ne întrebăm: Cine e Acesta, căruia noi Îi suntem mamă, surori și frați? Pe El Îl vom cunoaște mai bine în pasajele biblice următoare. Aici Îl vedem ca fiind unul care doarme-n barcă, apoi se trezește.

Doarme și se trezește. Și în timp ce El doarme, noi suntem în dificultate. Iar când se trezește, El are puterea de a domina marea dezlănțuită. Cine e Acesta care doarme și când se trezește, domină marea-n furtună? În textul următor vom vedea că El biruie răul, îndrăcitul din ținutul Gherghesenilor. Apoi vindecă boala: femeia care pierde sânge și apoi învinge chiar moartea fiicei lui Iair. Cine e acesta, Căruia-i suntem mamă, surori și frați? E Cel care doarme și tocmai dormind – cu moartea Sa – are puterea de a domina haosul, abisul, cerul, marea, răul, boala, moartea. Ne ajută să trecem exodul în deșert și apoi ne dă pâinea vieții. Textul este marele mister al identității lui Isus.

v. 22

22 Într-una din zile, s-a urcat în barcă împreună cu discipolii săi şi le-a spus: „Să trecem în partea cealaltă a lacului”. Şi au plecat.

Suntem în una din zilele lui Isus din viața Lui pe pământ. Una din zilele pe care mult dorim să o vedem. Am vrut mult s-o cunoaștem, dar n-o cunoaștem. Dar e una din acele zile. Întotdeauna este una din aceste zile, atunci când noi Îl ascultăm, căci tocmai ascultându-L, Îl înțelegem și-L vedem.

Nu vederea cu ochii trupului ne ajută să înțelegem, ci cuvântul pe care El îl spune despre Sine și pe care noi îl primim. Acest Cuvânt primit ne ajută să înțelegem cine e Isus. Deci una din acele zile este această zi, astăzi.

Ce face El astăzi? Intră în barcă. Și noi intrăm cu El. Toți suntem în aceeași barcă.

Noi preferăm casa. Casa e stabilă, dar amintiți-vă că la Potop toate casele au fost inundate, au dispărut și a supraviețuit numai barca plutind peste ape.

Barca e simbolul Bisericii. Barca e construită din lemn – la fel ca și Crucea care este suspendată între abisul înaltului și abisul adâncului – mereu în pericol de a se scufunda. Barca e o casă mobilă și folosește pentru a ajunge de cealaltă parte a malului. Barca – alături de casă – e una dintre cele mai frumoase metafore ale Bisericii. Casa indică familia, locul relațiilor și al sentimentelor, însă de multe ori casa este inundată, scufundată de multe lucruri. Barca rezistă chiar inundațiilor și scufundărilor.

Barca e noua imagine a casei, iar în barcă relațiile sunt și mai strânse, căci nu poți ieși, dar dacă totuși o faci, te scufunzi.

Și fiind în barcă, spune: Să trecem dincolo. Întreaga noastră viață este o trecere, o traversare, o situație destul de precară; știm că mai devreme ori mai târziu ne scufundăm, că poate veni momentul care ne răstoarnă. Întreaga viață este o navigare, o traversare pentru a ajunge de cealaltă parte a țărmului.

În textul nostru traversarea are o însemnătate profundă, căci se traversează lacul numit și mare. Face apel la Exod, căci în această traversare ce face Isus? În timp ce realizează traversarea, domină marea și vântul, adică cerul. Iar când ajunge de cealaltă parte a lacului – a mării – va elibera îndrăcitul din mormânt, va elibera femeia cu scurgere de sânge de boala ei, o va elibera pe fiica lui Iair din moarte.

E acea traversare pe care omul dorește să o înfăptuiască pentru a avea puterea unei vieți care să știe îmblânzi (liniști) marea, adică situația fluidă, de neîncredere care te înghite, care să știe domestici răul, boala, moartea. Este vorba de promovarea dorinței noastre de viață.

Și este traversarea baptismală, care prin credința în Isus ne ajută să traversăm marea, adică ne eliberează de răul interior și de frica morții, ajutându-ne să înviem la o viață nouă, în iubire.

Este traversarea. Este metafora multor lucruri: fie foarte concretă – care trebuie traversată – fie specifică, a botezului (vorbește mai întâi de Cuvânt, apoi de apa mării și apoi de victoria asupra răului și de viața nouă).

Acțiunea e concretă. Iar timpul e specificat, la fel și locul: în barcă. Domnul nu lucrează în general, ci în situații precise, într-un timp precis: în timpul nostru, azi.

v. 23

23 Pe când vâsleau, el a adormit. Şi o furtună s-a dezlănţuit pe lac: barca se umplea cu apă, iar ei erau în pericol.

În timp ce Isus și ai Săi navighează, imediat este cuprins de somn. Dacă barca e semnul Bisericii, imediat când se naște Biserica, Isus dispare, e absent. Biserica se naște după moartea Sa, ba mai mult, se naște din moartea Sa, anterior neexistând. Și de-a lungul întregii călătorii El doarme, cu excepția finalului, când potolește vântul.

Situația somnului Său. Somnul e mai rău ca absența. Căci dacă zici: Cel puțin dacă ar lipsi, nu să doarmă. Apoi: Dacă ar fi aici, El ar putea interveni. Dar dacă El este în barcă și nu face nimic, e mai rău.

Marta și Maria i-au zis lui Isus: Dacă Tu ai fi fost aici, fratele nostru nu ar fi mort. Deci ele sperau mereu ceva. Căci El nu era prezent, dar dacă venea, se vedea ce face. Dar dacă El e acolo – în barcă – și e primul care doarme, ce poate face? Chiar dacă e prezent fizic, de fapt e absent. Este ca și cum El s-ar dezice de acea situație.

Marcu adaugă două elemente: dormea la pupă, care e prima parte a bărcii care se scufundă și dormea liniștit.

Este situația noastră, a Bisericii, a comunității: noi suntem în larg, pe apă și El unde este? L-ați văzut voi? Până când era treaz, făcea multe lucruri frumoase, până ieri. Și ne-a spus multe lucruri frumoase: că suntem maica Sa, frații și surorile Sale. Dar acum suntem maica, frații și surorile Unuia care doarme.

Și ce se întâmplă în timpul somnului Său? Coboară din înălțimi răul: O furtună de vânt. Binele și răul vin de la Spirit. Și Spiritul bun e vânt. Și avem duhul răului, care coboară și tulbură apele. Frica morții le agită și ne înghite în abis. De fapt, este condiția și starea vieții noastre.

S-a vorbit despre liniștea lui Dumnezeu. În somn Isus tace, dar nu-i liniște, căci avem furtuna și vântul năpraznic. Sunt vocile negative, opuse vocii Sale care e liniștea, eliberarea. Avem furtuna vântului în mijlocul mării, al răului. Aceasta e vocea pe care o aud discipolii și de aceea se tem.

Se trăiește o situație precară în barcă și cu cerul dușman – din cer bate vântul teribil, adâncul vrea să te înghită, iar cerul, în loc să te salveze, te împinge-n jos și El este acolo, dar doarme.

Putem presupune, la fel ca în celelalte Evanghelii, că era noapte. În realitate, această situație deja este o noapte.

Și deja barca era plină de apă. Deci aproape se scufundau, fiind în pericol să piară. Aceasta este starea constantă a traversării acestei lumi (a vieții noastre). Și El doarme.

v. 24

24 Atunci, venind la el, l-au trezit spunând: „Învăţătorule! Învăţătorule, pierim!” Iar el, trezindu-se, a certat vântul şi valurile. Ele au încetat şi s-a făcut linişte.

Somnul desemnează dormitul. Dormitul este mimarea morții, înseamnă a muri. Și e ceea ce se va întâmpla atunci când Isus va muri (dormi): barca se va scufunda fiind plină de apă, botezată în moarte. Și inclusiv El va fi în adâncuri, în pământ.

Și ei se apropie de El. E un lucru simplu, căci suntem în aceeași barcă. De fapt, somnul Său sau moartea Sa, ce sunt? Reprezintă apropierea absolută a lui Dumnezeu de fiecare om pierdut. Acesta este sensul somnului Său. Somnul este neputința, slăbiciunea, fragilitatea, este moartea încă în timpul vieții. Deci somnul Său L-a apropiat de noi în toate situațiile. Fapt pentru care dacă noi suntem în pericol, scufundați, El este și mai în adânc decât noi. Dar trăiește această situație într-un mod straniu, ca somn. La fel ca pruncul înțărcat în brațele maicii sale, El stă calm și liniștit (cf. Ps. 131: În brațele puternice la fel ca acelea ale tatălui și duioase, la fel ca acelea ale mamei). El trăiește credința în acea situație de pericol.

Tema e a credinței.

De fapt se spune că L-au deșteptat și El s-a sculat. Sunt cuvintele Învierii. Cel care doarme, se trezește. E trezit de cine se apropie de El, căci El tocmai în somn (în moarte) s-a apropiat de toți, și strigă: Învățătorule!

În limba greacă, cuvântul învățător (epistate) îl desemnează pe cel care stă deasupra. Tu care ești superior, dar acum ești dedesubt și dormi, ești scufundat. Acesta e Învățătorul nostru! Pierim!

Rugăciunea lor e simplă. Este acest cuvânt: Pierim! adresat lui Isus. Cuvântul rugăciune derivă de la termenul precar. Situația noastră precară ne determină să ne rugăm.

El se trezește și ceartă vântul. E același cuvânt pe care Isus îl folosește în timpul exorcismelor împotriva diavolilor: îi ceartă. În realitate acest vânt reprezintă toate spiritele noastre rele, toate fricile noastre. Ele sunt adevăratele furtuni care ne scufundă, care ne îneacă, tot răul care e în noi și ne agită. Isus face să tacă tot acest rău. Dacă acesta tace, se liniștește și apa, tace și ea. Adică profundul, abisul și moartea nu ne mai produc frică.

De fapt, Isus a certat vântul și valurile apei și ele au încetat, s-au potolit și s-a făcut liniște.

Cine este Acesta care doarme și când se trezește aduce ordinea în cosmos, în cer și în adânc?

Acest se trezește este Învierea: e Tatăl care-L învie pe Isus; e Isus care se trezește, este El… care învie.

Și-L trezește acest strigăt al discipolilor: Pierim! ca și cum mizeria noastră Îl constrânge să învie. E puterea Tatălui care-L învie, dar și mizeria noastră care, invocându-L, provoacă învierea Lui. Căci dacă e milă, nu poate nesocoti, nu poate dezamăgi strigătul mizeriei. Dacă e salvare, mântuirea nu poate să dezamăgească strigătul celui pierdut.

v. 25

25 Atunci le-a spus: „Unde este credinţa voastră?” Ei însă au fost cuprinşi de teamă şi se mirau spunând unii către alţii: „Cine este oare acesta că porunceşte chiar şi vânturilor şi apei şi ele îl ascultă?”

Isus întreabă: Unde? Unde e credința voastră? În general noi avem credință atunci când totul merge bine. Atunci avem o maaare credință! Când începe să vină furtuna și ne scufundăm, când suntem în pericol, când El doarme sau e absent, unde e credința noastră?

Credința noastră este în Acela care, tocmai pentru că a dormit, adică pentru că e mort și și-a dat viața, are puterea să o reia și are puterea peste haos, peste tot, peste orice rău, pentru simplul motiv că a intrat până în interiorul morții.

Și pentru El moartea a fost actul radical de încredere în Tatăl. La fel și pentru noi. La urmă și noi – singura dată când vom face actul de credință – va fi în pragul morții, pentru că ne abandonăm în mâna Domnului în mod total.

Noi mereu trăim prin credință. Chiar și acum, în această clădire ne încredem că nu va cădea acoperișul, că arhitecții au fost competenți și cinstiți când au proiectat această clădire. Ne încredem în aceste lucruri drepte și raționale.

Credința, la fel ca-n limba ebraică, înseamnă de încredere, un lucru în care te poți încrede. În ebraică credința înseamnă un lucru care e solid, care rezistă și tu te poți sprijini de el. Iar în limba greacă cuvântul credință are aceeași rădăcină cu a noțiunii știință. A ști, înseamnă a sta sus, unul care știe, există pentru că este sigur că e așa și stă liniștit vizavi de acest lucru.

Unde e credința noastră? Până când totul merge bine și până când totul e în armonie cu dorințele mele, totul e bine. Dar când totul se dărâmă, totul se destramă. Dar credința trebuie să se arate tocmai în această situație din urmă. Mai mult, singurul act de credință radical se verifică atunci când totul se va sfârși, iar noi ne vom încredința total lui Dumnezeu.

Dacă totul se termină cu moartea, atunci ce sens mai are viața noastră? Până când suntem în viață, avem speranță și apoi nu mai există speranță? Înseamnă că trăim întreaga viață ca disperații. Deci locul credinței este somnul Său! Tocmai prin somnul Său, prin crucea Sa, prin moartea Sa, El a biruit răul, a biruit frica de moarte, a biruit egoismul, a fost solidar cu noi. Și acesta e locul credinței! Tocmai în momentul în care noi suntem ispitiți să fim disperați. Altfel, credința nici nu ne-ar folosi.

Unde e credința voastră? Credința este un lucru care-L uimește și pe El – atunci când ea există, dar Îl uimește și atunci când ea nu există. Căci credința e ceva inedit chiar și pentru Dumnezeu; credința depinde de noi și înseamnă să ne încredem în El. Noi ne încredem mereu în proiectele noastre, în visele noastre sau în promisiunile pe care ni le fac toți politicienii. Ne încredem în toți și în tot, căci omul trăiește din credință. Problema e că nu ne încredem în Dumnezeu, care ne-a adus pe lume, care ne-a promis viața veșnică, care și-a dat viața pentru noi, care ne-a spus că acela care iubește a trecut de la moarte la viață și care ne-a destinat la prietenia pe vecie cu El. Dumnezeu ne-a dat dorința de viață și de fericire pentru că El nu ne dă dorințe numai pentru a ne tortura-n întreaga noastră viață. Noi avem credință în orice, numai în El nu. Ne încredem în toate fricile noastre. Isus exorcizează fricile, ceartă vântul, apa (valurile) și chiar și pe apostoli: Unde e credința voastră?

Noi suntem rudenii de sânge ai Acestuia care, chiar și când barca se scufundă, doarme liniștit. Noi suntem în aceeași barcă! Și noi putem dormi liniștiți, deoarece această traversare trebuie să o facem toți, și la urmă toți ne scufundăm. Dacă are sens credința, este pentru că într-adevăr în somn, în scufundare – acesta fiind sensul botezului – noi nu ne pierdem, ci tocmai aici Îl întâlnim pe El. În limita noastră absolută Îl întâlnim pe Absolutul nostru, Iubirea noastră, viața noastră.

Dacă nu, ce sens are istoria? Suntem în advent. Se fac discursuri escatologice pentru a spune că lumea se termină. Dumnezeule! Ce se va întâmpla cu noi? Unde vom ajunge? Unde e credința voastră?

Noi suntem din sângele Său, maica și frații Săi, adică avem același destin cu al Său. Suntem în barca Unuia care știe să doarmă liniștit, adică știe să-și dea viața și are puterea să o reia, pentru că știe să o dea. Și de aceea are putere asupra cerului, a abisului, asupra mării, a răului și asupra morții, deoarece El e viața.

Cine e Acesta care are această putere pentru că a dormit, pentru că a biruit moartea, pentru că a intrat în ea cu credință. Până și-n moarte El s-a abandonat Tatălui.

Aici intrăm în misterul cel mai profund atât al omului – care e sensul vieții noastre – cât și al lui Dumnezeu, care s-a făcut solidar în toate cu noi, intrând în aceeași barcă și scufundându-se cel dintâi, astfel încât noi să putem avea încredere în El.

Acestuia, chiar și vânturile și apa I se supun, Îl ascultă. Vă amintiți – la începutul Genezei – că Spiritul lui Dumnezeu plutea peste ape? Iar cu glasul Său, Dumnezeu a spus: Să fie lumină! și a biruit întunericul. Este Dumnezeu-Creatorul. Acela care doarme are atotputernicia Creatorului. Și noi suntem rudeniile Acestuia care știe să creeze și să dea viața.

Apa și traversarea fac referire și la Exod, la ieșirea din sclavia Egiptului prin mare. Acela cu care noi suntem frați și surori, căruia îi suntem maică, cu care suntem cosanguini, este puternicul Dumnezeu din Exod, care ne conduce la libertate, la promisiune, făcându-ne să ieșim din orice sclavie.

În acest text apar acum pentru întâia oară în mod precis și clar cele două întrebări: Cine e Acesta și Unde e credința ta? Credința este în Acesta care a dormit și se trezește, care învie. Și tocmai așa are puterea Dumnezeului-Creator și a Dumnezeului-Salvator.

Noi însă mereu avem doar jumătăți de speranțe care să ne salveze de pericole, să nu ne scufundăm, care să realizeze dorințele și aiurelile noastre. Spre exemplu: Dumnezeu nu ne salvează (ferește) de moarte, ci e solidar cu noi în moarte și ne mântuiește prin și în moarte. Iar moartea noastră este singurul act de credință pe care-l facem fie că vrem, fie că nu vrem. În timpul vieții facem acest act într-un mod imperfect: Da, eu cred mult pentru că mă simt bine, însă la urmă, indiferent ce se va întâmpla, eu mă abandonez, obligat. Această pericopă e un mare mister.

Unde e credința voastră? Mă impresionează faptul că credința noastră aproape întotdeauna este în fricile noastre. Credința e o privire. Uneori privirea noastră este fixată pe riscuri, pe pericole, pe dificultăți. Să ne amintim Evanghelia după Matei. Isus biruind haosul, răul, adică marea – umblând pe apă – îl invită pe Petru care-L întrebase dacă și el putea să umble pe ape. Dar Petru, îndată ce-a început să umble pe apă, Datorită violenței vântului, a fost cuprins de frică și a început să se scufunde și a strigat: Doamne, salvează-mă că pier! De fapt, privirea lui Petru, în loc să fie fixată pe Isus, s-a fixat pe aparenta dificultate și așa a început să se scufunde. Ps. 24, 16 spune: Ochii mei sunt pururea spre Domnul, pentru că El va scoate din laț picioarele mele. Dacă eu aflu o piedică în timp ce umblu, tind să privesc obstacolul care mă împiedică, dar acest lucru nu rezolvă problemele mele, după cum spune Psalmul. Dacă ridic ochii mei la Domnul, atunci și piciorul meu este eliberat de laț, de dificultate, de obstacol, de împiedicare.

Unde e credința ta? La ce privești? Ce are importanță pentru tine: dificultatea sau Domnul?

Recitind textul ținând cont de toate sensurile exprimate de cuvintele pericopei, observăm că suntem în barcă, toți împreună cu El. Barca e un lucru foarte fragil, din lemn, e foarte mobilă, nesigură, dar suntem cu El în aceeași barcă. Trebuie să facem o traversare. Și nu se poate face umblând pe jos, ci se face împreună și se realizează stând pe acest lemn. Există unul care doarme, El, Domnul care doarme.

Și-n timp ce El doarme, pentru noi sosește întunericul: cerul ne e dușman, vântul coboară din înălțimi cu putere, abisul ne e dușman. Din lateral nu vedem nimic altceva decât valurile care intră-n barcă, scufundându-ne. Deci toți suntem cuprinși de teamă. Iar Cel în care speram, este primul care S-a scufundat.

Aceasta e situația de la care pornește pericopa. E o stare de fapt pe care noi toți o trăim din plin. Este experiența fragilității, a dorinței de a trece mai departe, dar și imposibilitatea depășirii acestor dificultăți și a tuturor opozițiilor sau dușmăniilor din înălțimi, din adâncuri, de la stânga și de la dreapta. Și absența Sa.

Dintr-o dată Îl trezesc cu rugăciunea. Rugăciunea noastră-L trezește pe Dumnezeu, pentru că ne trezește pe noi. El e mereu treaz. Și punctul în care El e Cel mai treaz este somnul Său, când își dă viața pentru noi. În acel loc și moment El stă aproape de toți. Și vrea ca și noi să ajungem la aceeași încredere. Căci noi avem un început și un scop. Și în mijloc noi trăim viața mereu cu teamă și neliniște, deoarece noi negăm începutul nostru – nu știm de unde venim – negăm și scopul nostru -temându-ne că totul se sfârșește – însă noi ne terminăm viața de pe pământ, unindu-ne cu El.

Unde e credința? Credința e în Acela care tocmai pentru că a murit, a dormit, are puterea să dea viața. Căci El putea să nu moară. Însă a venit și a fost la noi, cu noi în aceeași barcă. Și este Același care are puterea Spiritului creator al lui Dumnezeu, care a creat totul din nimic, care domină vântul, marea, moartea tocmai pentru că a murit, tocmai pentru că a fost cu noi. Așadar, putem și noi să înfăptuim traversarea noastră, viața noastră cu această credință cu adevărat încrezătoare. Cine este Acesta care e cu noi în barcă? Este biruitorul morții. E Creatorul. E Dumnezeul exodului. E tocmai El!

Și acest fapt vrea să însemne ceva pentru viața noastră, în dificultățile noastre.

Probabil avem o credință care ne determină să navigăm numai aproape de mal, în sensul că până când experimentăm un vânt lejer, ne simțim comozi și spunem că avem multă credință, dar când apar dificultățile, ne simțim terminați, căci de fapt începem să avem credință în fricile noastre, în timp ce realitatea este alta: e clar că toți ne scufundăm, că toți murim. Suntem limitați, din fericire. Prima noastră limită e că venim de la Dumnezeu, deci comuniunea noastră cu El ca Tată. Iar limita noastră ultimă e că ne întoarcem la Dumnezeu. Și va fi întâlnirea Mirelui cu mireasa.

Ce este în mijloc? Stă credința în această iubire, în iubirea Lui care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Atunci și eu pot trăi această viață în liniște și iubire și nu în neliniște. Noi trebuie să vedem în cine ne punem încrederea.

Întrebări:

E adevărat că suntem rudeniile Sale. Dar noi suntem rudeniile Celui care se scufundă, celui care moare cu credință, căci toți ne scufundăm. Domnul nu-l ferește pe nici un om de moarte. Și El a murit. I-au spus să coboare de pe Cruce. Coboară-Te și coboară-ne și pe noi! Însă El stă pe Cruce.

Și noi trebuie să înțelegem, la fel ca unul dintre cei doi tâlhari, care se întreabă de ce El este aici cu mine, care sunt tâlhar, pe Cruce, El care are putere asupra vieții? Eu sunt pe bună dreptate pe cruce, căci doream să-i pun pe alții pe cruce, dar de această dată am pierdut eu. De ce Isus e pe Cruce? Acesta e misterul! Este Dumnezeu, care e solidar cu mine inclusiv în moarte. Înseamnă că moartea mea nu mai este o despărțire. Adevăratul rău este ideea noastră despre moarte, o moarte pe care o vedem ca fiind o despărțire. Judecând așa, atunci totul e terminat. Nu mai putem trăi. Toate relele noastre vin de aici, de la această frică a noastră că moartea ne ia totul. În zilele noastre, nu tabu-ul sexului este originea tuturor nevrozelor noastre, ci este această percepere incorectă a sensului morții, deoarece toți știm că trebuie să murim, toți suntem nefericiți, singuri și disperați. Moartea înseamnă întoarcerea acasă.

Unde e credința? Credința se află tocmai în moarte. Moartea este actul radical de credință. Știu că vin de la Dumnezeu și mă întorc la El. Și aceasta e mântuirea și atunci poți trăi viața ta în mod liniștit în iubire și bucurie și atunci înțelegi că a trăi are sens. Dacă nu, atunci viața este numai neliniște, frică și tu îți faci rău ție și altora pentru a te ameți, pentru a te amăgi și pentru a uita unde vei ajunge. Dar acest fel de a fi este o înșelare.

Vă dau un exemplu care vă poate ajuta să înțelegeți. Când eram copil, m-am dus să-mi vizitez prietenul, neștiind că și-a cumpărat un câine ciobănesc. Intrând în curte, câinele era deja înaintea mea. Imediat m-am gândit că mă va arunca la pământ și acest lucru se va întâmpla. Apoi mi-era frică că mă va ucide, dar el îmi lingea obrazul. Așa suntem și noi. Acum ne aflăm în Advent. Vine Domnul și tremurăm că cine știe ce ne face? Dar El vine să ne salute!!! Și noi trăim mereu înspăimântați de Cel care vine.

Toate relele noastre izvorăsc din această perspectivă eronată asupra vieții noastre. Dacă sfârșitul vieții mele înseamnă distrugere totală, atunci de ce trăiesc? Mă distrug deja mai înainte de sfârșit. De aceea e important ca El să se scufunde, deoarece credința mea e în El – cel care se scufundă – și în mine, care mă scufund. Acesta este actul meu de credință radical. Știu că mă întorc la Dumnezeu. Prin urmare, pot trăi și mă pot trezi (învii) încă de acum, să trec deja acum de la moarte la viață, pentru că încep să trăiesc în iubire, în speranță și-n încredere. Dacă credința mea nu este așa, atunci este o simplă iluzie.

Î: Așadar, este El acela care doarme, sau și eu dorm?

R: Credința mea este cea care doarme! El, în schimb, doarme cu adevărat și deci are credință. Și când credința doarme, eu trăiesc cu aiurelile și cu fricile mele…

Strigătul nostru-L trezește pe El, dar ne trezește și pe noi. Lipsa noastră de credință se trezește prin rugăciune. Spune K. Rahner: Cred, pentru că mă rog. Nouă ni se pare că e adevărat tocmai opusul: Mă rog pentru că sunt credincios. Adevărul este că sunt credincios pentru că mă rog!!! Pentru că încep să strig! Pascal spunea: Cine nu are credință trebuie să spună multe Rozarii, pentru a primi credința.

Î: Ce ar fi trebuit să facă ei pentru ca Isus să le fi spus: Bravo, ați avut credință? Să se scufunde sau să creadă că nu s-ar fi scufundat?

R: Discipolii au făcut bine să se comporte așa. Toți facem așa. Întrebarea e pusă după ce evenimentul a avut loc. După ce Isus a liniștit totul, îi întreabă: Unde e credința voastră? Nu știați că e așa? Credința vine mereu după o încercare, după o probă care ne ajută să ne încredem. Când vezi că El doarme, că a trăit și și-a dat viața așa, atunci credința noastră se încrede. Deci credința este interpretarea unui eveniment care s-a petrecut. Și e corect să facem așa.

De fapt, strigătul lor e demascator. Acest text descrie viața noastră disperată, peste care suflă vântul de sus, cu apa care cade peste noi, cu adâncul care se clatină și totul ne înghite și nu mai reușim să ne salvăm, unde se urlă și nu se mai înțelege nimic, totul e întuneric și Dumnezeu lipsește și atunci ne întrebăm unde suntem, unde mergem, crezând că am pierdut totul. Pericopa descrie starea noastră reală atunci când nu avem posibilitatea să ne încredințăm Unuia care cu adevărat a dormit și s-a trezit, care a făcut dintr-un eveniment natural, furtuna pe mare, un eveniment fundamental al omului, care e moartea, căci omul e conștiință de moarte. Omul se apără de moarte în mod conștient. Interpretarea pe care o dăm noi morții, este egală cu interpretarea pe care o dăm vieții. Noi avem în minte un Dumnezeu al morții: venim din nimic și ne întoarcem în nimic. Și atunci, să se salveze cine poate și fiecare să se descurce și să se mântuiască. După cum știm din ziare.

Dar nu e chiar așa. Noi putem trăi o viață mântuită în iubire, făcând din începutul și sfârșitul vieții noastre sensul vieții noastre. Atunci cu adevărat în viață realizăm un parcurs de libertate și ne bucurăm de viață, căci nu e ipotecată de această frică.

Dar dacă El nu ar fi trecut prin acel somn, în acea disperare… Mereu am putea spune că pentru El e ușor să vorbească…

Oare cu ce ton pune Isus întrebarea: Unde e credința voastră? Isus nu-i ceartă, ci doar constată că lor le lipsește credința radicală. Însă ei puteau cere credința – căci credința e un dar – și El le-ar fi dat acest dar. Însă noi ne imaginăm că prin întrebarea lui, Isus îi ceartă. Dar, nu! Isus nu-i ceartă, ci vrea să-i ajute să înțeleagă că nu au credință și trebuie s-o ceară.

Î: Și Isus a experimentat neliniștea în Grădina Ghetsimani. Acolo a trebuit să se roage Tatălui și a cerut și apostolilor să-L ajute să se roage, dar ei au dormit. Atunci somnul omului – care nu-L ajută pe Isus să se roage – ce înseamnă?

R: Acest text are multe analogii și cu Agonia lui Isus în Grădină și cu Botezul lui Isus – unde El se scufundă și se deschide cerul, auzindu-se vocea Tatălui – dar și cu Rusaliile, când din cer, în loc să coboare un vânt care ne aruncă în abis, coboară un vânt, un spirit care e foc și viață, și Isus spune am un foc pe care doresc să-L trimit și am un botez cu care trebuie să fiu botezat și sunt neliniștit până când nu se va împlini.

Și Isus a oscilat între neliniște și dorință. În Grădină El a vegheat și s-a rugat și-a fost neliniștit. Isus S-a rugat și a avut credință. De aceea a putut dormi (muri). Altfel ar fi plecat, căci putea fugi.

Aici în Grădină Isus a suferit, a experimentat condiția noastră de dezorientare, de tulburare, de neliniște, de teroare absolută. Pe Cruce fiind, a experimentat atitudinea de abandonare totală din partea lui Dumnezeu și a trăit toate acestea ca Fiu, nu s-a răzvrătit, ci a spus: Fie voia Ta și nu a mea, de unde rezultă că voia lui Isus-Omul era opusă celei a Tatălui. Și în acel moment El ne-a mântuit, fiind Omul care spus: Fie voia Ta! Aceasta este încrederea fără rezerve în Tatăl.

Așadar, din punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu, care este răul, blestemul și păcatul, țintuit pe Cruce, Isus a luat moartea asupra Sa și ne-a eliberat de frica de moarte. Căci El a putut-o înfrunta și birui.

Aceste teme de obicei nu se discută, ci ni se spune că credința e suma minunilor și a faptului că totul ne merge bine în viață. Credința constă în miracolul că viața și moartea au sens.

R: Isus a certat vântul (spiritul negativ) și apa (moartea) tocmai dormind, adică murind. Dacă Isus nu ar fi fost acolo în somn și moarte, nouă mereu ne-ar fi fost frică de moarte și-am fi fost mereu neliniștiți. Însă Isus a certat vântul și valurile, și ne-a arătat că are puterea absolută asupra vieții. Și noi suntem înrudiți cu El. Putem înfăptui traversarea cu El. E limpede că noi ne scufundăm, dar și El se scufundă cu noi. În Evanghelie vom vedea că Isus e cel care are putere peste diavol, peste boală și peste moarte. În textul nostru se spune că Isus are putere peste tot, adică peste ceea ce stă deasupra și dedesubt.

Isus nu ne scapă de situația noastră (de moarte), ci o trăiește până la capăt dându-i un sens și acesta este actul radical de credință, care ne ajută să ne întoarcem acasă și ne dă plinătatea înrudirii cu Dumnezeu.

Î: Azi urcă în barcă oare și peste zece ani pentru mine va fi acest: Azi urcă în barcă? Toată viața voi trăi sub teroarea amenințării?

În rugăciune Isus se trezește, adică înseamnă că eu mă trezesc. Și apoi, aici pe pământ, mereu suntem în barcă, până când nu vom ajunge la destinație. Vom fi în siguranță când vom ajunge la destinație, adică la sfârșit. Și între timp avem traversarea. Dar în timpul traversării nu trebuie să ne preocupăm, căci Îl avem deja pe El, care doarme și care se trezește, calmând și potolind vântul și apa. Vântul și apa sunt fricile noastre, dar rugăciunea este cea care le calmează, adică comuniunea noastră cu El.

Într-adevăr, viața e un botez perpetuu, o intrare tot mai adâncă (o scufundare) în viață, un exercițiu de a trăi în iubire toate situațiile, chiar și cele mai radicale și mai profunde.

Dar acest fapt e frumos! Face ca viața mea, care este mereu o traversare peste aceste probleme, să poată căpăta un sens. Tocmai această viață cu vântul din față și cu somnul. Căci somnul ne preocupă cel mai mult. Primul lucru pe care-l pierdem când suntem preocupați, e somnul.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop