Ps. 130 (129) subliniază suferința, dar în același timp și faptul că ajutorul Domnului este aproape. E un psalm de speranță: Domnul vine!

Cuvântul Domnului e o sămânță și fiecare sămânță produce rod după specia ei. Cuvântul lui Dumnezeu ne face fii ai lui Dumnezeu și frați ai lui Isus. Am subliniat modul în care acest Cuvânt ne face fii ai lui Dumnezeu. Primul lucru pe care-l face acest Cuvânt e să ne dea încredere și să ne elibereze de frică. Am văzut scena furtunii pe mare, simbol al vieții omului, mereu în pericol de a cădea în abis, pentru a fi înghițit de moarte. Isus, care e Fiul, doarme și se trezește liniștit. A dormi înseamnă a muri, iar a se trezi înseamnă a învia, căci moartea nu înseamnă sfârșitul, ci este comuniunea cu Tatăl vieții, este întoarcerea acasă.

Am văzut marea minune: Isus e în barcă cu noi și are același destin ca noi, iar prin adormirea Sa, în timp ce pare că tace și că nu intervine, ne eliberează de frica de moarte, pentru ca să putem accepta limita noastră. Și trebuie să o acceptăm, pentru că o avem. Și limita – moartea – nu este sfârșitul, ci e comuniunea cu Domnul vieții.

Dacă omul ar fi eliberat de această frică, totul s-ar schimba. Căci frica este ceea ce ne face să fim egoiști, închiși, în luptă unii împotriva altora, incapabili să ne acceptăm pe noi sau să-i acceptăm pe alții, și ne face să ne certăm mereu cu noi și cu toți ceilalți.

Textul din această cateheză este la un alt nivel: ne eliberează de spiritul minciunii, care ne domină prin frica de moarte. De ce ne e frică de moarte? Pentru că în noi locuiește un cuvânt care nu e din specia lui Dumnezeu, fiind o minciună satanică, prin care ni se sugerează că nu suntem fiii lui Dumnezeu și că Dumnezeu nu ne iubește.

Vom aborda marele exorcism – întreaga Evanghelie e un exorcism. Aici e descris un exorcism prin care suntem eliberați de rău.

Răul e acea minciună care ne creează frica de moarte, ne determină să trăim în moarte, ne împinge să producem moarte.

Este parcursul baptismal simbolizat de Cuvânt, de apă, de abis, de a dormi=a muri și de a învia.

Se citește Lc. 8, 26-39

²⁶ Şi au tras la mal în ţinutul gherasenilor, care este de partea cealaltă a Galileii. ²⁷ După ce a coborât [Isus] pe uscat, i-a ieşit înainte un om din cetate, care era posedat de diavol. De mult timp nu mai purta îmbrăcăminte şi nici nu locuia în casă, ci în morminte. ²⁸ Când l-a văzut pe Isus, strigând, s-a aruncat la pământ în faţa lui şi, cu glas puternic, i-a spus: „Ce ai cu mine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog să nu mă chinuieşti!”, ²⁹ pentru că el îi poruncise duhului necurat să iasă din om. De fapt, de multe ori pusese stăpânire pe el. Pentru a fi păzit, fusese legat cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, dar, sfărâmând orice legătură, era gonit de diavol în pustiu. ³⁰ Atunci Isus, l-a întrebat: „Care-ţi este numele?” El i-a răspuns: „Legiune”, căci intraseră mulţi diavoli în el. ³¹ Şi-l rugau să nu le poruncească să intre în abis. ³² Era acolo o turmă mare de porci care păşteau pe munte; şi l-au rugat să le dea voie să intre în ei, iar el le-a dat voie. ³³ Atunci diavolii au ieşit din om şi au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe coasta abruptă în lac şi s-a înecat.
³⁴ Când au văzut paznicii ce s-a întâmplat, au alergat să dea de ştire în cetate şi în sate. ³⁵ Iar ei au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Isus; l-au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, aşezat la picioarele lui Isus. Şi i-a cuprins frica. ³⁶Însă, când cei care au văzut au povestit cum a fost salvat cel posedat de diavol, ³⁷ toată mulţimea dimprejurul gherasenilor l-a rugat pe Isus să se îndepărteze de la ei, căci erau cuprinşi de o mare frică. Atunci, urcându-se în barcă, s-a întors. ³⁸ Omul din care fuseseră scoşi diavolii îl ruga să-l [lase să] rămână cu el, însă l-a trimis, spunând: ³⁹ „Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine”. Iar el a plecat, vestind în întreaga cetate ceea ce a făcut Isus pentru el.

Acest text vorbește despre un om. De cinci ori se repetă cuvântul om, arătându-ne trecerea de la omul care trăiește afară, singuratic, în violență, gol, nebun, la omul șezând, îmbrăcat și sănătos mintal. Dacă mai înainte îi teroriza pe toți și pe sine prin urletele sale, acum vrea să-L urmeze pe Isus. Deci ni se prezintă omul nou: trecerea de la omul vechi la cel nou, de la sclav și posedat de rău, la omul liber. Mai mult, acesta e primul om liber din Evanghelie, care vrea să stea cu Isus.

În această pericopă dracii se roagă de trei ori. Și Isus le ascultă rugăciunile. Și apoi se roagă și gherghesenii și Isus le împlinește cererile. Toate rugăciunile – chiar dacă-s greșite – Domnul le împlinește mereu.

În timp ce rugăciunea ex-îndrăcitului n-o ascultă, căci este deja ascultată, celelalte le împlinește, căci până la urmă răul se autodistruge prin dorințele lui. Deci ascultă rugăciunile rele, căci așa răul se distruge, se autodistruge. Însă despre cea pozitivă spune: E inutil să o împlinesc, căci deja am împlinit-o. Și-i dă o altă misiune.

Textul ne arată trecerea de la o stare la alta.

Cuvântul care a dominat marea învolburată – furtuna mării – e inima noastră tulburată, care nu are încredere, nu are credință și-i e doar frică, teamă că se va scufunda, că va muri. Acum vedem că acest Cuvânt biruiește ceea ce stă la originea fricii noastre, acel rău care ne posedă și care ne inspiră frică.

vv. 26-27

²⁶ Şi au tras la mal în ţinutul gherasenilor, care este de partea cealaltă a Galileii.²⁷ După ce a coborât [Isus] pe uscat, i-a ieşit înainte un om din cetate, care era posedat de diavol. De mult timp nu mai purta îmbrăcăminte şi nici nu locuia în casă, ci în morminte.

După ce a liniștit furtuna și frica discipolilor, au plecat din Galileea, zonă de graniță cu păgânii, sosind în ținutul gherghesenilor, unde sunt toți păgâni. Și tocmai în timp ce Isus iese, îi vine în întâmpinare un om. Ni se descrie acest om: e singur, în afara orașului, adică nu are relații cu alții. Apoi avea demoni, e posedat, adică nu e liber să facă ceea ce vrea. E un rău care-l posedă și el e ca o marionetă în mâna acestui rău. Și e acel rău care ne face sclavii fricii noastre de moarte și apoi ne determină să ne facem rău nouă și altora.

Și e în starea aceasta de mult timp. Starea sa e că e gol, adică dezbrăcat, fără identitate. Și Adam era gol înainte de păcat. Dar dacă nu există păcatul – și știm că suntem fiii lui Dumnezeu – limita noastră e loc de comuniune, nu e un loc ce trebuie ascuns. Dar dacă însă vrei să fii tu absolutul, îți ascunzi limitele. În goliciune se vede clar identitatea noastră: bărbatul nu e femeie și femeia nu e bărbat. Acest bărbat nu poate trăi decât în acest mod agresiv, dezbrăcat de identitate.

Apoi are o casă. Nu locuiește în casă, ci casa lui e mormântul. Trăiește constant în moarte.

Unde trăim noi? Noi trăim acolo unde sunt amintirile noastre.

Cuvântul moarte are aceeași rădăcină cu a cuvintelor memorie și mormânt, respectiv menmeion în greacă. Noi locuim cu mintea noastră în mormânt dacă ne spunem mereu: vom ajunge în mormânt, vom ajunge în mormânt și avem ca regulă de viață această frică de moarte. Aceasta e prima stare a omului care-I iese înainte lui Isus, adică faptul că trăiește constant în frica de moarte, în singurătate, că e posedat, că nu e liber, că e gol, că e sclav, trăind cu frică, cu neliniște și mai e și agresiv. Este starea omului cuprins de frică, de rău.

Ce e acest rău se vede bine din manifestările sale, din raportul pe care-l are cu orașul din care iese: indică absența relațiilor. După ce va fi vindecat, va merge acasă, va reface relațiile.

vv. 28-29

²⁸ Când l-a văzut pe Isus, strigând, s-a aruncat la pământ în faţa lui şi, cu glas puternic, i-a spus: „Ce ai cu mine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog să nu mă chinuieşti!”, ²⁹ pentru că el îi poruncise duhului necurat să iasă din om. De fapt, de multe ori pusese stăpânire pe el. Pentru a fi păzit, fusese legat cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, dar, sfărâmând orice legătură, era gonit de diavol în pustiu.

Imediat ce-L vede pe Isus, strigă. E un strigăt plin de teroare. Răul se simte învins. Înaintea Lui este prosternarea, adorarea, adică răul îngenunchează în fața binelui și apoi întreabă: Ce ai cu mine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu?

Notăm câteva lucruri. Mai întâi, că răul cunoaște imediat binele. Este cel dintâi care știe că Isus e Fiul Dumnezeului Preaînalt. Apoi, răul vede binele ca fiind o tortură. Îl deranjează binele. În al treilea rând avem expresia: Ce ai cu mine? Este aceeași expresie folosită la nunta din Cana, când Maria spune că nu mai au vin iar Isus răspunde: Ce este între Mine și Tine? Este o formulă antică și se utiliza când doi erau aliați și unul avea probleme, dar cerea ajutor celuilalt, iar acesta din urmă îi răspundea: Ce este între mine și tine? Știi bine că există alianța, deci fii liniștit.

Întrebarea diavolului din acest text, Ce este între mine și Tine? este ca și cum ar spune: Tu, Dumnezeule, nu știi că ești aliatul meu, căci din veac omul Te vede așa cum vreau eu, ca pe un Dumnezeu rău, pedepsitor, judecător. Suntem aliați atât de buni! De ce vii acum să distrugi pactul nostru?

Înțelegeți că aici avem imaginea diabolică despre Dumnezeu, ca fiind originea tuturor relelor noastre și există o strânsă alianță între această falsă imagine despre Dumnezeu și satana, căci imaginea e sugerată de diavol lui Adam.

Originea relelor noastre este această falsă imagine despre Dumnezeu: că Dumnezeu este cel mai mare și mai puternic răufăcător de pe pământ. El ne poate crea pentru nefericire, ne poate condamna la infern, ne pedepsește de fiecare dată când greșim.

A nu te simți iubit de tata și de mama e originea tuturor relelor.

Deci satana îi spune lui Isus: Tu ești Fiul celui Preaînalt. Ce este între mine și Tine? Suntem aliați deja din timpul lui Adam. Nu? În sensul că Adam Te percepe așa cum vreau eu.

Odată cu venirea lui Isus, cu Fiul care ne revelează cine e Tatăl, se încheie presupusa alianță între Dumnezeu și rău. Adică, Isus demască falsa imagine despre Dumnezeu, pe care toate persoanele religioase sau atee o au. Isus purifică imaginea lui Dumnezeu de aspectul satanic. Căci toți au cugetat mereu la un Dumnezeu creator, judecător, stăpân al tuturor și nimeni nu s-a gândit vreodată la un Dumnezeu care se dă pe mâinile oamenilor, care-Și dă viața pentru toți, care moare pe Cruce pentru păcătoși, care manifestă iubire și o milă infinită, iubindu-ne mai mult decât oricare tată și oricare mamă. Deci ne simțim iubiți și, în sfârșit, putem să ne bucurăm de viață.

Prin urmare, adevăratul rău este această înșelătorie și minciună a alianței.

De fapt, Isus i-a poruncit să iasă din om, deoarece omul nu e făcut pentru rău, ci omul e fiul lui Dumnezeu, e după chipul lui Dumnezeu.

Și pusese stăpânire pe el. Omul a devenit prada răului datorită acestei minciuni, care face ca noi să nu ne recunoaștem ca fii, deci ne pierdem identitatea, suntem goi, ne e frică de limitele noastre, așadar și de moarte, care e limita absolută și care pentru noi nu mai înseamnă întoarcerea la Dumnezeu, ne e frică de ceilalți și nu-i mai considerăm frați, dacă noi nu mai suntem fii. Întreaga viață-și pierde sensul și noi suntem stăpâniți de acest rău, agitați și copleșiți de fricile noastre.

Și e un rău de nestăpânit. Se spune că e legat în lanțuri, dar el rupea legăturile.

Și era împins de demon spre pustietăți, deșerturi, de acel rău de nestăpânit și puternic, care te împinge în afara spațiului uman, în singurătate și-n locul morții, care te face să locuiești în mormânt. Mormântul va deveni casa ta stabilă.

Cine e omul? Omul este singurul animal conștient că va muri. Aceasta e starea omului după păcatul lui Adam.

Subliniem faptul că prezența lui Isus, faptul că El era acolo, devenea o demascare a răului.

Omul era singur și legat: nu lucrurile îi dau plinătate omului, ci relațiile.

Spiritul răului strigă, cade înaintea lui Isus, și începe să vorbească, dar și să se târguiască. Vrea să-și târguiască retragerea, să facă un pact. Căci răul, atunci când vede binele, caută să-i spună: Să facem cel puțin jumătate pe placul meu. Căci nouă ni se pare că pierdem identitatea dacă ieșim de sub dominarea răului. Și sunt compromisurile pe care le facem mereu, fapt pentru care ne simțim și mai rău.

vv. 30-33

³⁰ Atunci Isus, l-a întrebat: „Care-ţi este numele?” El i-a răspuns: „Legiune”, căci intraseră mulţi diavoli în el. ³¹ Şi-l rugau să nu le poruncească să intre în abis. ³² Era acolo o turmă mare de porci care păşteau pe munte; şi l-au rugat să le dea voie să intre în ei, iar el le-a dat voie. ³³ Atunci diavolii au ieşit din om şi au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe coasta abruptă în lac şi s-a înecat.

Isus continuă, întrebând: Care e numele tău? Trebuie să știm, să-i dăm un nume răului, să-l identificăm.

Răspunsul e că n-are nume, căci spune: Mă numesc legiune. Legiunea număra în jur de 6000 soldați. Înseamnă: Eu sunt foarte puternic. De ce legiune? Pentru că sunt mulți și bine organizați. Răul e o împrăștiere a persoanei, nu are nume, este divizată în multe părți și aruncată, alungată din relațiile cu alții. Acest rău e organizat bine, stă împreună bine, ține sub sclavie toate părțile persoanei.

Acest rău spune: Te rog, nu mă chinui, adică se identifică cu clientul său. Era răul care spunea: Nu mă tortura, dar în realitate, gura celui care vorbea era a îndrăcitului. Răul aici e constituit din 6000 de draci, deci nu pot vorbi la singular. Practic, răul vorbește în numele nostru și noi ne identificăm cu răul.

Isus îi întreabă numele, deoarece numele omului nu e cel al răului.

Răul se numește legiune pentru că-i format din mulți.

Acest rău imediat începe să-L roage pe Isus: Te rugăm să nu ne trimiți în abis. Abisul e locul distrugerii și al morții, locul în care sălășluiește răul.

Apoi spune: Este aici o turmă de porci. Porcii îi reprezintă pe păgâni, căci evreii nu puteau consuma carne de porc. Prin urmare, unde se cuibărește răul? În zonele păgâne. De aceea spune: Lasă-mă să mai trăiesc aici și acolo, căci mai există mulți porci în jur. Lasă-mă să trăiesc în acele părți.

De fapt, răul trăiește provizoriu în acele părți, în acești porci, care înainte pășteau pe munte, deci pe o poziție înaltă.

Cât timp supraviețuiește răul? Exact atâta de cât timp are nevoie pentru a cădea în abis. Cu alte cuvinte, deja răul a fost învins. A căzut în abis, în groapa cu apă, unde orice rău e distrus și acolo s-a înecat. Domnul a împlinit rugăciunea răului și răul s-a distrus: s-a înecat. Acum omul e, în sfârșit, liber.

Așadar, acest rău atât de puternic pentru că e o legiune, acest rău care-l chinuie pe om, care se infiltrează în părțile noastre de necredință, de infidelitate, în realitate e biruit, deja a căzut în genunchi, a căzut în abis. Mai mult, deja s-a înecat în abis.

Pericopa aceasta are un conținut care ne dă speranță pentru că din ea înțelegem că toate acele rele care ni se par de nebiruit, în realitate au fost biruite. Ne mai rămân fricile pe care trebuie să le biruim. Căci răul are acea putere pe care noi i-o atribuim.

Să explicăm. Dacă toți diavolii care există s-ar prezenta în fața noastră cu intenția de a ne face rău, ce ar putea să ne facă? Nimic! Însă pot să ne inspire frică, dacă nouă ne e frică. Apoi răul îl facem noi, prin fricile noastre.

Noi suntem fiii lui Dumnezeu.

Acest tip de rău poate acționa numai dacă manifestăm frică.

De fapt, omul săvârșește răul din frică. De teamă omul agresează și face răul.

Credința în Cuvânt, în acel Cuvânt care e iubirea Tatălui, care e iubirea pe care Fiul ne-a demonstrat-o și ne-a arătat-o până a dormit în barca noastră, adică a murit împreună cu noi și a înviat, aceasta ne eliberează de fricile noastre, ne dă încrederea în iubire. Și așa dispare răul care este tocmai egoismul, stăpânirea și puterea.

vv. 34-37

³⁴ Când au văzut paznicii ce s-a întâmplat, au alergat să dea de ştire în cetate şi în sate. ³⁵ Iar ei au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Isus; l-au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, aşezat la picioarele lui Isus. Şi i-a cuprins frica. ³⁶ Însă, când cei care au văzut au povestit cum a fost salvat cel posedat de diavol, ³⁷ toată mulţimea dimprejurul gherasenilor l-a rugat pe Isus să se îndepărteze de la ei, căci erau cuprinşi de o mare frică. Atunci, urcându-se în barcă, s-a întors.

Păstorii, adică păzitorii porcilor, acum devin ca păstorii care au primit vestea în noaptea Nașterii, adică merg să vestească marele semn pe care l-au văzut. Și ei fug și vestesc în oraș și în cătune. Și toți aleargă să vadă. Ce văd? Află omul, în sfârșit liber, șezând liniștit el, care înainte era foarte turbulent. Acest om, care înainte era gol pușcă, acum e îmbrăcat, înainte era nebun de legat, iar acum e sănătos și stă cuminte la picioarele lui Isus. Înainte hoinărea prin pustie și prin cimitire, iar acum șade liniștit și e împreună cu Isus. Acesta e un om cu totul nou, pentru că e eliberat de rău, de egoism, de frică, de singurătate. E omul care acum relaționează cu semenii săi.

Și toți cei care-l văd sunt uimiți și spun că aceasta e mântuirea.

Dar să vedem care e reacția lumii, a oamenilor? Toți l-au rugat pe Isus să plece de la ei.

Vă amintiți rugămintea divolilor? Te rugăm să nu ne îndepărtezi. Iar oamenii Îi cer lui Isus să plece. De fapt, diavolii care au fost în acel îndrăcit, sunt prezenți în toți ceilalți, dar în mod mai liniștit.

Acest om e primul eliberat dintre toți gherghesenii, căci răul ce l-a cuprins era atât de evident, încât nu putea merge mai departe. Însă în mulțime se află un rău discret, educat care-L roagă pe Isus să plece: Tu ești puternic prin ceea ce ai făcut, dar înecându-ne porcii, ne-ai cauzat o daună economică, deci pleacă și binele Tău fă-l în altă parte. Mecanismul de apărare al răului e mult mai perfid. În îndrăcit răul era mult mai violent, dar până la urmă a fost eliberat, însă răul din mulțime rămâne.

Și Isus ce face? Pleacă…

Ne surprinde solidaritatea lor în a-L îndepărta pe Isus. Avem această frică și ea este dușmanul credinței, pentru că ea îi determină să vadă greșit, să perceapă greșit prezența Domnului.

Știți de ce pleacă Isus? Pentru că El este acum bine reprezentat tocmai de fostul îndrăcit care era ca ei, dar care acum șade, e îmbrăcat și e sănătos.

Ceea ce a făcut Isus cu el, va face apoi cu toți ceilalți. Așadar, începe misiunea: Fă celorlalți ceea ce a făcut Domnul cu tine. Du-te și vestește îndurarea pe care ți-a arătat-o. De fapt, vedem că acesta e primul apostol, căci e primul eliberat de spiritul răului, eliberat din mormânt, din goliciune, adică din moarte. Devine primul apostol, primul trimis și nu va spune cuvinte frumoase, ci doar experiența sa: am fost eliberat.

vv. 38-39

³⁸ Omul din care fuseseră scoşi diavolii îl ruga să-l [lase să] rămână cu el, însă l-a trimis, spunând: ³⁹ „Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine”. Iar el a plecat, vestind în întreaga cetate ceea ce a făcut Isus pentru el.

Isus pleacă cu barca. Acest om îl roagă pe Isus: Te rog, ia-mă cu Tine în barcă. Vreau să fiu cu Tine!

Apostolii au fost chemați pentru a fi cu Isus, a fi în compania lui Isus-Fiul (Mc. 3,14).

Acum acest om e în compania lui Isus pentru că a fost eliberat de rău. Deja a experimentat mila lui Dumnezeu. Atunci e egal cu Isus.

Dar Isus i-a chemat pe cei doisprezece pentru a sta cu El și pentru a-i trimite să vestească Evanghelia și să elibereze oamenii de rău. Acesta, care deja e eliberat de rău și care a experimentat Evanghelia, e trimis să vestească. Este ca Isus. Este așa cum vor deveni apostolii după Înviere. Acesta deja e înviat și a ieșit din mormânt.

Ce face fostul îndrăcit? Isus îi cere să se întoarcă la casa sa. Casa este tocmai acel oraș în care sunt gherghesenii, acei ghergheseni care I-au spus lui Isus: Te rugăm să pleci de la noi. Este locul în care există un spirit al răului mult mai puternic și mai ascuns decât acela care era în fostul îndrăcit, căci spiritul care era în el a spus: Te rog să nu mă îndepărtezi din acest teritoriu. Aceștia spun: Nu ne putem înțelege, pleacă!

Și el ce face? Se întoarce acasă. Isus îi spune: Povestește câte a făcut Dumnezeu pentru tine. Întreaga evanghelizare constă în a povesti câte a făcut Dumnezeu pentru mine, cum a schimbat viața mea, cum m-a eliberat de frică, de spiritul răului care mă stăpânea și mă tulbura. E relatarea experienței mele.

Nu atât acest om va fi cu Isus, cât Isus va fi cu acest om. Așadar e restabilită relația de la început, aceea a lui Dumnezeu cu noi, și atunci se pot reconstrui relațiile cu ceilalți. Acum omul acesta poate abandona deșertul și mormintele prin care sălășluia și se poate întoarce în mijlocul comunității, să intre în casă la ai săi. Aceasta e o înviere.

Fostul îndrăcit a plecat vestind în tot orașul că Isus l-a eliberat. Așadar, ceea ce nu a spus Isus, care doar l-a vindecat, spune el pentru ca întregul oraș să afle despre Cel care l-a eliberat pe el.

Cuvântul vestind este specific predicării lui Isus. Acesta face la fel ca Isus. El i-a spus: Vestește câte ți-a făcut Dumnezeu. Iar el vestește. Prin urmare, a înțeles că Isus e Dumnezeu. De aceea vestește ce a făcut pentru el Isus, Domnul său.

Isus spune: Câte a făcut pentru tine, nu pentru altul. Tu poți vesti doar ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine. Și apoi acesta vestește câte a făcut pentru el.

Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru un om, devine experiența altuia, dacă celălalt acceptă că și el este în aceeași situație. Cuvântul l-a schimbat pe un singur om. Așa îl va schimba și pe al doilea, și pe al treilea, și tot așa, după două mii de ani, ne va schimba și pe noi, pentru că acest Cuvânt ne eliberează de rău.

Cum ne eliberează de rău această pericopă? Ne eliberează de acel rău atât de profund, care ne ține sclavii fricii de moarte pentru întreaga viață, de acest rău care pare absolut și de nestăpânit, prezentându-ne o povestire care face reală dorința noastră de a fi liberi de acest rău, a sta liniștiși, așezați, sănătoși mintal, îmbrăcați, în relație unii cu alții.

Și cum se întâmplă aceasta? Prin experiența a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el. Vei vedea că același lucru îl face Domnul și pentru tine, dacă vrei, dacă nu-l expediezi din teritoriul tău, dacă primești acest Cuvânt care are puterea să te elibereze de rău.

Răul e ceva care aderă la om, dar nu e omul! Căci dacă omul ar fi răul, nu s-ar mai putea face nimic. Toți avem dorința de bine, și-atunci cum de suntem sclavii răului? Înseamnă că a intrat ceva în noi – un cuvânt rău, o minciună, un virus – care a distrus existența noastră. Și acest virus este a nu cunoaște iubirea Tatălui, deci a nu-L iubi pe El, a nu mă iubi pe mine ca fiu, a nu-i iubi pe alții ca frați.

Cuvântul adevărului însă ne revelează acest nou Dumnezeu, care este opusul celui pe care ni L-a prezentat satana, care vine să ne elibereze de rău, să ne facă oameni liberi, așezați, îmbrăcați, sănătoși mintal, capabili de a fi în relație cu alții, capabili de a vesti tuturor o experiență nouă.

Aceasta este Evanghelia, căci clarifică o situație care este compromisă. Din fericire, nu acea situație rea are ultimul cuvânt, ci prin ea se ajunge la o stare de libertate, de mântuire.