Luca 9,1-6

Mai înainte oferim o mică sinteză a cap. 8 care tratează tema Cuvântului, acel Cuvânt care e sămânța; acea sămânță care ne face după specia ei. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu ne face aparținători ai speciei lui Dumnezeu, familiari ai lui Isus – Isus spune că mama și frații Săi sunt cei care ascultă și fac (împlinesc) Cuvântul – și a deveni familiari ai lui Isus înseamnă că suntem într-o barcă cu El; suntem ca El. Ce face Isus în barcă? Împlinește traversarea la fel ca noi toți. Și El doarme și se trezește în timp ce noi suntem neliniștiți în barcă. Somnul Său (moartea Sa) și trezirea, adică învierea Sa, ne ajută să înțelegem că moartea nu e cuvântul ultim, ci e tocmai El, care-i prezent și-n moartea noastră. Și tocmai Isus care doarme și se trezește este sămânța, o sămânță de viață pentru noi toți. E acea sămânță capabilă să biruiască răul – boala și moartea – adică acel rău radical al omului care e neîncrederea. Și învinge – pentru că El a dormit, a murit cu noi – acel rău care e răul de a trăi, boala.

Răul omului derivă din faptul că e conștient că trebuie să moară, deci îi e frică de moarte. Odată cu Isus nu mai există frica de moarte, pentru că, în timpul vieții noastre, noi deja putem să-L atingem pe El – care este izvorul vieții – la fel ca femeia cu scurgeri de sânge.

Și apoi răul morții, la fel ca fiica de 12 ani… Nu mai există răul morții, pentru că moartea nu mai e singurătate, ci înseamnă a fi prinși de El, e nunta, e comuniunea deplină cu Dumnezeu.

Deci, am văzut ce face acest Cuvânt, această sămânță în noi: înmugurește. Și când sămânța înmugurește, noi devenim fiii lui Dumnezeu, trăim viața nouă.

Capitolul anterior se încheia cu îndemnul „dați-i să mănânce”. Acum trebuie să mâncăm, trebuie să trăim.

Și ce mănâncă un fiu când e viu? În mod normal, începe să-și „mănânce” frații, la fel ca și Cain… De aceea cap. 9 începe cu misiunea. Suntem trimiși la frați. Căci noi ne realizăm natura noastră de fii numai mergând la frați.

Tot cap. 9 va trata despre pâine, acea pâine care ne face frați, acea pâine care este faptul de a fi trimiși către alții, acea pâine care ne ajută să recunoaștem cine e Domnul, acea pâine care ne transformă fața, la fel ca în cazul lui Isus la „schimbarea la față”. În acest fel, odată cu cap. 9, vom concluziona prima parte a Evangheliei, care e partea numită „a ascultării”.

Ne aflăm în punctul central: odată ce suntem fii, ce se întâmplă cu noi? Când cineva știe că e fiu, că are un tată comun cu un altul, ce face? Trăiește frățește cu altul, e trimis la altul, îi vestește că Dumnezeu e Tatăl ambilor și-i mărturisește acest adevăr prin fraternitatea sa.

Un om realizează natura sa de fiu, adevărul său, numai dacă e frate. Și acest adevăr e valabil pentru fiecare om, nu doar pentru creștini. Căci omul se realizează dacă e fiu – dacă aparține cuiva – și dacă e frate, adică dacă are relații pozitive cu alții. Căci, dacă e al nimănui și nu are relații pozitive cu nimeni, este un om care doar moare… și-i face și pe alții să moară.

Există două feluri de misiune. În acest loc, nu este precizat primul fel, ci opusul său. Avem și misiuni militare pentru a exporta democrație și libertate; cunoaștem cruciadele pentru a exporta credința; colonizarea… o misiune, un „a merge înspre altul” tocmai pentru a-l mânca, pentru a-l distruge, pentru a-l reduce, a-l limita la sine… Și-n tot acest proces – „urmărind binele” – „mănânc” ceea ce mă interesează și vomit ceea ce „nu-mi place”. De obicei, facem așa în fiecare raport. Îl mâncăm pe altul… Ceea ce ne interesează, luăm, și ceea ce nu ne convine, aruncăm.

Dar avem și un mod nou – și-l vom trata în această cateheză – care este a merge spre celălalt, mod care-i valabil atât în fiecare relație interpersonală, cât și la nivel general, adică pentru fiecare comunitate creștină (felul în care ea se adresează lumii)… mod care-și lasă amprenta asupra vieții omului în lume: ori trăim cu adevărat fraternitatea, ori e imposibil să trăim.

Această slujire – fiecare dintre noi – trebuie să o facem cu aproapele.

Se citește Lc. 9, 1-6

1 Chemându-i pe cei doisprezece, le-a dat autoritate asupra tuturor diavolilor şi puterea de a vindeca boli; 2 apoi i-a trimis să predice împărăţia lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi. 3 Şi le-a spus: „Să nu luaţi nimic la drum: nici baston, nici desagă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două tunici 4 şi în orice casă intraţi, rămâneţi acolo şi de acolo să plecaţi. 5 Dacă unii nu vă primesc, ieşind din cetatea aceea, scuturaţi-vă praful de pe picioare ca mărturie împotriva lor”. 6 Plecând, au străbătut fiecare sat, predicând evanghelia şi săvârşind pretutindeni vindecări.

În cap. 5 deja discipolii au fost chemați – fie doi câte doi, fie în mod singular – să-L urmeze pe Isus, iar la cap. 6 ei au fost chemați din nou, dar „pentru a sta cu El”, pentru a asculta Cuvântul.

Urmându-L pe Isus și ascultând Cuvântul – odată ce Cuvântul a devenit sămânță, iar ei au devenit fii – sunt trimiși acum în misiune, la fel ca Isus (care e Fiul trimis la frații Săi).

Importanța acestui discurs se deduce din stil… Notăm că Luca e perfect din punct de vedere al stilului: atunci când vede că ceilalți evangheliști repetă unele scene (ex. înmulțirea pâinilor, orbul vindecat), Luca le redă într-o singură povestire în care relatează totul. Dar când este vorba despre „misiune”, Luca este singurul care are două povestiri ale misiunii: la începutul cap. 9 și la începutul cap. 10.

La cap. 9 povestește misiunea celor 12 – care e misiunea istorică din timpul lui Isus, începută în timpul vieții lui Isus, și e misiunea adresată celor 12 triburi ale lui Israel – iar la cap. 10 începe misiunea celorlalți 72 – numărul 72 reprezentând toate popoarele pământului – și întreaga misiune viitoare care continuă încă în lume.

Luca repetă acest episod pentru a spune că structura fundamentală a Fiului – primul Fiu fiind Isus – este aceea de a fi apostol.

Apostol e un cuvânt grec care în limba latină se traduce prin cuvântul „misionar”, care înseamnă trimis, adică „pus pe cale”. Unul e fiu, atunci când e pus pe cale către frați, altfel nu se realizează ca fiu.

În acest discurs, Isus nu ne spune ce să zicem, căci noi vrem mereu să spunem multe lucruri, ci Isus ne spune cum trebuie să fim. La început, ne descrie care sunt mijloacele: ne „dă” un echipament puternic, după aceea „ne trimite” cu acest echipament puternic, apoi „ne spune” cum să-l păstrăm (ca să nu-l pierdem) și, în final, ne spune rezultatul (ce se întâmplă dacă mergem așa)…

vv. 1-2

1 Chemându-i pe cei doisprezece, le-a dat autoritate asupra tuturor diavolilor şi puterea de a vindeca boli; 2 apoi i-a trimis să predice împărăţia lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi.

În v.1 este specificat echipamentul pe care trebuie să-l avem și în v. 2 e prezentată trimiterea (misiunea) și scopul acesteia.

Isus îi cheamă pe cei 12… Îi cheamă împreună.

Dacă prima oară i-a chemat individual, iar apoi i-a chemat împreună pentru a asculta Cuvântul, acum sunt chemați „împreună, pentru a fi trimiși”. Ce echipament le dă Domnul celor 12, adică tuturor apostolilor, adică fiecăruia dintre noi? Acești 12 reprezintă cele 12 triburi ale lui Israel, poporul lui Dumnezeu, și ne reprezintă pe fiecare dintre noi. Adică ei sunt primii care au ascultat Cuvântul și-L trăiesc. Și după ei apar ceilalți 72, apoi și noi.

„Cei 12” nu sunt limitați la acel timp și la acele persoane: ceea ce se spune aici este valabil, în mod diferit, pentru toți oamenii.

Primul lucru este că suntem „convocați (con-vocati, în italiană)”, adică chemați împreună, deoarece e un lucru care trebuie făcut împreună. Ce înseamnă că trebuie făcut împreună? Nu înseamnă că fiecare cercetează pentru sine… Nu! Avem un Tată comun, deci suntem frați, și lucrurile le facem împreună. Deja faptul că noi suntem împreună este mai important decât cuvântul pe care-l spunem. Căci faptul că suntem împreună mărturisește că există un Tată comun.

De ce suntem împreună aici? Toți suntem diferiți: vârstă, rasă, cultură, opinii diferite…Ce ne unește? Avem un singur Cuvânt, și Cuvântul e semn al Tatălui. Deci, a sta împreună în diversitate și a face comuniune în diversitate înseamnă că suntem fii și frați. Și e prima mărturie.

Când stăm împreună nu pe baza diferențelor – ci pentru că în grup există persoane care ne sunt simpatice, sau ne-am adunat în numele unei idei fixe (ideologii), sau avem același obiectiv – să fim foarte atenți, deoarece și mafia, politica și oprimarea stau împreună pentru diferite obiective… dar și tâlharii stau împreună pentru obiective precise…

Noi nu stăm împreună pentru obiective precise, ci pentru că a sta împreună – respectându-l pe altul cu diferențele sale – este statutul fiului care acceptă pe cel diferit, pe celălalt, fratele. Și tocmai acceptarea celuilalt, a fratelui, mă face fiu, altfel sunt ca și Cain, care-și ucide fratele, deci nu sunt fiu.

„Suntem convocați”… Credibilitatea lui Dumnezeu în lume e încredințată nu planurilor noastre, ci științei noastre de a ne accepta în diversitate. Subliniez „în diversitate”, căci putem sta împreună din interes… În baza proiectelor de putere – pentru a face cruciadele – se stă împreună foarte bine…

În familie să se locuiască împreună, acceptând diversitatea soților, a fiilor, a fraților între ei… Acest lucru e divin și e uman. Altfel e animalic.

Ce primim stând împreună? Ne dă „puterea” și „stăpânirea”. Puterea, în limba greacă, e dinamis, adică forța. Care e forța pe care ne-o dă? E forța Spiritului Sfânt. Atunci când discipolii – mai înainte de Înălțare – Îl întreabă pe Isus „când va veni Împărăția?”, El le răspunde că problema este alta. „Că voi în puterea Spiritului Sfânt să-Mi fiți martori”. Deci, ceea ce noi avem este Spiritul Sfânt, viața lui Dumnezeu, adică aceeași inimă a lui Dumnezeu care-i iubește pe toți. Aceasta e puterea noastră și e singura forță. Și-i face pe toți să existe așa cum sunt. Inclusiv dușmanul trebuie iubit cu această forță. Acesta e singura putere pe care o avem. Atunci când nu ținem cont de această forță și când folosim o forță diferită de a Spiritului, mâncăm, devorăm, ucidem, exportăm religie, libertate, adică noi tăiem capetele și creierul. Și-L distrugem atât pe Dumnezeu, cât și pe om.

Dacă nu avem această forță, care e forța Spiritului, a iubirii care învinge răul și vindecă de rău, facem răul și-l multiplicăm la infinit.

Dacă deținem această forță, avem „stăpânirea” lui Dumnezeu; în limba greacă, cuvântul este exusia, iar în ebraică, șaltan (de unde vine cuvântul sultan), puterea regelui, a lui Dumnezeu.

Care e puterea lui Dumnezeu? Prima dată când apare acest cuvânt în Evanghelie, se vorbește despre Isus, care are „puterea de a ierta păcatele”. Puterea lui Dumnezeu este aceea de a ierta. Forța e iubirea. Și această forță ne dă puterea, posibilitatea suverană de a ierta. Acesta este „echipamentul” pe care Tatăl îl dă fiecăruia dintre noi, dacă suntem fii: ne dă Spiritul Său, iubirea Sa și capacitatea Sa de a ierta.

Cu acest echipament avem putere peste toți dracii. Dracul este dezbinătorul, cel care ne separă de Tatăl, de noi înșine și de alții.

Iubirea ne dă atât puterea să creăm comuniune în diversitate – în loc de dezbinare, luptă, ucidere – cât și puterea de a vindeca bolile. Căci boala profundă a omului e că nu ascultă cuvântul Tatălui – adică nu are încredere și nu are iubire – și crede că realizarea constă în egoism, în dominare și-n alte lucruri negative. Este boala omului din capul său: e minciuna, e falsul model despre Dumnezeu și despre om.

Dumnezeu ne dă forța Lui, care e iubirea și puterea, care este aceea de a ierta.

Și tocmai așa „ne trimite”. Suntem aruncați (expulzați) din noi înșine, trimiși înspre celălalt. Și omul e relația pe care o stabilește cu celălalt. Dacă este o relație cu această forță (care e iubirea), cu această putere (care e iertarea), e o relație minunată, care realizează comuniune și face binele și acolo unde află răul. Însă, dacă suntem trimiși cu o altă forță, cu o altă putere, distrugem lumea. Se pot face proiecte creștine culturale și-n această direcție negativă… Mereu creștinii au făcut astfel de proiecte: primul fiind Petru, care a scos sabia. El avea doar una. Dar acum noi avem mult mai multe… „Pentru a-L apăra pe Isus”, adică urmărind binele. Însă, nu!!! Noi avem o altă forță și o altă putere… care nu este sabia, aceea este a dușmanului.

Așa proclamăm Împărăția lui Dumnezeu și așa vindecăm infirmii (sunt cei care nu stau în picioare, omul care nu reușește să stea în picioare și cade la fel ca animalul care se târăște și care nu stă drept înaintea altuia și înaintea lui Dumnezeu)…

La fel cum toți suntem incluși în botez, toți suntem „trimiși”, chiar dacă în moduri diferite…

v. 3

3 Şi le-a spus: „Să nu luaţi nimic la drum: nici baston, nici desagă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două tunici

Ne dă o forță și o putere… Acum ne întrebăm: cum să exercităm această forță și această putere (stăpânire) atât de mari, pe care le avem? Cum să trăim iubirea și iertarea? Ce mijloace să folosim? Atunci studiem toate strategiile apostolice, mijloacele, banii… Și Isus a avut trei ispite, simbol al tuturor ispitelor: pâinea, (bunurile materiale, lucrurile, averea), împărățiile pământului (puterea) și faptul de a face minuni, pentru a arăta că Dumnezeu e cu noi, adică a-L avea în mână inclusiv pe Dumnezeu.

Sunt ispite pe care noi le folosim sistematic ca mijloace privilegiate, dacă nu suntem atenți. În timp ce Isus ne spune că pentru a avea forța și stăpânirea lui Dumnezeu trebuie să avem… nimic. Mijlocul pentru a conserva puterea iertării și a iubirii este să nu avem nimic. De ce? Pentru că, dacă tu ai ceva de apărat, îți arăți dinții… Dacă ai lucruri, te simți milostiv, dai ceva altora… Un om este ceea ce dă. Dacă tu ai lucruri, dai lucruri. Dacă nu ai nimic, ce dai? Te dai pe tine. Începe Împărăția lui Dumnezeu.

Acest adevăr e valabil în orice relație adevărată: și între soț și soție. Nu mergi la logodnică cu pistolul pentru a-i spune: „ori te predai, ori te împușc”. Există multe persoane care vin la tine cu pistolul pentru a te poseda. Pe bună dreptate, le respingi. Nu se face așa!!!

Sărăcia e principalul mijloc pentru a menține puterea iubirii și forța iertării. Căci sărăcia – a nu avea nimic – înseamnă că te dai pe tine.

În iubire dai totul. Ce dai? Pe tine! Și nu dai lucrurile. Lucrurile le-ai dat mai înainte.

În această relație de sărăcie avem apoi marea victorie asupra idolilor din această lume, care sunt: a avea bunuri, a avea putere de dominare. În sărăcie, se naște libertatea adevăratei comunicări: iubirea este mereu în sărăcie extremă. Prin iubire, se acceptă celălalt, și nu ceea ce are celălalt, altfel se numește dezbrăcarea celuilalt. Nu te căsătorești cu o persoană pentru că e o mare moștenitoare… Căci, dacă te căsătorești din acest motiv, o ucizi repede pentru a avea moștenirea, dacă-ți reușește.

Este victoria peste tot ceea ce dezbină. Creează solidaritate și comuniune. Creează relații adevărate între persoane.

Deci, problema nu se pune: ce mijloace avem? Avem prea multe mijloace. Ce ne lipsește pentru a merge în misiune? Ne lipsesc toate realitățile de care suntem legați și pe care le posedăm. Cu cât suntem mai liberi, cu atât ne lipsesc mai puține mijloace. Un singur lucru îți lipsește: eliberează-te de tot și apoi du-te! Și acest principiu e valabil în orice relație adevărată între persoane, nefiind vreodată relație de putere, de stăpânire, de colonizare, căci, dacă ar fi așa, ar fi mereu o relație greșită.

Acest nimic este mântuirea noastră. Cu ce ne-a mântuit Dumnezeu? Ne-a salvat… nu dându-ne lucruri… Deja de la început ne-a dat întreaga lume… Ci ne-a salvat făcându-Se ca noi, dându-și viața pentru noi, dându-ni-se pe Sine.

Mai mult decât o condiție anterioară – pentru ca mesajul care se transmite prin propria viață să fie eficient, evanghelic și uman – este și efectul unui dar, al unei experiențe (cf. Mt. 13,44-45: omul află comoara în câmp, merge și vinde totul pentru bucuria acelei descoperiri. Acest lucru l-a înțeles și trăit Francisc de Assisi).

Vedem specificația acestui nimic. Căci nimicul e stăpânirea, puterea lui Dumnezeu. Din nimic, a făcut totul.

Mai întâi de toate, fără „toiag”. Ce e toiagul? Îți folosește pentru a obține (atinge) ceea ce mâna nu reușește încă să atingă. Mâna este semnul puterii, al posibilității. Toiagul este „proteza” *(prelungirea) mâinii; întreaga știință, tehnică, tehnologie și lucrurile spațiale își au începutul în toiag: tot ceea ce te ajută să obții ceea ce nu poți obține cu ajutorul mâinii. Deci, toiagul indică puterea.

Cine are toiagul (sceptrul) este cel care-i comandă pe toți; este cel mai bogat, cel care are stăpânirea; cel care poate da viață și moarte…

Noi nu purtăm toiagul… Evanghelistul Marcu permite toiagul, pentru că acest „nimic” nu este altceva decât acel toiag, prefigurat de toiagul lui Moise, care va fi crucea. Adevăratul instrument al lui Dumnezeu este „nimicul” Său: crucea, locul în care Dumnezeu se abandonează pe mâna oamenilor și-Și dă viața pentru noi. Deci, nu vă dezorientați, dacă un evanghelist spune cu toiag și altul spune fără toiag: indică același lucru folosindu-se de același simbol, dar utilizat în două moduri diferite.

În Ev. după Luca se spune „fără toiag”, deoarece instrumentul, toiagul nostru adevărat ce este? Mijlocul nostru puternic, sceptrul nostru cu care biruim răul este crucea, faptul de a ne da pe noi înșine. Așa avem forța lui Dumnezeu, care e Spiritul, și puterea (stăpânirea) lui Dumnezeu, care e iertarea. Acestea sunt toiagul, sceptrul nostru, intensificarea (întărirea, dezvoltarea) tuturor posibilităților noastre. E toiagul!

Nu este acel toiag folosit de obicei pentru a lovi. Căci în toiag avem și aspectul negativ: toate armele, violențele de toate felurile.

„Fără traistă”… Traista este certitudinea, siguranța, este rucsacul. Dacă îți pregătești un rucsac, duci cu tine toate instrumentele de care ai nevoie…

Echipamentul nostru – în raportul cu altul – nu ne folosește prea mult. Vă amintiți când David trebuia să-l înfrunte pe Goliat (ce părea un tanc)… s-a îmbrăcat cu platoșa (armura) lui Saul – care-i plăcea, căci era a regelui – și apoi a trebuit să se dezbrace, pentru că nu era obișnuit cu ea, nu putea umbla… Singurul mod pentru a umbla și a birui dușmanul este a nu avea toată această armură pe care ne-am procurat-o. Dacă tu vrei cu adevărat să-l câștigi pe aproapele, trebuie să fii neînarmat (neaprovizionat), să nu ai un rucsac plin de argumentări și de grenade pentru a-l convinge mai bine…

„Fără pâine”. Pâinea e viața. Adevărata pâine nu este aceea pe care o ai (o stăpânești), ci aceea pe care o împarți cu aproapele… Pâinea – pe care o ai – te desparte de aproapele, dar pâinea pe care o împarți, te pune în comuniune cu celălalt. Vom vedea că adevărata pâine este Euharistia trăită în mod concret (nu doar celebrată).

„Fără bani”… Banii sunt ca Spiritul Sfânt… Atunci când tu te rogi, ce-ți dă Tatăl oferindu-ți Spiritul Sfânt? Nimic! Îți dă Spiritul Sfânt, adică viața lui Dumnezeu. Cu Spiritul Sfânt, tu ai totul. Tot astfel, în această lume, banii nu sunt nimic, dar cu banii tu poți avea totul. Un autor spunea că banii sunt „mediatorul (intermediarul) universal” al oricărui bine. După cum Spiritul Sfânt este dătătorul oricărui bine al Tatălui, pentru că e Iubire, la fel banii sunt dătătorii oricărui bine pe pământ. Banii nu trebuie satanizați. Dar adevărații bani pe care tu îi ai, sunt comoara ta… Deci, care este comoara ta? Este faptul că tu ești fiu și frate!!! Tot ce ai trebuie să investești în acest sens, altfel banii tăi îți dau condamnarea ta și a lumii întregi.

„Fără două haine”… Pentru noi e bine să avem două și poate peste ele și un palton. În zonele calde, ceea ce ai, iei cu tine când pleci, căci dacă rămâne în casă, se fură…

De ce „fără două haine”? Căci, dacă fratele tău de gol, cealaltă este a sa, și nu e a ta. Poate părea ciudat acest lucru.

Atunci unul care merge să facă așa pe misionarul, ce i se întâmplă?

În Bangladeș, la începutul misiunilor creștine, misionarul trecea prin sat, în acele zone barbare, și nimeni nu-l primea. Erau anii în care nu soseau ajutoarele… După aceea, când misionarul trecea pentru a doua sau a treia oară, bărbatul spunea femeii „Dă-i să bea acestui sărac”… Și-i ofereau puțină apă. Apoi când el trecea din nou, îi ofereau și ceva de mâncare… Și așa se năștea comunitatea creștină. Cu alte cuvinte, misionarii „erau primiți”. Căci, dacă tu te prezinți înarmat, ei se apără. Dar dacă te prezinți ca un om nevoiaș, ei te primesc. Și dacă ei te primesc, ce au făcut? Au devenit ca Dumnezeu care primește. Îți sunt frați. Ei au devenit fii. Și tu vestești Împărăția.

Ce e Împărăția? Este tocmai ceea ce ei îți fac ție!!! Și ceea ce tu mai înainte ai făcut pentru a ajunge până la ei.

În Mozambic (Guineea Bisau) – în timpul protectoratului portughez, când misionarii, școlile, bisericile, călătoriile, mașinile… erau plătite de guvern – nu a luat naștere comunitatea creștină. Când comunismul a confiscat totul și nu mai aveau nimic, lumea s-a întrebat: „de ce rămân aici misionarii?”… Lumea a înțeles că nu erau dușmani… Și s-a născut creștinismul. Lumea a înțeles că misionarii sunt acolo pentru a fi frați, nu pentru a oferi lucruri sau pentru a stăpâni… Acest fapt s-a întâmplat după secole…

În Guineea Bisau există vechile biserici portugheze frumoase cu o capacitate mică, pentru 20 de persoane – frecventate de coloniștii portughezi care făceau comerț cu sclavi… pentru arabii care apoi îi duceau în America Latină…

Acele biserici erau suficiente pentru portughezii care erau acolo… Acum, acele biserici – care au o capacitate pentru 20 de persoane – au un număr de 5000 de credincioși. Căci biserica servește pe post de altar, iar înaintea bisericii (afară) stă întreaga mulțime a credincioșilor care acum participă la slujbe pentru că a înțeles că misionarii nu sunt acolo pentru a coloniza.

Noi știm că, la început, creștinii aveau puține mijloace, la fel și Isus. Dar în zilele noastre – pentru că putem – noi suntem convinși că mijloacele noastre evanghelizează… Însă – acum, că avem posibilități mari – trebuie să fim atenți! Ispita e mare… Și Isus putea înmulți pâinile când dorea… Și așa putea investi bine și apoi să evanghelizeze lumea… Cam așa facem noi… Dar, în acest fel, ce Evanghelie vestim?

Textul biblic este foarte actual și privește fiecare relație de-a noastră.

Adevărata relație se verifică atunci când sunt primit, iar eu sunt primit în măsura în care nu mă prezint înarmat: nici cu calitățile mele, nici cu inteligența mea… E atât de inconstant un om care-și etalează inteligența numai pentru a se face apreciat… „Mergi să fii apreciat în altă parte. Deja mama ta te aprecia… Nu-ți este îndeajuns?”

Evanghelia spune: în măsura în care „suntem primiți”, și nu atât în măsura în care tu te faci iubit și primești… Se vorbește inclusiv de primirea fizică: noi facem structuri și primim persoane… Și după aceea vom încerca să le transmitem vestea bună… nu! Textul biblic vorbește de primirea oferită celui care aduce vestea bună și care vine sprinten, liber. Sărăcia ferește de orice putere nefastă.

Dacă voi mergeți spre un câine cu o bâtă, veți vedea ce vi se întâmplă… dacă însă câinele vă vede liniștiți, cu multă probabilitate și el e liniștit, vă acceptă, vă primește.

Acest text – indicând mijloacele misionarului – este arma cea mai puternică. Pare falsă, dar e adevărată.

Să vedem ce se întâmplă dacă misionarul merge așa…:

vv. 4-5

4 şi în orice casă intraţi, rămâneţi acolo şi de acolo să plecaţi. 5 Dacă unii nu vă primesc, ieşind din cetatea aceea, scuturaţi-vă praful de pe picioare ca mărturie împotriva lor”.

„În orice casă”… Casa e locul relațiilor… „Intri”, adică ești primit în interiorul relațiilor.

Pentru a intra în casa altuia, cum te comporți? Intri ca oaspete, nu ca patron. Te adaptezi hranei lor, ritmului lor, gândirii lor… ești primit. Și permițând să fii primit, tu ai o bogăție infinită, căci cu adevărat te-ai făcut fratele altuia, iar celălalt primește o bogăție infinită, primindu-te: devine fiu, egal cu Tatăl care primește. Și se naște casa, care e simbolul bisericii și care este această primire reciprocă.

Cine mai înainte a fost primit, acum se expune (se arată, se abandonează, vestește) pentru a fi primit.

Astăzi, unde-L aflăm pe Isus? În ultimul dintre oameni, care așteaptă să fie primit.

Și „acolo locuim”… Acolo se poate locui, acea casă devine locuință. Cuvântul „a locui” este unul dintre cele mai frumoase din NT, în Ev. după Ioan (locuiți în Mine și Eu în voi…; a iubi înseamnă „a fi tu, casa celuilalt”).

„Și de acolo ieșiți” pentru a merge în alte misiuni…

Cuvântul „a intra” e important. Pentru a intra trebuie să faci lucruri interesante… în limba greacă, cuvântul este eizodus, călătoria spre înăuntru, care implică un exod, o ieșire din sine (o ieșire din propriile sclavii), pentru „a putea intra” și a se adapta altuia, așa te pot primi..

„Și dacă nu vă primesc” – tema neprimirii e dezvoltată în cap. 10 – voi să nu vă preocupați, căci au făcut așa și cu Isus.

Când nu ești primit, scutură praful picioarelor ca mărturie pentru ei… Când se intra în pământul făgăduinței, se scuturau sandalele pentru a lăsa pământul păgân afară… Prin acest gest – pentru că se adresează izraeliților – ce fac? Dacă tu nu mă primești, eu scutur praful pentru a-ți spune: „Vezi că tu refuzi pământul făgăduinței, dacă nu primești”. Tu refuzi promisiunea lui Dumnezeu care e Tată. Deci, în timp ce ești refuzat, tu nu-i refuzi, ci le vestești iubirea Tatălui cu ajutorul unui gest concret, arătând răul pe care și-l fac dacă nu te primesc.

Neprimirea e un lucru dur, căci Domnul va sfârși pe cruce din cauza neprimirii.

Pe cruce, ce va face? Își Va da viața Sa pentru ei. Deci, neprimirea e o parte din misiune. În neprimire, tu mărturisești o iubire mai tare decât neprimirea. Această temă va fi explicată mai bine în cap. 10.

Deci, neprimirea nu e un faliment, pentru că a experimentat-o și Isus.

Scuturarea sandalelor nu este un gest de răzbunare, ci e o formă de avertizare, un semnal de alarmă.

v. 6

6 Plecând, au străbătut fiecare sat, predicând evanghelia şi săvârşind pretutindeni vindecări.

Ies, pentru a putea intra… Trec prin sate: au o viață de călători. Vestesc vestea cea bună. Vindecă în orice loc. De ce vindecă? Vindecă de diferitele toiege, de diferitele traiste, de toate bogățiile care dezbină… de tot negativul, de acea minciună din noi care ne face să-i „mâncăm pe alții”. Și cum îi vindecă pe toți? Prin forța și prin puterea ce o au – a sărăciei – care e puterea iubirii și a iertării, dacă sunt refuzați. Așa vindecă omul de falsa imagine despre Dumnezeu și despre om. Adevăratul om este acela care iubește și iartă, pentru că Dumnezeu e așa.

Și așa începe lumea nouă.

Întrebări:

O persoană a renunțat la tot ce avea, apoi s-a blocat și este foarte tristă… Deci, la ce o ajută sărăcia?

Adevărata comoară e fraternitatea și în această comoară eu investesc totul, deci, un om nu trebuie să-și arunce proprietățile sale, nici calitățile. Ci problem(e)a este în ce direcție le folosește. Căci (ai)ar putea fi cinic, pentru a spune: „Iată cât sunt de brav. Însă voi, nu!” Problema este a ști să-ți folosești mijloacele, pentru a ajunge la scop. Iar scopul, care e comoara noastră, este fraternitatea.

Î: Ce înseamnă „deveniți ca Dumnezeu”!?

R: Este ispita satanei „Veți deveni ca Dumnezeu”, dar e și porunca lui Dumnezeu „Fiți sfinți, perfecți, ca Tatăl vostru!”. Adică deveniți ceea ce sunteți: fii ai lui Dumnezeu. Nu suntem numai numiți așa, ci într-adevăr suntem fiii lui Dumnezeu.

Depinde de ceea ce noi înțelegem… dar toți doresc să fie ca Dumnezeu. Toți(.)! Toți ar vrea să aibă puterea și stăpânirea peste alții, chiar și cel mai sărac. Și acesta este anti-dumnezeu. Dumnezeu (se)ne spune „fii ca Mine, care mă pun în mâinile altora”. Vrând-nevrând, toți suntem ca Dumnezeu, dar ca acel dumnezeu pe care-l avem noi în cap. Adică avem un model de realizat… Este dumnezeul care-i prinde și-i oprimă pe toți sau e Dumnezeul care-i eliberează pe toți și se pune în mâinile tuturor? Aceasta e problema. E dumnezeul cruciadelor sau e Dumnezeul de pe cruce?

Î: Puterea noastră e toiagul crucii?

R: La Liturghie spunem: „Ne-ai înviat, Doamne, prin crucea Ta”. Dar… e adevărat sau fals? Înseamnă că mântuirea ne vine din cruce. Mijlocul cu care Dumnezeu a mântuit lumea e crucea, care e lemnul umilinței extreme: ne-a mântuit în slăbiciunea Sa, și nu în puterea Sa. Poate părea ciudat, dar slăbiciunea ne mântuiește, adică devine loc de comuniune!

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă