Luca 9,10-17

Ps. 22 (23) prezintă două imagini în care Isus e prefigurat ca păstor: pe de o parte îngrijitor eficient, care oferă vița Sa (cf. Io. 10), iar pe de alta, gazda care pregătește un ospăț în momentul dificultății.

Ne apropiem de finalul primei părți a Evangheliei care abordează în totalitate tema ascultării Cuvântului care ne vindecă. Cuvântul este Cuvântul Fericirilor, care e Cuvântul Fiului care ne face frați, acel Cuvânt care e o sămânță care ne face familiarii lui Dumnezeu, din aceeași specie a lui Dumnezeu, ne face maică a lui Isus și frații Săi, e acea sămânță semănată în misiune, ascultată de toți, chiar și de Irod, acea sămânță care nu se termină prin uciderea lui Ioan, ci devine pâine… Azi vom aborda tocmai acest subiect… Acel Cuvânt care devine viață. Și în viață – atunci când te hrănești cu această pâine – tu cunoști cine e Domnul și vezi fața Sa: va fi episodul schimbării la față. Așa se încheie prima parte a Evangheliei după Luca (și începe partea a II-a).

Această cateheză urmează scenei în care e descris Irod – cel care ascultă bucuros Cuvântul și-l păstrează, dar nu-L practică. Singurul lucru pe care-l face este cel de a tăia capul Cuvântului, deși fără să vrea.

În textul următor (pericopei noastre), discipolii dau un alt răspuns aceleiași întrebări pe care și-a pus-o Irod: „Tu ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu?”

Pentru a recunoaște cine e Isus, nu este suficient să asculți bucuros, la fel ca Irod, ci trebuie să apelezi la „pâine” (adică la stilul corect de viață)… Textul nostru ne spune care e stilul de viață care ne conduce să recunoaștem cine e Domnul.

Se citește Lc. 9, 10-17

10 După ce s-au întors, apostolii i-au povestit tot ceea ce au făcut, iar el, luându-i cu sine, s-a retras într-o cetate numită Betsaida. 11 Când au aflat mulţimile, au mers după el. El le-a primit şi le-a vorbit despre împărăţia lui Dumnezeu, vindecându-i pe bolnavi. 12 Începuse să se lase înserarea; atunci cei doisprezece s-au apropiat şi i-au spus: „Dă drumul mulţimii pentru ca, mergând prin satele şi ţinuturile dimprejur, să-şi găsească adăpost şi de mâncare, pentru că suntem într-un ţinut pustiu”. 13 El însă le-a spus: „Daţi-le voi să mănânce”. Dar ei au răspuns: „Nu avem decât cinci pâini şi doi peşti. Doar dacă ne-am duce noi să cumpărăm de mâncare pentru tot poporul acesta!” 14 Erau cam cinci mii de bărbaţi. Atunci a zis discipolilor săi: „Puneţi-i să se aşeze în grupuri de câte cincizeci!” 15 Ei au făcut astfel şi i-au aşezat pe toţi. 16 Atunci, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a privit spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat discipolilor ca să le pună înaintea mulţimii. 17 Toţi au mâncat şi s-au săturat şi au strâns din ceea ce a rămas douăsprezece coşuri cu bucăţi.

Centrul textului e evident – sunt cuvinte care se repetă de fiecare dată când se celebrează Euharistia – „Luă pâinea, ridică ochii la cer, binecuvântă, frânse și dădu”…

Putem spune că întreaga Evanghelie este comentarea acestor cuvinte: Evanghelia s-a născut în jurul Euharistiei pentru a înțelege ce se celebra la ultima cină – care este sinteza vieții lui Isus – și în aceste cuvinte este conținut tot ceea ce Biblia spune despre Dumnezeu și despre om.

Celelalte versete sunt o introducere la versetele despre „pâine”. Pâinea înseamnă viață. Întreaga Biblie este un comentariu al pâinii, al vieții. Să ascultăm preparativele pentru a ajunge la pâine.

v. 10

10 După ce s-au întors, apostolii i-au povestit tot ceea ce au făcut, iar el, luându-i cu sine, s-a retras într-o cetate numită Betsaida.

În timp ce Irod asculta, a dorit să-L vadă, dar apoi s-a întors la părerile proprii, apostolii care erau trimiși, „se întorc la Isus”. Primul lucru fundamental al Bisericii – și întreaga Biserică e apostolică, e trimisă, e alcătuită din fiii trimiși fraților – constă în faptul că trimiterea noastră la propovăduire nu înseamnă să mergem departe de Isus, ci înseamnă să ne întoarcem la Isus. În mod paradoxal, cu cât mergem mai departe, cu atât ne întoarcem mai aproape de El.

De fapt, apostolii merg și se adună în jurul Lui și-I povestesc câte au făcut. Adică ei compară viața lor cu cea a lui Isus. Acesta e fundamentul Bisericii: a sta în jurul Lui, a măsura cu El ceea ce noi facem: Îi povestim și ascultăm ce ne povestește El. Comparăm povestea vieții noastre cu viața Sa.

Poate că apostolii au adus o slujire persoanelor cărora le-au vestit Evanghelia, dar poate că au adus o mai mare slujire tocmai vorbindu-I lui Isus despre ei… Se poate vorbi oamenilor despre Dumnezeu, dar se poate să-I vorbim și lui Dumnezeu despre lume.

De ce au vorbit despre Isus mulțimii? Pentru ca mulțimea să se întoarcă la Isus. Deci, scopul fiecărei misiuni stă în reîntoarcerea la Isus, în aderarea la Isus și compararea propriei vieți cu a Lui.

Apostolul nu este unul care declară: vă spun ceea ce trebuie să faceți, dar eu nu fac. Nu! Apostolii sunt primii care fac ceea ce spun. Deci, centrul oricărei misiuni este a fi cu Isus.

Chiar dacă mergi să-L vestești, ce predici? Vestești experiența ta de a fi, de a trăi cu El. Și apoi ce faci? Te întorci mereu la El și te măsori cu El, te sfătuiești cu El. Ceea ce ne face Biserică este măsurarea (sfătuirea, compararea) directă cu Cuvântul lui Isus.

Și în timp ce noi facem această comparație, El ne ia cu Sine în mod privat, intrăm în intimitatea Sa. Ne ia de-o parte, la fel ca la schimbarea la față. Și în această unire mult mai strânsă cu El – în această intimitate – se întâmplă ceva nou.

Isus este începutul și scopul vieții: e Fiul, iar scopul vestirii este ca toți să devenim fii, fapt pentru care devenim ca El. Rămânând cu El, devenim noi înșine: suntem mântuiți în această intimitate.

Ce se întâmplă în timp ce discipolii se retrag împreună cu El?

v. 11

11 Când au aflat mulţimile, au mers după el. El le-a primit şi le-a vorbit despre împărăţia lui Dumnezeu, vindecându-i pe bolnavi.

Apostolii au făcut multe lucruri: au mers să predice, să vindece… dar reîntoarcerea lor la Isus are un succes mult mai mare decât orice misiune de-a lor. Tocmai în timp ce se retrag, mulțimile află, și ce fac? Îl urmează.

Când Îl vor urma mulțimile pe Domnul? Nu atunci când noi mergem să le vestim lor pe Domnul, ci atunci când văd că noi Îl urmăm pe Domnul.

Nu trebuie să-i facem propagandă lui Dumnezeu, El nu are nevoie… Însă, dacă noi cu adevărat Îl urmăm și rămânem cu El, suntem persoane noi, iar lumea spune: e interesant să fim așa. Atunci și mulțimea aleargă pentru a-L vedea.

Cu alte cuvinte, dacă noi avem o viață centrată pe Centru, toate persoanele descentrate spun: „E interesant să avem un centru în viață” și merg să vadă despre ce e vorba. În mod paradoxal, tocmai în timp ce apostolii se reîntorc din misiune, au mai mare eficiență decât atunci când au mers în misiune. Tocmai reîntoarcerea lor la Isus le arată tuturor punctul important: e această intimitate cu El, cu Fiul. Și lumea află și merge…

Ce caută lumea peste tot? Apoi va fi înșelată… Dar lumea caută „omul lui Dumnezeu” – poate fi înșelată, pentru că omul poate înșela și e urât să înșele – totuși lumea caută un om care și-a centrat viața în Dumnezeu. Lumea nu aleargă la un om pentru că-l caută pe el, ci pentru că-L caută pe Dumnezeu.

Apostolii, tocmai în timp ce merg la Isus și-și centrează viața în El, dialogând cu El, sunt mult mai mult apostoli decât atunci când merg în misiune să vestească.

Sfânta Tereza a pruncului Isus e patroana misiunilor, deși niciodată nu a ieșit din mănăstirea ei. Ea a fost în centrul oricărei misiuni, tocmai pentru că și-a centrat viața în Domnul.

Subliniem primirea pe care Isus o rezervă mulțimilor: „După ce le-a primit, le-a vorbit lor de Împărăție”. Pentru că au fost primite, mulțimile se deschid și sunt disponibile să primească ceea ce comunică Împărăția lui Dumnezeu, care de fapt e Isus. Deci, mulțimile-L primesc, după ce mai întâi Isus le-a primit la El. Iar El îi vindecă pe cei care au nevoie de vindecare. Îngrijește, adică face terapie, luând persoana în grija Sa. Acesta e sensul textului…

Aceste cuvinte încadrează scena care urmează… a se compara cu Isus, a se retrage cu El, a fi primiți de El. Isus îi primește vorbindu-le despre Împărăție… Ce este Împărăția lui Dumnezeu? „Fericiți cei săraci, căci a voastră e Împărăția lui Dumnezeu”. Împărăția este discursul Fericirilor… Fericirile sunt Cuvântul!

„Și câți aveau nevoie, erau vindecați”: e acest Cuvânt care ne vindecă de mentalitatea lui Irod și ne permite să trăim Cuvântul, nu să-L ucidem. Această vestire a Împărăției lui Dumnezeu ne vindecă și ne ajută să nu-l urmăm pe acel Irod pe care-l avem în interior, ci să urmăm acest Cuvânt care devine viață, în măsura în care suntem vindecați de Cuvânt.

v. 12

12 Începuse să se lase înserarea; atunci cei doisprezece s-au apropiat şi i-au spus: „Dă drumul mulţimii pentru ca, mergând prin satele şi ţinuturile dimprejur, să-şi găsească adăpost şi de mâncare, pentru că suntem într-un ţinut pustiu”.

„Ziua e pe sfârșite…”. Vă amintiți de discipolii din Emaus? Vă amintiți ultima seară, ultima cină? E ora Euharistiei, atunci când se sfârșește ziua și începe o nouă zi. Seara e începutul noii zile. Noi cugetăm la apus… Da, este apusul zilei noastre, dar, în același timp, sunt zorii, începutul zilei Sale.

Când vine seara, „apostolii”… Mai înainte i-a numit apostoli, acum îi numește „cei 12”, și doar apoi discipoli. Această trecere e frumoasă: apostolii, cei 12 și discipolii, adică până la urmă toți – printre ei suntem și noi – Îi fac o propunere! „Cuvinte frumoase le-ai spus – și ei, la fel ca Irod, le ascultau bucuroși – dar acum, trimite-i să se descurce. Aici suntem în deșert… Pâinea și viața nu există. Și ei nu pot trăi numai cu vorbe… Gata cu vorbele frumoase. Nu-i nevoie de nimic altceva decât să le spui cuvinte frumoase… Dar acum, lasă-i să plece”.

Judecata discipolilor e foarte asemănătoare cu aceea a lui Irod. Cuvintele frumoase le-am auzit, dar viața e cu totul altceva. Acum terminăm cu vorbele și fiecare merge acasă la el… „Trimite-i să se descurce, căci altfel ei ne mănâncă pe noi”.

De fapt, apostolii judecă încă după logica lui a cumpăra și a vinde. Fiecare are lucrurile sale, căci apostolii au proviziile lor: noi ne descurcăm cu ce avem, dar alții să se descurce. Ei judecă la fel cum cugetăm noi, bravii creștini: ascultăm cuvintele frumoase, dar apoi fiecare să meargă acasă la el.

Apostolii spun: dezleagă, trimite, risipește… însă binele are tendința opusă, adică adună, unește, armonizează. Dar apostolii Îi sugerează lui Isus să-i trimită acasă să se odihnească și să-și cumpere de mâncare.

Isus are însă o altă propunere, diametral opusă… „Dați!” Propunerea apostolilor era: noi avem ceea ce ne trebuie, dar pe ei trimite-i să se descurce, și fiecare să-și țină pentru el bunurile proprii. Isus însă folosește o propunere la modul imperativ: „Dați!”

Economia cumpărării-vânzării și a posedării este înlocuită cu noua economie a darului: „Dați!”. Și această economie nouă face posibilă viața, deoarece viața există pentru că există darul: pentru că mama mea mi-a dat viața, pentru că părinții mei m-au ajutat să cresc, apoi toți cei care m-au sprijinit… Toți trăim în baza darului. Aerul pe care-l respirăm e dar – aerul pe care noi îl producem este poluat – pământul care ne hrănește e dar… ceea ce posedăm ne desparte pe unii de alții și devine război, luptă, moarte… Deci, ceea ce avem e dar, și ceea ce dăm în dar ne pune în comuniune. Ceea ce nu dăm în dar folosește pentru a-i domina pe alții și ne separă…

Problema e această trecere de la o economie la alta pe care Irod nu a făcut-o. Cuvântul Fericirilor, Cuvântul lui Dumnezeu care e dar să devină viață: „Dați-le voi să mănânce!” Mâncarea este viața. Și viața este un dar: nimeni nu s-a creat singur. Căci a trăi – înainte de toate – înseamnă a iubi, iar iubirea întotdeauna este iubirea pe care o primești de la un altul și pe care o dai altuia. Deci e vorba de o schimbare radicală a mentalității.

Când Isus vorbea despre Împărăția lui Dumnezeu și despre îngrijirea nevoiașilor, vorbea tocmai despre acest fapt, despre Fericiri, de această nouă economie, de acest stil de viață nou. Și este singura viață care poate fi trăită.

Ne hrănim pentru a dărui. La cap. 11 vom vedea că nu ne hrănim prin faptul că luăm cu forța, ci numai primind, atunci când ne e dăruit. Acest fapt ne hrănește și ne ajută să trăim.

vv. 13-14

13 El însă le-a spus: „Daţi-le voi să mănânce”. Dar ei au răspuns: „Nu avem decât cinci pâini şi doi peşti. Doar dacă ne-am duce noi să cumpărăm de mâncare pentru tot poporul acesta!” 14 Erau cam cinci mii de bărbaţi. Atunci a zis discipolilor săi: „Puneţi-i să se aşeze în grupuri de câte cincizeci!”

Când Isus le cere ca ei să le dea de mâncare, discipolii răspund că ei au pâine doar pentru ei. „Cinci pâini și doi pești mari pentru cei 12 și pentru Isus sunt o hrană suficientă”. Noi avem doar ceea ce ne trebuie și nu putem să dăm altora hrana noastră… Și noi trebuie să trăim. Și ei ce trebuie să facă? Să facă ceea ce am făcut și noi. Noi ne-am gândit din timp și ne-am cumpărat mâncarea… Ei să meargă să-și cumpere acum hrana necesară… Apostolii consideră că fiecare trebuie să-și cumpere lucrurile de care are nevoie și… atât. Cuvintele frumoase sunt corecte, însă, după aceea, fiecare să se gândească la sine. Iar aceasta e hrana noastră și chiar dacă am vrea să o dăm altora, nu este suficientă. Aceasta este mereu obiecția: ce vrei să fie, la ce să ajute ceea ce eu am? La nimic! Chiar dacă dau puținul meu, nu voi rezolva problemele lumii… Mai mult „să meargă în jur”… Soluția se află mereu afară, altundeva, dar rămânând mereu în logica cumpărării…

Dar Isus are o altă părere…

Se subliniază că erau „aproape cinci mii de oameni”. De ce cinci mii? În F.Ap. 4,4 se vorbește de prima comunitate creștină care număra cinci mii de persoane și ni se spune cum trăiau: trăiau în rugăciune, după doctrina apostolilor – care povesteau viața lui Isus – și într-o comuniune fraternă, adică împărțind pâinea, adică viața.

Prima comunitate creștină trăia cu adevărat darul pâinii, economia darului. Ceea ce celebra în Euharistie, era ceea ce trăia în viața de zi cu zi.

Nu înseamnă că noi celebrăm Euharistia – faptul că „Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o” – și apoi, în viața de zi cu zi, după ce am celebrat Euharistia, luăm pâinea, o smulgem altora, devenim stăpâni peste ea, o mâncăm singuri sau o strângem (acumulăm) pentru a avea tot mai multă, lipsindu-i de hrană pe alții.

Se spune că erau „cinci mii”. Comunitatea creștină este aceea care trăiește împărțind această pâine. Altfel trăiește pâinea (viața, modelul) lui Irod, ospățul lui Irod, care ucide Cuvântul.

Isus le spune discipolilor Săi: „Puneți-i să șadă”.

În mod obișnuit, se prânzea la amiază, dar nu șezând; ei ședeau seara pentru a petrece noaptea în ospețe solemne… Deci, acesta – care începe – este un mare ospăț.

Ospățul în deșert amintește de timpul în care Dumnezeu a oferit mana în deșert. Va putea Dumnezeu să dea hrană în deșert? În Ev. după Marcu se subliniază că i-a pus să șadă pe iarbă… Cu alte cuvinte, deșertul înflorește. De fapt, atunci când se trece de la economia posedării la economia dăruirii, deșertul înflorește. De ce? Când a început deșertul? Atunci când Adam, în loc să accepte ca dar faptul de a fi egal cu Dumnezeu, vrea să posede egalitatea cu Dumnezeu; o egalitate pe care deja o avea ca dar. Și astfel, din grădină a ajuns în deșert.

Însă, de fiecare dată când noi trecem de la posedare la dar, ne întoarcem din deșert în grădină.

La fel acest pământ: dacă îl trăim după categoriile posedării, reușim să-l distrugem… în zilele noastre reușim să-l distrugem de 6000 de ori, iar mai repede sau mai târziu îl vom distruge de tot…

Dacă trecem la economia darului, acest pământ devine o grădină, adică lucrurile care există folosesc nu pentru a-i domina (stăpâni) pe alții și pentru a ne distruge, ci pentru a le împărți cu alții și a trăi ca fii și frați. Acest pământ, în loc de iad, devine paradis!

În textul nostru avem prefigurarea paradisului: ceea ce trăim în Euharistie unde hrana pe care o mâncăm este cea prin care trăim de-a lungul întregii săptămâni. Nu celebrăm un lucru, și apoi trăim opusul. Căci, dacă facem așa, noi mâncăm și bem condamnarea noastră (1Cor. ), pentru că, în timp ce voi celebrați ce a făcut Domnul, voi faceți tocmai opusul.

Puneți-i să șadă „pe grupuri…”. Această mulțime devine un popor ordonat.

Apostolii spun: „Ceea ce există nu e suficient”… de aceea, oamenii tind să aibă tot mai mult… Tocmai așa începe dorința de posedare a lucrurilor, fără sfârșit…

Titlul pericopei este multiplicarea (înmulțirea) pâinilor, dar textul biblic nu vorbește de înmulțire, ci de împărțirea pâinii!!! E o mare greșeală.

De fapt, greșeala – pe care o facem – constă în a crede că înmulțind bunurile proprii, vom trăi mai bine… Bunurile însă, tocmai împărțindu-le, și nu furându-le altora, devin viață.

E frumos să spun că Isus „a înmulțit pâinea”, dar pentru că eu nu știu să o înmulțesc, nu sunt ținut să o dau altora… Nu! Isus a împărțit pâinea!!! Și de acest lucru și eu sunt capabil… Minunea se realizează dacă împart pâinea!

Despre multiplicare… Noi avem multă pâine în plus… În 1970 – la Milano – se aruncau 100 tone de pâine pe zi. Deci, pâinea nu lipsește. Dar suntem sătui? Nu!!! Pentru că ceea ce satură nu e pâinea, ci cu totul altceva. Ceea ce satură este relația, e calitatea vieții. Și cu cât ai mai multe bunuri, cu atât mai mult ești singur, izolat, în afară de cazul în care bunurile tale folosesc ca loc de comuniune și împărțire, ceea ce-i cu totul altceva. Toate războaiele, nedreptățile, mizeriile lumii nu se fac pentru că lipsesc bunurile, acestea sunt suficiente… Paradoxal, de obicei, suferă acele popoare care au mai multe bunuri.

Dacă, din întâmplare, într-un popor african se descoperă puțuri de petrol, acel popor nu mai trăiește în pace, căci petrolul lor folosește altora.

Problema e această trecere, căci altfel rămânem mereu cu logica ospățului lui Irod și niciodată nu vom cunoaște cine e Domnul. Mai mult, Îl ascultăm bucuroși, dar la momentul potrivit, Îi tăiem capul. Nu-L recunoaștem.

Acest text anticipă Euharistia și e intitulat „înmulțirea pâinilor”, dar titlul l-am dat noi. Euharistia amintește de frângerea și împărțirea pâinii, și acest adevăr este revelat de Dumnezeu.

V. 16 este centrul întregului text (și-l vom explica în cateheza următoare) și-l lăsăm intact, căci e important să-l abordăm ținând seama de context…

Așa au făcut și i-au pus pe toți să șadă. Ce gândeau discipolii? Poate că-i punem să șadă și apoi, în timp ce stau liniștiți, noi plecăm… E greu să-i trimitem acasă pe cei 5000, dar noi suntem doar 12 și putem pleca noi. Deja s-a lăsat seara… Noi avem pâine… Dacă nu plecăm, ei ne vor devora… Totuși, apostolii au ascultat de Isus.

Urmează episodul pe care-l cunoaștem: Isus ia cele cinci pâini, cei doi pești, ridică ochii la cer, binecuvântează, frânge și „dă” (care înseamnă că El continuă să dea), și nu „dădu” (cum e scris în multe traduceri – care greșit – înseamnă că a dat atunci și atât)…

Cui dă? Discipolilor. Apoi, discipolii dau mulțimii. Adică suntem noi cei care primim această pâine, acest dar, și-l oferim mai departe. Încă și-n zilele noastre continuă această dăruire, acest dar, care este Euharistia, e viața Fiului. Căci, ceea ce Isus face aici, este sensul întregii Sale vieți. Ce a făcut Isus? A luat totul de la Tatăl – e Fiu, fiul ia totul de la tatăl – și ce face cu tot ce a luat? Isus nu face din ceea ce a luat un obiect de posedare – cum subliniază Fil. – ci a dăruit viața Sa tuturor fraților, astfel încât toți să devină fii.

Deci, ceea ce celebrăm în Euharistie este sensul împlinit al vieții lui Isus, dar e sensul împlinit al întregii Biblii. Întreaga Scriptură vrea să ne conducă să descoperim că Dumnezeu e Tatăl, că noi suntem frați și că nu trebuie să facem ca Adam, care „a luat” ceea ce era dăruit. Și a spus: e al meu, îl țin pentru mine și îl gestionez eu… și s-a separat de Dumnezeu, apoi de femeie, apoi femeia s-a separat de bărbat, apoi fratele de frate și așa mai departe. Așa a început întreaga istorie a dezbinărilor și a luptelor…

În acest loc, ceea ce Isus ia, e locul comuniunii cu Tatăl, cu frații… totul, începând de la trupul Său: pâinea, viața.

Acesta e noul tip de viață – opus celui al ospățului lui Irod – care mă ajută să cunosc cine e Dumnezeu. În afara acestui tip de viață, eu nu cunosc cine e Dumnezeu, chiar dacă știu tot Catehismul, chiar dacă merg la Liturghie în fiecare zi. Dacă nu trăiesc din această pâine, dacă nu mă hrănesc cu această pâine (cu stilul de viață propus de această pâine) în măsura în care pot – căci nimeni nu e perfect – eu nu cunosc cine e Domnul!

Care e rezultatul acestei pâini?

v. 17

17 Toţi au mâncat şi s-au săturat şi au strâns din ceea ce a rămas douăsprezece coşuri cu bucăţi.

La acest ospăț, „toți au mâncat”. Dacă noi trecem de la economia posedării, la instaurarea economiei darului, atunci toți mănâncă, toți trăiesc… și nu ca animale, ci ca popor ordonat, ca societate, trăiesc, mănâncă și sunt sătui.

Ce înseamnă a fi sătul? Noi, cu siguranță, mâncăm; problema noastră este cum să nu ne îngrășăm… și niciodată nu suntem sătui. Hrana noastră nu ne satură, căci e o hrană izvorâtă din blestem. Nu e o hrană de binecuvântare, care ne unește cu Tatăl și cu frații. Nu e comuniune și iubire. Însă această hrană – rod al binecuvântării – satură cu adevărat.

Marele blestem stă în a mânca și a nu fi sătui pentru cine nu are hrană, dar pentru cei care au hrană suficientă e și mai rău: avem hrană infinită, dar nu ne este suficientă… De ce? Pentru că noi nu trăim cu pâine, ci trăim prin Cuvântul care este în pâine… Ce cuvânt e în pâine? Cuvântul Fiului care se face frate, sau Cuvântul separatorului, al posedării și al stăpânirii peste aproapele?

Bunurile pământului, dacă sunt trăite în sens euharistic, devin izvor de viață pentru toți, dacă sunt trăite ca posedare, devin loc de dominare, de control, de luptă și de ucidere pentru toți. Deci, problema vieții și a morții, a săturării pe pământ depinde de cum luăm pâinea: ca dar pentru a-l oferi?… sau ca furt în vederea posedării…?

Pâinea simbolizează totul…

Nu numai că toți sunt sătui – sunt cinci mii, adică toată comunitatea primară – dar mai rămâne hrană. Câtă? 12 coșuri… Adică, cu cât dai mai mult, cu atât mai mult rămâne mâncare… căci așa este economia darului. Iubirea, cu cât dai mai multă, cu atât mai multă iubire ai. Iubirea nu se termină… ci crește. Crește tocmai dăruind iubire. Cu cât dai mai puțină iubire, cu atât mai puțină iubire ai.

Rămân „12 coșuri…”. 12 se referă la cele 12 triburi ale lui Israel, adică tot poporul: de fapt, există mâncare, pâine, viață pentru toți!!! Nu doar pentru cei 5000, ci și pentru toți ceilalți.

„12” se referă și la cele 12 luni ale anului, adică se sugerează că există mereu hrană… și va exista pe vecie, pentru că aceasta este hrană de viață veșnică. Este însuși Dumnezeu prezent pe pământ, în orice viață, dacă e trăită ca dar, iubire și împărtășire; deja este viață veșnică fiecare moment pe care-l trăim; deja e săturare și viață veșnică.

Care e suficientă pentru toți, pentru cele „12 triburi” și e suficientă pentru totdeauna. Și rămâne mereu, fără sfârșit…

Acest text ne introduce în următorul, care ne va arăta locul în care-L cunoaștem pe Domnul.

Să înțelegem care e locul în care Cuvântul – care e sămânță semănată – devine pâine, adică viață. Devine viață în măsura în care ne lăsăm adunați în jurul lui Isus; Îi permitem să ne ia cu El; confruntăm viața noastră cu a Sa; ascultăm Cuvântul Împărăției și apoi, în loc să urmăm propunerea noastră, care este la fel cu cea a lui Irod – cuvintele frumoase le acceptăm, dar adevărata viață e altceva – noi n-o acceptăm, ci urmăm propunerea lui Isus, adică începem să trăim ceea ce am auzit: „Dați-le voi să mănânce”. Ei se încred, și apoi se întâmplă neprevăzutul care face ca toți să mănânce și să se sature. Și rămâne pentru toți, și pentru vecie.

Acest neprevăzut e pâinea mereu prezentă, e pâinea cu care ne hrănim, e Euharistia pe care toate Evangheliile o explică. Această temă o vom dezvolta în cateheza următoare…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă