Ne aflăm aproape de centrul Evangheliei – care încheie tema primei părți: ascultarea care vindecă – care anticipează tema părții a II-a: drumul care ne conduce să-L vedem față în față. Este vorba de drumul urechii și apoi al ochiului.

Tema fundamentală a pericopei o constituie întrebarea „Cine e Isus?” Am explicat răspunsul lui Irod care nu poate să înțeleagă cine e Isus pentru că, în loc să asculte Cuvântul, el taie capul celui care vestește Cuvântul. În schimb, discipolii care ascultă Cuvântul și frâng pâinea pot începe să înțeleagă câte ceva despre „cine e Isus”.

Prin urmare – pentru a înțelege cine e Dumnezeu – nu este necesar să avem gene de creduli în sânge – în sensul că tu ești fericit, pentru că ai credință – nu! Credința nu are legătură cu faptul de a crede sau nu în Isus; ci stilul de viață te conduce să crezi sau să nu crezi. Dacă tu trăiești viața lui Irod, nu crezi, dacă frângi pâinea, ți se deschid ochii.

Ceea ce noi gândim, de fapt, este mereu justificarea teoretică a ceea ce trăim. Dacă trăiești într-un anume fel, atunci crezi într-un Cristos; dacă trăiești într-un alt mod, atunci crezi într-un alt Cristos.

Discipolii înșiși – vom vedea – ajung să creadă că Isus e Cristos în centrul Evangheliei, dar apoi va fi nevoie de întreaga a II-a parte a Evangheliei, care arată că Cristos este tocmai opusul a cine gândesc discipolii că este Isus.

Deci, dacă în prima parte a Evangheliei începem să înțelegem câte ceva despre Cristos, pentru că am frânt pâinea cu El, va urma apoi întregul drum de corectare constantă, pentru a ajuta să se înțeleagă cine este El… Cine crede că a înțeles, ori este mort – atunci poate că a înțeles ceva mai mult decât noi, deși viziunea merge înainte, la infinit, deci omul niciodată nu va înțelege suficient (deplin) misterul lui Dumnezeu – sau este un om care confundă adevărul cu propriile sale certitudini (și acest fapt e grav și se numește împietrirea inimii. Adică noi credem în ideile noastre, nu în Dumnezeu, și-L confundăm pe El cu ideile noastre și apoi, în numele lui Dumnezeu, facem tot răul).

Pericopa este apogeul primei părți a drumului discipolilor, dar e o culme care apoi se deschide unui drum mult mai interesant…

Se citește Lc. 9,18-22

¹⁸ Pe când se afla la o parte, în rugăciune, iar discipolii erau cu el, i-a întrebat: „Cine spun mulţimile că sunt eu?” ¹⁹ Ei i-au răspuns: „«Ioan Botezătorul», alţii «Ilie», iar alţii că «a înviat unul dintre profeţii cei vechi»”. ²⁰ El le-a spus: „Dar voi cine spuneţi că sunt?” Atunci, răspunzând, Petru a zis: „Cristosul lui Dumnezeu!” ²¹ Dar el le-a interzis cu stricteţe să spună aceasta cuiva, ²² zicând: „Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie”.

După povestirea pâinii frânte, începe drumul (în 1Regi 19 profetul e invitat să mănânce pentru a putea face un drum lung)… și mergând cu Isus, vom înțelege cine este El, dar și cine suntem noi…

Începe aici o parte care stă în centrul Evangheliei și face legătura primei părți a Evangheliei cu cea de a doua parte a Evangheliei.

Această parte centrală privește în întregime identitatea lui Isus.

Mai întâi, Isus întreabă ce spune lumea despre El, apoi ce spun discipolii. Lumea spune că e un profet. Discipolii spun că El e Cristosul lui Dumnezeu. Apoi vedem ce spune Isus. El nu spune că e Cristos, pentru că „Eu sunt Fiul omului”, care va fi ucis și apoi va învia.

Pericopa următoare spune: „Dacă vreți să veniți după Mine, luați-vă crucea voastră în fiecare zi și veniți”. De ce? Pentru că tocmai urmându-Mă și parcurgând cu Mine același drum al Meu, veți birui răul. Isus se prezintă ca fiind Judecătorul istoriei.

Imediat după, avem schimbarea la față, unde Tatăl spune: „Acesta e Fiul Meu. Ascultați-L pe El”.

Lumea spune că e un profet, iar discipolii că e Cristos. Isus spune că e Fiul omului pentru că este Servul suferind – care este Judecătorul suprem – care va muri și așa ne va da viața. Iar Tatăl spune: „Tocmai acesta e Fiul Meu. Ascultați-L pe El”.

Așa începe a II-a partea a Evangheliei, care ne va explica în ce sens Isus e Cristos și Dumnezeu.

Acesta e punctul culminant pe care discipolii reușesc să-l priceapă. Dincolo de ceea ce au înțeles în acest loc, nu vor trece. Pentru că, apoi, Isus va dedica 9 cap. pentru a-i ajuta să înțeleagă cine e Cristos și cine e Dumnezeu… La începutul instruirii discipolilor se spune că nu au înțeles nimic. După nouă capitole se repetă că nu au înțeles nimic.

Apoi va urma vindecarea orbului, după care avem istoria pătimirii… Ce înțelege Petru despre Mesia? Nimic. Scoate sabia pentru a-L apăra, neștiind că El va birui moartea, tocmai înfruntând moartea. Apoi se va lepăda de El pentru că este un Cristos slab.

Ce înțeleg Iacob și Ioan? Când Isus spune că va fi răstignit, ei Îi cer să-i pună pe unul la dreapta și pe altul la stânga, în poziții de prestigiu. Deci, nici Petru, nici Iacob, nici Ioan și nici toți ceilalți care se certau cu ei pentru a ocupa același loc, niciunul dintre discipoli nu a înțeles nimic despre acest Cristos al lui Dumnezeu.

Când Isus a murit și a înviat, ce au înțeles? Discipolii din Emaus – care-L întâlnesc pe cale – spun: „Noi speram, dar El a greșit totul… Poate că dacă-l asculta pe Petru…”. Atunci Isus începe să le explice Scripturile.

Când se arată celor 12 adunați, lui Isus nu-I mai sunt suficiente Scripturile, ci trebuie să le deschidă mințile, pentru a-i ajuta să priceapă acest mare mister.

Și tot nu vor înțelege… De ce? Pentru că în timp ce Isus se înalță la cer, ei se întreabă: „Deci acesta e momentul în care vine Împărăția lui Dumnezeu?”

Isus le spune că problema este cu totul alta: voi trebuie să fiți martorii Mei, adică să faceți același drum. Și le dă Spiritul Sfânt… Și speră că – puțin câte puțin – vor înțelege…

Practic, istoria discipolilor este istoria noastră. Iar punctul central începe cu acest text și durează toată viața. Este ceva ce nu înțelegi și care devine misterul pe care trebuie să-l înțelegi, zi după zi, urmându-L pe Domnul.

E misterul Fiului omului care trebuie să sufere. E un punct fix al discipolului, acela de a nu înțelege… Însă nu trebuie să ne descurajăm, căci face parte din Evanghelie.

Căci cu ceea ce Petru a înțeles despre Cristos, putea fi un bun musulman sau să conducă cruciadele, putea fi un bun preot și totuși să continue așa… Dar când va muri cu capul în jos, atunci Îl va glorifica pe Domnul, lucru pe care Isus i l-a prevestit: „Adevărat, adevărat zic ție: Când erai mai tânăr, te încingeai singur și umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești” (Io. 21,18). Și după aceste cuvinte îi spune: „Vino și Mă urmează”. Este drumul discipolului…

Să nu avem impresia că deja știm totul!

Prin natura sa, discipolul – cuvânt derivând din discere – este „acela care învață”. Când deja știe, nu mai este discipol. Și sfârșește să învețe. Devine „tare de cap”.

v. 18

¹⁸ Pe când se afla la o parte, în rugăciune, iar discipolii erau cu el, i-a întrebat: „Cine spun mulţimile că sunt eu?”

Această scenă, sinopticii o așază la Cezarea Filipi, care e locul cel mai îndepărtat de Ierusalim, vizitat de Isus. Aici însă lipsește specificarea locului.

În loc de locul material, Luca oferă locul spiritual. Deoarece „locul” unde începem să înțelegem câte ceva despre cine este Domnul este rugăciunea.

Este specific lui Luca: Isus se roagă la Botez înainte de a-Și începe misiunea; la cap. 6 Isus se roagă atunci când îi instituie pe cei 12 și începe proclamarea Fericirilor; Isus se roagă aici, înainte de a Se revela discipolilor; Îl aflăm în rugăciune la schimbarea la față; se roagă în grădina Ghetsimani, iar ultimele Sale cuvinte vor fi rugăciunea adresată Tatălui, pe cruce.

De ce rugăciunea este locul? Pentru că în rugăciune noi, în sfârșit, ne întoarcem să trăim în locul nostru natural. Rugăciunea înseamnă a sta înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem chipul și asemănarea lui Dumnezeu: dacă stăm înaintea Lui, ne aflăm pe noi înșine. Deci, rugăciunea e locul adevărului despre noi și despre Dumnezeu.

Când Adam a păcătuit, Domnul l-a întrebat „Unde ești?” pentru că s-a mișcat, nu mai era la locul său, nu mai era înaintea Domnului, ci era afară. Adevăratul loc al comprehensiunii este comuniunea cu Tatăl și cu frații, căci mai înainte s-a povestit „înmulțirea pâinilor”.

Rugăciunea e locul în care suntem noi înșine și e locul în care începem să înțelegem ceva despre adevăr.

Rugăciunea nu e locul în care se înțelege ceva de tip intelectual, ci este sfera experienței și a comuniunii cu Domnul și a Lui cu noi.

Isus se ruga și atunci când ei I-au cerut să-i învețe să se roage: Isus i-a învățat „Tatăl nostru”. Apoi, la cap. 18,1, Isus le va explica necesitatea de a se ruga mereu, fără a se obosi.

Rugăciunea nu e ceva străin vieții, ci rugăciunea este viața: înseamnă a trăi înaintea lui Dumnezeu, dacă nu… rugăciunea noastră nu e viață. Nu înseamnă să faci lucruri ciudate, ci-ți spune că ești înaintea lui Dumnezeu, indiferent de lucrul pe care-l faci, apoi, în momentele specifice, ești tocmai înaintea Lui.

Rugăciunea nu e totul, dar totul începe cu rugăciunea.

Și aici discipolii sunt singuri cu El. Mai înainte a fost darul pâinii, care este comuniunea, împărtășirea cu Domnul. Rugăciunea este a fi cu El în singurătate, în intimitate, în compania Lui.

Și acesta e locul în care suntem întrebați de Isus. Și Irod și-a pus această problemă… Mai înainte și discipolii se întrebau mereu: „Cine e acesta?” Aici situația se inversează: nu ei întreabă „Cine e Isus?”, ci tocmai Isus îi întreabă: „Cine sunt Eu?” Și acest fapt e diferit. Nu noi Îl punem în discuție (la îndoială) și-L întrebăm, ci El este Acela care ne pune în discuție și ne întreabă.

Când întrebăm noi, deja avem pregătite răspunsurile, dar dacă ne întreabă El, înseamnă că răspunsul Îl știe El, dacă El e Cel care ne întreabă…

Lăsați-vă întrebați. Credința începe nu atunci când eu mă întreb despre Dumnezeu, ci când mă las întrebat de Dumnezeu. La fel, o relație devine adevărată atunci când mă las pus în discuție și nu când eu îl pun în discuție pe celălalt. Căci altfel devin inchizitor care torturează. Dacă mă las întrebat, încep să înțeleg ceva atât despre celălalt, cât și despre mine.

Trebuie să ne lăsăm întrebați.

Și Isus pune două întrebări diferite: ce spun mulțimile și ce spun discipolii…

Mai întâi: „Ce spune lumea?” De ce? Pentru că în noi există o „mulțime” care mereu dă răspunsuri evidente și previzibile: „Așa se spune”… Sunt răspunsurile evidente și previzibile pe care toți le cunosc. Este evidența religioasă care conține și ceva adevăr…

v. 19

¹⁹ Ei i-au răspuns: „«Ioan Botezătorul», alţii «Ilie», iar alţii că «a înviat unul dintre profeţii cei vechi»”.

Aceste mulțimi sunt persoane religioase care se interesează… Și cum dau răspunsurile, de obicei, persoanele pioase? Au răspunsurile deja pregătite (formate). Privesc istoria, Biblia, catehismul, caută cum e scris și răspund: „Iată, e scris așa”.

În acest fel, aceste persoane (și noi), în loc să se lase interogate de noutatea lui Isus, merg să vadă ce spune lumea. Îl identifică pe Isus cu figurile din trecut. Privesc în trecut, fiind incapabile să privească în prezent, și cu atât mai puțin în viitor.

Când întreb pe cineva „cine e Isus?”, iar el îmi răspunde cu catehismul… nu! Lasă de o parte catehismul! Tu răspunde-mi cine e Isus acum, pentru tine. Și nu e un răspuns evident și previzibil. Cum te întâlnește (interpelează) Isus, cum modifică viața ta, ce influență are în viața ta? Răspunsul la aceste întrebări înseamnă deja ceva…

Pericolul e să avem idei prefabricate – chiar drepte, cel puțin parțial. Parțial sunt toate adevărate și toate greșite, pentru că nicio idee nu este egală cu „adevărul” – idei juste, te etichetezi… Făcând așa, L-ai eliminat pe Domnul și ți-ai construit siguranțele tale… Așa trăiești sigur și liniștit, fără nevoia să cercetezi și să înțelegi adevărul… Sunt răspunsurile prefabricate.

Și Isus vrea să iasă, pentru că există mereu. Și înseamnă a-L identifica pe El – care e prezent – cu figurile din trecut. La fel cum facem și noi… „Cine e Isus-Înviatul pentru tine?”… R: „Era acel om… care atunci”. Nu! Nu era acel om care atunci… „Ce face acum pentru tine?”.

În acest fel, aceste persoane dau același răspuns ca Irod, care a ucis Cuvântul.

Modul nostru de a ucide făgăduința lui Dumnezeu – și Cuvântul – constă în a așeza făgăduința în trecut și a nu o trăi acum, a nu o vedea prezentă acum, de a nu pricepe că ne întreabă personal, în prezent.

Atunci răspunzi cu toate lucrurile religioase evidente și previzibile din trecut pe care toți le știu, dar care acum nu uimesc pe nimeni…Unul poate să recite Crezul… dar ce înseamnă pentru el? Nimic! Nu-l interoghează… Și totuși, este just!

Problema e alta: ce relație ai cu El?

De aceea Isus pune prima întrebare: ce spune lumea? Mulțimea dă acele răspunsuri pe care și noi le dăm mereu, identificându-L pe Isus – care este Înviatul, Cel viu, acum – cu figurile cele mai reprezentative din trecut… O parte din răspuns e adevărată… Isus e un profet, e unul dintre profeți. Mai mult, Botezătorul e unul care-L anticipă, e unul egal cu El, chiar dacă vine după, Îl precede.

Ilie trebuia să vină la sfârșitul vremii, să-i împace pe părinți cu fiii: și e adevărat că în Isus se împlinește Ilie, Botezătorul și întreaga promisiune… Dar Isus nu e promisiunea din VT, ci este Promisul.

E adevărat că o voce profetică și după ce moare continuă să vorbească, dar Isus e mult mai mult!

Apoi, profeții, când sunt vii, sunt uciși, apoi li se ridică monumente… Căci odată ce mor, nu mai deranjează. La fel facem și cu Isus: Îl apreciem, dar e mort, căci acum nu mă interoghează prin ceea ce spune.

Acesta e primul pericol în cunoașterea noastră despre Isus. Există mereu și e important să fim conștienți și să depășim acest nivel…

v. 20a

²⁰ El le-a spus: „Dar voi cine spuneţi că sunt?”

„Dar voi, cine spuneți că sunt Eu?” Aceasta e întrebarea fundamentală a Evangheliei.

Începe prin „dar”. Față de tot ceea ce ai învățat din trecut, față de toate evidențele religioase, față de toate cărțile pe care le-ai citit, față de tot ceea ce gândește lumea…”Cine este El pentru tine?” Ce noutate reprezintă El pentru viața ta, față de ceea ce ai fost? Ce înseamnă El în viața ta?

Textul nu spune „tu”, ci „voi”. „Voi” indică eclezialitatea, comunitatea, căci tocmai din răspunsul pe care-l dăm acestei întrebări se naște Biserica. Biserica se lasă interpelată de acest „dar”.

În opoziție cu toate opiniile bune pe care le putem avea, ce înseamnă Isus în viața noastră?

Cine sunt Eu pentru tine? Ce zici? Exprimă-te! E important să spunem cine e Isus pentru noi, căci vom vedea că dacă noi nu exprimăm cine e Isus pentru noi, e periculos, pentru că noi ne menținem mereu convingerile noastre profund înrădăcinate… Dar exprimându-le și comparându-le cu acelea ale lui Isus, vedem că sunt tocmai opusul.

Credința începe nu atunci când tu-L întrebi pe Dumnezeu, ci când te lași întrebat… și continuă atunci când nu te mulțumești cu răspunsurile evidente pe care le dau alții întrebării: „Tu cine spui că sunt Eu?” Deci, e Isus, care personal ți se adresează… E Isus care ni se adresează, pentru a ne întreba ce înseamnă El pentru noi… E un raport „Eu-tu”, care apoi devine „Eu-voi”, pentru că noi – care-I răspundem – devenim apoi comunitate. Și în jurul acestei întrebări se naște Biserica.

Și această întrebare e mereu prezentă și actuală. Răspunsul nostru trebuie să fie diferit de cel al mulțimilor, care deja au răspunsurile prefabricare, evidente…

Acum răspunsurile sunt deschise la infinit. Să vedem primul răspuns…

Când Isus ne întreabă: „Voi cine ziceți că sunt Eu?”, vrea să exprimăm toate aiurelile noastre despre Mesia și să vedem că sunt opuse adevărului. Apoi, să-L urmăm! În joc e centrul credinței. E în joc motivul pentru care Petru se leapădă, Iuda-L trădează, ceilalți fug… Și e în joc trădarea noastră constantă față de El și dăruirea vieții Sale constante pentru noi…

v. 20b

²⁰ Atunci, răspunzând, Petru a zis: „Cristosul lui Dumnezeu!”

„Voi cine spuneți că sunt Eu?”

Petru răspunde: „Cristosul lui Dumnezeu”. E răspunsul exact: „Cristosul lui Dumnezeu”.

„Cristos” este marele așteptat, Mesia, Cel care urma să elibereze poporul, Cel care urma să împlinească toate promisiunile lui Dumnezeu și toate dorințele omului, Acela promis ca urmaș lui David (cf. 2Sam. 7), apoi, avem toți Psalmii despre regalitate, despre stăpânirea lui Dumnezeu peste lume, care începe prin instaurarea Împărăției lui Dumnezeu; în sfârșit, „ceruri noi și pământ nou”… Fiecare dorință și fiecare făgăduință a Domnului se realizează.

„Lui Dumnezeu”… Răspunsul este exact. Isus e Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Nu mai avem nimic de adăugat. Doar că Cristos este opusul a ceea ce Petru gândește. Și la fel Dumnezeu.

Petru nu-L cunoaște nici pe Dumnezeul lui Cristos și nici pe Cristosul lui Dumnezeu, la fel ca fiecare dintre noi. De ce? Pentru că noi avem o falsă imagine despre Cristos și despre Dumnezeu.

Întreaga a II-a parte a Evangheliei dorește să ne arate care este Spiritul lui Cristos – care-i Fiul – care este egal Spiritului Tatălui.

Și Spiritul Fiului, care este acela al Tatălui, nu este Spiritul puternicului, al lui Mesia-puternicul, ci a lui Mesia-umilul; nu este a lui Mesia-bogatul, ci a lui Mesia-săracul; nu este al Celui care stăpânește peste toți, ci al Celui care-Și dă viața pentru toți; și așa ne mântuiește. De ce? De aiurelile avuției, puterii și aparenței cărora le sacrificăm viața noastră. Și ne restituie demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu și adevărata noastră libertate.

Toată partea a II-a a Evangheliei va arăta cum acest Cristos este Fiul omului, care va birui răul… Cum? Nu cu ajutorul cruciadelor, al bogăției, al puterii, ci cu crucea și cu o iubire care știe să dea viața, cu o sărăcie care ajunge la darul de sine… exact opusul tuturor modelelor pe care le avem despre Dumnezeu – de rege puternic – și despre om.

Întreaga parte a II-a a Evangheliei este o înlăturare a laturii diabolice a imaginii despre Dumnezeu… Deoarece imaginea omului – făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – e egală celei a lui Dumnezeu; și… pentru că noi suntem oameni mici, dar avem nevoie de regi care să ne guverneze, care să fie oameni adevărați și reprezentanți ai lui Dumnezeu, ne inventăm oameni după aiurelile noastre, oameni care ar trebui să fie ca Dumnezeul din mintea noastră, care este maxima noastră aiureală… Dumnezeul din mintea noastră este acela pe care ni l-a sugerat șarpele. Acel dumnezeu invidios, puternic, gelos… și toți am dori să fim ca el, pentru că este singurul împlinit pe spinarea tuturor celorlalți.

În schimb, Dumnezeul nostru va fi Răstignitul. Pe cruce este cu adevărat Rege. E cu adevărat un om liber. De ce? Pentru că e sărac și-Și dă viața pentru toți și este servitorul tuturor și nu stăpânește peste nimeni. Pe cruce va realiza fața Tatălui: „Deveniți milostivi ca Tatăl”: El își va da viața pentru dușmanii Săi. Isus nu are dușmani. El își dă viața pentru dușmani. Pentru că Dumnezeu nu are dușmani. Ci noi îi avem…

Petru spune corect, la fel cum și noi spunem corect… la fel cum un fișier din computer are titlul corect, dar, deschizând documentul, aflăm afirmații exact opuse. Și trebuie corectate.

Întreaga parte a II-a a Evangheliei va fi o corectare… Este în întregime dedicată discipolilor, pentru a-i ajuta să înțeleagă misterul lui Cristos, misterul lui Dumnezeu care se înțelege numai din înaltul crucii.

Orice altă imagine despre Dumnezeu în afara crucii, este satanică. E acel fals dumnezeu. E acel dumnezeu care are nevoie de a-i ucide pe alții pentru a stăpâni și pentru a justifica aiurelile noastre de putere și pentru a răspândi moartea pe pământ…

Dumnezeul nostru este Cel al vieții și al iubirii!

De aceea, Petru e mulțumit… Cu adevărat, Isus împlinește dorințele și speranțele noastre, numai că ar trebui să înțelegem că făgăduințele lui Dumnezeu sunt mai interesante decât ideile noastre. Și că speranțele noastre aiurite, Dumnezeu nu le împlinește… ci le împlinim noi, și cu speranțele noastre distrugem lumea, atunci când le împlinim.

E mai bine ca Dumnezeu să împlinească ale Sale făgăduințe, iar noi să ne purificăm de toate speranțele noastre false: cele ale nebuniei (aiurelilor).

Reacția lui Isus: mai întâi îi ceartă, și apoi îi corectează…

vv. 21-22

²¹ Dar el le-a interzis cu stricteţe să spună aceasta cuiva, ²² zicând: „Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie”.

Isus îi ceartă (verb folosit în certarea dracilor), nu doar pe Petru (căci el vorbește în numele tuturor), ci pe toți. Și-i roagă să nu spună nimănui.

După cum le poruncea dracilor – atunci când ei Îl recunoșteau ca fiind „Cristosul lui Dumnezeu” – Isus îi amenința și le poruncea să nu spună nimănui. De ce? Pentru că Cristosul lui Dumnezeu e diferit… Cristosul lui Dumnezeu e Fiul omului, această figură misterioasă luată din Dan. 7 (care e o figură divină). Această figură divină – care e Fiul omului – va deveni servul lui Iahve.

„Trebuie să sufere mult… și să fie ucis”. De ce trebuie? În limba greacă indică o necesitate care nu este o nevoie morală, ci una asemănătoare cu necesitatea ca apa să ude, ca focul să ardă… la fel e nevoie ca Fiul omului să lupte cu răul omului…

Acest „trebuie” sau „e nevoie” derivă dintr-o necesitate de iubire: se poate spune „e nevoie ca o mamă să-și iubească propriul fiu”, aceasta însemnând că în mod necesar îl iubește…

Și ce trebuie să facă Fiul omului? Vom vedea mai clar în a II-a parte a Evangheliei, unde ni se va prezenta acest Fiu al omului, care e Fiul lui Dumnezeu pe cruce.

Fiul omului e Unul care ne mântuiește, nu salvându-se pe sine – căci noi, în încercarea de a ne mântui pe noi înșine, devenim egoiști și-i punem pe cruce pe toți ceilalți – El se mântuiește pe Sine tocmai dându-se pe Sine și pierzându-se, din iubire. Egoistul caută să se salveze pe sine, dar iubirea caută să-l mântuiască pe celălalt.

Cum ne mântuiește? Luând asupra Sa suferința, răul, disprețuirea bătrânilor, a preoților și a cărturarilor…

În Israel, bătrânii reprezentau puterea politică și economică, fiind persoane puternice, care făceau parte din sinedriu… Isus va lua asupra Sa blestemul dominării omului peste om și blestemul avuției, al celui care vrea să aibă în mâinile sale totul și pe toți… Apoi va lua asupra Sa puterea blestemului preoților, adică Isus va muri ca blestemător, pentru că prezintă un Dumnezeu pe care nici persoanele cele mai pioase din lume nu-L acceptă și spun că „Acesta blestemă”.

Un Dumnezeu care, în loc să judece, se lasă El judecat. El, care este drept, este condamnat, El, care e viața, acceptă moartea; El, care este legea, este milă și iertare; noi îi luăm viața, iar El își dă viața pentru noi… Ce fel de Dumnezeu este acesta? Acesta e Dumnezeul adevărat! Ceilalți (celelalte imagini despre Dumnezeu) sunt satana, sunt cei care iau viața, sunt acei idoli cărora le sacrificăm viața noastră…

De aici începe procesul purificării lui Dumnezeu de imaginile satanice… prin această prevestire a morții lui Isus. Pentru că așa El va învia, adică va birui moartea.

Calea pentru a birui moartea este tocmai calea opusă celei propuse de bătrâni, de preoți și de cărturari; adică propusă de puterea economică, politică, religioasă, teologică și culturală… Sunt diferitele puteri dominatoare.

Isus va alege calea servului lui Dumnezeu, care va trăi în iubirea pentru Tatăl și pentru frați. Și va fi mielul lui Dumnezeu, care biruiește păcatul lumii.

Acesta e marele mister, pe care nici Petru – și nici noi – nu l-am înțeles.

După aceste cuvinte, Petru Îl ia de-o parte pe Isus – după Marcu și Matei, Luca sărind peste acest episod (în Ev. lui Matei, Isus de-abia îl numise papă) – și-i spune: „Tu greșești, crede-mă pe mine, căci de-abia m-ai numit papă și mi-ai spus că sunt infailibil… Dacă Tu vei urma această cale, ceilalți te vor abandona, deși eu voi rămâne cu Tine…”. Petru va scoate sabia pentru a-L apăra, și apoi se va lepăda de El, tocmai pentru că Isus va pătimi… Pentru că Petru nu vrea un asemenea Cristos…

Măcar Petru e cinstit și spune ce crede… Petru-L iubește pe Isus, dar în mod greșit…

Și Isus îi răspunde: „Înapoia Mea, satană”… În limba latină, traducerea este „Vino înapoia Mea”, adică urmează-Mă, dar înapoia mea… Isus nu-l alungă, ci-l trimite înapoia Sa. Căci dacă se pune înainte, Petru va sfârși rău… Isus îl invită să stea în spatele Său și să vadă că totul se va sfârși bine…

Și-l numește satană, nu pentru că e rău, ci pentru că judecă la fel ca oamenii. În mod normal, toți judecăm așa, pentru că avem o imagine falsă despre Dumnezeu. Și acesta e păcatul original. Deci avem o falsă imagine despre om. Isus a venit să învingă această imagine… Să purifice imaginea noastră falsă despre Dumnezeu și despre om. Atunci viața devine frumoasă. Dacă nu, devine o viață diabolică, în care ne luptăm unii cu alții, crezând că facem binele, chiar în numele lui Dumnezeu.

Cât de mult rău se face în numele lui Dumnezeu? Dar al unui Dumnezeu pe care noi Îl avem în minte? De aceea trebuie să purificăm imaginile noastre false despre Domnul. La care Cristos, la care Dumnezeu ai aderat? E important.

Există un dumnezeu care se numește satana și este acela pe care toți îl gândim, pentru că e atotputernic, ține totul în mână și-i elimină pe toți și pedepsește…

Există un Dumnezeu care-i iubește pe toți și-Și dă viața pentru toți, începând de la dușmani. Acesta e adevăratul Dumnezeu.

Isus a fost ucis pentru blestem, pentru că ne-a spus că Dumnezeu este așa… Acuzat de blestem de către persoanele religioase și nu de oricine… Chiar și Petru, Iacob, Iuda și Ioan nu doreau un astfel de Dumnezeu… Încă de la început.

Aici începe lupta, adevăratul exorcism (amintiți-vă convulsiile, încordările dracilor în sinagogă) în interiorul nostru între Cristosul lui Dumnezeu și imaginile noastre despre Cristos și despre Dumnezeu.

De aici va începe instruirea discipolilor.

Tema fundamentală a părții a II-a a Evangheliei va fi v. 22 „Fiul omului care va fi dat pe mâna oamenilor și va fi ucis” și așa va birui răul lumii.

Și totul va fi un apel pentru a intra în acest mister, care e misterul pe care l-am văzut la înmulțirea pâinilor.

„Luă pâinea și o frânse” e tocmai amintirea lui Cristos care devine amintirea vieții noastre, ca dar al vieții: e pâinea prin care trăim…

Isus va prezice frângerea acestei Pâini și în jurul prezicerilor pătimirii Sale avem cele 9 cap. care vor trata acest mister. Apoi va urma intrarea în Ierusalim și împlinirea acestui mister.