Luca 9,23-27

Textul biblic poate părea dur… Să-I cerem Domnului să-i înțelegem frumusețea. Pericopa ne prezintă cât ne costă pentru a „dobândi” lucrul cel mai frumos: să avem fața Sa, să realizăm plinătatea vieții.

În cateheza anterioară, am explicat identitatea lui Isus: El este profetul, este Mesia – după Petru – este Fiul omului, care va birui răul lumii și va mântui lumea, tocmai urmând calea servului lui Iahve. După textul nostru, urmează schimbarea la față, loc în care se vede gloria Fiului. Țelul final al călătoriei noastre este schimbarea la față: să vedem cine e Dumnezeu, iar noi să dorim să fim egali cu El, având aceeași față. În mijloc, avem textul catehezei de astăzi care ne va descoperi calea care ne conduce la această glorie.

Se citește Lc. 9, 23-27

23 Apoi le spunea tuturor: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze. 24 Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine acela o va salva. 25 Aşadar, ce-i foloseşte omului dacă a câştigat lumea întreagă, dar se pierde sau se ruinează pe sine? 26 Căci, dacă cineva se ruşinează de mine şi de cuvintele mele, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni în gloria sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri. 27 Adevărat vă spun: sunt unii dintre cei de faţă care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu”.

În aceste cinci versete este expusă identitatea creștinului, chemat să aibă aceeași față cu a Domnului. Așadar, după identitatea lui Isus este arătată cea a creștinului care este chemat să aibă aceeași față.

La prima vedere, par cuvinte foarte dure: se vorbește despre cruce, despre a se lepăda de sine, despre a pierde viața… în realitate, aceste cuvinte ne scot „din” și ne feresc de înșelăciune, ne salvează viața și ne dau viața, realizează dorințele noastre dincolo de toate închipuirile noastre și ne fac ca Dumnezeu.

Sunt 5 afirmații. Prima este aceea centrală: v. 23: precizând ce înseamnă să-L urmăm pe Isus – care este esența creștinismului -. De obicei, persoanele urmează idei, ideologii. Se numesc nebuni cei care cred ideilor. Unii, mult mai practici, urmează lucrurile: sunt fetișiști sau idolatri. În schimb, omul adevărat trăiește în raport de iubire cu persoanele.

Diferența între idei, lucruri și persoane este că persoanele sunt reale, la fel ca și lucrurile. În plus, persoanele au idei, dar sunt reale. Și totul se decide în relația cu persoanele.

Apoi avem cele trei motivații negative, dar și una pozitivă, care ne indică de ce trebuie să facem așa. Dacă facem așa, vom vedea gloria, Împărăția.

Ne oprim asupra fiecărei afirmații, căci acest text este oglinda creștinului. Un om care cunoaște și înțelege acest text, a înțeles totul…

v. 23

23 Apoi le spunea tuturor: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze.

Aceste cuvinte ale lui Isus nu sunt adresate discipolilor mai bravi, celor asceți și nici măcar nu sunt adresate discipolilor, ci tuturor, fiecărui om! Pentru că fiecare om mântuiește umanitatea sa, dacă viața sa este oglindirea Fiului omului, care biruie răul. Deci, acest text este pentru fiecare om care trebuie să învețe să devină discipol. Discipolul e cel care învață. Să învețe de la Fiul omului… adevărul despre om. Deci, textul e pentru toți.

Și începe cu un „dacă”… E o ipoteză… „Dacă vă interesează această ipoteză”… Deci, nu constituie o obligație pentru nimeni. Isus nu a impus prin lege că trebuie să facem așa. Și apoi nu a făcut un concordat cu Ponțiu Pilat, cu Irod, cu Marele preot, pentru a impune această lege în câmp social, religios și politic… astfel încât să fie sigur că toată lumea împlinește această poruncă… Isus nu a gândit: „Ce se va întâmpla cu binele, dacă nu constrângem lumea să facă binele?”

Isus spune „dacă”, dacă cineva vrea… Este un act de perfectă și deplină libertate, lăsat deciziei fiecăruia dintre noi… „dacă cineva vrea”…

Nimeni nu are respect, iubire și nu ne tutelează libertatea la fel ca Domnul, mult mai mult decât noi am vrea. Și ne tutelează libertatea chiar și când e greșită. De ce? Pentru că dacă ne-o ia, face lucrul cel mai grav, căci libertatea este ceea ce ne face fii, egali cu Dumnezeu. Și Dumnezeu respectă mereu libertatea noastră: fie în bine, fie în rău.

Însă El rămâne Dumnezeu, căci în rău, El știe să recupereze și să repare prin iertare, iar în bine, acesta este un dar al Său.

„Dacă cineva vrea”, indică gestul maxim de libertate. Ce să vrea?

„Să vină după Mine”… Notăm că în text avem: „Să Mă urmeze… cine se va rușina de Mine… părăsește viața pentru Mine”… De patru ori avem acest „Eu” al lui Isus care se adresează direct celui care vrea să-L primească. Prin urmare, credința este această relație personală – nu teoretică – cu El, acea relație care te determină să-L urmezi.

De ce se urmează o persoană? De ce, ajunși în acest punct, vrem să-L urmăm pe Isus? Pentru că Isus e omul liber; El e cu adevărat realizarea lui Dumnezeu pe pământ, e Dumnezeu pe pământ. De ce? Pentru că iubește; pentru că știe să-Și dea viața, pentru că biruie răul, boala, moartea… pentru că biruie egoismul, rădăcina tuturor relelor. Pentru că biruie fricile noastre despre moarte, căci noi ne gândim că moartea împărățește, este suverană peste lume… când, de fapt, sunt iubirea și viața cele care domnesc. De aceea Isus a intrat în moarte.

Deci, „a merge după El” înseamnă a-L urma pe Cel care ne dă, ce? El e Domnul vieții, deci ne dă viața; e Cel care este în totalitate iubire, deci ne dă iubirea; e Cel care prin iubire biruie răul, El este victoria asupra răului și a egoismului… A-L urma pe El înseamnă a promova, a păstra și a dezvolta viața noastră.

Nu ne dă ceva, ci ni se dă pe Sine, fiind iubirea, viața, adevărul. Și-n iubire, avem schimbul perfect: El ne dă ceea ce este și are… și primește de la noi ceea ce suntem și facem. De aceea va sfârși pe cruce. De aceea noi nu ne vom urca pe cruce, cel puțin pe o cruce ca a Sa: El ne eliberează de rău tocmai cu solidaritatea Sa arătată pe cruce.

Pavel spune că-L urmează pe Isus: „Pentru că m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine… Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu. Eul meu deja este iubirea Sa pentru mine, pe care am descoperit-o și-L iubesc cu aceeași iubire”.

Să înțelegem frumusețea de a-L urma pe Domnul vieții, pentru că viața noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, spune Pavel… În Scrisoarea către Filipeni, afirmă că: „El este viața mea, pentru că m-a cucerit cu iubirea Sa”.

Aventura creștină stă în acest a-L urma pe El. A merge în urma Lui care este profetul, Mesia – El împlinește dorințele omului – dar e acel Mesia care biruie răul, nu făcând răul, adică nu prin a-i domina pe alții, prin putere și prestigiu, ci învinge răul cu binele, cu iubirea, făcând exact opusul ideilor noastre: biruie răul în Sine, luându-l asupra Sa. Biruie în Sine moartea. De aceea ne interesează să-L urmăm. Aceasta e ipoteza creștină. Te interesează viața? Sau consideri că singura posibilitate este să ai, ca păstor, moartea? În acest caz, mai bine să te împuști imediat… Și este ceea ce majoritatea facem. Trăim într-o viață disperată și ne distrugem… Însă trebuie să-L urmăm pe El. Să mergem în urma Lui.

Isus se adresează tuturor, dar apoi adaugă: „Dacă cineva”, adică ne invită personal pe fiecare.

Această invitație e inclusă în acea dorință profundă pe care fiecare om o are: de iubire, relație, fericire, victorie asupra egoismului, răului, singurătății, dominării și supunerii altora, asupra minciunii… Acea dorință care este pecetea de foc pe care toți o avem în interior și care e motorul vieții noastre. Numai că teama de a nu o putea realiza ne determină să realizăm fricile noastre: minciuna, violența, stăpânirea, puterea, războaiele, invidiile…

Isus vine să elibereze în noi adevărul nostru divin, prezent în fiecare dintre noi. Și ne eliberează tocmai cu trăirea și povestirea vieții Sale.

Aceasta e ipoteza lui Isus. Dacă cineva este interesat de El, aceasta este!

Atunci există trei condiții pentru a-L urma.

Prima este „a se lepăda de sine”…

Toți avem un „eu fals” de care trebuie să ne lepădăm: egoismul nostru, fricile noastre, închiderile (blocajele) noastre, setea noastră de stăpânire și putere, minciunile noastre, idolatriile noastre, sclaviile noastre față de idolii avuției, stăpânirii și aparenței (a imaginii).

Prima condiție este de a birui răul – nu în alții (nu pornind războaiele sfinte) – căci răul e în mine, în inima mea, acesta e adevăratul război sfânt… Dușmanul meu unic sunt eu, adică eul meu fals. Acea frică și acel rău care mă blochează și mă fac să fiu dur cu alții, atacându-i pe alții și apărându-mă pe mine… Aceasta este lupta întregii vieți. Monahii numeau viața lor „o luptă continuă”, dar nu împotriva altora, dar nici împotriva lor, ci împotriva răului din ei, pentru a deveni liberi.

Vom fi cu adevărat liberi dacă ne vom elibera de minciună și vom birui răul din noi. Însă, de obicei, noi suntem preocupați să învingem răul din celălalt: pentru că răul din celălalt ne deranjează enorm.

Dacă celălalt e egoist, mă deranjează. De ce? Este egoist ca mine și nu-mi dă ceea ce eu așa vrea… Deci neplăcerea pe care o simțim înaintea răului, o simțim pentru că avem răul în noi. Căci altfel (dacă nu am avea răul în noi) înaintea răului noi am simți compasiune, pentru că răul face rău celui care-l are.

Adevăratul rău nu constă în a muri și nici în a fi ucis, adevăratul rău este a cauza altora moartea, înfometarea…

Deci, prima condiție este victoria asupra falsului eu. De ce? Nu pentru că vreau să mă lepăd de mine, ci pentru că vreau să-L urmez pe El: Domnul vieții, iubirii, luminii, bucuriei, păcii și fericirii, care realizează toate dorințele omului, împlinește fața lui Dumnezeu. De aceea trebuie să înving răul reprezentat de marii preoți, de cărturari și de bătrâni… care sunt în mine.

„A se lepăda de sine”, într-o traducere liberă, echivalează cu „a înceta să te mai gândești la tine”, căci dacă-mi merge bine, stau și mă gândesc cât sunt de brav, iar dacă-mi merge rău, imediat fac depresie și-mi plâng de milă… Deci, fie la bine, fie la rău, în centru sunt mereu eu. Lepădarea de sine ne invită să nu ne mai punem în centru… Sunt valabile zicalele vechi: „Cunoaște-te pe tine”, „iubește-te pe tine”; „încetează să te mai gândești la tine”.

Aceste zicale sunt ieșirea, exodul fundamental al omului din propriul eu considerat ca fiind absolutul. Dacă pun eul meu ca fiind absolutul, eu sunt absolutul egoist, adică absolutul nimic, care mă distrug pe mine ca fiu al lui Dumnezeu și ca frate și export moartea peste tot și-n toate persoanele apropiate.

Căci iubirea nu stă în a pune propriul eu în centru, ci a-l pune pe celălalt în centru. Iubirea este extaz: te scoate din tine, te pune în relație și face în așa fel ca tu să-l primești pe celălalt așa cum este și viceversa. Aceasta este viața: e iubirea… Spiritul Sfânt – iubirea dintre Tatăl și Fiul – care împărățește și între noi! Această iubire este viața lui Dumnezeu. Dacă nu, atunci stăpânește moartea, ne ucidem reciproc.

Avem o adevărată asceză de făcut… când citesc acest text îmi dau seama că încă nu am început să trăiesc creștinismul… Nu ne plictisim. Și e o aventură în care nu suntem disperați, pentru că suntem cu El, în urma Lui.

Și pot birui egoismul meu, tocmai contemplând iubirea Sa pentru mine.

Pruncul este centrat pe sine în mod natural… Dar o persoană care și la 80 de ani se gândește numai la sine, niciodată nu devine adultă… Rămâne veșnic prunc, mereu prostuță, care nu e pruncul din Evanghelie.

Un om devine adult când știe să iasă din sine, să meargă spre altul, să-l primească ca fiind altul, diferit de sine. Deseori în cuplu nu se întâmplă această iubire matură, de aceea le e greu soților să stea împreună; și-n raportul cu fiii se întâmplă același lucru: vrem să fie fotocopia noastră. De aceea apare ruptura.

Vedeți cât de pozitiv este acest „a se lepăda de sine”?

Apoi „să-și ia în fiecare zi crucea”… Acest aspect nu ne place…

Textul nu ne invită să luăm o cruce, ci „propria noastră cruce”. Ce înseamnă? Când un om era condamnat la moarte – și toți suntem condamnați la moarte, pentru că murim – partea verticală a crucii era fixată în pământ, însă omul era legat de partea orizontală, care apoi era ridicată.

Fiecare dintre noi are „crucea sa” de purtat în fiecare zi, fapt care înseamnă că în fiecare zi murim pentru a renaște. Deci, textul nu vrea să spună că murim pe cruce. Textul afirmă că pe cruce ajunge omul vechi, omul egoist… în fiecare zi și zi după zi, adică este o luptă cotidiană, care durează întreaga viață.

Și dacă tu nu-ți duci crucea ta, atunci crucea te duce pe tine și te doboară.

Dacă tu cobori un dulap pe scări: ori îl duci tu, ori el te strivește. Deci, răul care este în noi, ori știm să-l ducem cu decență, ori ne strivește.

Să-l ducem în fiecare zi, să-l ducem spre cruce, adică spre acea cruce unde Domnul își dă viața pentru mine și mă iubește. Să descopăr în această iubire răscumpărarea vieții mele, la fel ca tâlharul care spune: „Eu sunt pe cruce pe bună dreptate, căci fac răul…”… Dar acest rău sau suferință a mea, care mi-o procur sau alții mi-au cauzat-o, e locul apropierii de El, care din iubire biruiește răul.

Răul există. Nu trebuie să mă prefac că nu există, căci ar fi teribil…

Spre exemplu: toate relele istoriei se realizează când sosește poporul mesianic, care e perfect… Creștinii cruciadelor, nazismul, comunismul, guvernele perfecte… Deja ei cred că au realizat împărăția lui Dumnezeu, deci nu mai e nimic de făcut, ci e suficient doar să-i ucidă pe alții care nu gândesc la fel ca ei și întreaga lume va fi sigură…

Dar, de fiecare dată când gândim așa, indiferent ce religie am avea, înseamnă că și noi suntem așa (indiferent dacă suntem creștini, preoți, episcopi)! Petru gândea așa încă de la început.

Cu adevărat, în fiecare zi suntem chemați să înțelegem această cruce, acest rău, să știm să o ducem în urma Lui – și El moare pe cruce pentru acest rău – și să cunoaștem iubirea Sa, să biruim acest rău cu aceeași iubire a Sa. E vorba de răul care este în mine… Nu e crucea martirilor – acela e răul altora – aceasta e crucea (spre exemplu) celor 3 miliarde de persoane care duc pe umerii lor nedreptatea lumii. Aceste miliarde sunt ca Cristos.

Noi suntem ca tâlharul care spune: „Pe bună dreptate sufăr acest rău pentru că fac răul – arunc pietrele sus, fiind clar că apoi unele îmi cad în cap – și pentru că toți facem răul, probabilitatea să ne lovească e mare…”

A-și lua crucea” este libertatea de a înfrunta răul, recunoscându-l cu luciditate și nu negându-l cu ingenuitate. Căci negarea răului a fost cauza tuturor exterminărilor în istorie. Te prefaci că nu există… și apoi de-abia se arată și tu îi tai capul… Însă răul există și trebuie să-l biruiesc, în mine.

În această luptă, noi nu suntem singuri… Și „să Mă urmeze pe Mine!”

Textul ne spune că nu este vorba de a-L imita pe Isus în mod independent, nici nu este vorba de a-L preceda, nici de a sta în dreptul Lui, ci de a-L urma pe El! A-L urma pe El așa cum este, așa cum ni s-a arătat prin gesturile și cuvintele Sale, prin criteriile cu care El a judecat faptele și a primit toate persoanele.

Ce înseamnă a urma o persoană? Urmezi o persoană pe care o iubești. Nu? O urmezi înainte de toate cu urechea, ascultând-o pentru a o înțelege; văzând-o – pentru că inima te conduce la ea, pentru a o cunoaște mai bine – apoi cu picioarele (făcând același drum), apoi cu mâinile – acționând ca ea – deci acest „a-L urma” pe Isus înseamnă a deveni ca El.

După cum, urmând păstorul morții, mergem ca oile la tăiere, în iad… la fel, urmând păstorul vieții, primim destinul Său, acela al gloriei: vom învia și vom birui răul.

E minunat să-L urmăm, căci atunci când noi urmăm o altă persoană, nu suntem singuri și cunoaștem calea pentru faptul că celălalt o cunoaște. Dacă merg în munți împreună cu un expert, reușesc să parcurg poteci care pentru mine ar fi fost imposibil de urmat, dacă aș fi fost singur. Pot face lucruri imposibile dacă-L urmez pe cineva care știe să le facă… Lucruri care pentru mine erau irealizabile.

La fel pot înțelege lucruri pe care niciodată nu le-am înțeles, dacă un altul mi le explică și rămâne cu mine.

Deci, acest „a-L urma” pe El este expresia perfectă a iubirii care mă face să parcurg același drum cu al lui Dumnezeu. Și mi-l descoperă… Și e un drum…

E adevărat că și noi putem să-L urmăm, la fel ca discipolii: înțelegând mereu tot mai puțin și mergând mereu în zigzag, dar până la urmă au înțeles. Până la urmă au făcut același drum: la fel ca atunci când se călătorește cu o barcă cu pânze, adică niciodată barca nu urmează direcția corectă, dar până la urmă ajunge la țel. Trebuie să acceptăm și acest adevăr: a întâlni răul, a fi atrași de această iubire și apoi a merge înainte fără a pretinde să fim perfecți.

Prin urmare, aceste cuvinte ne invită să intrăm în răul nostru, pentru a-l descoperi și a-l birui, dar nu singuri, ci mergând în urma Lui, urmându-L, în această iubire, relație, companie, putere. Căci forța iubirii și a companiei te pot ajuta să faci binele. Singurătatea și egoismul te determină să faci numai răul. Chiar și atunci când din întâmplare faci binele material (ajuți), faci tot rău, pentru că ajuți pentru a te autoafirma.

v. 24

24 Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine acela o va salva.

A ne salva viața, a ne scăpa viața, este „motorul”, motivul fiecărei acțiuni de-a noastre. Tot ceea ce facem, realizăm pentru a ne salva. De ce? Pentru că ne este frică de moarte.

Ce este viața? Viața înseamnă respirație. Ați încercat să trageți aer în piept și să-l rețineți: inspir pentru a poseda tot aerul, pentru că aerul e viața? Sau cu hrana: dacă mănânci totul din jur, ce se întâmplă? Mori!

Dacă inspiri pentru a ține tot aerul pentru tine, mori, pentru că respirația este alcătuită din inspirație și expirație. Căci viața nu este a pune înăuntru, ci viața e iubire. Și iubirea e relație. Și dacă tu vrei să-ți salvezi viața, devii egoist și te ucizi pe tine, viața ta, iubirea. Dacă însă ești dispus să-ți pierzi viața „pentru Mine”, adică din iubire, atunci o salvezi, pentru că viața e iubire. O viața dată din iubire e pe deplin realizată, așa cum a făcut El. Aceasta e prima motivație negativă.

Tu crezi că te salvezi, făcând cum spune psalmistul: „adunând lucruri… putere, stăpânire”, dar așa, tu nu faci nimic altceva decât să sacrifici viața ta morții, idolilor morți, să exporți moarte tuturor și la urmă… mori puțin mai repede din cauza stresului, nefericit, în singurătate, fără relații… Păstorul tău a fost frica de moarte.

Dacă viața este darul iubirii, cu cât dai mai multă iubire – investind în relație – cu atât mai mult îți salvezi viața. Acest fapt e valabil în relațiile de familie, de cuplu… Nu ceea ce noi avem creează relație, ci ceea ce noi dăm. Ceea ce avem creează gelozie, invidie și luptă.

Prima minciună constă în faptul că noi avem mai multă viață, dacă strângem mai multe lucruri. Nu! Avem viață, dacă știm să dăm, căci viața e dar, e iubire. Nu înseamnă că, cu cât suntem mai egoiști, cu atât suntem mai liniștiți. Și nu e adevărat că bunăstarea a adus fericire: suntem mai nefericiți – noi – decât săracii.

Știm că fericirea este relație și iubire, nu lucrurile care substituie relațiile. Devenim morți, la fel ca idolii noștri… ducem o viață pierdută, alergând după lucruri, o viață de idolatru.

Există un model fals de viață: ce frumoasă este o așa viață… acestei vieți i se fac toate reclamele… dar o astfel de viață este urâtă… Reclamele sunt cu tineri sau tinere de 16 sau 18 ani, fapt care înseamnă că toți ceilalți sunt urâți. Această vârstă trece repede… Viața e cu totul altceva!!! Dacă noi o gândim așa, deja ne-am sinucis… Înseamnă că deja ne-am pierdut viața.

Însă cine știe să-și piardă viața din iubire – știind să o dăruiască – acela și-a salvat viața. Acest adevăr e valabil din punct de vedere uman, dincolo de cel religios. Omul își salvează viața, dacă știe să iubească, altfel e un falit, duce o viață animalică, nu una umană.

Deci prima motivație negativă e aceasta: cine vrea să-și salveze (scape) viața, deja a pierdut-o. Cine știe să o piardă, a aflat-o.

A doua motivație…

v. 25

25 Aşadar, ce-i foloseşte omului dacă a câştigat lumea întreagă, dar se pierde sau se ruinează pe sine?

De obicei, credem că a salva viața înseamnă a câștiga mult. A aduna până la a avea în stăpânire lumea întreagă. Alexandru cel Mare aproape că a reușit… Dar este unul dintre cei foarte puțini… Apoi și lui i-a fost suficient puțin pământ, să se odihnească..

Chiar dacă așa câștigi lumea întreagă – lucru absurd – până la urmă, la ce-ți folosește? Că ți-ai sacrificat întreaga viață pentru a poseda lucruri și mori de stres mult mai repede, nefericit, urât de toți, fiind nedrept față de toți prin tâlhărire, dar în special furându-ți ție viața? Tu, care nu ești fratele nimănui și nu ești fiul Tatălui…

Sunt marile minciuni în care trăim, dar nu de ieri, de azi, ci de la Adam și Eva, până la noi… Este minciuna…

De aceea psalmistul spune că vrea să ne explice enigma vieții, adică toate valorile false pe care le avem – valorile sunt păstorul nostru, ghidul nostru – și subliniază că păstorul nostru este moartea. Și frica de moarte vă face să trăiți deja în moarte.

Ignațiu de Loyola – locuind cu Francisc Xaveriu – l-a întrebat: „La ce-ți folosește să câștigi lumea întreagă, și apoi să pierzi sensul vieții?” Xaveriu s-a schimbat și a devenit misionar. Și-a împlinit dorința în alt mod. Trebuie să fim ambițioși, dar în sensul drept.

A III-a motivație negativă:

v. 26

26 Căci, dacă cineva se ruşinează de mine şi de cuvintele mele, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni în gloria sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.

Fiul omului – care va veni la sfârșitul timpului – este Judecătorul suprem al universului și al istoriei. Va veni pe cruce, în gloria Sa. Și crucea – această iubire infinită – este judecata Sa.

Care va fi judecata lui Dumnezeu, la urmă? Nu El va judeca, ci noi. Depinde dacă noi ne-am rușinat de El sau L-am mărturisit. El este Cel judecat. Și Petru va spune: „Nu-L cunosc”, s-a rușinat de El, că dorea să fie un Mesia puternic. Iuda și toți ceilalți Îl doreau puternic. De aceea toți au fugit.

Cine se va rușina „de Mine”. A te rușina înseamnă că tu iubești o persoană, dar te rușinezi să vezi cum și-a falimentat și ratat viața. O mamă care se rușinează de fiul ei pentru că n-a reușit să facă nimic în viață… În sine, această rușine este o durere… Opusul este „sunt mândră de cum a reușit să se realizeze fiul”.

Întregul viitor se joacă în acești 90 de ani de viață. Rezultatul îl decidem aici și acum. Dacă-L ascultăm pe El și cuvântul Său – adăugirea „cuvintele Mele” este relațională pentru a ne spune: noi nu-L vedem pe El, ci Îl întâlnim în Cuvântul Său; El ne vorbește; deci Evanghelia e pentru noi și nu era numai pentru cei din timpul Său; noi Îl întâlnim pe El care ne vorbește – așadar, dacă noi Îl ascultăm pe El și cuvântul Său, atunci viața noastră este în iubire, e o viață pe deplin realizată, de care nu trebuie să ne rușinăm.

Sensul rușinii pentru o viață nerealizată… este important să ne rușinăm de rău. Din nefericire, în zilele noastre ne lăudăm cu răul… Rușinea ne ajută să ieșim din sfera răului.

Apoi urmează motivația pozitivă…

v. 27

27 Adevărat vă spun: sunt unii dintre cei de faţă care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu”.

În baza acestei propoziții, mulți ziceau: „Acum sosește Împărăția lui Dumnezeu, acum sosește…”. Evanghelistul Marcu și chiar tradiția de dinaintea lui Marcu au pus această zicală înaintea schimbării la față pentru a sublinia că Împărăția lui Dumnezeu deja a venit în glorie, în Isus. În măsura în care tu-L primești pe Domnul Isus, și tu intri în Împărăția lui Dumnezeu și nu guști moartea. Înseamnă că deja, înainte de a muri, experimentezi biruința asupra răului și asupra morții, adică experimentezi schimbarea la față. Și va fi textul din cateheza următoare.

E centrul vieții noastre să ne schimbăm la față prin puterea Spiritului, după chipul Fiului, din glorie în glorie, în deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă