Luca 9,28-36

Ps. 27 (26)

Psalmul exprimă strigătul profund al inimii noastre, acela de a căuta fața lui Dumnezeu: „Eu caut fața Ta, Doamne… Nu-mi ascunde fața Ta”.

Întreaga noastră existență caută fața lui Dumnezeu, căci fața Sa e lumina feței noastre. Suntem creați după chipul și asemănarea Sa și stând înaintea Lui, ne aflăm pe noi înșine. Fața Sa e fața noastră. Departe de El, fața noastră e întunecată. Ați văzut vreo față întunecată? Este o non-față.

Fața exprimă faptul că privirea se adresează aproapelui, dar… mergând prin centrul orașului, observăm persoane cu fața întunecată, persoane care nu văd nimic altceva decât propriile lor fantezii de moarte. Și nu văd lumina și bucuria Domnului.

Fața Domnului e mereu luminoasă, pentru că Dumnezeu e iubire, e iubire! În El nu este întuneric. Noi suntem după chipul și asemănarea Sa, iar dacă stăm înaintea Lui, suntem noi înșine. Dacă nu stăm înaintea Lui, suntem opusul, întunericul… Și primul lucru pe care l-a făcut Adam, a fost să se ascundă de Dumnezeu.

De atunci a început istoria întunecării și a imbecilității omului, care nu mai știe ce față are și cine este. În loc să privească la Cristos, care ne revelează fața Tatălui, și-L închipuie pe Dumnezeu, pornind de la propria față de om, adică dumnezeu cu fața întunecată (mohorâtă) care se numește: satana.

Întreaga Evanghelie este o purificare a imaginii satanice pe care noi o avem despre Dumnezeu.

Petru spune că textul schimbării la față este frumos.

Ultimul verset din pericopa precedentă subliniază: „Unii din cei aici prezenți, nu vor gusta moartea, fără să vadă Împărăția lui Dumnezeu”…

În această cateheză vă invităm să vedeți fața lui Dumnezeu: dacă cineva vrea să continue să-și vadă propria față, mai bine să plece… Fața lui Dumnezeu e lumina feței noastre și a mântuirii omului.

Se citește Lc. 9, 28-36

28 Cam la opt zile după aceste cuvinte, i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-a urcat pe munte ca să se roage. 29 Şi, în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. 30 Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu el: aceştia erau Moise şi Ilie 31 care, apărând în măreţie, vorbeau despre plecarea lui care trebuia să se împlinească în Ierusalim. 32 Iar Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit, au văzut gloria lui şi pe cei doi bărbaţi care stăteau de vorbă cu el. 33 Când aceştia s-au îndepărtat de el, Petru i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”, neştiind, de fapt, ce zice. 34 Pe când spunea acestea, a apărut un nor şi i-a învăluit în umbră, iar ei s-au înspăimântat când au intrat în nor. 35 Atunci s-a auzit o voce din nor spunând: „Acesta este Fiul meu cel ales; ascultaţi de el!” 36 Îndată ce a încetat vocea, Isus se afla singur. Iar ei au tăcut şi nu au spus nimănui în zilele acelea ce au văzut.

Ne aflăm în centrul Evangheliei. Și cu acest text se încheie revelarea identității lui Isus.

Primul care se întreabă cu privire la cine e Isus, este Irod, și crede că e un profet. Lumea spune că e Botezătorul. Discipolii spun că este Cristosul lui Dumnezeu, dar nu știu ce înseamnă nici „Cristosul” și nici „al lui Dumnezeu”. Și Isus explică faptul că El este Fiul omului – Fiul omului este figura glorioasă din Dan. 7, figura cea mai divină care există, și care va fi Judecătorul lumii, care va trebui să sufere; va fi servul lui Iahve ,care trece prin cruce și așa va birui răul.

După ce și-a dezvăluit identitatea, Isus spune care este identitatea noastră: „cine vrea să vină în urma Mea, să facă aceeași călătorie ca a Mea, să aibă aceleași lupte, eforturi, pentru a ajunge împreună cu Mine, la victorie”.

În această seară avem confirmarea și dovada certă a Tatălui: „Acesta e Fiul Meu”: Acela care de-abia a spus că este Fiul omului – că va trebui să sufere din partea puternicilor, înțelepților, pioșilor, să fie ucis și așa va învia – este Fiul lui Dumnezeu. Centrul pericopei este „ascultați-L pe El”.

Acest text se numește „schimbarea la față”. Luca evită cuvântul „schimbarea la față” pentru că se adresează păgânilor, care deja cunoșteau multe schimbări la față; în limba greacă se numesc metamorfos deci, dumnezeii care apăreau în formă umană.

În Biblie avem exact opusul: e umanitatea lui Cristos, care ne arată „stofa” profundă, ni-l arată pe Dumnezeu, căci pe Dumnezeu Îl vedem în umanitatea lui Isus.

În loc de schimbarea la față, Luca folosește un alt cuvânt centrat în întregime pe „față”.

Schimbarea la față este în șase august, dar în 6 august cade și altceva pe pământ – bomba din Hiroșima.

În timp ce „schimbarea la față” ne arată care este proiectul lui Dumnezeu vizând lumea – care este lumina Taborului, adică schimbarea la față, strălucirea gloriei lui Dumnezeu – tocmai în aceeași zi noi am văzut „strălucirea” altor lumini, care distrug lumea. Totuși, cele două lucruri nu sunt atât de opuse, căci gloria lui Dumnezeu trece tocmai prin cruce și Dumnezeu ia asupra Sa și crucea.

Nu Dumnezeu a inventat crucea! Crucea au inventat-o oamenii. Răul nostru construiește și alcătuiește crucea. El – care ne iubește – e capabil să ducă crucea și să o biruie.

Pericopa reprezintă sosirea finală a creației: „Întreaga creație geme în durerile nașterii în așteptarea revelației gloriei fiilor lui Dumnezeu”. Deci, ceea ce i s-a întâmplat lui Isus, Întâiul născut, i se întâmplă fiecăruia dintre noi. El este capul, capul lumii. Lumea este un singur trup, al Fiului, al lui Cristos întreg. În Isus, capul deja s-a născut (a venit la lumină) și tot restul este desemnat ca fiind durerile nașterii, pentru nașterea întregului trup. Și cum El a trecut prin pătimire, la fel și noi trecem prin pătimire, pentru a ajunge la glorie.

A nu înțelege acest adevăr este problema noastră – a creștinilor, a discipolilor, a iudeilor, a păgânilor și a tuturor – de fapt, Tatăl ne spune: „Ascultați-l pe El, care a spus că va trece prin pătimire, pentru a ajunge la glorie”.

v. 28

28 Cam la opt zile după aceste cuvinte, i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-a urcat pe munte ca să se roage.

Versetul oferă timpul și locul schimbării la față.

Avem un timp precis: „După aceste cuvinte”… sunt cuvintele pe care le-am ascultat și pe care le-a spus Isus: că El e Fiul omului și trebuie să sufere, să moară și apoi să învie… și după cuvintele pe care ni le-a spus nouă „Dacă vreți să veniți în urma Mea, străbateți același drum…”. Deci schimbarea la față urmează „După aceste cuvinte”. Dacă noi nu împlinim acele cuvinte, nu vedem schimbarea la față.

Și se întâmplă „după aproape opt zile”… Luca spune intenționat „aproape după opt zile”, pentru că știe că spune „după șase zile”, adică „în ziua a șaptea”.

De ce Marcu spune „după șase zile”? Marcu vrea să sincronizeze schimbarea la față cu patimile Domnului, care au loc în ziua a șasea. Cu alte cuvinte, pentru a ajunge la schimbarea la față, tu trebuie să-L vezi pe Isus-Răstignit. Și tocmai contemplând iubirea Sa pentru tine, vezi gloria lui Dumnezeu, adică iubirea Sa pentru tine. Și atunci vezi cine e Dumnezeu – e Iubire infinită – și cine ești tu – ești iubit infinit de Dumnezeu – și aceasta este deja înviere!!!

Marcu așază schimbarea la față ca fiind scopul, țelul creației. Schimbarea la față se întâmplă mai repede, deci el spune: „Vedeți? La schimbarea la față – la fel ca-n moartea și învierea lui Isus – lumea deja este împlinită, terminată”. De fapt, primele cuvinte ale Ev. lui Marcu sunt: „Timpul s-a terminat, împlinit”…

Însă Luca – scriind în a III-a generație – știe că timpul continuă, chiar dacă este terminat, deci are un alt mod de a aborda schimbarea la față.

Există o singură zi, care este acea zi în care Cristos a înviat, a venit la lumină (S-a născut) și întregul univers se naște în această sigură zi, care deja este unică, adică ziua a opta.

Ziua a VIII-a ar fi lunea noastră, pentru că ziua a șasea, pentru evrei, este vinerea – crearea omului – a șaptea zi este ziua Domnului și Luca se pune în a VIII-a zi, lunea, adică și-n viața cotidiană – de zi cu zi – noi trăim deja dincolo de ziua a VII-a. Trăim deja la lumina învierii întreaga noastră viață.

Cuvântul luni, în limba latină se traduce „feria secunda” și în cea portugheză „feira secunda” și înseamnă a doua sărbătoare. Prima sărbătoare este ziua duminicii… Apoi luni este a doua zi de sărbătoare, pentru că noi continuăm sărbătoarea până la sfârșit… După cum spunea Tertulian, noi trebuie să sâmbătăm (să sfințim, să sărbătorim) fiecare zi. Deja suntem dincolo de sabat, căci sâmbăta Domnul a ajuns în mormânt și acolo s-a sfârșit întregul timp și s-a născut lumea nouă, în ziua Domnului! O lume care o trăim începând de luni înainte…

De ce spune „aproape după opt zile”? Pentru că la fiecare opt zile se celebra Euharistia, adică în ziua duminicii. În Euharistie noi celebrăm, experimentăm schimbarea la față. De ce? Pentru că în Euharistie îi mulțumim Domnului… pentru ce? Pentru moartea Sa, adică pentru maximul rău care s-a întâmplat în lume: uciderea lui Dumnezeu. De ce? Putem face Euharistia pentru maximul rău, pentru că uciderea Fiului lui Dumnezeu este, de fapt, Fiul lui Dumnezeu care decide să-Și dea viața pentru noi. Deci, când noi am gândit să facem un rău, El a făcut din răul nostru un bine. De aceea crucea este mântuirea universului!

Și noi facem Euharistie (aducem mulțumire) pentru cruce, deoarece deja vedem în ea gloria și învierea!

Și „Isus ia cu Sine pe Petru, Iacob și Ioan…”. De fapt, în Euharistie noi suntem incluși în trupul lui Cristos și suntem „luați” cu El, în intimitate cu El. Și suntem duși „pe munte”. Este ceea ce spune Pavel „Noi suntem morți cu Cristos prin botez, înmormântați cu Cristos în moartea Sa, înviați cu Cristos și deja șezuți la dreapta Tatălui, cu Cristos”.

Și noi – în Euharistie – intrăm în această intimitate cu Domnul până pe munte, care este locul gloriei, al revelației lui Dumnezeu. Este locul unde Moise a primit legea, unde Isus a pronunțat Fericirile, unde i-a chemat pe discipolii Săi…

Și pe munte Isus s-a urcat „să se roage”… Adevăratul loc al schimbării la față este rugăciunea; rugăciunea lui Isus – care este Fiul – adusă Tatălui. Și noi suntem schimbați la față, în măsura în care intrăm în acest raport al Său de Fiu cu Tatăl.

Prin Euharistie noi intrăm în sânul Treimii, devenim fii în Fiul, și avem cu Tatăl același raport pe care-L are Isus și strigăm „ABBA”, Tăticule, prin darul Spiritului.

Locul transfigurării este tocmai rugăciunea. Această adnotare e specifică lui Luca: este rugăciunea după opt zile, adică Euharistia. Luca vrea să spună că deja noi avem mereu ochi noi!

Problema nu constă în a schimba lumea, ci în a schimba ochii. Lumea este ceea ce este și răul există pentru că-l facem; dar cine privește răul cu ochii lui Dumnezeu – cu ochii iubirii – acesta devine locul milei și al iertării, e locul celui care biruie răul prin bine, e locul revelării lui Dumnezeu ca fiind iubire absolută, ca glorie.

v. 29

29 Şi, în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare.

Se subliniază „în timp ce se ruga”… Rugăciunea este locul și timpul transfigurării. De aceea trebuie să ne rugăm mereu, fără să ne obosim, spune Luca. Iar Pavel adaugă: „De aceea e nevoie să facem mereu Euharistie”. Mereu! Tot ceea ce nu este Euharistie, e moarte.

În timp ce se ruga… Luca însă nu afirmă că s-a schimbat la față, căci își îndreaptă atenția… în limba greacă textul este „aspectul (adică vizibilul) feței Sale devine altul”. „Altul” este atributul lui Dumnezeu, corespunde „Sfântului”. Tu gândește-te cine este Dumnezeu, dă-i orice definiție… nu! Dumnezeu este „Altul”, diferit de toate afirmațiile tale; El este mereu Altul!

Atunci ceea ce Luca prezintă este această față. Și ne-o va arăta în întregime în a II-a parte a Evangheliei, până când pe cruce vom avea contemplarea feței, theoria.

Toată partea a II-a a Evangheliei este despre contemplarea feței Fiului care este „Altul”, adică este ca fața Tatălui, adică sfântă.

Ce este sfințenia lui Dumnezeu? „Fiți sfinți pentru că Eu sfânt sunt”. Matei în 5,48 traduce: „Fiți perfecți, cum perfect este Tatăl vostru”. Și Luca 6,36 traduce sfințenia și perfecțiunea prin: „Deveniți milostivi” – în limba greacă avem un cuvânt care înseamnă „uterini” – deci „deveniți materni” ca Tatăl. Sfințenia lui Isus și „însușirea de cu totul Altul” este aceeași a Tatălui, care este Maică. Este frumusețea unei iubiri care-i primește mereu pe toți și pe toate. Sfințenia și „atributul de mereu Altul” este splendoarea iubirii.

Tu gândește-te la cine e Domnul, la strălucirea Sa, dar El e mereu Altul… Și este „vizibilă”.

Apoi, neputând descrie „fața” decât cu cuvântul „Altul” – și acest „Altul (altceva)” ni-l va arăta în Evanghelie în textele următoare – vorbește despre haina Sa.

Haina Sa e „albă, strălucitoare”, ca fulgerul: lumina absolută și orbitoare. Neputând descrie fața, descrie haina și spune: „haina este ca fulgerul”, simbol divin, acea lumină orbitoare.

Moise i-a cerut Domnului să-i vadă fața Sa, iar Domnul i-a răspuns că nu poate vedea fața Sa și să și rămână în viață și atunci l-a văzut numai din spate. Și când L-a văzut din spate, Moise a trebuit să-și acopere fața, pentru că fața sa era atât de strălucitoare, încât lumea nu-l putea privi în față pe Moise.

Noi suntem chemați să contemplăm cu fața descoperită gloria Domnului, față în față. Și este destinul lumii prin mijlocirea omului (2Cor. 3,17-18: „Domnul e Spirit și unde este Spiritul Domnului, acolo există libertatea – în special eliberarea de solzii care ne acoperă ochii – Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, gloria Domnului, ne prefacem în același chip din glorie în glorie, după acțiunea Spiritului Domnului…”. Noi oglindim această glorie).

Dacă stăm înaintea Lui, fața noastră este luminoasă, dacă stăm înaintea noastră, fața noastră e întunecată.

Schimbarea la față e sărbătoarea monahilor. Monahii au ca simbol cucuveaua. Ce face cucuveaua? Și în timpul nopții ea vede. Indiferent cât de puțină lumină este, ea vede și vede realitatea așa cum este.

Noi suntem chemați să ne deschidem ochii și să vedem realitatea, căci noi nu vedem realitatea, ci vedem întunericul ochilor noștri închiși, a fricilor noastre pe care le confundăm cu Dumnezeu și cu realitatea. Și apoi temerile noastre le împlinim. Deci răul îl facem. Dacă Îl contemplăm pe Domnul, fața noastră e strălucitoare și suntem noi și alții, în pace.

vv. 30-31

30 Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu el: aceştia erau Moise şi Ilie 31 care, apărând în măreţie, vorbeau despre plecarea lui care trebuia să se împlinească în Ierusalim.

Neputând descrie această glorie, vorbește despre două persoane care o mărturisesc: Moise și Ilie. Moise reprezintă legea, adică toate cărțile Pentateuhului; Ilie reprezintă profeția care se împlinește în istorie, promisiunea lui Dumnezeu… Pentru a înțelege această Față, tu singur nu ți-o poți imagina, ci trebuie să faci apel la Moise și Ilie. Sunt două persoane care nu au văzut moartea. Moise a avut sărutul lui Dumnezeu pe gură; Ilie a fost ridicat într-un car de foc spre cer.

Pentru a înțelege gloria lui Isus, nu trebuie să ne-o închipuim, ci trebuie să apelăm la Biblie. Scriptura ne revelează cum este Dumnezeu.

Moise și Ilie vorbesc despre „glorie”, dar nu despre a lor, ci despre gloria lui Isus. Despre ce vorbesc Moise și Ilie cu Isus? Vorbesc despre „exodul Său”, adică despre moartea pe cruce.

Isus înviat va explica – pornind de la Moise, profeți, psalmi – că era necesar ca Domnul să pătimească aceste lucruri, pentru a intra în gloria Sa. Tot VT vorbește despre gloria Sa, care e crucea, locul în care El biruiește răul lumii, și unde revelează gloria Sa, adică Iubirea absolută, care dă viața pentru toți.

Ei vorbesc despre exodul care urmează imediat să se împlinească în Ierusalim.

În acest loc începe drumul lui Isus spre Ierusalim, care va dura până la sfârșitul Evangheliei, iar protagonistul acestui drum va fi „fața care călătorește” și, în timp ce călătorește, revelează la fiecare pas, un aspect din această față, până când pe cruce, fața va fi fixată (arătată) în mod stabil.

Ne aflăm înaintea gloriei lui Dumnezeu – pe care Moise voia să o vadă, dar a văzut-o numai din spate – pentru că noi suntem chemați să o vedem față în față, în trupul lui Isus, în care „locuiește trupește întreaga plinătate a dumnezeirii”, și este acea glorie, care este gloria noastră, pentru că Isus este Întâiul născut dintre noi.

Înaintea acestei glorii, vedem reacția lui Petru și a discipolilor…

vv. 32-33

32 Iar Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit, au văzut gloria lui şi pe cei doi bărbaţi care stăteau de vorbă cu el. 33 Când aceştia s-au îndepărtat de el, Petru i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”, neştiind, de fapt, ce zice.

Petru cu ceilalți doi erau „toropiți de somn”. Suntem în timpul nopții. Textul paralel schimbării la față este agonia lui Isus în grădina Ghetsimani, unde Isus se roagă. În pericopa noastră Tatăl îl numește „Fiu”, iar în Grădină, Isus îl numește Abba, Tăticule. În grădină discipolii dorm, aici țin ochii deschiși în timp ce Moise și Ilie vorbesc cu Isus despre exodul Său, adică despre moartea Sa.

Înseamnă că schimbarea la față putem să o vedem dacă ținem ochii deschiși, privind la Isus care moare pe cruce, pentru noi. Aceasta e iluminarea gloriei. Acesta e botezul. Ce e botezul? Este a vedea și a înțelege că Dumnezeu m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine, păcătosul. El a murit pentru păcătoși, dintre care eu sunt cel dintâi. Acesta e botezul, căci altfel tu nu ești botezat. Aceasta e gloria lui Dumnezeu care biruie răul, împotrivirile (rezistențele) și păcatul, toate prezente în fiecare dintre noi.

Acolo țin ochii deschiși și „au văzut gloria Sa”. Cuvântul „glorie” poate că nu ne spune prea multe, dar „gloria” cuprinde totul!… În limba ebraică „cavod” înseamnă greutate, adică importanță… Deci ei văd întreaga greutate, adică importanța lui Dumnezeu; văd frumusețea și strălucirea Domnului. Văd izvorul luminos din care lumea se trage și încotro se îndreaptă. Văd tot invizibilul, adică pe însuși Dumnezeu, gloria Sa. Și noi suntem chemați să vedem această realitate invizibilă. A vedea această realitate divină este scopul vieții noastre, înseamnă să trăim.

După cum omul viu e gloria lui Dumnezeu (sf. Irineu), la fel, a vedea gloria, a-L vedea pe Dumnezeu este viața omului; înseamnă pentru om a trăi, a-și împlini țelul…

Închipuiți-vă discipolii care văd gloria Sa și pe cei doi oameni care stăteau cu El și explicau această glorie.

Petru reacționează, în timp ce Moise și Ilie pleacă de la Isus. Și Isus se va despărți de ai Săi într-un nor.

Petru are o propunere, dar mai întâi exclamă: „Învățătorule, e frumos!”. Acest cuvânt „e frumos” e strigătul pe care Domnul l-a pronunțat în fiecare zi a creației, când despre lucrarea fiecărei zile a spus: „Și a văzut că era frumos”… Acum și Petru spune: „Ce frumos!”. Ce frumusețe vede Petru? E frumusețea lui Dumnezeu, care este aceeași frumusețe ca a Fiului, dar este și frumusețea pe care o avem fiecare dintre noi în Fiul. Căci noi suntem chemați să vedem această frumusețe și să o oglindim pe fața noastră: suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, suntem fii în Fiul.

Când Dumnezeu – în timpul creației – a privit omul și a spus „Ce frumos!”, a făcut această afirmație pentru că vedea această glorie, care este a Sa. De fapt, noi suntem oglindirea lui Dumnezeu. Frumusețea Sa este frumusețea noastră, iar frumusețea noastră este frumusețea Sa! Și noi suntem chemați să vedem frumusețea Sa. Și aceasta este deja viață veșnică. O viață care încă de acum poate fi intuită și experimentată în rugăciune și în Euharistie, de omul care a înțeles pătimirea Domnului și crucea.

E frumos! Altundeva e urât și nu i se poate sta alături. Altundeva nu suntem la locul nostru… numai înaintea acestei frumuseți putem sta, pentru că noi suntem creați după chipul și asemănarea ei. Și înaintea ei suntem aceeași glorie, oglindită pe fața noastră. Și Domnul – privindu-ne – spune: „Ce frumos!”

Vom face trei colibe…

„Coliba” e cuvânt tradus din ebraicul „șekina” care înseamnă gloria, adică prezența lui Dumnezeu, tabernacolul.

Cu adevărat, sunt trei prezențele lui Dumnezeu în istorie. Mai întâi Moise (legea), apoi Ilie (profeția) și coliba definitivă, locuința definitivă a lui Dumnezeu; între noi este trupul Fiului – în care locuiește trupește întreaga plinătate a dumnezeirii (Col. 2,9). Fiul e strălucirea gloriei lui Dumnezeu (Evr. 1,1). El este pecetea strălucirii Tatălui… Aceasta e coliba, locuința definitivă a lui Dumnezeu printre noi!

Dar această colibă este „trupul lui Isus” și în trupul Său este deja prezent fiecare trup (fiecare dintre noi).

Deja, această glorie, după cum vom vedea, este gloria fiecăruia dintre noi, pentru că nu trebuie să fie făcute trei colibe, ci cu totul altceva, va spune Tatăl… Să facem în așa fel încât noi să devenim „colibă”, și vom vedea cum…

Despre Petru se spune: „Nu știa ceea ce spune…”, dar e normal să fie așa…

v. 34

34 Pe când spunea acestea, a apărut un nor şi i-a învăluit în umbră, iar ei s-au înspăimântat când au intrat în nor.

Norul este simbolul vieții. Unde există norul, avem apa bună și se poate trăi. Totul înflorește și e frumos. Norul te protejează de arșița deșertului… Norul este condiția necesară pentru viață.

În VT Dumnezeu era oglindit de norul care noaptea lumina și ziua proteja de soare. Norul e și un alt simbol al lui Dumnezeu, căci acoperind soarele, permite să privești în sus. Căci Dumnezeu e o lumină atât de intensă, încât pentru noi este orbitoare… Și norul atenuează lumina puternică a Domnului și ne permite să o vedem. Altfel nu am reuși să o vedem. Deci este prezența Sa între noi. O prezență de lumină care înseamnă iubire, viață, rodnicie, care acoperă cu umbra Sa, la fel ca pe Maria… Norul este și iubirea Sa, Spiritul…

„Și ei s-au temut să intre în nor…”. Acum și ei intră în nor. Mai înainte erau afară și-l contemplau. Vedeau fața lui Isus… Însă acum intră în misterul acestei fețe. Misterul feței Fiului este Tatăl.

Ce se întâmplă în nor?

v. 35

35 Atunci s-a auzit o voce din nor spunând: „Acesta este Fiul meu cel ales; ascultaţi de el!”

Prima poruncă e să nu-ți faci nici o imagine sau statuie despre Dumnezeu… Căci Dumnezeu nu are față. De ce nu are față? Și nici despre om nu trebuie să-ți faci vreo imagine. De ce? Pentru că omul e după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Deci fața lui Dumnezeu este omul, dacă ascultă vocea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are față, ci are voce. Dacă noi ascultăm vocea Sa, avem fața Sa.

Fiul e fiu, pentru că ascultă cuvântul Tatălui… și Isus are fața Tatălui, pentru că a ascultat Cuvântul Tatălui. Un om, la o anume vârstă, are fața pe care și-o merită și este fața cuvintelor pe care el le ascultă și pe care el le-a primit în inimă. Dacă a primit cuvântul iubirii, milei, are fața lui Dumnezeu; dacă a primit încurcăturile problemelor sale, are fața problemelor sale… Este „ne-fața”.

Dumnezeu este voce. Încă de la început nu a fost ascultat de Adam, în timp ce Isus este primul care-L ascultă. Și această voce e pentru noi!!!

Dacă la botez, aceeași voce a spus aceleași lucruri, dar I le-a zis lui Isus „Tu ești Fiul Meu”; acum vocea ni se adresează nouă, spunând „Acesta e Fiul Meu”. Acesta… care de abia a spus aceste cuvinte… Că Fiul omului va suferi, va fi omorât și așa va birui răul și moartea… și apoi a adăugat: „Cine vrea să vină după Mine, să Mă urmeze…”.

Deci „Acesta este Fiul Meu, alesul”, ne amintește de slujitorul lui Iahve, Acela care va birui răul lumii (Is. 42).

Apoi avem o afirmație în plus: „Ascultați-L pe El”. Tatăl vorbește numai de două ori, în toate Evangheliile, spunând aceleași lucruri: la botezul lui Isus Îi spune „Tu ești Fiul meu, alesul. În tine Mi-am aflat plăcerea (Bravo! Așa se face cum ai făcut Tu!)”; apoi la schimbarea la față ne spune nouă: „Acest Isus e Fiul Meu, alesul. Dacă voi vreți să deveniți fiii Mei de care să mă bucur, ascultați-L pe El!”.

Deci esența Schimbării la față este ascultarea. Eu nu știu ce e schimbarea la față… Dar, o pot intui în mod vag, observând roadele Spiritului. În Gal. 5,22 Pavel spune că roada spiritului „este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția”, practic aceste roade ale Spiritului sunt fața lui Dumnezeu. Suntem chemați să trăim în iubire și nu în egoism, în pace și nu în război, în fidelitate și nu în infidelitate, în bucurie și nu în întristare, în libertate și nu în sclavie…

Iar schimbarea la față este tocmai acțiunea Spiritului în noi, care ne face după chipul Fiului. Dar, începutul schimbării la față este „Ascultați-L pe El!”. Dacă asculți cuvântul Său, devii ca El; dacă asculți alte cuvinte, devii precum cuvintele pe care le asculți.

Deci începutul „feței” este ascultarea. Ceea ce tu asculți transformă inima, inteligența și viața ta. Și Isus e primul care a ascultat. E Fiul. Și noi ascultându-L, devenim ca El.

Vrei să vezi fața lui Dumnezeu? Ascultă-L pe Isus! Ascultă cuvântul Său! Vei deveni ca El. Și fața lui Dumnezeu vei fi tu, care ai aceeași față a Fiului și vei fi fratele Lui (a lui Isus). Și fața ta va crește zi după zi, tot mai mult, mereu în ziua a VIII-a, adică în Euharistie, în rugăciune… în comuniunea cu Tatăl și în iubirea fraților. Acesta e destinul nostru, dar și al întregii creații. Cele două lucruri nu se exclud. Altfel, destinul creației este cel pe care l-am produs noi… în 6 august 1945…

Căci și acolo Domnul, la fel ca pe cruce, și-a pus iubirea Sa, viața Sa și gloria Sa. Și de aceea mereu putem face Euharistie.

Problema noastră este cum să ne schimbăm la față: atunci să-L ascultăm pe El și nu să ne ascultăm pe noi!

Cuvintele „Ascultați-L” au legătură cu Deut. 18,15 în testamentul lui Moise când spune: „La sfârșitul vremii va veni marele profet. Ascultați-L pe El!”. Pentru că este timpul ultim și definitiv, e Fiul, deci ascultați-L pe El!

E ceea ce Adam nu a făcut. Dacă Adam l-ar fi ascultat pe Tatăl, ar fi fost Fiul lui Dumnezeu și nu ar fi existat nicio problemă. Ceea ce nu a făcut nici un om, Isus e primul om care face. Isus e Fiul, pentru că-L ascultă pe Tatăl. Și-L ascultă pentru că e Fiul. Dovada că e Fiul, este că-L ascultă. Dar El însuși a învățat din supunere, adică din ascultare, să fie Fiu.

Întreaga viață a lui Isus este o învățare a cum să fie Fiu. Spune Scrisoarea către Evrei „a învățat să fie Fiu din lucrurile pe care le-a suferit”.

v. 36

36 Îndată ce a încetat vocea, Isus se afla singur. Iar ei au tăcut şi nu au spus nimănui în zilele acelea ce au văzut.

Vocea lui Dumnezeu „Ascultați-L pe El” se aude atunci când Isus e singur. Adică, terminată fiind gloria – după ce a plecat Moise și Ilie – acel Isus singur, merge spre Ierusalim, unde va fi ucis și va muri pe cruce. El trebuie ascultat. Nu Isus glorios. Ci acel Isus care de-abia a spus că gloria Sa va fi crucea. Ascultându-L, vom fi schimbați la față. Ascultându-l pe altul… am greșit direcția.

N-au spus nimic nimănui, pentru că nu au înțeles.

Acum urmează tot drumul care trebuie făcut. Și restul drumului este inclus între o ulterioară prevestire a pătimirii și următoarele nouă capitole, în care ni se repetă ce înțeleg discipolii despre pătimirea Domnului.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop