Am explicat schimbarea la față, fața Fiului, care revelează fața Tatălui. Am subliniat că gloria Fiului este egală cu a Tatălui. În final, am explicat afirmația Tatălui „Acesta e Fiul Meu. Ascultați-L pe El!”. Cine este Acesta, care trebuie ascultat? Este Isus, rămas singur, care călătorește spre Ierusalim pentru a împlini ceea ce Moise și Ilie vorbeau cu El: vorbeau de exodul Său, care trebuia să se împlinească la Ierusalim.

Pentru a ajunge la schimbarea la față, trebuie să se facă acel exod.

În cateheza de astăzi începe exodul.

Ne aflăm în „ziua următoare”, este ziua de după sărbătoare: e luni. Cum să ajungem de luni la duminică, trăind săptămâna la lumina Domnului, știind că în această săptămână este munca de luni, marți… suferința de vineri, apoi odihna de sâmbătă în mormânt, pentru a ajunge la sărbătoare. Cum se ajunge la sărbătoare, la schimbarea la față, urmând drumul propriu al vieții (umane) de zi cu zi.

Și, în timp ce Isus este pe munte, schimbat la față cu cei trei aleși, ceilalți sunt în câmpie, și-și continuă misiunea – de a birui răul – dar nu reușesc…

De ce nu reușim să biruim Spiritul răului? De ce nu putem trăi lumina Domnului lunea, marțea, miercurea… până la sfârșit?

De aici înainte, Evanghelia vrea să ne ajute să străbatem un drum pentru a birui răul din noi, astfel încât să trăim în glorie viața cotidiană.

Se citește Lc. 9, 37-45

³⁷ În ziua următoare, după ce a coborât de pe munte, i-a ieşit în cale o mulţime mare. ³⁸ Şi iată, un bărbat din mulţime a strigat: „Învăţătorule, te rog, priveşte la fiul meu, pentru că este singurul meu copil ³⁹ şi iată, un duh îl ia în stăpânire şi, pe neaşteptate, strigă, îl scutură puternic de spumegă şi, apoi, cu greu pleacă de la el, lăsându-l epuizat. ⁴⁰ I-am rugat pe discipolii tăi să-l alunge, dar n-au putut!” ⁴¹ Atunci Isus a răspuns: „O, generaţie necredincioasă şi perversă, până când voi mai fi cu voi şi vă voi suporta? Adu-l pe fiul tău aici!” ⁴² Când s-a apropiat acesta de el, diavolul l-a aruncat la pământ şi l-a scuturat cumplit. Dar Isus a ameninţat duhul necurat, l-a vindecat pe copil şi l-a dat tatălui său. ⁴³ Toţi erau uluiţi de măreţia lui Dumnezeu. În timp ce toţi se mirau pentru toate câte le făcea, el le-a spus discipolilor săi: ⁴⁴ „Ascultaţi cu atenţie cuvintele acestea: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor”. ⁴⁵ Însă ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era nelămurit pentru ei, ca să nu-l priceapă, şi le era frică să-l întrebe despre cuvântul acesta.

În textul precedent am ascultat vocea Tatălui din cer, care spunea: „Acesta este Fiul Meu”. Și Petru spunea: „Ce frumos e să fim aici!”.

Acum din câmpie avem o voce care strigă „Acesta este Fiul meu”. Privește jos și spune „Acesta e fiul meu”, este vorba de fiecare fiu al omului.

Cum este acest fiu? Este luat, aruncat, spumegă, strigă, e scuturat și aproape rămâne zdrobit… Marcu adaugă faptul că e mort și înviat… Avem o suprapunere între „Acel Fiu”, care e Fiul Tatălui – și care e glorios și va fi glorios tocmai prin răstignire – și „acest fiu”, pentru că prin gloria-crucea Sa, acel Dumnezeu, care e iubire… ce va face? Va lua asupra Sa răul acestui fiu. Iată suprapunerea între Isus și acest fiu al unui tată (toți suntem fiii unui tată), fiu stăpânit de spiritul răului.

Și Isus pe cruce va lua asupra Sa acest rău.

Scena ne prezintă discipolii care, după Schimbarea la față (simbol al învierii lui Isus, un timp în care El va fi cu Tatăl în glorie) sunt singuri aici, jos – la fel ca noi – pentru a continua lucrarea Sa. De ce noi nu reușim să continuăm lucrarea Sa, aici pe pământ? Lucrarea Sa este biruirea spiritului răului.

Isus pune diagnosticul: „Generație necredincioasă și stricată”. Nu biruim răul pentru că nu avem credință, pentru că nu ne-am convertit, adică nu am ascultat și nu am urmat cuvântul pe care Isus Îl va spune imediat după, la fel cum a afirmat înainte de schimbarea la față „Puneți-vă în urechi acest Cuvânt: Fiul omului se dă pe mâinile oamenilor”. Ceea ce noi nu înțelegem este misterul crucii, unde Domnul ia asupra Sa răul nostru.

Pericopa este un exorcism. Arată victoria binelui. Tot restul Evangheliei va fi un exorcism pentru cititor – cititorul este discipolul – pentru ca să ajungă la credință, adică să înțeleagă crucea, ca fiind iubirea infinită a lui Dumnezeu și deci să trăiască din această iubire și nu în baza fricilor sale.

Isus spune: aduceți fiul. La urmă, acest fiu e numit „slujitor”, pais – la fel ca Isus-Fiul slujitor – și-l redă tatălui. Cu alte cuvinte, Isus ne va reda pe toți Tatălui, prin exorcismul Său definitiv, care va fi crucea.

Acest text ne ajută să înțelegem care este centrul credinței noastre: credința înfăptuiește vindecarea oricărui rău, datorită Fiului omului, care se dă pe mâinile oamenilor. Acest mister îl contemplăm în Săptămâna patimilor. Tema va fi dezvoltată de aici înainte de Evanghelie, în drumul lui Isus spre Ierusalim, unde vom vedea toate însușirile Fiului, care pe cruce vor fi „completate”… dar vor fi înțelese numai după înviere.

Dacă notăm neputința noastră, trebuie să știm că prin rugăciune suntem ajutați…

Necredința și perversiunea noastră nu fac nimic altceva decât să împlinească planul lui Dumnezeu: noi descărcăm asupra Lui tot răul nostru și El îl va duce pe cruce, restituindu-ne Tatălui. Biruind răul prin bine, prin iubirea Sa și revelându-ne adevărata față a Tatălui… Deci Domnul nu are nevoie să schimbe istoria sau să facă lucruri diferite, ci prin ceea ce noi facem, El reușește să împlinească istoria mântuirii. Căci crucea nu a făcut-o El, ci am creat-o noi. Dar El a purtat-o ca un Dumnezeu.

v. 37

³⁷ În ziua următoare, după ce a coborât de pe munte, i-a ieşit în cale o mulţime mare.

Suntem în ziua după marea sărbătoare… Mereu există ziua următoare, o zi în care omul își regăsește problemele proprii… Dar nu suntem singuri. „Isus coboară de pe munte, vine în întâmpinarea noastră și ne însoțește în drumul nostru”.

vv. 38-40

³⁸ Şi iată, un bărbat din mulţime a strigat: „Învăţătorule, te rog, priveşte la fiul meu, pentru că este singurul meu copil ³⁹ şi iată, un duh îl ia în stăpânire şi, pe neaşteptate, strigă, îl scutură puternic de spumegă şi, apoi, cu greu pleacă de la el, lăsându-l epuizat. ⁴⁰ I-am rugat pe discipolii tăi să-l alunge, dar n-au putut!”

Mulțimea merge înaintea lui Isus ,care coboară de pe munte. Mulțimea se unește în „strigătul unui om”. Mulțimea devine un strigăt care spune „Te rog, privește jos”. Cuvântul „privește jos” este prezent în Magnificat – când Maria a spus „a privit jos la sărăcia servitoarei Sale” și în Iac. 2,3. „A privi jos” este îndeletnicirea principală a lui Dumnezeu, căci nu poate privi sus, căci nimeni nu este deasupra Sa. Îi rămâne doar să privească jos.

„A privi jos” e semnul intervenirii Sale.

Privește jos… „la fiul meu”. Tatăl de-abia spusese „Acesta e Fiul Meu. Ascultați-L pe El”. E Isus care merge la Ierusalim… sfârșind ca acest fiu descris de pericopă.

De ce acest tată strigă „privește jos… la fiul meu”? Pentru că este „singurul meu copil”. Motivul pentru care Dumnezeu privește jos la fiu este pentru că este „singurul fiu”. Dumnezeu-Tatăl a spus „Acesta e Fiul Meu, alesul (care înseamnă singurul meu fiu)”. De fapt, fiecare dintre noi este „fiul unic”, fiul ales al Tatălui.

Deoarece Fiul s-a făcut fratele nostru – și-n drumul Său la Ierusalim s-a făcut ultimul dintre oameni – atunci și ultimul dintre oameni este iubit cu aceeași iubire, cu care Tatăl își iubește Unicul Său Fiu, pe Isus.

Isus îi spune Tatălui despre noi: „Tată, Tu îi iubești așa cum Mă iubești pe Mine”. Isus ne spune că Tatăl ne iubește pe fiecare dintre noi – pe fiecare om – cu aceeași iubire unică și totală, cu care Tatăl îl iubește pe El. Acesta e motivul intervenirii lui Dumnezeu. Iar Tatăl știe căci și el se simte tată.

Și Isus – care cunoaște iubirea Tatălui -și El, la rândul Său, ne iubește cu aceeași iubire infinită a Tatălui.

În ce constă iubirea? În a dărui ceea ce ai. Fiul care cunoaște iubirea Tatălui, ne iubește ca frați, deci va lua asupra Sa răul acestui om. El, Isus, va fi prins, va striga, va fi lovit… va muri – cum spune Marcu – și va învia.

Pentru Dumnezeu, fiecare dintre noi e unic, în unicul Fiu, care e Isus.

În pericopa Schimbării la față se vorbea despre gloria lui Isus (a Fiului), acea glorie care era între Moise și Ilie, care reflectau gloria Fiului. Despre ce vorbeau cei doi? Despre exodul care urma să se realizeze la Ierusalim: iubirea Sa infinită pentru noi, care este iubirea Tatălui…

Avem o suprapunere între acest om (fiul pierdut) și Fiul pierdut al Tatălui: cine vrea să-și salveze viața și-o va pierde, cine și-o va pierde, o va salva… Fiul Tatălui care se pierde pentru toți oamenii, pentru a dărui tuturor iubirea Tatălui și a-i restitui Tatălui.

Se descrie condiția acestui om care „are un spirit”… Isus ne va da Spiritul Său pe cruce, eliminând din noi acest spirit rău.

Acest spirit „ne ia”, deci suntem prinși, adică suntem sclavii acestui spirit. Celălalt Spirit ne dă libertatea fiilor: este iubirea. Acest spirit însă este al egoismului, al stăpânirii, al puterii. Ne determină să strigăm, să facem spume, ne aruncă, ne leagă… este descrierea acelui rău, a acelui spirit diabolic, care ne separă unii de alții și-n interior, ne separă de noi înșine.

Și acest spirit „ne posedă”, adică este spiritul egoismului, pentru că nu cunoaștem gloria lui Dumnezeu, care este iubirea Tatălui.

Acest om ne reprezintă pe fiecare, de la Adam încoace, care pornim de la o situație de suferință, de durere, de necunoaștere a iubirii Tatălui, de necunoaștere a noastră ca fiind fii și frați… Se pornește de la această realitate pentru a ajunge la Paști, la libertatea fiilor, datorită Paștelui lui Isus.

Misiunea discipolilor ar trebui să fie biruirea spiritului răului. Deja au primit mandatul misiunii biruirii spiritului răului, și-l vor primi din nou la cap. 10. Problema este: cum de nu reușesc? Și e problema constantă a Bisericii.

Isus era brav, a făcut totul… S-a salvat și ne-a iubit… Dar noi încă ne luptăm cu aceleași situații și experimentăm că nu suntem capabili să biruim răul. Ce se întâmplă?

„Discipolii Tăi nu au putut…”. În Evanghelia după Marcu povestirea e mai amplă și discipolii analizează răul de mai multe ori… ca atunci când facem analize amănunțite, pentru că nu reușim să înțelegem care este problema… „Nu au putut”. Discipolii căutau să facă la fel ca Isus și discutau între ei… Dar „nu au putut”. De ce nu pot?

vv. 41-42

⁴¹ Atunci Isus a răspuns: „O, generaţie necredincioasă şi perversă, până când voi mai fi cu voi şi vă voi suporta? Adu-l pe fiul tău aici!” ⁴² Când s-a apropiat acesta de el, diavolul l-a aruncat la pământ şi l-a scuturat cumplit. Dar Isus a ameninţat duhul necurat, l-a vindecat pe copil şi l-a dat tatălui său.

Acesta e ultimul exorcism al lui Isus și face referire directă la cruce, ea va fi adevăratul exorcism.

Isus ne spune de ce noi nu putem birui spiritul răului. Domnul face o constatare generică pentru a nu-i „ataca” direct pe discipoli (căci discipolii, adică noi, suntem egali cu toți ceilalți) și pe toți împreună ne numește „generație fără credință”.

Nu înseamnă că nu avem credință. Noi avem multă credință în multe cuvinte goale, în fricile noastre. Dar nu avem credință în Cuvântul care este iubirea Tatălui, pe care Fiul ne-o revelează.

Neputința noastră este dată de lipsa credinței în Dumnezeu, căci celui care crede în Domnul, totul îi este posibil. Dacă tu crezi în Dumnezeu, ai puterea Lui. Dacă tu ai încredere în El, te bazezi pe El, ai sprijinul Lui. Dacă te bazezi pe fricile tale, este clar că tu cazi în ele.

Deci trebuie ca eu să nu trăiesc cu credința în fricile mele – căci mereu mă încred în ceva: ori în fricile mele, sau în Dumnezeu… Credința în temerile mele este lipsa credinței în Dumnezeu. Iar credința în Dumnezeu este ceea ce biruiește fricile mele.

Credință în ce? Nu o credință oarecare… Nu o credință superstițioasă într-un Dumnezeu-mașină, care face tot ceea ce eu vreau… Ci eu sunt acela care trebuie să am credință în acel Dumnezeu care se dă pe mâna oamenilor, care biruie răul, luându-l asupra Sa și care este iubire. Iubirea nu este soluția magică pentru toate egoismele mele, nu-i confirmarea egoismului meu… Iubirea este convertire, în așa măsură încât să trăim prin iubirea Sa pentru noi, și nu cu egoismul nostru.

„Generație”… Acest cuvânt înseamnă că nu este vina noastră, ci noi suntem generați așa, această stare o moștenim, pentru că fiul e egal cu tatăl. Moștenim lipsa credinței. De la Adam încoace, toți L-am abandonat pe Dumnezeu – izvorul apei vii – pentru a construi rezervoare găurite care țin apă, dar puțină, pentru că se risipește și apoi seacă.

Cu alte cuvinte, noi trăim fără Dumnezeu, fără iubirea Sa, pretinzând să ne fim noi un dumnezeu pentru noi. Atunci e clar că nu reușim să biruim răul. Răul e tocmai acesta: faptul că L-am abandonat pe Dumnezeu. Vrei să biruiești răul, făcându-l?

Și așa suntem „pervertiți”… „Convertirea” înseamnă a merge în direcția corectă. Dar „pervertirea” înseamnă că mergem în direcția tuturor fricilor noastre. Pervertirea înseamnă că mergem dintr-o parte într-alta, urmând fricile noastre pentru că ne lipsește credința în Cuvânt.

„Până când voi fi cu voi?”… Peste puțin timp, Isus va pleca. Și cum va fi prezent? Va fi prezent tocmai prin credința în Cuvânt! Cuvântul lucrează ceea ce exprimă, dacă noi Îl acceptăm cu credință. Deoarece credința noastră face minunea… și nu El. Dumnezeu nu are nevoie să facă minuni, El este și are totul. Credința noastră ia de la El: și aceasta este minunea.

Nu e adevărat că El trebuie să ne facă nouă minuni. Această mentalitate e ridicolă. Noi avem în minte un Dumnezeu care face minuni și care-I un fel de distribuitor: pui banii și primești toate lucrurile care te interesează… Nu!!!

Dumnezeu este totul! În măsura în care-L iubesc, iată că eu iau de la El iubirea Sa, bucuria Sa, pacea, bunăvoința, blândețea și stăpânirea Sa peste mine… libertatea mea interioară… căci iau toate aceste daruri prin iubirea mea pentru El.

Însă eu așa vreau ca El să satisfacă tot egoismul meu, dându-mi toate lucrurile pe care eu le vreau. Dar dacă Dumnezeu împlinește aiurelile mele, totul se termină… Aiurelile mele sunt idolii.

Problema este a credinței și a convertirii la El: a merge în direcția Sa. Atunci totul e posibil.

„Până când voi fi cu voi și vă voi suporta?”. Ne va suporta pentru puțin timp, căci apoi îl vom răstigni pe cruce și-L vom ucide… Dar și acum El suportă toate neîncrederile noastre…

„Adu aici fiul tău”… și aduc fiul la Fiu. Și acest fiu va fi restituit tatălui. Deci acest fiu se însănătoșește… Și „Fiul Tatălui?”… va fi dat pe mâna oamenilor care-L vor lua, lovi, ucide… Și Fiul Tatălui va deveni ca acel fiu, dar se va da pe mâna Tatălui, tocmai din acea situație, în numele tuturor.

„Adu aici fiul tău”… avem toate scuturările spiritului răului. Isus amenință tânărul… În limba greacă cuvântul pais înseamnă fie fiu, fie serv, fie tânăr. E cuvântul folosit pentru a-L desemna pe Servul lui Iahve, care este Fiu, pentru că-i slujește pe frați.

„Și-l dădu tatălui său”. Va fi ceea ce va face Isus pe cruce. El se întoarce la Tatăl – precum ultimul dintre toți răufăcătorii – ducând cu Sine toți frații, spunând: „Iată toți frații Mei, căci sunt fiii Tăi”. Deci îi va da pe toți Tatălui și va fi exorcismul definitiv.

De aici înainte Evanghelia va fi un „a intra” – în noi, discipolii – pentru a ne face să intrăm în credința acelui Fiu care – pas cu pas – îl vom cunoaște în aspectul feței Sale adevărate. De fapt, tema părții a II-a a Evangheliei este „ce spirit aveți înaintea feței Fiului? Același Spirit al Fiului!”. Fiecare pericopă îmi arată un aspect al feței Fiului, o față care va fi completată pe cruce, când El trăiește moartea ca un răufăcător, dar ca solidaritate cu frații și ca dăruire a Sa Tatălui, ca iubire și nu ca abandonare de către Tatăl.

De ce există această necredință?

vv. 43-44

⁴³ Toţi erau uluiţi de măreţia lui Dumnezeu. În timp ce toţi se mirau pentru toate câte le făcea, el le-a spus discipolilor săi: ⁴⁴ „Ascultaţi cu atenţie cuvintele acestea: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor”.

Toți sunt uimiți de „măreție”, având referire la cuvintele Magnificatului „sufletul meu mărește-L pe Domnul”… Toți se miră de câte face Isus. Atunci El începe să le spună discipolilor Săi modul în care El face toate aceste lucruri.

Toți vrem rezultatul. Acum Isus explică modul în care El ajunge la rezultat.

Aici începe instruirea discipolilor (Lc. 9, 44-45) și va dura 9 capitole, până la Lc. 18,35.

Instruirea discipolilor este făcută în întregime, vizând trăsăturile „feței” Fiului, descrise prin Cuvânt, precum și cine este Fiul.

Isus începe prin a spune: „Puneți voi în urechile voastre aceste cuvinte!”.

„Puneți” este un imperativ în limba greacă și înseamnă: „introduceți bine în ureche acest cuvânt!”. Cum sămânța este introdusă în pământ, dar când pământul e tare, trebuie să se sape pentru a pune sămânța… apoi va răsări… La fel: puneți înăuntru acest Cuvânt; trebuie să-l împingeți înăuntru, pentru că există mii de piedici (urechile sunt tari ca pământul). Acesta e sensul imperativului. Imperativul nu e atât o poruncă, ci Isus ne roagă să-L ascultăm, pentru că e pentru binele nostru… Tatăl ne-a spus: „Ascultați-L pe El”… Iar El ne spune: „Puneți-vă în ureche acest Cuvânt”. Și veți vedea că puțin câte puțin, această sămânță va răsări.

Noi „răsărim” în funcție de cuvintele pe care le punem în ureche. Un om gândește, acționează și simte în funcție de cuvintele pe care le are în ureche.

În urechi noi avem cuvântul mincinos al lui satana: egoismul, stăpânirea, puterea, frica, moartea. Și Isus ne invită să punem în urechile noastre acest alt Cuvânt, pentru că este CUVÂNTUL!!!

Care e Cuvântul? E cea mai frumoasă definiție a lui Isus și a lui Dumnezeu: „Fiul omului se dă pe mâna oamenilor”.

A se da pe mâna cuiva, ce înseamnă? A se încrede, a se abandona, și a iubi infinit, căci altfel nu te dai. Acesta e Cuvântul. Cine e Dumnezeu? E Cel care se pune în mâna oamenilor!

Dumnezeu are o mare credință în om și-l iubește mult! Știe și ce I se va întâmpla făcând așa… Și totuși, se dă pe mâinile noastre.

Cuvântul „a se da” (a se preda) indică gestul lui Isus care se dă, indică gestul lui Iuda, care-l predă, trădează… (În limba greacă se poate traduce „Fiul omului va fi predat – adică trădat – în mâinile oamenilor”, cu referire la Iuda. Dar se poate traduce și „Fiul omului se va preda în mâinile oamenilor”, adică este Isus, Cel care acceptă trădarea noastră, dar în trădarea noastră, în răul nostru, El se dăruiește în mâinile noastre… Noi îl prindem. Bine! El răspunde: „Mă dau în mâinile tale”).

Același cuvânt se spune despre Tatăl: „Fiul omului va fi predat”, indicând și acțiunea Tatălui.

În această expresie e inclusă întreaga istorie a lui Dumnezeu care se dă în mâinile omului.

Isus e numit „Fiul omului”: e acea figură glorioasă din Dan. 7; acea figură divină care va fi Judecătorul lumii – salvatorul universal care va stăpâni peste toți… Cine este acest Judecător universal, acest Mântuitor, acest Dumnezeu? E Fiul omului care se dă pe mâinile noastre.

v. 45

⁴⁵ Însă ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era nelămurit pentru ei, ca să nu-l priceapă, şi le era frică să-l întrebe despre cuvântul acesta.

Discipolii acum nu înțeleg modul în care Dumnezeu se dă pe mâinile noastre; nu înțeleg cuvântul crucii.

Acest cuvânt este „surâsul lui Dumnezeu”. Știm că Dumnezeu a râs (Ps. 2). Când Dumnezeu râde înseamnă că distruge tot răul.

Însă Dumnezeu râde – distruge răul, dar nu pe cei răi – prin surâsul Său. Surâsul e semnul iubirii lui Dumnezeu. Iubirea Sa, surâsul Său, e ceva care distruge orice rău, aproape cu ironie: noi Îl luăm, iar El se dă pe mâinile noastre; noi Îl ucidem, El ne dă viața; noi Îl condamnăm, iar condamnarea Sa ne salvează, pentru că duce pe umerii Săi moartea și răul nostru iar noi avem iubirea Sa.

Aceasta e ironia lui Dumnezeu – care începe deja din VT – atunci când în istoria lui Iosif, el e vândut de frații săi, apoi când îi întâlnește lor le e frică că vor fi uciși, dar el le spune să nu se teamă. Dacă voi v-ați gândit să-mi faceți rău, Dumnezeu s-a folosit de răul vostru pentru a-mi face un mare bine.

La fel, crucea – care e cel mai mare rău pe care omul îl poate face – devine marele bine. Dumnezeu ne demonstrează întreaga Sa iubire. Deci, nu vă fie frică!

De aici începe istoria nouă a lui Isus, care de acum se dedică exclusiv discipolilor Săi pentru ca aceștia să înțeleagă acest Cuvânt: faptul că El se dă pe mâinile oamenilor timp de nouă capitole.

Apoi la cap. 18,31 Isus îi cheamă din nou pe cei 12 și-i informează, că vor merge la Ierusalim, unde se vor împlini toate Scripturile cu privire la Fiul omului. Apoi avem un fel de indice al pătimirii: va fi dat pe mâna oamenilor, Îl vor batjocori, biciui, îl vor ucide și în a treia zi El va învia.

Ce au înțeles discipolii după 9 capitole de instruire, primite de la Isus?

În textul nostru se spune că prima dată ei nu au înțeles Cuvântul. De ce? Pentru că prima dată – Luca nu spune – Petru a reacționat iar Isus l-a numit satană. Atunci, când Isus vestește pentru a doua oară patima Sa, niciunul nu reacționează, deoarece „se temeau să-L întrebe”. Iar după nouă cap. de instruire, făcută de cel mai mare Învățător, în Lc. 18,34 „Ei nu au înțeles nimic”. Acest cuvânt mai înainte era învelit; acum se spune că era ascuns (pus sub pământ).

Apoi avem minunea orbului, urmată de cea a lui Zaheu, care vor fi primii doi discipoli.

Rezultatul întregii cateheze a lui Isus e ca noi să descoperim „orbirea” noastră înaintea acestui Cuvânt.

Tocmai orbirea noastră va fi cauza crucii. Iar crucea va fi vindecarea acestei orbiri. Tocmai pe cruce – rodul răului nostru – vedem pentru prima dată binele Său infinit. Și aici avem ironia lui Dumnezeu: El ne lasă liberi, iar noi facem tot răul, iar El ia răul nostru și înfăptuiește mântuirea universală.

Cuvintele lui Isus sunt comentarea textelor „servului lui Iahve” din Isaia… sunt apogeul întregului drum a lui Israel pe calea mântuirii, care se împlinește în Isus.

Dacă nu intrăm în acest mister, nu intrăm în creștinism…