Cu această cateheză se încheie prima parte a Evangheliei după Luca, având ca temă: „cine e Isus?”. Și este cateheza ascultării. Prin ascultarea Cuvântului, noi înțelegem cine este El.

Petru spune că El este Mesia. Isus spune că e Fiul omului care trebuie să sufere. Iar Tatăl spune: „Acesta este Fiul meu. Ascultați-L!”.

După schimbarea la față, am văzut că discipolii nu reușesc să învingă spiritul răului fără Isus, în ciuda faptului că misiunea discipolilor este de a birui răul, pentru că nu înțeleg nici Cuvântul, și nici că misterul biruirii răului este misterul crucii, loc în care Dumnezeu se revelează ca fiind Stăpânul lumii tocmai prin mila Sa.

Prima parte a Evangheliei o încheiem cu aceste două texte biblice, care sunt un exorcism programatic al părții a II-a în întregime a Evangheliei, care va arăta care e Spiritul lui Isus.

În această cateheză tratăm „lupta” dintre Spiritul lui Isus și spiritul discipolilor; între „măreție” – cum o gândește omul – și măreția văzută de Dumnezeu; între comunitatea gândită de noi (despărțiți de alții) și comunitatea, așa cum o gândește Dumnezeu.

Aceste două texte încheie prima parte și vestesc partea a II-a a Evangheliei.

Se citește Lc. 9, 46-50

⁴⁶ Le-a intrat însă în minte întrebarea: cine dintre ei ar fi cel mai mare? ⁴⁷ Dar Isus, cunoscând gândul inimii lor, a luat un copil, l-a pus să stea lângă el ⁴⁸ şi le-a spus: „Cine primeşte acest copil în numele meu pe mine mă primeşte. Şi cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe cel care m-a trimis; căci cel mai mic dintre voi toţi, acela este mare”. ⁴⁹ Atunci, Ioan i-a spus: „Învăţătorule, am văzut pe cineva care alunga diavoli în numele tău şi l-am oprit pentru că nu te urmează împreună cu noi”. ⁵⁰ Dar Isus i-a zis: „Nu-l opriţi, căci cine nu este împotriva voastră, este cu voi”.

Primul text privește raporturile în interiorul comunității: de la comunitatea cea mai simplă – familia – până la relațiile de prietenie și la comunitatea bisericească, politică și mondială.

Demonul – care face să ne separăm unii de alții și să ne certăm continuu – constă în faptul că fiecare vrea să fie mai mare decât celălalt. Fiecare pune eul propriu în centrul totului și sacrifică tot restul în favoarea propriului eu. Este egoismul suveran.

Persoana care se împlinește cu adevărat nu este aceea care pune propriul eu în centrul totului, deoarece Isus pune ca model al celui mai mare pe Cel care e ultimul dintre toți, care este El.

În al II-lea text se observă raporturile comunității cu alții. „Alții ar trebui să fie ca noi. Dacă nu sunt ca noi, nu sunt buni”… După părerea lui Isus, ceilalți trebuie să fie mereu diferiți de noi! Cu cât sunt mai diferiți decât noi, cu atât e mai bine. Pentru că „așa ca noi, suntem suficienți noi”.

Când pun în centrul relațiilor „eul meu”, atunci mă cert cu alții. Când ne înțelegem între noi, dar punem „eul nostru solidar” împotriva altora, e și mai rău.

Dacă a pune eul propriu în centrul totului este păcatul originar, pe care fiecare dintre noi îl săvârșește, fiind originea tuturor relelor noastre, a ne pune pe „noi” în centru – chiar și noiul Bisericii – e păcatul originar colectiv, care păgubește mult mai mult decât păcatul personal… Persoanele poate că sunt bune, pioase, recită Rozare… dar apoi fac cruciadele, ucid, înșală, ard strigoii, ard dușmanii, se opun tuturor, „pentru că noi, bravii, trebuie să dominăm lumea”. E orgoliul colectiv.

Dacă din comunitate îl excludem pe cel mai mic, Îl excludem pe Isus-Dumnezeu care S-a făcut cel mai mic dintre toți. Dacă excludem pe cineva din comunitatea noastră, exclusul e tocmai El, care s-a lăsat exclus de toate instituțiile, pentru ca toți să se poată regăsi în El.

Vom vedea însușirile Bisericii care este una – dar nu e una pentru că le mănâncă pe celelalte – ci pentru că tolerează orice diversitate, pentru că nu e important ca alții să fie uniți cu noi, ci să fie uniți cu Cristos, cu Tatăl. Și Tatăl are fiii… toți diferiți!

Diversitatea creează o comuniune în deplina libertate, care e singurul model valid de Biserică, față de toate omologările (a confirma în baza autorității unei legi sau a uniformiza) pe care suntem ispitiți să le facem și-n Biserică…

„Dacă cineva nu gândește ca noi, dacă nu are vocabularul nostru, dacă nu cunoaște filmul nostru preferat… și nu e din grupul nostru, acela nu valorează nimic…”.

R: „Dacă nu e din mișcarea noastră, acela întotdeauna valorează mai mult!” Apoi, nu suntem din nicio mișcare…

Mișcările pot avea un sens al lor, dar vai! Devin secte dacă pun „propriul noi” în centrul totului. Dacă Biserica catolică s-ar pune pe ea în centru, nu ar mai fi Biserica catolică! Pentru că în centru e Cristos care este pentru toți, pentru toți exclușii.

Aceste texte încheie prima parte a Evangheliei…

v. 46

⁴⁶ Le-a intrat însă în minte întrebarea: cine dintre ei ar fi cel mai mare?

„Ei” sunt discipolii. În Evanghelia după Marcu această scenă se desfășoară în casa lui Petru la Capernaum – simbolul Bisericii – după ce pe cale, discipolii au discutat… Luca nu dă indicațiile de timp și spațiu, pentru că această discuție există în orice loc și timp… Când discutăm cu un altul, ce ne interesează? Nu adevărul, ci cine are dreptate. Dar – pentru noi – cel care are dreptate, nu este acela care-și folosește mintea, ci acela care îl domină pe celălalt, cine e mai mare…

Originea tuturor discuțiilor noastre, a raporturilor noastre este… Ecclesiastul 4,4 spune că întreaga bravură a oamenilor în artă, în politică… nu este nimic altceva decât invidia unuia împotriva celuilalt. Toată abilitatea noastră o investim pentru a ne impune înaintea celuilalt. Vrem să fim protagoniști… dar discreditându-i pe alții…

Logica „Cine e cel mai mare?” este raportul care se observă într-un grup de păsări: e lupta pentru a vedea cine e cocoșul principal? Se ceartă să afle acest lucru… Apoi se impune mereu cel mai rău, mai arogant…

În spatele acestui comportament stă dorința omului de a fie mare…

E adevărat că omul e mare, căci este fiul lui Dumnezeu. Și pentru că Dumnezeu e infinit, omul vrea să fie „mai” mare. Acest „mai” indică faptul că omul nu-i mulțumit niciodată cât de mare este. Deci, motivul tuturor acțiunilor noastre este să fim mari, adică „mai mari”.

În spatele acestui mister se află și un sigiliu divin… Într-un text paralel Isus va spune: „Cine vrea să fie cel mai mare, să fie slujitorul tuturor”.

Dumnezeu e într-adevăr Mare. Dar care este măreția lui Dumnezeu? Domnul nu este Cel care-i are la mână pe toți, care-i stăpânește (domină) pe toți sau cel mai arogant… Ci este Cel care se face servitorul tuturor și ultimul dintre toți. Acesta e cel mai mare… Acest adevăr e valabil și pentru oameni.

Dumnezeu e iubire și iubirea nu se impune, nu-l stăpânește pe celălalt și nu-l invidiază. Iubirea e umilă. Umilința e însușirea profundă a lui Dumnezeu.

Umilința nu e o virtute, un sentiment, în sensul că se poate cumpăra, ci ar trebui să fie realitatea văzută cu puțin bun simț…

Când un om se cunoaște, știe că e uman (țărână), la fel ca toți ceilalți. Atunci începe să-și dea seama de adevărata sa valoare…

Dorința de a domina reflectă aiurelile noastre. Delirul fundamental izvorăște din imaginea noastră falsă despre Dumnezeu și din dorința de a fi ca acel dumnezeu inventat de noi: arogant, dominator. Aceasta este înșelarea originară a omului.

Dumnezeu e primul, tocmai pentru că e ultimul, servitorul tuturor, pentru că e iubire și umilință.

Ar fi minunat, dacă relațiile noastre în lume – în loc să fie bazate pe aroganță, pe faptul de a-i călca în picioare pe alții, pentru a vedea cine-i deasupra – ar face din limitele noastre locuri de comuniune, de ajutor, de înțelegere, de maturizare… În acest fel viața noastră s-ar schimba radical.

Cu aproapele noi avem două feluri de reacții, dictate de același motiv. Primul mod constă în „a-l mânca pe celălalt, pentru a-l reduce (a-l limita) la noi”: „trebuie să gândească la fel ca mine, trebuie să fie ca mine…”.

Acest mecanism teribil este prezent și-n viața cuplului. Cuplurile se destramă din această cauză (celălalt e mâncat). Este tendința antropofagă (canibală): îl mănânci pe celălalt; sau tendința antropoemică: Îl „vomit”, îl resping, dacă nu reușesc să-l reduc la mine. Spun „acel om nu valorează nimic. Nu-mi folosește”.

În acest fel, limita, în loc să fie locul comuniunii, este locul distrugerii reciproce sau al separării și al luptei.

Adevărata măreție a omului nu constă în calitățile pe care le are sau în ceea ce el crede că este. Adevăratele calități constau în limitele noastre, acceptate ca fiind locul comuniunii cu celălalt. Acest fapt ne face egali cu Dumnezeu, care e comuniune, iubire, dar.

Nu inteligența mea mă face egal cu Dumnezeu – căci sunt destul de prostuț, iar dacă Dumnezeu ar fi ca mine, vai de lume! – și nici bunătatea mea (vai de noi, dacă Dumnezeu ar fi bun ca noi) ci tocmai limita bunătății mele, limita inteligenței mele…. Toate limitele mele care, în loc să fie locul apărării și al agresiunii, sunt locul în care celălalt mă iartă, mă primește… dar sunt și locul în care eu pot face la fel cu el.

Limită primită a celuilalt mă face după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

După cum chipul și asemănarea originară a lui Dumnezeu este a fi „bărbat și femeie”, adică „nici bărbat și nici femeie, ci limita care stabilește relația de iubire și dar între cei doi”; este diferența – adică limita – care devine locul primirii! Acest fapt e divin.

Afirmația „Omul e creat pentru a-L sluji pe Dumnezeu” (sf. Ignațiu) poate fi corectată: „Omul e creat pentru a fi slujit de Dumnezeu”! Isus spune: „Nu am venit să fiu slujit, ci să slujesc și să-Mi dau viața…”. Aceasta e umilința lui Dumnezeu.

vv. 47-48

⁴⁷ Dar Isus, cunoscând gândul inimii lor, a luat un copil, l-a pus să stea lângă el ⁴⁸ şi le-a spus: „Cine primeşte acest copil în numele meu pe mine mă primeşte. Şi cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe cel care m-a trimis; căci cel mai mic dintre voi toţi, acela este mare”.

Întrebarea era „cine este marele?”. Isus răspunde: „Acesta e mare!”.

„Mare” este atributul (însușirea) lui Dumnezeu.

„Isus… ia un copil”. Cuvântul copil ne inspiră multe sentimente frumoase… În limba greacă cuvântul copil (pais, mai bine zis paidion, la neutru) înseamnă sclav.

Pruncul era un adaos al femeii, iar femeia era un adaos al bărbatului. Omul era cel care cunoștea și respecta legea, deci era cel care avea valoare. Femeia în parte o cunoștea, dar în parte nu putea să o respecte – pentru că era femeie – pruncul nu o cunoștea și nu o putea respecta, deci era un nimeni. Rudenia cea mai strânsă a pruncului e păcătosul: mai mult, păcătosul poate să se schimbe… dar pruncul nu!

Pruncul era negarea absolută a oricărui lucru. Ce e pruncul? E nimic! E al altuia. Pruncul există în măsura în care este al altuia. El primește totul. Pruncul este ceea ce alții fac, produc; e pură dependență; trăiește în baza iubirii primite. Acesta e pruncul.

Isus pune în centru copilul, îl pune lângă Sine și apoi se identifică cu pruncul.

Esența noastră profundă stă în a fi prunci… Ce am ce nu am primit? De la culoarea ochilor, la forma unghiilor, la fizionomie, la existență, la tot ceea ce am în cap, în inimă… totul am primit de la alții… Dacă nu am primit, nu am nimic și nu sunt nimic. Fiecare suntem ceea ce am primit. Suntem raporturile pe care alții le au cu noi. Noi existăm dacă suntem iubiți și acceptați, altfel nu existăm și trăim în luptă cu noi și cu alții…

Fiecare are în sine acest „prunc”, care înseamnă „a fi fiu”. Suntem ca Fiul lui Dumnezeu, a cărui ființă constă în „a fi al Tatălui”; în „a primi de la Tatăl”. Și a trăi acest adevăr ca o condiție fundamentală: fapt pentru care limita mea nu este negarea mea, ci e locul în care primesc totul.

Această umilință mă face uman – lucrul cel mai măreț care există – și mă ajută să ies din toate delirurile, să mă recunosc frate al tuturor, deoarece toți existăm în măsura în care primim și suntem iubiți… Acesta e copilul.

Isus ne spune: „Cine primește pruncul în numele Meu, Mă primește pe Mine”. Deci Isus se identifică cu pruncul și ne spune nouă să-l primim.

În acest verset se vorbește de patru ori despre „a primi” și a primi e însușirea cea mai profundă a lui Dumnezeu: iubirea înseamnă a-l primi pe celălalt; a-i face loc celuilalt; a se face mic… Cine primește se face mic. Și cu cât primește mai mult, cu atât mai mult lasă loc celuilalt. Deci, cel mai mare e acela care primește și care se face cel mai mic dintre toți.

Dumnezeu care este „Maximul” este „Inexistentul” – nu ocupă nici un loc și lasă spațiu tuturor, pentru că-i primește pe toți.

„În numele Meu”… în loc să ne certăm „în numele nostru” pentru a ocupa tot spațiul – este ceea ce noi încercăm să facem; este eul nostru care „ocupă” orice lucru și murdărește orice loc – Isus ne propune opusul: „În numele Meu”. În numele Fiului, care este același nume al Tatălui, să-l primim pe cel mic.

Cine-l primește pe cel mic, Îl primește pe Dumnezeu, pe Fiul lui Dumnezeu care s-a identificat cu ultimul. De ce? Pentru că primește totul. Și cine-l primește pe ultimul, se primește pe sine ca fiu, și devine egal cu Tatăl, pentru că știe să primească.

Puterea Domnului constă în iubire. Iubirea se naște din faptul că El se face mic, se retrage, pentru ca noi să avem spațiu…

Acest text – împreună cu disputa despre cine e mai mare – va fi reluat la sfârșitul cap. 18 și la ultima cină, atunci când discipolii discută despre cine e mai mare, cine-I va lua locul… tocmai în timp ce Isus se dă tuturor.

Aici, Isus se identifică cu pruncul: „Cine primește pruncul în numele Meu, pe Mine mă primește”… Apoi continuă: „Cine Mă primește pe Mine, Îl primește pe Cel care M-a trimis”. Primindu-l pe prunc, Îl primim pe Fiul și pe Tatăl.

Avem viața lui Dumnezeu, care e iubirea, care e primirea reciprocă între Tatăl și Fiul. De ce? Isus ne spune motivul: „Cel mai mic” (e un superlativ) dintre voi toți, cine este? E Marele. Cine e cel mai mic dintre toți? E Dumnezeu! L-ați văzut vreodată? Nu ocupă nici un spațiu… S-a făcut ultimul dintre toți… Pentru că El este iubire absolută, lasă spațiu tuturor.

Vrei să fii mare? Să știi că Marele este cel mai mic.

Isus răstoarnă scara valorilor false pe care o avem. Noi ne certăm, deoarece vrem să stăm deasupra altora, fapt pentru care reducem lumea la un coteț de cocoși… și ne distrugem toți…

În pasajul biblic lumea este redusă la capacitatea de a se primi reciproc, pentru că în noi există o limită – și toți o avem -, având nevoia de a fi iubiți și de a primi (care este esența noastră, căci noi suntem ceea ce primim) o nevoie care devine cu adevărat locul primirii. Și devine locul divin în care-L primim pe Fiul, pe Tatăl, trăim în Spirit și atingem adevărata măreție a lui Dumnezeu care este Micuțul. Această temă va fi dezvoltată în partea a II-a a Evangheliei.

Respectul micimii și primirea celor mici și slabi reînnoiește toate raporturile interpersonale: în familie și comunitate. Francis de Assisi spunea fraților săi: „Noi suntem minorii, micii” față de alții…

Partea a doua a pericopei descrie comunitatea creștină în raportul cu alții.

v. 49

⁴⁹ Atunci, Ioan i-a spus: „Învăţătorule, am văzut pe cineva care alunga diavoli în numele tău şi l-am oprit pentru că nu te urmează împreună cu noi”.

Aceasta e o a doua problemă și e prezentată de Ioan, care e discipolul iubit de Isus. El era un ucenic incomod pentru că reprezintă iubirea. Și iubirea niciodată nu se poate instituționaliza (baza pe lege) ușor… Deci față de Petru – care este instituția – Ioan reprezintă o altă tendință.

Obiecția e atribuită lui Ioan, deoarece tocmai prezența lui punea această problemă celorlalți: „pentru că face de capul său, nu ne urmează pe noi”. Și totuși el „Scoate dracii în Numele Tău”, adică biruie răul în numele Tău… Dar nu ne urmează pe noi…

„Noi l-am împiedicat”. Ce înseamnă? Acesta nu face parte din grupul nostru… Nu face parte din „noi”, nu s-a specializat…

Dacă mai înainte era „eul” în centrul totului – care dorea să stăpânească peste toți – acum ni se prezintă „noi-ul”, care e mult mai rău.

Cunoaștem noi-ul rasiștilor, al fiecărei secte și categorii… unde persoanele pot fi foarte umile, dar important este „noi-ul”. Și-n Biserică: toți sunt umili, dar „noi”… imediat ne mândrim… Noi avem adevărul; noi suntem centrul totului, cine vrea să fie mântuit, trebuie să ne urmeze pe noi…

Răspuns: „Cine ne urmează pe noi e blestemat și se va pierde pe veci! Pentru că nimeni nu trebuie să ne urmeze pe noi!”.

Noi – și e corect să ne numim noi – suntem noi pentru că-L urmăm pe El! Și niciunul nu trebuie să ne urmeze pe „noi”. Fiecare-L urmează cum vrea pe Domnul și cum poate el.

Acest a avea centrul în „noi”, în loc să-l avem în Dumnezeu, creează toate dezbinările în interiorul Bisericilor. Și este cel mai mare dezastru care există. Căci toate diferențele trebuie să fie acceptate. Nimeni nu trebuie să ne urmeze pe noi și nici să aibă doctrina noastră, modul nostru de a gândi sau filozofia noastră…

Dumnezeu a creat toți oamenii diferiți și nu trebuie să-i omologăm (uniformizăm) pe unii cu alții. Cine pune „noi-ul” în locul lui Dumnezeu, se numește idolatru, se numește sectant.

Primele Biserici erau foarte puține, dar erau deschise lumii întregi, iar noi putem fi și un miliard, dar să fim închiși în noi și atunci – dacă excludem pe cineva – nu mai suntem Biserica lui Cristos. Căci Cristos e Fiul Tatălui, care e Tatăl tuturor și El e fratele tuturor. Deci, cine exclude vreunul, Îl exclude pe Dumnezeu.

Vedeți câte tendințe sectante avem? Câte intoleranțe avem? „Și pe intoleranți trebuie să-i tolerăm. E lucrul cel mai greu”.

Toate dezbinările în interiorul Bisericii, al comunității, al societății se întâmplă atunci când există acest „noi” (grup închis!), unde fiecare este supus acestui „noi” și se identifică cu fondatorul carismatic… Să ne scape Dumnezeu de asemenea grupuri! Sunt un dezastru absolut. Creează daune infinite. Ceea ce nu poate face individul singur, poate să facă… dacă se aliază cu mulți…

Nu prezentăm o imagine frumoasă despre Dumnezeu dacă noi ne aliem pentru a lupta împotriva altora, pentru a vorbi rău de alții, pentru a face cruciade, pentru a impune altora ideile noastre, pentru a le tăia capetele altora, pentru a-i omologa (unifica, modela) pe toți, nouă… Nu!

Biserica este una și catolică (universală) pentru că respectă toate diversitățile. Dacă nu, nu este una, ci este doar o amestecătură care i-a unificat pe toți și i-a ucis pe toți. Biserica e una deoarece conține orice diversitate, la fel cum Dumnezeu e unul în trei persoane. La fel ca-n iubire: sunt una, dar sunt doi. În iubire nu înseamnă că unul îl înghite pe celălalt.

La fel, relațiile: în comunitate sau între diferitele comunități trebuie să se realizeze în diferență. Cu cât e mai mare diferența, cu atât e mai bine! Pentru că Dumnezeu este al tuturor.

De ce vrem să-i unificăm (omologăm) pe alții după noi? Pentru că ne interesează „noi-ul” nostru; nu „eu-l” propriu, căci am fi prostuți dacă am vrea să impunem eu-l propriu…, dar „noi”-ul nostru, doctrina și tradiția noastră, da!!!

Iertați-mă! Cristos nu avea tradiția noastră… Sau am făcut din tradiția noastră un Cristos! Vă rog să înțelegeți! El și Numele Său trebuie să ne intereseze și astăzi! Când uităm numele Său, facem tot răul.

Tertulian zice că Isus a spus: „Sunt adevărul și nu tradiția”.

Isus are o tradiție. În limba greacă tradere este paradosis, paradidomi, adică tradiția Sa înseamnă consemnarea Sa (faptul că se dă pe mâinile noastre), s-a dat în mâinile tuturor oamenilor. Aceasta e tradiția lui Cristos! Adică faptul că a fost trădat și S-a predat în mâinile tuturor.

Aceasta e tradiția prin care trăim și pe care o celebrăm la Euharistie, și la sfârșitul Euharistiei se spune: „Liturghie”, adică este trimiterea către toți deoarece persoana care celebrează Euharistia și-L întâlnește pe Fiul omului care i-a iubit pe toți și s-a dăruit tuturor, merge spre toți și nu mai exclude pe nimeni.

Acest text ne împiedică să ne închidem în ghetourile noastre religioase. E important dialogul cu alte religii și cu alte confesiuni creștine. Trebuie să le respectăm pe toate: fiecare cântă gloria lui Dumnezeu, după felul ei. Și trebuie să învățăm lucrurile bune de la fiecare.

Totuși există „noi-ul”. Și e bine să existe, căci suntem o comunitate definită (delimitată): suntem o comunitate, dar acest „noi” nu trebuie să fie un noi împotriva altora, ci un „noi” deschis tuturor exclușilor.

Când acest „noi” urmărește excluderea altora și nu se deschide tuturor, și face prozelitism în loc de misiune, face doar rău. A fi misionar înseamnă că ești trimis altuia să-i mărturisești iubirea Tatălui, deci respectul pentru El ca fiu, în identitatea Sa și nu în identitatea ta…

„Noi Îl împiedicam”… e un imperfect, adică ei continuau să-L împiedice și la fel ca ei, noi continuăm și-n zilele noastre… Căci important nu e să biruim răul, ci este să fie cu noi și așa noi să fim mulți… suntem cei mai tari, avem mai multe voturi… suntem noi… care avem totul în mâini. Nu! Nu e vorba de așa ceva. Ci fiecare care face binele, e un lucru bun, indiferent cine este…

v. 50

⁵⁰ Dar Isus i-a zis: „Nu-l opriţi, căci cine nu este împotriva voastră, este cu voi”.

Noi spunem că cine nu e cu noi, e împotriva noastră… Așa ziceau și discipolii. „Dacă nu e cu noi, înseamnă că noi nu valorăm nimic sau El e cel care nu valorează nimic…”. Însă, nu! El e Fiul lui Dumnezeu, noi suntem fiii lui Dumnezeu, deci să ne respectăm! Prin urmare, cine nu e împotriva noastră deja este cu noi, e fratele nostru.

Isus spune: „Cine nu e cu Mine, e împotriva Mea”. Această zicală e cu totul altceva (cf. Lc. 11,23). Pentru că centrul nu este „noi-ul”, ci este El! Deci, cine nu e cu El, cu siguranță e împotriva Lui.

Dar cine e El? E Fiul omului, dat pe mâna oamenilor, e exclusul, e ultimul dintre toți… Deci, de fiecare dată când noi excludem pe vreunul din cei mici (sau pe alții) noi Îl excludem chiar pe Domnul, deci noi suntem cei împotriva Lui. Și dacă suntem împotriva Lui, ne distrugem pe noi.

Biserica sau noi, dacă excludem vreunul, nu mai avem Spiritul lui Cristos. Textul succesiv începe cu Iacob și Ioan care vor focul din cer peste samarineni, pentru că nu vor să-L primească pe Isus iar Isus le spune: „nu știți ce spirit aveți în voi”. Și e programul părții a II-a a Evangheliei, care pornește de la întrebarea: „care e Spiritul lui Isus?”. Nu e zelul discipolilor Săi – care-i vor binele – ci e spiritul Celui care-Și va da viața pentru dușmani, pentru că Dumnezeu nu are dușmani, are doar fii și Isus are doar frați.

Prin urmare, odată cu textul nostru intrăm în inima temei ecumenismului, a comuniunii în diferențe, a neomologării, a unirii… care trebuie să fie în respectul față de altul și nu în al mânca sau a-l elimina… Din nefericire noi ne comportăm așa…

Întrebări:

Când păcătuiesc mă supăr pe mine. De ce? Din orgoliu și așa comit adevăratul păcat. În schimb, a-l recunoaște, cu umilință, ca fiind limita mea, păcatul devine locul iertării și al răscumpărării, căci ceea ce e primit, devine comuniune și viață și nu mai este limită.

Prin umilință, păcatul devine loc al iertării, devine cu totul altceva: te face să trăiești în iubire și nu în egoism. Păcatul e egoismul…

Păcatul sau limita noastră – o dată întâmplată – nu mai poți nici să o vrei și nici să nu o vrei, deci trebuie să devină locul acceptării, altfel devine locul în care ne ucidem, ne învinuim. Isus spune: „Nu sănătosul, ci bolnavul are nevoie de medic”. În boala mea, Dumnezeu intervine.

În relația cu altul… dacă profit de defectele sale pentru a-l mânca, ar fi bine să nu mă întâlnesc niciodată cu nimeni…

Biserica e una deoarece primește toate diversitățile!!!

Eu sunt contrar întâlnirilor ecumenice pentru că poate am o idee greșită despre dialog…

R: Nu. Ai o idee greșită despre Isus, căci tu crezi că El nu a murit pentru toți, ci a murit numai pentru noi, care suntem cei mai bravi, adică păcătoși…

Dacă vrem să avem o idee despre catolicii integraliști, să mergem la Muntele Athos, la monahii care zic „voi – catolicii – nu sunteți creștini, ci trebuie să vă botezați din nou, dacă vreți să deveniți creștini”… Acești monahi sunt mult mai integraliști decât catolicii… Deci ei ar fi mult mai mult în adevăr decât noi, numai pentru că sunt integraliști…

Dar adevăratul creștin spune: „E fiul lui Dumnezeu, chiar dacă nu știe… Apoi va ști. Va ști că e fiul lui Dumnezeu prin mărturia mea de a mă face fratele lui, la fel cum a făcut Isus, dând viața pentru păcătoși, pentru cei care L-au ucis”. Apoi, noi suntem creștini pentru că știm că Isus a murit „pentru mine, păcătosul”, nu pentru că sunt bun. Dacă a murit numai pentru noi, catolicii, e pentru că suntem cei mai păcătoși… dar nu din această cauză suntem cei mai bravi… Dar și alții sunt păcătoși ca noi…

Ioan 17 unde Isus se roagă nu doar pentru cei care erau cu El, ci și pentru cei care urmau să se nască… pentru ca să fie una, la fel cum El e una cu Tatăl și pentru ca lumea să cunoască faptul că-i iubești așa cum Mă iubești pe Mine… Cu alte cuvinte, cunoașterea lui Dumnezeu în lume se răspândește, dacă noi suntem uniți în diversitate, așa cum e Tatăl și Fiul care sunt radical diferiți, căci Tatăl nu e Fiul și Fiul nu e Tatăl. Trebuie să înțelegem aceste adevăruri.

Dacă ne separăm din cauza unei dogme… Dogma e un mod de a înțelege adevărul, dar adevărul e cu totul altceva!!! E Isus. Modul meu de a-L înțelege nu e un absolut.

E adevărat că Ciril al Alexandriei l-a excomunicat pe Nestorie… În realitate Nestorie avea dreptate, căci Ciril avea idei greșite, spunând că „una e natura Cuvântului întrupat”. Această afirmație pentru noi e eretică. Numai că în acea vreme Ciril era mai puternic… Deci, să fim atenți…

Adevărul nu e nici protestant și nici catolic, ci e ceva care se caută împreună, în iubire. Adevărul e că suntem fiii Tatălui și frați între noi. Dacă uităm acest adevăr, celelalte sunt prostii.

Dacă ne ucidem pentru a vedea dacă Spiritul Sfânt – care e Iubire – purcede de la Tatăl sau și de la Fiul – după cum am făcut… aducem o frumoasă mărturie iubirii… Ruptura cea mai mare cu Orientul s-a întâmplat în numele Spiritului Sfânt, care e iubirea care-L unește pe Tatăl și pe Fiul… Și noi reușim să ne separăm în numele iubirii… Chiar suntem prostuți!!!