Luca 9,51-56

Prima parte a Evangheliei după Luca – pe care am terminat-o de prezentat – este structurată pe ascultarea Cuvântului. Partea a doua devine „viziune”.

Luca e numit medic, căci prima parte a Evangheliei este un „medicament”, o logoterapie; Cuvântul adevărului ne vindecă de minciuna care locuiește în noi și care stă la originea relelor noastre. E interpretarea greșită pe care o dăm despre Dumnezeu, despre noi și despre realitate, iar apoi… o realizăm.

Prima parte se încheie cu schimbarea la față: fața lui Isus e alta, pentru că El este Acela care a dat trup Cuvântului. Și omul devine cuvântul pe care-l ascultă. Isus-Fiul e Cuvântul deplin ascultat. În prima parte a Evangheliei, prin discursul Fericirilor și prin modul în care trăiește acest discurs, Isus ne arată fața Fiului. Așa se încheie cateheza ascultării… Dar vă amintiți ce au înțeles discipolii? Nimic!

Dacă timp de nouă capitole, un om nu înțelege nimic, ce vede? Nimic! Dar la urmă va fi minunea orbului…

În partea a II-a Luca nu mai e medic, ci e pictor: „pictează” fața lui Cristos și fiecare pericopă este o trăsătură a feței Sale, a feței care plânge peste Ierusalim revelându-se ca fiind fața milostivă a Tatălui și apoi se perfecționează… pe cruce – loc în care avem singura dată cuvântul grec theorie, adică spectacol, viziune – Dumnezeu dă un spectacol, ni se arată față-n față, așa cum El este.

Discipolii, dar și noi vom înțelege după…

După cum prima parte a început cu botezul lui Isus, cu alegerea Sa fundamentală de a se boteza, de a se scufunda în realitatea noastră… partea a II-a începe cu botezul discipolului. Discipolul trebuie să intre adânc, să se scufunde în fața Domnului… Suntem botezați în Cristos, scufundați, incluși în El.

Dacă a doua pericopă din prima parte a Evangheliei a tratat ispitirile lui Isus, în a doua pericopă din partea a II-a a Evangheliei vom afla care vor fi ispitele discipolului. Al treilea text din prima parte a descris misiunea lui Isus, iar a treia pericopă din partea a doua a Evangheliei va defini misiunea discipolului.

Prin urmare de acum înainte Evanghelia dezvoltă o cateheză adresată discipolului, cu scopul ca acesta să vadă fața lui Cristos și să înțeleagă.

Traducerea acestui text e dificilă pentru că în limba greacă se vorbește de patru ori despre „a călători” și de trei ori despre „față”. Traducerile înlocuiesc cuvintele cu sinonimele acestora pentru a nu repeta, însă tema părții a doua este tocmai călătoria. Isus merge spre Ierusalim și fiecare pas din acest drum este o nouă culoare care pictează fața Sa.

Se citește Lc. 9, 51-56

51 Când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim 52 şi a trimis soli înaintea sa. Şi, mergând, au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească pentru el. 53 Însă nu l-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim. 54 Văzând aceasta, discipolii Iacob şi Ioan i-au spus: „Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer şi să-i nimicească?”. 55 Dar, întorcându-se, el i-a mustrat. 56 Şi au mers într-un alt sat.

Tema este „fața” în drum spre Ierusalim: „Isus își întărește fața pentru a călători spre Ierusalim”, dar nu e primit de samariteni, pentru că fața Sa e în drum spre Ierusalim. Discipolii se supără și-L întreabă dacă pot cere un foc din cer, care să-i nimicească pe cei care L-au refuzat pe Isus. Isus le răspunde „Nu știți ce spirit aveți…”. Acest verset este în notă. Textul nu se află în toate codicile, pentru că a fost eliminat de la începuturi, datorită ereziei lui Marcion care spune că exista un dumnezeu al VT care era justițiar, rău… dar există și Dumnezeul NT care e bun, iubire și milă. Deci s-a tăiat acest text pentru a nu alimenta această erezie, deoarece Dumnezeu este numai unul singur și e doar bun. Și Isus a venit să ne reveleze acel Dumnezeu din VT în adevărata Sa față.

Tema feței…

Fața e importantă pentru că ne oferă identitatea persoanei. Pericolul constă în faptul că noi, creștinii, da, Îl iubim mult pe Isus, dar pe care Isus? Îl iubim pe pandokrator, pe acela care-i are pe toți în mâinile sale, îi judecă pe toți și-i trimite pe toți în iad? Îl iubim pe cel care ne determină să facem cruciadele? Pe acela care va stăpâni lumea? …

Sau e acel Isus a cărui față e întărită pentru a călători spre Ierusalim? De ce merge Isus la Ierusalim? Ce să facă acolo? Ne-a spus la v. 22 și la v. 44… La Ierusalim va fi disprețuit, bătut, răstignit… și după trei zile va învia.

Va avea fața omului disprețuit, bătut și ucis… fața Aceluia care ia asupra Sa răul lumii….

Apoi se spune: „Fiul omului va fi dat pe mâna oamenilor”: e fața unuia care se dă pe mâna tuturor.

Cine e Dumnezeu? Nu e acela care-i are pe toți la mână, ci Acela care se dă pe mâna tuturor. Se dăruiește tocmai persoana care are încredere și iubește. Și Dumnezeu e așa!

Întreaga parte a doua a Evangheliei ne revelează această față.

De ce Isus e refuzat de samariteni? Tocmai pentru că are această față! Dacă Isus ar fi venit cu putere, L-ar fi acceptat… De ce Iuda L-a trădat? De ce Petru s-a lepădat, de ce toți ceilalți au fugit? Pentru că El s-a prezentat cu această față. Altfel L-ar fi acceptat toți, chiar și ucenicii Săi.

De ce iudeii nu L-au primit? De ce romanii L-au răstignit? Pentru că avea această față. Dacă ar fi venit cu o putere puțin mai mare decât a împăratului, inclusiv împăratul s-ar fi pus de acord cu El.

De ce și noi azi încă-L refuzăm? Pentru că El are această față. Fața Domnului e mereu fața ultimului dintre oameni. S-a făcut ultimul…

„Primul dintre voi, să fie ultimul dintre toți…”. Este El.

Cel mai mare cine e? Este ultimul dintre toți. Este El, Marele, care e cel mai mic dintre toți!

E micimea unui Dumnezeu care e iubire și milă și-i servește pe toți, se face ultimul dintre toți, îi promovează pe toți, lasă loc tuturor, Se dă pe mâna tuturor.

Problema constă în a-L cunoaște pe acest Cristos… Este acel Cristos înaintea căruia discipolii sunt surzi. E acel Cristos despre care Tatăl a spus: „Ascultați-L pe El”. E Cristosul în care este-n joc credința noastră creștină… Căci un om poate avea multă iubire pentru Cristos, la fel ca Iacob și Ioan care-L iubeau cu siguranță, și apoi să facă exact contrar planului lui Cristos.

Răul lumii constă în faptul că noi – oamenii bisericii – nu prezentăm lumii adevărata față a lui Cristos și a lui Dumnezeu.

Problema nu e a lumii – care nu-L cunoaște pe Dumnezeu – ci este a noastră, a creștinilor care nu-L cunoaștem, deoarece credibilitatea (însușirea de a fi crezut) lui Dumnezeu e încredințată vestirii, mărturiei noastre. Dacă noi vestim un Dumnezeu care e iubire, milă, duioșie, care-i iubește pe toți și nu exclude pe nimeni, atunci lumea ne poate crede. Dacă prezentăm un Dumnezeu care e dumnezeul puterii noastre, al războaielor și stăpânirilor noastre, al supremației noastre peste lume, pe bună dreptate alți-l blestemă pe acest dumnezeu și pe bună dreptate nu primesc vestirea noastră.

Problema nu este convertirea lumii, ci convertirea noastră, a discipolilor și a Bisericii spre Cristos. Vedeți că e vorba de Iacob și Ioan. Despre Petru știm c-a fost numit satană de către Isus, pentru că nu accepta acest adevăr.

Problema credinței și a identității noastre creștine ține de această „față” care – la schimbarea la față – se subliniază că era „alta!”. Altul e sinonimul lui Dumnezeu; cine e Dumnezeu? Mereu Altul!

Prin ce Dumnezeu este „altul”? Ce este acest „altul” al lui Dumnezeu? El este Altul, pentru că Dumnezeu este milă, e iubire absolută. Aceasta este însușirea lui Dumnezeu de a fi „altul”, și-i diferită de tot ceea ce noi ne închipuim despre El, și e diferită de tot ceea ce cugetă toate religiile despre Dumnezeu.

Să ne amintim că începe botezul discipolilor. La urmă Isus îi va întreba chiar pe Iacob și Ioan, cei care se vor certa cu alții pentru a ocupa primele două locuri: „Puteți primi botezul cu care Eu voi fi botezat?”…

E importantă „fața”: trebuie să fim botezați, incluși, scufundați în această față, în acest Isus și nu într-un altul.

v. 51

51 Când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim

Ni se spune ce se va întâmpla „se împlinesc zilele înălțării Sale”.

Știm ce este „înălțarea”, dar e un cuvânt care are multe sensuri. Când va fi înălțat, ridicat. Dar cuvântul „ridicat” înseamnă și ridicat pe cruce. Se apropie „împlinirea zilelor”… Istoria mântuirii se împlinește când El va fi ridicat de pe pământ, adică pus pe cruce.

Cuvântul înseamnă și a fi ridicat din lume, adică ucis, eliminat. Deci acest cuvânt înseamnă ambele lucruri.

Urmează să se împlinească zilele în care El va fi ridicat din lume, și se împlinesc tocmai când El e ridicat pe cruce. Și aceasta va fi înălțarea Sa, adică glorificarea Sa.

Cuvântul mai are un sens: când se năștea un fiu, tatăl ori îl recunoștea și-l înălța să se vadă, ori îl arunca în prăpastie… Deci se apropie împlinirea zilelor în care Isus va fi recunoscut ca fiind Fiul: când va fi ridicat pe cruce. „Când fiul omului va fi ridicat, veți cunoaște că «Eu sunt»”, adică Îl vom cunoaște pe Dumnezeu.

Această temă se îndreaptă spre sfârșitul Evangheliei, când Isus pe cruce va fi revelația totală a lui Dumnezeu, va fi Fiul deplin recunoscut și va fi glorificat tocmai în al Său „a fi luat din lume”.

Isus ce va face? Va împlini prezicerile Sale spuse cu puțin timp înainte, că va pătimi și va fi ucis, dar a treia zi va învia… Adică Isus va birui răul – nu făcând răul – ci luându-l asupra Sa, ca Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii, ca servul lui Iahve.

Atunci Isus și-a întărit fața, pentru a merge spre Ierusalim.

Cuvântul „a întări”… Are o față dură, nemișcată, nu-și va mai schimba părerea. Și-și va păstra mereu această față dură. În ce sens e dură? Pentru că merge la Ierusalim. Ce merge să facă? Să-și dea viața pentru dușmani. Deci duritatea lui Dumnezeu e duritatea în duioșie: niciodată nu se va clinti din duioșia Sa. Chiar dacă Mă omorâți, Eu vă iubesc infinit și-Mi dau viața pentru voi.

E fața Fiului, egală cu a Tatălui: „deveniți milostivi ca Tatăl”. De acum e o față dură în milă, duioșie (față dură în sens de determinată, care nu-și mai schimbă decizia…). Și e minunat acest concept de duritate: a fi duri în duioșie, a nu se preda. Și este unica duritate pe care o cunoaște Dumnezeu… Discipolii cunosc cu totul alte durități…

În Is. 50,7 cuvântul „duritate” indică determinarea și nu o alegere ideologică… e puterea iubirii.

Aceasta e duritatea lui Dumnezeu. Noi cunoaștem alte durități și propunem alte fețe ale lui Dumnezeu. Sunt acele fețe satanice, la fel ca acelea ale discipolilor: „ce spirit aveți voi?” „Aveți exact spiritul opus celui al Meu”.

E minunat să vedem această față a lui Dumnezeu dură în duioșie. Nimeni nu-i va schimba acest aspect: e singura duritate a lui Dumnezeu. Duritatea e stâncă. Și nu se va schimba niciodată, căci stânca nu se schimbă, nu se clintește… Această față dură indică determinarea absolută a lui Dumnezeu, care vrea să-i mântuiască pe toți, va spune la sfârșit.

Duritatea acestei fețe e tema părții a II-a a Evangheliei în întregime. Acea duritate care se va arăta când va plânge, pentru Ierusalimul care-L va ucide. Dar nu plânge pentru răul pe care i-l fac Lui, ci pentru răul pe care și-l fac ei, prin faptul că-L ucid pe El. E maximul duioșiei: a plânge din cauza răului pe care și-l face acela care-ți face rău ție.

Această temă este o variantă a temei din Lc. 6,36 unde Isus dă noul cod al sfințeniei: „Deveniți perfecți, sfinți ca Dumnezeu…”. Versetul înseamnă „deveniți materni, uterini, milostivi ca Dumnezeu… la fel cum Tatăl vostru e matern, uterin, milostiv…”. Și este noua lege. E singura lege!

Și Isus împlinește această lege.

v. 52

52 şi a trimis soli înaintea sa. Şi, mergând, au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească pentru el.

În limba greacă „înger” și „trimis” înseamnă același cuvânt. Îngerul e mesagerul, vestitorul care vestește Cuvântul. Discipolii și apostolii sunt numiți îngeri, pentru că vestesc Cuvântul. Deci apostolii sunt trimiși!

Acest verset face apel la Maleahi 3, unde se spune că Dumnezeu – înainte de a veni să judece lumea – va trimite mesagerul Său, pe îngerul Său înaintea feței Sale. Acel înger teribil care va judeca lumea, îi va arde pe toți păcătoșii… Fața Domnului – în mila Sa – este judecata lui Dumnezeu peste lume. Răul lumii se va sfârși înaintea acelei fețe, care ia și duce asupra Sa tot răul lumii, întreaga perversiune a lumii.

Discipolii – probabil că Iacob și Ioan – sunt trimiși ca vestitori ai acestei fețe, la fel cum fiecare dintre noi suntem trimiși pentru a vesti această față. Și vestirea acestei fețe este „sfârșitul lumii…”. Unde și când un om primește această față de iubire și milă, s-a terminat lumea veche (lumea violenței, a răului, a păcatului) și se naște lumea nouă, lumea lui Dumnezeu.

Prin urmare, însăși vestirea Evangheliei indică sfârșitul lumii! Dacă un om ia în serios Evanghelia, acesta a terminat cu răul, cu păcatul și trăiește viața nouă de fiu al lui Dumnezeu și de frate al tuturor. Deja trăiește lumea nouă -iubirea pentru alții – care-l ajută să treacă de la moarte la viață (1Io. 3,14).

Deci versetul din Maleahi care vorbește despre teribilul sfârșit al lumii, e tocmai ceea ce se împlinește pe cruce – pentru că pe cruce se termină răul – și e ceea ce se împlinește prin vestirea crucii: dacă un om cunoaște această față a Domnului, cu adevărat încheie orice relație cu răul. Și așa răul se termină. Fapt pe care-l vom vedea la sfârșitul Evangheliei.

Ei „călătoresc”. Toată Evanghelia e o călătorie. Viața noastră e o călătorie. Omul călătorește mereu. De ce? Pentru că încă nu și-a aflat locul său. Locul omului e Dumnezeu. Noi suntem în drum spre El. Locul omului e viața, fericirea, iubirea, deci omul trebuie să călătorească… Viața pământească e un drum pentru a ieși din rău.

Ei trebuie să meargă „într-un sat de samariteni”. Isus trebuie să meargă la Ierusalim. Evreii cu multă atenție evitau să treacă prin Samaria, în drumul lor spre Ierusalim, căci Samaria era alcătuită din necredincioși: aveau un cult și un templu al lor. Samarinenii erau desconsiderați de iudei și acuzați că nu respectă legea… Deci a trece prin Samaria însemna a se spurca… Totuși Isus traversează Samaria… Apoi Samaria reprezenta infidelitatea în inima Israelului, era răul în centrul binelui, deci deranja și mai mult.

Evanghelia după Ioan spune că Isus trebuie să treacă pe acolo. De ce? Apoi discipolii Săi primesc prima lor misiune vizavi de Samaria, adică față de cei care sunt departe…

Aplicând textul la noi, putem spune: Domnul trece prin experiențele noastre, prin viețile noastre, chiar și prin momentele noastre cele mai compromițătoare, în banalitatea vieții noastre… și vine în întâmpinarea noastră.

Apoi discipolul trebuie să pregătească „pentru El”. Ceea ce trebuie să facă discipolul trimis în misiune – adică misiunea creștinului – este de a pregăti lumea, adică pe cei de departe, pentru a primi această față de iubire și milă.

(Vom vedea că ucenicii fac exact opusul: doresc să cheme fulgerele din cer…).

Prin urmare, misiunea noastră constă în faptul că suntem vestitorii acestei fețe și nu a alteia. Noi trebuie să pregătim lumea să primească această față, nu alta.

v. 53

53 Însă nu l-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim.

Versetul ne informează că samarinenii nu se bucurau că Isus mergea la Ierusalim și că trecea prin ținutul lor. Însă, a merge la Ierusalim pentru Isus era un lucru special pe care de abia-l vestise, inclusiv la schimbarea la față… A merge la Ierusalim pentru Isus însemna că mergea să-Și dea viața; însemna a fi dur în mila Tatălui; însemna că a terminat cu legea și că Isus începea lumea nouă, care nu mai este supusă legii și condamnării, ci e supusă harului și milei.

Samarinenii Îl refuză, pentru că Isus face toate acestea. De ce e refuzat Cristos? Dacă ar fi ajuns în Samaria, nu pentru a merge să fie ucis, ci cu glorie, cu putere, cu 12 cete de îngeri, făcând minuni și jocuri de putere, L-ar fi primit. Și evreii și discipolii L-ar fi primit și nu L-ar fi trădat. Și romanii L-ar fi primit și noi creștinii L-am primi… Dar nimeni nu-L primește. De ce? Pentru că are fața fiului omului, care vrea să salveze oamenii și nu să-i condamne. Are fața ultimului dintre toți. Are fața săracului. Are fața milei și a iubirii. De aceea e refuzat de cei de departe. Eu cred că a fost prezentat rău celor de departe, altfel L-ar fi primit.

Căci acum vedem cum L-au prezentat discipolii…

v. 54

54 Văzând aceasta, discipolii Iacob şi Ioan i-au spus: „Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer şi să-i nimicească?”.

Profetul Ilie în Cartea a II-a a Regilor, pentru că-l căutau 50 de soldați, invocă un fulger din cer, care-i ucide… Iacob și Ioan se raportează la Ilie și-I spun lui Isus: „Tu ești Profetul, Tu ești Fiul lui Dumnezeu… pentru că aceștia nu Te primesc, distruge-i! Ucide-i pe toți răii, căci așa rămânem noi, cei buni… Toți cei care nu respectă libertatea, trebuie închiși și apoi uciși, așa rămânem noi și suntem modelele libertății, ale dreptății…”.

Această gândire e veche de când lumea și există și-n zilele noastre. Toate cruciadele – vechi și moderne – au fost făcute în numele Său. Ce înseamnă?

Că putem avea multă iubire pentru Cristos, făcând exact opusul a ceea ce El a făcut. Și acest fapt face cel mai mare rău. Pentru că e clar că cei de departe nu-L pot primi dacă noi Îl prezentăm așa… Isaia spune: „Frumosul nume a lui Dumnezeu e blestemat din cauza voastră”, citat de Pavel în Scrisoarea către romani.

Pe care Dumnezeu Îl vestim? Pe Cel mai puternic decât toți, care-i elimină pe toți? Atunci acest dumnezeu e cel mai delicvent (infractor) dintre toți… căruia nici un infractor nu-i rezistă.

Însă Dumnezeul adevărat e Cel care moare pentru toți delicvenții, adică pentru fiecare dintre noi… Celălalt dumnezeu e satana, e acel dumnezeu pe care încă de la început șarpele li l-a sugerat lui Adam și Evei. Și de aceea omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, pe bună dreptate. Dar Dumnezeu nu e așa!

Evanghelia vrea să ne vindece de această minciună, care face să ne îndepărtăm de Viața noastră. Omul vrea să fie ca Dumnezeu… dar are în cap o imagine greșită despre Dumnezeu, care-ar stăpâni lumea, ar elimina dușmanii și de aceea, omul se comportă așa… Acest dumnezeu e satana.

Există riscul să ne credem creștini, dar să-l avem ca dumnezeu tocmai pe satana. Și facem toate acestea iubindu-L pe Isus, căci Iacob și Ioan Îl iubesc pe Isus.

Sf. Bernard, la prima cruciadă spunea: „Dacă un om ucide necredincioșii, aduce glorie lui Dumnezeu… Dacă vă ucid pe voi, veți fi onorați ca martiri”. Și e declarat sfânt… Dumnezeu e cu adevărat bun și răbdător cu noi.

Cauza ateismului este tocmai imaginea falsă pe care noi o prezentăm despre Dumnezeu. „Dacă dumnezeu e așa, ar trebui să fie ucis, dar nu se reușește, pentru că e cel mai delincvent dintre toți…”.

Din cer va coborî focul, dar e focul Spiritului, e spiritul Înviatului, e Spiritul trimis de Tatăl, iar Petru și Ioan (cf. F.Ap. 8) vor constata că peste samariteni coboară focul spiritului Domnului, adică bunătatea și mila Domnului.

vv. 55-56

55 Dar, întorcându-se, el i-a mustrat. 56 Şi au mers într-un alt sat.

Isus se întoarce și-i ceartă… E același cuvânt care exprimă comportamentul lui Isus față de draci: îi amenință, îi ceartă, le închide gura prin cuvânt. Înseamnă că discipolii (la fel cum Petru a fost numit satană) au spiritul – nu al Domnului – ci al satanei. Și totuși Îi vor binele lui Isus…

Vedeți cât e de important discernământul. Întreaga parte a II-a a Evangheliei după Luca va fi despre discernământul spiritului Fiului.

Dacă un om are bunăvoință, diavolul i-o sporește, ca să dușmănească, să nu înțeleagă… și-n acest fel, cu intenție bună, să facă mult rău… De aceea e importantă inteligența: a înțelege ce față are Dumnezeu. Discernământul stă în a înțelege viața. În textul următor va fi un al doilea nivel, pentru că atunci când un om a înțeles, e ispitit, manipulat în voința lui.

Primul rău e inteligența care nu pricepe… Apoi, când inteligența discerne, se fac toate șiretlicurile pentru a nu accepta adevărul, pentru că voința e obișnuită să-și facă propriile plăceri, vicii… atunci avem sclavia.

Mai întâi Isus ne eliberează inteligența, apoi ne va elibera voința.

Întreaga parte a II-a a Evangheliei va fi o eliberare a inteligenței – un exorcism – pentru a înlătura imaginea noastră falsă despre Dumnezeu. Imaginea satanică despre Dumnezeu va fi învinsă pe cruce, atunci când vedem că Dumnezeu este tocmai Răstignitul și nu un altul. Pe cruce Dumnezeu se arată ca fiind Cel care-i iubește pe toți!

Putem avea un mare zel pentru Isus și a ne ruga mult, dar a merge, a trăi, a ne comporta, a fi împotriva lui Cristos…? În Evanghelie e vorba chiar de Iacob și Ioan și Petru. Și erau cei mai buni.

Noi suntem mai buni decât părinții noștri? Evanghelia nu a fost scrisă pentru ei… Apostolii au înțeles acest adevăr. Ei ne povestesc viața lor, pentru a ne spune: „Priviți cum eram noi. Pentru a ne spune nouă: nu vă preocupați dacă sunteți așa, dar cel puțin recunoașteți că sunteți așa, că greșiți, pentru a vă putea schimba… Căci și noi am recunoscut. Și e singura posibilitate de a purifica falsa imagine despre Dumnezeu, pe care o avem în interior, adică exprimând-o”. Căci cine dintre noi nu s-a gândit să elimine persoanele care ne produc neplăceri? Poate gândim că-i urât să spunem „să le eliminăm”, dar atunci le evităm… le ignorăm… le vorbim de rău… există multe moduri pentru a ucide o persoană…

Isus îi ceartă, dar nu-i îndepărtează… Deși-l numește „satana” pe Petru, îi spune să-L urmeze… Isus are multă răbdare… și gradual îi va ajuta să înțeleagă…

„Voi nu știți fiii cărui spirit sunteți”…

Să ne punem înaintea acestei fețe dure, călătoare spre Ierusalim – dure (întărite) în milă, în a-Și da viața pentru dușmani – și să ne întrebăm „fiul cărui spirit sunt?”

Sunt botezat, scufundat în această față, în acest Isus? Sau sunt botezat în Isus-ul proiecțiilor, aiurelilor mele și a falselor mele imagini despre Dumnezeu?

În Evanghelie urmează lupta dintre Spiritul Fiului și spiritul opus…

Acum Isus explică: „Fiul omului – judecătorul lumii – nu a venit să piardă, ci să salveze lumea!”. Isus nu a venit să condamne, să judece, să justițieze… ci să salveze „tot ceea ce e pierdut”.

Criteriul pentru a înțelege dacă Dumnezeu este Cel adevărat și salvează viața este: „un Dumnezeu care are nevoie să fie apărat și să ucidă, nu e Dumnezeu! Ci trebuie ucis un astfel de Dumnezeu”.

Dumnezeu a venit să mântuiască viața și nu să o ucidă! Este Dumnezeul vieții și al iubirii! El dă viața tuturor oamenilor… inclusiv dușmanilor.

Încă de la început această față a lui Isus e refuzată de cei de departe – de samariteni – și de cei mai apropiați Lui, de discipoli.

Însă acest refuz nu-L blochează pe Isus: „călătoreau spre un alt sat”. Deși e refuzat, Isus își continuă călătoria. Focul pe care-l va trimite din cer (cf. F.Ap.) va dărui Spiritul Sfânt. Și când îi trimite pe apostoli în misiune, înainte de înălțare, le spune: „Mergeți în Samaria și până la marginile pământului”.

Refuzul lui Isus are două laturi pozitive: mai întâi arată calitatea feței lui Dumnezeu – este un Dumnezeu, care chiar dacă este refuzat, nu refuză, adică El este milă absolută. Este un Dumnezeu la fel ca Moise care, atunci când poporul și-a făcut un idol iar Dumnezeu i-a propus să distrugă tot poporul, pentru că i-ar fi dat un altul mai bun, Moise a răspuns că mai bine să fie el șters din „cartea vieții” și nu poporul păcătos… Moise l-a înțeles pe adevăratul Dumnezeu. La fel va spune Pavel în Rm. 9,3 „Aș vrea să fiu separat de Cristos, numai să-i salvez pe frații mei pierduți”. Pavel a înțeles cine e Cristos: că Și-a dat viața pentru toți păcătoșii – . Deci primul aspect al refuzului ne arată cine este Dumnezeu: un Dumnezeu care, chiar dacă e refuzat, nu refuză. Are o iubire necondiționată.

Al doilea lucru…El nu-și întrerupe călătoria… Refuzul lui Isus nu blochează călătoria… În Faptele Apostolilor se vede că persecuția răspândește creștinismul… La fel și Isus: e ca o floare care atunci când este călcată, sămânța i se răspândește… În anotimpul (anul) următor vedem că suntem mai mulți…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop