Ps. 42
În acest Psalm sunt subliniate două realități, cea a psalmistului – a omului care se roagă – care-i o realitate marcată de încercare, de întristare, în care, întrebându-L pe Domnul: „De ce mă respingi?”, dovedește că experimentează în interiorul său o oprimare a dușmanului, care este partea neautentică din el. Această parte îl întristează. De cealaltă parte avem realitatea lui Dumnezeu: și în această situație de încercare, de întristare, pentru acest om Dumnezeu rămâne Dumnezeul bucuriei sale. Altfel spus, omul nu trăiește o situație grea într-un mod în care să-și piardă coordonatele. Pentru că eu sunt trist, nu pot spune că Dumnezeu este: „Dumnezeul tristeții mele”. Sau că întristarea mea poate să devină aproape un dumnezeu… Ci acestui om îi este clar cui i se adresează, astfel încât sfârșitul psalmului este o invitație la speranță: „Speră în Dumnezeu, din nou Îl voi putea lăuda”. De aceea se întreabă: „De ce te întristezi suflete al meu?” Cu alte cuvinte, în ciuda întristării pe care un om o poate simți, există o cale de ieșire din supărare: când nu îl mai mângâie propria întristare, care riscă să-l închidă în sine, ci se deschide speranței. Cuvintele „Speră în Dumnezeu, din nou Îl voi putea lăuda” ne arată că dincolo de întristare există o posibilitate ulterioară întristării, căci „El este mântuirea feței mele”.
Psalmul este o invitație la speranță, într-o situație care aparent nu are cale de ieșire. Acest psalm ne introduce în pasajul evanghelic Mc. 10, 23-31.
Deoarece versetele din Evanghelia după Marcu sunt o parte dintr-un text mai amplu, oferim sinteza episodului anterior despre un tânăr bogat, care le are pe toate, dar îi lipsește lucrul principal. El înțelege că nimic nu-l mulțumește și astfel se întreabă: „Ce să fac pentru a avea plinătatea vieții?” Pentru că viața plină nu constă în a fi tânăr, căci tot omul îmbătrânește; nici în a fi bogat, pentru că oricâte lucruri ai, niciodată nu te mulțumesc… Acest om este caracterizat de dorința de a avea mai mult: vrea mai multă viață. Iar viața înseamnă fericire, însă fericirea nu o dau lucrurile. Prin urmare, Îl întreabă pe Isus ce să facă. Isus îi spune să respecte poruncile. Tânărul Îi răspunde că le-a respectat mereu, din tinerețea sa. Așadar, acest om nu numai că are toate aceste calități, ci este un om foarte bun, căci mereu a respectat poruncile.
Ce am putea dori mai mult de la un om?
Isus îi răspunde: „Un singur lucru îți lipsește”. Iar lucrul care-ți lipsește sunt toate bunurile pe care tu le ai: bogățiile tale. Lasă-le, dă-le săracilor și apoi vino și urmează-Mă. Înainte de a-i spune acestea, Isus l-a privit în interior și l-a iubit. Textul se încheie notând că omul a plecat trist, pentru că avea multe bunuri.
Ne-am oprit în acest loc în descrierea acestui tânăr care întruchipează apogeul căutării umane, intelectuale, sociale și religioase… dar el vrea ceva mai mult. Este cel mai bun om din Evanghelie, dar se blochează. El dorea viața, dar se blochează, pleacă trist…
Se citește Mc. 10, 23-31
23 Atunci, privind în jur, Isus le-a spus discipolilor săi: „Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au bogăţii!” 24 Discipolii se mirau de cuvintele lui. Dar Isus le-a zis din nou: „Copii, cât de greu se intră în împărăţia lui Dumnezeu! 25 Mai uşor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. 26 Iar ei erau peste măsură de uluiţi şi spuneau între ei: „Atunci, cine se poate mântui?” 27Privindu-i, Isus le-a spus: „Pentru oameni este imposibil, nu însă pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile”. 28 Petru a început să-i spună: „Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat”. 29 Isus i-a zis: „Adevăr vă spun că nu este nimeni care a părăsit casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ogoare pentru mine şi pentru evanghelie 30 şi să nu primească însutit acum, în timpul acesta, case, fraţi, surori, mame, copii şi ogoare, dar şi persecuţii, iar în veacul care va veni, viaţa veşnică. 31 Şi mulţi dintre primii vor fi ultimii, iar ultimii vor fi primii”.
Textul prezintă o scenă de „naștere”: un om care vrea viața, care s-a pregătit minuțios pentru a o avea, dar nu reușește să treacă prin urechile acului… Nu reușește să se „nască”, rămâne trist acolo unde este…
Versetele 23-27 descriu dificultățile acestei nașteri. Isus ne spune că-i dificil pentru un bogat. Apoi adaugă: este mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechile acului…
Toți îl întreabă pe Isus: „Atunci cine se mântuiește?” El le răspunde: „Este imposibil omului”, dar adaugă „Toate îi sunt cu putință lui Dumnezeu”.
Avem trecerea de la dificultatea pătrunderii unei cămile prin urechile acului (de la această imposibilitate absolută), la posibilitate. Aceasta este prima parte a pildei.
În partea a doua, Petru notează că discipolilor deja li s-au întâmplat toate acestea fără ca măcar să-și dea seama: căci ei au lăsat totul…
Se subliniază frumusețea celui care se „naște”, noul tip de viață dobândit, pe care deja Petru oarecum îl experimentează… Și toți suntem chemați să avem acest tip nou de viață…
v. 23
23 Atunci, privind în jur, Isus le-a spus discipolilor săi: „Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au bogăţii!”
După ce omul care alergase la Isus și-L întrebase despre ce trebuia să facă pentru a moșteni viața veșnică, s-a îndepărtat trist, pentru că avea multe bunuri… Următoarea acțiune ne prezintă reacția lui Isus.
Primul lucru săvârșit de Isus este: „Privind în jur”… Numai apoi le va vorbi discipolilor săi. Însă prima mișcare a lui Isus este cea „de a privi în jur”, adică Isus, cu ajutorul privirii, încearcă deja să stabilească o relație cu oamenii din jurul Lui.
Riscul este că noi ascultăm aceste vorbe ca pe niște cuvinte obișnuite, însă este important să înțelegem că aceste cuvinte le rostește Isus. Iar noi suntem invitați să le primim ca pe niște cuvinte spuse de El, și nu ca pe niște adevăruri abstracte. Isus ne spune aceste cuvinte…
Este adevărat că în acest text Isus rostește aceste cuvinte „discipolilor Săi”, celor care au început să călătorească în urma Sa… În interiorul acestei relații cu El, aceste cuvinte pe care le rostește acum – dar și toate celelalte – își află adevărata lor însemnătate.
Mai întâi de toate, Isus privește în jur, adică El „vorbește” cu ochii. Prin privire El stabilește un raport. Numai în interiorul acestui raport poate fi înțeles fiecare cuvânt vestit de Isus. Dacă tu nu-l privești pe cel care vorbește, nu știi ce spune: s-ar putea să fie un om care vrea să te înșele; același cuvânt spus de un om are o însemnătate, dar spus de un altul poate avea o însemnătate opusă…
Când vorbim cu cineva care nu ne privește în ochi, îi spunem: „Auzi, privește-mă!”, chiar dacă ascultarea se face cu urechea… Noi îi cerem să ne privească, pentru că trebuie să existe între noi o relație plină, care se realizează și prin privire…
Când un om ne vorbește stând cu spatele la noi, mesajul este clar… Nu vrea să comunice… Din gesturile trupului imediat înțelegem dacă cineva vrea sau nu să comunice (să dialogheze)…
Primul lucru pe care Isus îl spune este: „Cât de greu cei care au bogății vor intra în Împărăția lui Dumnezeu”. Prezentând această dificultate, Isus ne spune ceva care nu-l privește numai pe tânărul care a plecat, căci Isus nu spune: „Cu greu acel om va intra în Împărăția lui Dumnezeu”. Pentru că un om atât de bun încă nu am întâlnit în Evanghelie. Isus afirmă că acest om poate fi reprezentantul multor oameni. Deci, lucrurile pe care Isus ni le spune nouă, nu le spune acestui om. Mai mult, ceea ce a trebuit să-i spună acelui om, deja i-a spus. Noi știm că acest om este Marcu și știm cum continuă drumul convertirii lui. Acum, aceste vorbe, Isus ni le adresează nouă, care suntem lângă El, împreună cu discipolii Săi, și rămânem acolo să-L ascultăm.
Isus ne avertizează cu privire la dificultatea pe care putem să o întâmpinăm.
Ce dificultate avem pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, care este viața, ca să intrăm în viață?
Dificultatea constă în faptul că avem bogății, că avem prea mult. Dificultățile nu sunt date de lucrurile pe care nu le avem, ci tocmai lucrurile pe care le avem ne împiedică să intrăm în Împărăție. Avem prea multe lucruri și, din cauza lor, nu reușim să intrăm în Împărăție. Altfel spus, pentru a intra în Împărăție, nu avem nevoie de lucruri, de bogății.
De aceea vorbește „după”…
Isus vorbește pentru a ne clarifica esențialul.
A intra în Împărăție. Mai înainte s-a vorbit despre naștere, despre poporul lui Israel chemat să intre în pământul făgăduinței… Cum se intră în Împărăție? Tocmai referitor la felul în care se intră au loc înșelăciunile… Pentru că noi credem că trebuie să intrăm cine știe unde și cine știe cum… Și nu ne dăm seama că suntem chemați la esență; nu suntem chemați să avem cine știe ce lucruri (lucruri materiale sau calități excelente), ci suntem chemați să ne abandonăm, să ne încredințăm Domnului…
vv. 24-25
24 Discipolii se mirau de cuvintele lui. Dar Isus le-a zis din nou: „Copii, cât de greu se intră în împărăţia lui Dumnezeu! 25 Mai uşor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu”.
Discipolii rămân uimiți deoarece cred că dacă un om este bogat, este mai bine… Bunurile folosesc! Bogăția este un dar al lui Dumnezeu, deci un om bogat este deja favorit să intre… Apoi, acest om este bun și are toate calitățile. Însă acest bogat este comparat cu o cămilă.
Isus nu ne spune: „Ca să vă complic viața, v-am făcut dificilă trecerea în Împărăție”. El nu afirmă că numai un număr mic poate să intre și de aceea sporește gradul de dificultate al examenului… Nu! Ci dificultatea o avem noi, în interior. Altfel spus, Isus vrea să ne deschidă ochii, spunându-ne că este vorba despre a ne „naște”, despre a trece. Și astfel, poate fi mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechile unui ac, ceva imposibil.
De ce folosește imaginea cămilei? Ea are două cocoașe: deci nici măcar nu este îndeajuns să treacă doar o singură dată prin urechile acului, deoarece cămila mai are o cocoașă! Aceasta este dificultatea: faptul că trecerea prin urechile acului ni se poate prezenta înaintea ochilor și apoi ni se poate reprezenta din nou…
„Viața unui om trece dintr-o naștere în alta”. Așadar, există multe ocazii în care noi putem să ne naștem sau să renaștem. Altfel spus, cocoașa noastră este chemată să treacă prin urechile acului. Tot ceea ce ni se pare ca fiind o bogăție, rezervele noastre alimentare, constituie obstacolul în calea trecerii prin urechile acului.
În loc să fim liberi, bogățiile riscă să ne facă sclavi, la fel ca pe poporul lui Israel, care va plânge după sclavia Egiptului și nu va vrea să intre în pământul făgăduinței. Când suntem chemați să trecem prin urechile acului (granița spre pământul făgăduinței) mereu ne simțim atrași înapoi… La fel ca acest om care, chemat să se nască, se întoarce înapoi.
Exegeții au inventat o soluție la acest text: ei spun că urechile acului ar fi o poartă strâmtă din Ierusalim; iar cuvântul cămilă „ghimel” ar putea fi și „gamel” (căci în limba ebraică nu se scriu vocalele), care înseamnă funie. Deci, a face să treacă o funie printr-o poartă… Ei lărgesc urechile acului ca să devină o poartă și micșorează cămila la o funie… Problema este rezolvată… Însă sensul textului nostru este diferit. Înseamnă că este imposibil pentru o cămilă să treacă prin urechile acului!
Prin ceea ce Isus le spune, numindu-i „fii”, îi invită să-și dea seama de dificultățile intrării în Împărăție.
Pentru cuvântul fii, Marcu folosește „tecna”, care înseamnă născuți, adică generați.
Ca și cum în acest dialog Isus generează acești oameni, iar dificultatea generării se datorează bogăției acestor persoane… Ele au un „eu” atât de mare, încât nu reușesc să treacă granița vieții…
Să nu uităm de întrebarea tânărului care a mers la Isus: „Ce trebuie să fac pentru a moșteni viața veșnică?” Dorința omului este să aibă viață. Iar Isus culege această dorință. Și El vrea să ofere viață. Isus îi întreabă: „Vreți să trăiți cu adevărat?” Și le spune că este dificil să intre în Împărăție, în viață.
Să ascultăm încă o reacție a discipolilor…
vv. 26-27
26 Iar ei erau peste măsură de uluiţi şi spuneau între ei: „Atunci, cine se poate mântui?” 27 Privindu-i, Isus le-a spus: „Pentru oameni este imposibil, nu însă pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile”.
Discipolii rămân din nou uimiți, dar nu îndrăznesc să-i vorbească direct lui Isus, ci doar între ei. Sunt închiși. Au o dificultate să discute despre aceste lucruri…
„Cine se poate mântui?”… Ca și cum ei s-ar aștepta să reușească să facă cine știe ce lucruri… Ca și cum ar aștepta o altă bogăție, căci „cu bogăția mă mântuiesc singur”.
Discipolii întreabă: „Cine se mântuiește?”
Nimeni nu se mântuiește! Toți suntem mântuiți. Dacă un om a căzut în apă și se îneacă, nu se poate prinde singur de păr și să se ridice la suprafață… ci trebuie scos din apă de un altul. Deci, mântuirea înseamnă a primi iubirea altuia pentru tine. Nu te mântuiești singur, ci Altul te mântuiește. Toți suntem mântuiți.
Când omul caută să se mântuiască prin bogățiile sale, prin toate virtuțile sale, devine tot mai cocoșat (aplecat asupra sa).
Nimeni nu se mântuiește singur, ci ne mântuim în măsura în care primim iubirea Altuia. Și acest adevăr este exprimat în versetele imediat următoare, în care ni se spune că Isus „i-a privit în interior”. La fel cum l-a privit pe omul din versetele anterioare.
Privirea lui Isus spre acel om – despre care s-a spus că „privindu-l, l-a iubit” – nu este o privire pe care Isus o are doar pentru acel om, ci este modul în care Isus ne privește pe fiecare… „Privindu-i în interior”. Privirea lui Isus ne mântuiește! Primirea privirii Lui ne mântuiește.
Acest fapt se întâmplă și la nivelul experienței noastre relaționale, în raportul cu alții. Când ne simțim mântuiți? Când ne dăm seama că suntem primiți, iubiți; când avem o privire care ne primește, ne iubește, și înaintea acelei priviri nu avem nevoie să demonstrăm nimic… Căci acea privire ne acceptă așa cum suntem. Acest fapt ne mântuiește și ne ajută să trecem și prin urechile acului.
Pentru că aceasta este Viața, o viață pe care niciun om nu poate să și-o dea singur și n-o poate cumpăra cu nicio bogăție.
Este esențial să existe această privire a Altuia. Și primirea acestei priviri mă ajută. Într-un fel, cuvintele pe care Isus le spune după ce a privit doar explică privirea lui Isus. Pentru că felul în care Isus ne privește în interior Îi permite să ne spună tot ceea ce ne spune.
„Cine se poate mântui?”
„Este imposibil oamenilor”. Nu este nici ușor, dar nici dificil să se mântuiască, ci este imposibil! Însă lui Dumnezeu toate îi sunt cu putință. „Lui Dumnezeu” înseamnă „acestei priviri”, adică să ne lăsăm priviți de Isus în interior. Aceasta este speranța la care se referea psalmul citit la începutul catehezei.
O pildă din Mt. 13 ne ajută să înțelegem dinamica acestei mântuiri: se vorbește despre un zilier care muncește într-un teren care nu-i al său și, săpând, află o mare comoară. Ce face? Plin de bucurie, merge acasă, vinde tot ce are și cumpără acel teren, datorită bucuriei. Altfel spus, acel om a aflat comoara și atunci știe ce trebuie să facă.
Tânărul bogat se străduia să adune virtuți, merite, bunuri pământești. Dar trebuie să le vândă pe toate. De ce? În ce constă comoara? Este tocmai acea privire a lui Isus pentru mine, este iubirea, este viața.
Omul care a aflat comoara este plin de bucurie, tânărul bogat era trist… pentru că a înțeles că în acea privire era viața, dar nu putea să treacă în tărâmul vieții din cauza bogățiilor.
Privirea pe care ne-o dă Isus ne stârnește întrebarea: „Cine se poate mântui?” Omului îi este cu neputință, dar lui Dumnezeu toate îi sunt cu putință…
Valoarea noastră, mântuirea noastră este felul în care Dumnezeu ne vede.
Și bucuria descoperirii modului în care Dumnezeu ne privește face să fie posibilă mântuirea… A fi priviți așa face cu putință această viață nouă.
Toate îi sunt cu putință lui Dumnezeu – căci aceasta înseamnă privirea lui Isus – ne arată care este identitatea noastră.
Când se vorbea despre a ne „naște”: noi suntem felul în care ne privește Isus, suntem cât valorăm în ochii lui Dumnezeu, suntem felul în care Domnul ne vede. Adevărul despre persoana mea mi-l spune felul în care Dumnezeu mă privește.
Sf. Ignațiu repetă în Exerciții următoarea expresie: „Isus și discipolii Săi iubiți”, nu spune discipolii Săi inteligenți, coerenți sau capabili să se mântuiască singuri. Altfel spus, identitatea discipolului este iubirea lui Isus pentru el. Așadar, eu sunt discipolul lui Isus în măsura în care primesc iubirea Lui pentru mine.
Tocmai spre discipolii care se întreabă și sunt uimiți coboară privirea lui Isus. Deci, Isus nu-i privește cu iubire numai când ei au înțeles ceva. De fapt, în textul anterior, iubirea lui Isus pentru acel om anticipa răspunsul acelui om, căci altfel iubirea lui Isus nu ar mai fi iubire.
Și Isus a continuat să-l iubească și când omul a plecat trist.
Iubirea lui Isus nu ne șantajează, ci nouă ne este lăsat un timp pentru a primi privirea Sa iubitoare. Isus nu pretinde să le înțelegem pe toate imediat, ci să primim privirea Sa iubitoare sau, cel puțin, să nu avem o idee greșită despre Dumnezeu.
Israelul se simțea un vierme, dar în Isaia 43 Dumnezeu îi spune: „Ești prețios în ochii Mei, ești demn de stimă, pentru că Eu te iubesc”. Psalmistul știe că este o minune în ochii Domnului: „Pentru că Tu ai format rărunchii mei, m-ai țesut în sânul mamei mele” (Ps. 139, 13), adică îmi ești Maică mai mult decât maica mea. În Cântarea Cântărilor, mirele – Dumnezeu – îi spune miresei (nouă): „Nu Mă privi, căci privirea ta Mă tulbură… Mi-ai răpit inima doar cu o singură privire de-a ta”. Și este adevărat, căci Dumnezeu este îndrăgostit la nebunie de om, El este iubire. Ce bine ar fi dacă am înțelege acest adevăr!
De aceea noi dorim această Iubire în viață.
A cunoaște această privire iubitoare a Sa adresată nouă, ne ajută să ne naștem, să căpătăm viață.
Când un tată I-a adus pe fiul său epileptic și L-a rugat să-l ajute dacă poate, Isus îi răspunde: „Toate îi sunt cu putință celui care crede”. În textul nostru se spune: „Toate îi sunt cu putință lui Dumnezeu”. Așadar, există o dinamică, o reciprocitate specifică a celor doi care se iubesc. Nu înseamnă că numai unul sau numai celălalt iubește, ci ambii. Nu există între ei o concurență, ci cu cât mai mult unul iubește, cu atât mai mult iubește și celălalt.
Despre credință: actul fundamental al iubirii este încrederea, căci fără încredere nu există iubire. În iubire ne încredem. Este posibil să ne înșelăm, dar sperăm că nu. Însă dacă ne înșelăm, facem doar o singură eroare, în loc să greșim continuu, iubind fără încredere…
Când ne naștem – deși este un adevăr pe care-l înțelegem mult mai târziu – noi suntem abandonați (încredințați) cu încredere în mâinile altora. Ni se cere să ne abandonăm așa, să avem încredere că nu ne vor abandona, că nu ne vor lăsa să cădem.
Încrederea creează încredere, iar neîncrederea te închide în tine însuți.
Credința ne permite să fim ca Dumnezeu, pentru că te adresezi Lui, iar tu devii persoana căreia te adresezi, având și puterile ei: ceea ce-i este cu putință Domnului, îți este cu putință și ție.
Niciodată minunile nu le face Dumnezeu, căci Isus spune mereu: „Credința ta”, și nu El. Pentru că minunile nu le face El! Credința înseamnă a-L atinge pe El: dacă atingi focul, te arzi, dacă-L atingi pe Dumnezeu, ai puterile Lui. Credința ne oferă toate posibilitățile vindecării, iar adevăratul rău este lipsa încrederii. Fără încredere omul nu poate trăi.
Autostima este încrederea fundamentală în ceea ce suntem și, în special, este încrederea în celălalt.
vv. 28-30
28 Petru a început să-i spună: „Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat”. 29 Isus i-a zis: „Adevăr vă spun că nu este nimeni care a părăsit casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ogoare pentru mine şi pentru evanghelie 30 şi să nu primească însutit acum, în timpul acesta, case, fraţi, surori, mame, copii şi ogoare, dar şi persecuţii, iar în veacul care va veni, viaţa veşnică.
Petru rămâne uimit și spune: „Nouă deja ni s-au întâmplat aceste lucruri, căci deja le-am lăsat pe toate”… După zece capitole, cu uimire își dă seama, pentru prima dată, că a lăsat totul… Dar nu-i adevărat că a lăsat totul, căci mereu a dus cu el disputa despre cine era cel mai mare și ducea cu el și barca sa, ne spune Evanghelia… Dar nu face nimic, căci Petru a fost cucerit de Isus. Și acum își dă seama că: „Pentru noi, discipolii, deja a fost posibil să lăsăm totul”. Dar încă nu știe încotro îl conduce acest fapt. Iar Isus le explică tot ceea ce se va întâmpla, deși încă nu s-a întâmplat, pentru că ei se ceartă între ei despre cine este mai mare…
Tocmai această nouă perspectivă – ceea ce se va întâmpla – este „nașterea” perfectă pe care Isus ne-o deschide, adică plinătatea vieții deja pe acest pământ.
Isus afirmă: „Cine a lăsat casă, frați ,surori”, relațiile fundamentale, „pentru Mine și pentru Evanghelie, deja primește însutit”. Isus ne spune că realitățile care sunt lăsate nu sunt realități negative: bogățiile nu sunt realități negative. Deci, relațiile cu persoanele și cu lucrurile nu sunt negative. În Geneză Domnul a văzut ceea ce a creat și a spus că toate erau bune. Deci nu pot fi negative… Însă poate fi negativă legătura mea cu aceste realități (cu persoanele dragi și cu lucrurile), în măsura în care vreau să le posed, căci îmi sacrific viața strângerii bunurilor, îmi fac idoli din ele, în loc să le folosesc ca instrumente de mediere, pentru a trăi bine împreună. Să folosim bunurile ca să construim deja aici o viață frățească.
Persoanele și bunurile sunt lucruri bune, iar Isus adaugă „Va primi însutit” deja acum. El ne cheamă să primim „însutit”.
În cateheza anterioară am văzut acel om care merge la Isus să caute viața. Așadar, dacă eu caut viață, merg la Isus. Aceasta este o intuiție fundamentală. Și apoi ce se întâmplă? Înaintea propunerii lui Isus de „a intra în viață”, omul se retrage. Îi este frică. Iar frica este opusul încrederii. El este prizonierul propriilor bogății.
Textul vorbește despre frați. Să ne amintim pilda din Luca, în care un om îi cere lui Isus: „Spune-i fratelui meu să împartă cu mine moștenirea”. Ceea ce înseamnă că a murit tată lor, iar fratele i-a furat moștenirea. Deci, la ce au folosit bunurile tatălui? La a-i determina pe cei doi frați să se certe. Isus îi răspunde acestui om: „Ferește-te de lăcomie” și-i povestește despre un om care avea multe bunuri și care strânge tot mai multe bunuri, și apoi spune: „Veselește-te suflete al meu!”, căci ești plin de toate bunurile. Iar Dumnezeu îi răspunde: „Nebunule, în această noapte vei muri. Și ceea ce ai, al cui va fi?” Va fi al fiilor care se vor certa pentru a se separa… Dacă bunurile nu le folosim pentru a le împărți cu alții, devenim sclavi, ne sacrificăm viața noastră lucrurilor, îi lipsim pe alții de bunuri și ne separăm de frați. În schimb, bunurile dăruite creează comuniune, la fel ca în cazul primei comunități creștine.
Bunurile lumii ne folosesc pentru a trăi, pentru a crea (a mijloci) relații, nu pentru a ne lupta. Întotdeauna oamenii se luptă, pornesc războaie, se ucid din cauza banilor. În schimb, bunurile ne-au fost lăsate ca să trăim ca frații, pentru a stabili relații, și nu pentru a se separa frații între ei. Bunurile ne-au fost lăsate pentru a avea surori și mamă…
Maica este cea care dă viața. Tocmai sărăcia te generează la viață, te face să te naști. Căci, dacă nu, viața ar depinde de lucrurile pe care le ai, și nu de ceea ce tu ești. Dacă viața ar depinde de lucrurile pe care le ai, ai fi convins că și tatăl tău și mama ta depind de lucrurile pe care le au și ai aștepta să moară pentru a le moșteni…
Prin ceea ce Isus spune, ne invită să ne deschidem ochii: „Va primi însutit acum”. Isus nu afirmă că vom primi însutit „după”… într-un viitor îndepărtat… Așadar, abandonează-te celor spuse de Isus, ai încredere și apoi vezi cum îți merge în viață… Isus joacă cu cărțile pe față: nu spune fă așa și apoi va fi nu știu ce… Ci subliniază că: „Dacă trăiți așa, înseamnă că trăiți cu adevărat”, căci trăiți o viață plină pentru voi și o viață plină de însemnătate și pentru alții.
Isus continuă: „Împreună cu prigoane”. Isus ne invită să înfruntăm riscurile libertății noastre, paradoxul fiind următorul: dacă nu intru în această Împărăție, în această viață, înseamnă că mă reîntorc la sclaviile mele. Iar riscul este ca, la fel ca poporul lui Israel, să regret ceapa din Egipt, fiind convins că era mai bine atunci când trăia mai rău, adică era rob…
Frica de a înfrunta viața, de a-și asuma riscurile alegerilor făcute… Însă frica niciodată nu-mi sugerează comportamentul just, căci deciziile luate din frică, niciodată nu sunt juste.
Dacă lăsăm totul și-L urmăm, Isus ne spune că vom primi și însutit, dar și prigoane.
Dar marea luptă se dă în interiorul nostru, cum am văzut în textul anterior, pentru că mereu riscăm să devenim robii bogățiilor noastre.
Problema este: „Unde și care este bogăția noastră?” „De ce Mă numești bun?” Sunt Eu într-adevăr bogăția ta?
O copilă o întreabă pe mama sa: „Ce este bogăția?” Mama îi răspunde: „Prietenia”. Iar copila i-a răspuns: „Înseamnă că suntem foarte bogați”.
Și este adevărat, pentru că bogăția adevărată constă în fraternitatea pe care am stabilit-o cu alții, în relații, în stima și iubirea reciprocă. Și, la urmă, această bogăție fraternă devine și o adevărată bogăție materială, deoarece creează solidaritate. Pe un astfel de om nu-l mai interesează bunurile, ci ele îi sunt utile pentru a trăi împreună cu alții în pace și-n iubire. Bunurile folosesc pentru a fi împărțite, nu pentru ca oamenii să se dezbine.
Dacă este așa, cu adevărat se naște lumea nouă. Lumea nouă este prezentă acolo unde oamenii folosesc bunurile pentru a trăi în comuniune, și nu pentru „a se mânca” reciproc între ei.
Pentru un creștin care umblă prin lume este frumos să găsească peste tot: case, frați, surori, tați și mame.
Fiecare om, dacă stabilește relații bazate pe sărăcie (pe limitele sale), și nu pe putere, descoperă că are multe surori și mame, mulți frați și tați, dar și multe case care-l găzduiesc. Căci în această viață toți suntem oaspeți, adică primiți de alții. Noi găzduim și suntem găzduiți… Dacă nu, înseamnă că nu existăm… Și aceasta este adevărata bogăție a lui Dumnezeu oferită nouă. Aceasta este bogăția iubirii și a vieții. Nu constă în a strânge tot mai multe lucruri, urându-i pe alții și pe sine.
Bogăția fraternității este subliniată în textul din cateheza anterioară și în cel de acum, inclusiv de privirea lui Isus: această privire, iubire a Lui pentru noi, este ceea ce contează. În schimb, lucrurile adunate și raportul nostru cu ele riscă să ne separe pe unii de alții.
A da întâietate acestei priviri înseamnă a da prioritate relației, a da întâietate la ceea ce contează, atât în raportul de credință cu Domnul, cât și în raportul cu alții.
„Însutit vom avea” și enumeră casele, frații, surorile, mama, fiii și pământurile… Dar nu vom avea tați însutit, căci tatăl devine Unul singur… Căci toți suntem fiii lui Dumnezeu. Și aceasta este Împărăția lui Dumnezeu. În sfârșit, toți avem un singur Tată, deci intrăm în Împărăție, în viață.
v. 31
31 Şi mulţi dintre primii vor fi ultimii, iar ultimii vor fi primii”.
Cu aceste cuvinte Isus schimbă (răstoarnă) modul obișnuit de a ne gândi sau de a programa viața, ajutându-ne să ne vindecăm de orbirea noastră despre cine este cel mai mare și cel mai mic…
Să ne amintim de discuția dintre discipoli despre cine este mai mare, primul, și contează mai mult… Noi riscăm să credem că primul, cel mai mare, este cel care are mai multe bunuri… Însă Isus ne-a spus că bunurile pe care le avem sunt cele care ne împiedică să intrăm în Viață, în Împărăție. Isus ne oferă un mod nou de a privi viața și lucrurile.
Dacă ne lăsăm priviți de privirea lui Isus, mult mai ușor vom reuși să avem privirea Sa, modul Său de a vedea viața și bunurile, de a ne privi pe noi și pe alții…
Adevărul constă în a primi (a accepta, a înțelege) felul în care Isus ne privește pentru a avea și noi privirea Sa.
Despre cei dintâi și cei de pe urmă (primii și ultimii)… Substanța răului din lume constă în a considera că sunt valori acelea care nu sunt valori. Altfel spus, nu este o valoare a poseda lucruri, persoane sau pe Dumnezeu. Pentru că dacă tu posezi (deții) lucruri, ești subjugat de ele, dacă posezi persoane, înseamnă că le înrobești și așa și tu ești sclav, iar dacă pretinzi că-L posezi pe Dumnezeu, acela nu-i Dumnezeu.
Așadar, întreaga noastră dorință intensă (pasiune, interes) de a poseda ne conduce la moarte. Însă ceea ce ne conduce la viață este „darul”: căci viața ne este dăruită. Relațiile sunt un dar, iar, dacă mă dăruiesc, și eu am relația… Iar iubirea – care este o relație reciprocă – este umilință, este slujire; iubirea este exact opusul dominării, al puterii peste alții și al posedării lucrurilor…
Lucrurile folosesc ca noi să ne slujim unul pe celălalt.
În lumea noastră scara valorilor este răsturnată.
Istoria celor două steaguri ale sf. Ignațiu…
Bogățiile – puterea, orgoliul – sunt prima treaptă de care ne împiedicăm. Prima treaptă de trecut pentru a ajunge la libertate este sărăcia (renunțarea la bogăție), sărăcia este modul în care intrăm în viață.
Alexandr Soljenițîn spunea: „Când vrei să ții pe un om sclav al tău, nu-i lua totul, căci, dacă-i iei totul, devine liber”. Deci, trebuie să-i lași ceva… Și oamenilor din lagărele de concentrare, dacă le iei totul, devin liberi.
În ceasul morții, noi vom lăsa totul… Iov spune: „Gol am ieșit… și gol mă voi întoarce”, adică așa ne naștem și tot așa vom intra în viața plină, fără lucruri, ci doar noi, așa cum suntem. Și, într-un anume fel, acest fapt ne va dărui adevărata libertate. Căci vom fi primiți nu datorită bogățiilor noastre, ci datorită a ceea ce suntem…
În timpul vieții mereu ne putem îndoi că poate exista vreun interes ascuns în spatele unor daruri… În ceasul morții, fiind primiți goi, vom fi primiți în deplină gratuitate: atât ca viață primită, cât și ca viață dăruită…
Să înțelegem frumusețea acestor o sută de case, frați, surori, maici și un singur Tată. Este imaginea vieții împărțite cu alții, a vieții fraterne, care e Raiul, opusul Iadului.
Dacă noi, aici, am vrea să avem fiecare spațiul nostru, și fiecare și-ar îngrădi spațiul său, am trăi toți într-un sicriu… Și așa facem, trăim în lume. În schimb, este posibil să ne privim față în față, fără ziduri și să încăpem în acest spațiu mult mai mulți… Căci viața înseamnă să eliminăm tot ceea ce ne închide în noi înșine… Și în această perspectivă înțelegem viața… Dar avem nevoie de timp pentru a înțelege acest adevăr…
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag