Ps. 102 (103)
Psalmul ne revelează că Dumnezeu este iubire.
Versetele din Marcu ni-L prezintă pe Isus care, înaintea Templului, are penultima dispută cu fariseii și cărturarii exact despre porunca iubirii. Spre deosebire de celelalte discuții, care sunt în contradictoriu, această discuție despre iubire nu este polemică…
În această discuție se revelează esența întregii propovăduiri a lui Isus și a întregii Biblii, care este exact porunca iubirii.
Dar vom vedea că iubire are surprize infinite, căci prin iubire se pot înțelege multe lucruri. Sfântul Augustin spunea: „Omul iubește mereu. Dar problema este că ori iubește obiectul greșit, ori iubește în mod greșit”…
Să-i cerem Domnului să înțelegem prin acest text puterea poruncii iubirii…
În cateheza anterioară am prezentat învierea morților: puterea lui Dumnezeu este cea care ne ajută să înviem la o viață nouă…
În această cateheză vom vedea în ce constă învierea…
Învierea constă în a iubi! Cine iubește, deja a trecut de la moarte la viață… Pentru că iubirea este Dumnezeu. Iar iubirea noastră ne ajută să participăm la viața lui Dumnezeu. Așadar, iubirea noastră deja este victorie asupra morții… Deci, tocmai în porunca iubirii noi trăim deja acum învierea, acel dar al Spiritului, care este esența vieții lui Dumnezeu…
Se citește Mc. 12, 28-34
28 Atunci, unul dintre cărturari, auzind că discută cu ei şi văzând că le-a răspuns bine, a venit la el şi l-a întrebat: „Care este prima dintre toate poruncile?” 29 Isus i-a răspuns: „Prima este: Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. 30 Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. 31 A doua este aceasta: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este nici o altă poruncă mai mare decât acestea”. 32 Cărturarul i-a zis: „Bine, învăţătorule, adevărat ai spus că el este unul singur şi că nu este altul în afară de el 33 şi a-l iubi pe el din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi este mai mult decât toate holocausturile şi decât toate jertfele”. 34 Isus, văzând că a răspuns cu înţelepciune, i-a spus: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu”. Şi nimeni nu îndrăznea să-l mai întrebe.
Textul vorbește despre porunca iubirii, apoi se încheie în mod misterios, notând: „Nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu”… „Nu ești departe” înseamnă că încă nu ești în Împărăție, ci îți lipsește ceva…
Ce-i lipsește acestui cărturar, pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu?
Vom vedea la sfârșit…
Mai înainte de a citi textul, verset cu verset, ne oprim asupra centrului textului, a poruncii iubirii…
Omul a fost creat ca să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima sa…
Dumnezeu este iubire. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, deci tocmai iubind, omul devine ceea ce este… devine după chipul lui Dumnezeu, devine fiul lui Dumnezeu…
Așadar, a-L iubi pe Dumnezeu nu-i ceva opțional… Nu putem spune „Oamenii evlavioși Îl iubesc pe Dumnezeu, dar ceilalți pot trăi și fără să-L iubească”. Nu! Pentru că a-L iubi pe Dumnezeu este ceea ce ne face oameni!!!
Câinele iubește hrana sa, vaca iubește iarba… iar omul este om, pentru că-L iubește pe Dumnezeu. Adică, pentru că iubește Absolutul… Și iubirea sa față de Dumnezeu îl face liber înaintea întregii creații și capabil să iubească în libertate, ca Dumnezeu…
Cine este omul? Este cel care a fost creat pentru a-L iubi pe Dumnezeu! A iubi pe cineva înseamnă a fi cealaltă parte a Sa…
Noi cunoaștem multe forme de iubire:
– avem prima iubire pe care toți o experimentăm de mici, adică iubirea mamei, care te ajută să exiști, adică te acceptă așa cum ești;
– apoi avem iubirea tatălui, care te ajută să crești, căci nu doar te acceptă, ci îți pune și reguli, căci altfel nu te maturizezi;
– o altă formă de iubire este cea a mirelui-miresei, care este iubirea reciprocă, și care nu-i cea față de fiu… Cea a fiului este unidirecțională…
Noi suntem chemați să trăim în raportul nostru cu Dumnezeu prima formă de iubire: Dumnezeu ne este Maică, adică ne acceptă oricum… Apoi Dumnezeu ne este și Tată, ne ajută să creștem în mod responsabil; dar Dumnezeu este și Mirele nostru, ne cheamă să devenim ca El, capabili să ne iubim în reciprocitate cu El… Prin urmare, ținta, scopul iubirii noastre este iubirea Mirelui… a iubirii libere, responsabile și reciproce cu Domnul…
Din această cauză omul este făcut după chipul lui Dumnezeu ca bărbat-femeie; pentru că raportul mire-mireasă este chip (imagine) a raportului Dumnezeu-om… și este realitatea noastră divină ca imagine a iubirii.
v. 28
28 Atunci, unul dintre cărturari, auzind că discută cu ei şi văzând că le-a răspuns bine, a venit la el şi l-a întrebat: „Care este prima dintre toate poruncile?”
Cărturarii sunt cei care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, cunosc Legea și-i adresează întrebarea: „Care poruncă este întâia dintre toate?”. Nu-i nesemnificativ să întrebe „Care este prima?”, căci înseamnă că toate celelalte porunci trebuie interpretate la lumina primei porunci!
Dacă prima poruncă ar fi fost: „Să favorizăm dezvoltarea economică a categoriei mele” sau „Cine este cel mai competitiv, să reușească”, înseamnă că toate celelalte reguli trebuie să țină cont de această primă poruncă…
Este clar? Așadar, toate poruncile sunt în funcție de prima, adică prima este normă pentru toate celelalte… Adică, în lumina primei porunci trebuie să le vezi pe toate celelalte…
Așadar, care este sufletul întregii legi? Care este sensul vieții? Este întrebarea „Care este prima poruncă?”.
Poruncă sau comandament… „Co-mandare” însemnă a trimite împreună, adică toți oamenii sunt trimiși împreună spre un scop. Care este scopul spre care toți mergem? Acesta este comandamentul… Și-i important să știm spre ce scop suntem trimiși, căci însemnă să cunoaștem care este sensul vieții. Și toate celelalte porunci vor fi în funcție de scopul spre care tindem…
Poate părea banal, dar să ne întrebăm dacă sensul vieții noastre este această primă poruncă sau noi avem (urmăm) multe alte porunci… Căci noi mereu trăim în baza poruncilor și a interzicerilor… Ne spunem unii-altora lucruri care ne trimit într-o direcție… Dar care sunt poruncile pe care le urmăm, toți împreună?
Cărturarul, expertul legii Îl întrebă: „Care este prima?”.
Isus îi spune care este prima, de care depind toate celelalte…
v. 29
29 Isus i-a răspuns: „Prima este: Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.
Prima poruncă este aceasta: „Ascultă, Israele”, ascultă.
Ce să asculți?
Ascultă istoria lui Israel, continuă Deuteronomul, adică faptul că „Domnul este Dumnezeul nostru, pentru că El ne-a eliberat, ne-a scăpat din Egipt…”
Prima poruncă este să ascultăm iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi!
„Ascultă, Israele” însemnă să ascultăm ceea ce Dumnezeu face pentru noi! Și ascultând, înțelegem sensul vieții noastre.
Ce a făcut Dumnezeu pentru noi? Ne-a creat, ne-a eliberat, ne-a răscumpărat, Și-a dat viața pentru noi… ne-a rânduit la prietenia cu El, a făcut alianța cu noi… Numai ascultând toate acestea, înțelegem sensul vieții noastre.
Așadar, prima poruncă este „Ascultă!”.
„Domnul este Dumnezeul nostru, singurul Domn”…
Noi putem asculta multe lucruri, iar ceea ce ascultăm devine apoi principiul acțiunilor noastre… Ceea ce ascultăm devine „Domnul” nostru…
Prima poruncă însemnă să-L avem ca Domn, tocmai pe Domnul care ne-a eliberat și ne-a salvat… și să-L ascultăm pe El.
În realitate, noi ascultăm nenumărați alți domni care stăpânesc viața noastră, adică ascultăm nenumărate alte porunci, în fiecare zi… Este suficient să ascultăm programele televizate, reclamele, să citim ziarele… Noi ascultăm de toate… Și fiecare ne dă câte un mesaj, câte un lucru de făcut: „Dacă nu faci așa, ești în afara economiei de piață, ești exclus din piață”…
Prima poruncă este să-L ascultăm pe Domnul, care este singurul Domn care ne-a eliberat și care ne păstrează liberi…
„Ascultarea” este o acțiune, dar nu este un a face… A-l asculta pe un altul înseamnă a ieși din sine. Apoi, ceea ce ascult poate deveni prima poruncă, prima dintre toate, în locul alteia… De aceea este bine să urmăm imediat indicația: „Domnul este singurul Domn și este Dumnezeul nostru”. Este „al nostru” pentru că El a făcut toate acele lucruri pe care le-am enumerat… Primul lucru important este să ascultăm…
De ce este important să ascultăm?
Israelul (ebraismul) este religia ascultării, iar ascultarea înseamnă relație… Este religia relației personale cu Dumnezeu! Cu „Dumnezeul meu” care nu-i ceva vag, ci este o persoană care vorbește în istorie în mod concret; vorbește cu Cuvântul Său, iar la urmă, cu Isus Cristos… Și întreaga Biblie nu-i nimic altceva decât povestirea pasiunii (iubirii) lui Dumnezeu pentru om.
Sfânta Caterina spune că „Dumnezeu este îndrăgostit de frumusețea creaturii Sale”, și întreaga Biblie ne povestește această îndrăgostire a lui Dumnezeu de om… Un Dumnezeu care iubește atât de mult omul, încât nu numai l-a creat, nu doar i-a dat orice dar, ci i se dă pe Sine, omului…
De aceea căsătoria este semn al lui Dumnezeu, pentru că a se dărui unul-altuia este semnul modului în care Dumnezeu se dă nouă: El ni se dă nouă ca iubire absolută și gratuită… Deci, ascultarea este tocmai ascultarea acestei iubiri infinite a Lui pentru noi… Numai ascultând toate acestea noi înțelegem comandamentul, direcția vieții noastre: înțelegem că noi venim din această iubire și că ne îndreptăm spre această iubire… și vom trăi această iubire… Așadar, prioritar este să ascultăm toate acestea…
v. 30
30 Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta.
Ne oprim asupra primei. Va fi și o a doua, egală cu prima…
„Vei iubi” este în limba greacă un viitor imperativ.
Primul aspect interesant este dat de faptul că iubirea este o poruncă…
De obicei ce se poruncește?
Un lucru care nu-i sigur că l-am face…
Nimeni nu ne poruncește să mâncăm la amiază, dacă suntem sănătoși: mâncăm singuri, căci ne este foame…
Se poruncește un lucru pe care nu l-am face…
Domnul ne poruncește să-L iubim.
De ce?
Pentru că noi nu am îndrăzni să-L iubim… Poate că noi ne-am supune lui Dumnezeu; poate că am urma toate legile Lui, poate am fi dispuși să ne dăm viața pentru El, să fim sclavii Săi, dar nu am îndrăzni să gândim că Dumnezeu este Cineva care are nevoie de iubirea noastă… n-am îndrăzni să credem că El vine la noi și spune (:)”Ascultă, ascultă, am să-și dau un comandament foarte important și-ți poruncesc ca Dumnezeu, să-l respecți: Te rog să mă iubești!”. Înțelegem gingășia lui Dumnezeu care ne poruncește să-L iubim?
Prima poruncă, după ce ne spune „Eu te-am eliberat din Egipt, te-am creat, am făcut asta și cealaltă…” este că ne de un ordin important, fără de care suntem morți: „Te rog să Mă iubești”… Și Dumnezeu nu poate să ne dea o poruncă diferită, pentru că El este iubire. Principiul a tot ceea ce există este iubirea Sa, măreția Sa, bunătatea Sa, și nu dorește nimic altceva, decât să fie iubit… Și numai iubindu-L pe El, ne realizăm pe noi înșine în plinătate: devenim ca El… Pentru că iubirea ori este între similari, ori ne face similari… Și iubirea constă în a-și dărui reciproc tot ceea ce au și sunt cele două părți… Iar Dumnezeu ne-a dat nouă tot ceea ce are, până la a ni se da pe Sine, ca să ne facă la fel ca El…
De fapt, prin această poruncă El ne spune: „Te rog să fii ca Mine! Iubește-Mă”. Aceasta este duioșia lui Dumnezeu față de noi…
Dumnezeu este cealaltă parte (jumătate) a omului. Și aceasta este marea demnitate a omului…
Această poruncă nu-i opțională. Omul a fost creat pentru a iubi, pentru a iubi în mod infinit, căci iubirea, prin natura ei, este infinită… Și iubirea cea mai banală, când doi oameni se iubesc, vrea să fie infinită… Și fata de cincisprezece ani când se îndrăgostește, o face „pentru întreaga viață”, chiar dacă în ziua următoare află un altul… nu contează… Cu alte cuvinte, iubirea vrea să fie infinită, un lucru unic. Este adevărat, iubirea este unică pentru că este o reflexie a divinului! Este doar „o reflexie”, apoi greșim obiectul iubirii, dar substanța iubirii este divină, pentru că Dumnezeu e iubire.
Prima poruncă este „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău”… Și pentru că iubirea este absolută, omul poate iubi cu o iubire absolută numai Absolutul… Dacă iubești un om „pentru că-i cel mai bun din lume”, după ce mai călătorești, de îndată ce afli unul mai bun, imediat îl lași pe primul… Deci nu-ți iubești jumătatea pentru „că este omul cel mai bun din lume”… Numai pe Dumnezeu Îl iubești pentru că este unic, este Domnul, este Cel mai bun… dar pe celălalt îl vei iubi – vom vedea – dintr-un alt motiv… adică pentru că tu l-ai ales… Și în el trăiești acel absolut al iubirii, dar nu pentru că jumătatea ta este absolută, ci pentru că absolută și divină este iubirea ta pentru el…
Prima poruncă… Deoarece iubirea este într-adevăr absolută și infinită, iată că obiectul adevărat al iubirii este Absolutul și infinitul… Iar noi suntem creați pentru acest Absolut, pentru această Iubire!
De fapt, nu există nici-o hrană care-l satură pe om, decât numai infinitul, decât numai această iubire… Tot ce-i mai puțin decât ea, nu-l satură. Ci devine un idol care de fapt îl înșală…
Dacă eu iubesc un tablou – se numește fetișism – însemnă că sunt sclavul acelui tablou…
Numai iubind Absolutul – pe care niciodată nu l-am văzut, și nici nu știu ce este, și care locuiește foarte departe – sunt liber înaintea tuturor celorlalte lucruri: numai această iubire absolută mă face liber, și mă face liber să iubesc tot restul așa cum este, adică relativ…
Așadar, nu însemnă că Dumnezeu spune „Eu vreau ca tu să Mă iubești numai pe Mine”. Să ne amintim că sf. Augustin spunea că toți acționează din iubire… Dumnezeu însă ne spune adevărata dimensiune a iubirii: „Fii atent că tot ceea ce iubești, până la urmă ar trebui să conveargă spre iubirea Absolută”…
Dacă tu-L iubești pe Dumnezeu care este principiul vieții, al libertății, care te iubește în mod infinit și care este infinit, cu adevărat iubirea ta găsește obiectul ei potrivit, tu te simți satisfăcut și mulțumit, și știi să te iubești pe tine, așa cum ești iubit de Dumnezeu… și știi să-i iubești pe alții ca pe tine însuți…
În schimb, dacă tu iubești un alt om ca pe un Absolut, ce faci? Mai întâi de toate îți sacrifici viața pentru el, fapt care nu-i just: eu nu trebuie să-mi jertfesc viața pentru nimeni, nici măcar lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Cel care mi-o dă și n-o vrea înapoi… În al doilea rând, când îmi dau seama că el nu-i absolutul și eu mi-am sacrificat viața, îl detest. Pentru că m-a dezamăgit. Iar altul se vede constrâns să imite absolutul, dar nu reușește, căci are limitele lui…
Dacă omul nu-L iubește pe Dumnezeu în mod absolut, însemnă că absolutizează lucrurile cele mai banale: hobiurile sale, ideile sale, ideologiile, profesia sa, banii… Adică omul are nevoie de absolut… De ce? Pentru că în baza absolutului său, tot restul devine relativ… Absolutul îi folosește omului pentru a organiza tot restul…
Dacă omul pune Absolutul ca absolut, devine liber…
Absolutul trebuie să-l iubești în patru dimensiuni:
– cu toată inima. Inima este afectivitatea, centrul persoanei;
– cu toată viața;
– cu toată inteligența ta;
– cu toată puterea ta, adică cu disponibilitatea ta…
Altfel spus, tot ceea ce ai și ești îți folosește să iubești. Așadar, toate au un scop, nu-i nimic de aruncat: nici bunurile, nici inteligența, nici viața, nici inima… Toate trebuie îndreptate în direcția corectă…
Sfântul Toma se întreba: „Cum pot eu – care sunt limitat – să-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima?”. Cu toată inima pe care o am astăzi, iar mâine sper că voi avea o inimă mai mare… Îl iubesc pe Dumnezeu în mod absolut în felul în care pot astăzi, știind că mâine Îl voi iubi mai mult. Pentru că însușirea iubirii este să crească la infinit… Dacă nu crește, deja s-a sfârșit…
Aceasta este prima poruncă și este frumos să știm că suntem făcuți pentru aceasta… Și multe nefericiri ale omului precum și multe angoase și goluri interioare se datorează faptului că nu înțelegem că am fost creați pentru iubirea Absolutului; sau nu am experimentat în mod profund iubirea Absolutului…
Și este posibil să iubim așa. De ce? Pentru că El ne-a iubit Cel dintâi…
De ce a fost scrisă Biblia și Evanghelia? Pentru a-mi arăta felul în care Dumnezeu mă iubește. Iar iubirea mea este un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu pentru mine… Pentru că nici un om nu poate iubi dacă mai întâi nu-i iubit… Iar Biblia îmi arată că El mai iubește mai întâi cu toată inima – cu pasiune infinită – cu întreaga Sa viață – și-a dat viața pentru mine – cu întreaga minte, și cu toate puterile Sale… El a pus întreaga creație la dispoziția mea.
Aceasta este prima poruncă și este sensul vieții noastre!
A doua poruncă
v. 31
31 A doua este aceasta: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este nici o altă poruncă mai mare decât acestea”.
Lucrurile devin și mai complexe pentru că există o a doua poruncă ce derivă direct din prima, pentru că iubirea Tatălui o trăiești tocmai iubind frații…
Să notăm un lucru: „Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți”, nu mai mult decât te iubești pe tine… ci ca pe tine însuți… Fapt care presupune că tu trebuie să te iubești pe tine… Dacă nu te iubești pe tine, nu iubești pe nimeni…
Cum mă pot iubi pe mine? Mă iubesc pe mine numai dacă descopăr că Dumnezeu mă iubește cu toată inima, cu întreaga viață, cu toată mintea, cu toate puterile Sale… Numai atunci eu mă iubesc așa cum El mă iubește, și-L iubesc pe El cu aceeași iubire.
Iar Iubirea se numește Spiritul Sfânt, este viața lui Dumnezeu. Și mă iubesc cu aceeași iubire cu care mă iubește Dumnezeu… și-L iubesc și pe El cu aceeași iubire; adică prin iubire eu intru să fac parte din Treime…
Și atunci îl voi iubi și pe aproapele meu, dar ca pe mine însumi și nu mai mult…
Este interesantă iubirea altuia ca pe sine însuși, pentru că mulți sunt dispuși chiar să-și dea viața pentru alții, dar ca penitență ori victimizare, pentru că nu se iubesc pe ei înșiși.
Omul poate face infinite opere bune dar fără să se iubească pe sine. Și nu este bine, pentru că se aruncă la gunoi pe sine… Procedând așa, vezi că nu-i bine pentru tine și nici pentru celălalt, pentru că stabilești un raport de victimă-călău cu altul…
Însă iubirea față de altul trebuie să fie acea iubire ordonată, „ca pe mine însumi”… Iar eu mă iubesc pentru că-L iubesc pe Dumnezeu, pentru că sunt iubit de Dumnezeu. Și-l iubesc pe celălalt ca pe mine, adică considerându-l și pe el iubit de Dumnezeu și ajutându-l și pe el să-L iubească pe Dumnezeu…
Aceasta este adevărata iubire față de altul, înseamnă să-l las liber… Nu-l iubesc ca pe obiectul meu de mâncat: o iubire care devorează (canibalismul), exprimată prin „Ești al meu”, prin uciderea celuilalt…
Iubirea înseamnă să-l ajuți să trăiască pe celălalt, iar el trăiește dacă este în relație cu Dumnezeu și dacă este el însuși…
Omul trebuie să se iubească pe sine, iubindu-L pe Dumnezeu ca pe Domnul, pentru că dacă Domnul este El, Îl iubim atât de mult, încât celălalt este ceva relativ; altfel, pe celălalt am risca să-l iubim în mod” canibal”, fapt care arată că de fapt nu ne iubim corect pe noi înșine… Și nu ne iubim pentru că ne descoperim plini de lucruri pe care nu le acceptăm, sau nu sunt acceptate de celălalt. În schimb, Dumnezeu ne acceptă în totalitate, așa cum suntem…
În zilele noastre ajutăm oamenii să-și ridice moralul prin autostimă… dar dacă un om spune că nu are nimic pentru care să se stimeze, este inutil tot efortul celui care-l sfătuiește… Cum se poate rezolva această problemă? Numai dacă descoperim o iubire necondiționată, care nu depinde nici de felul în care sunt, nici de ceea ce fac sau de ceea ce reușesc să fac…
În ce constă păcatul? Datorită păcatului este dificil să înțelegem acest text…
Păcatul constă în a nu crede că Dumnezeu ne iubește! Și în a ne gândi că Dumnezeu este concurentul nostru, este invidios, și atunci noi trebuie să ne răzvrătim să facem opusul, care până la urmă însemnă a mă refuza pe mine, pentru că eu sunt fiul Său… A nu-L iubi pe El însemnă a nu mă iubi pe mine…
Iar păcatul este tocmai „a nu iubi”… sau „a iubi în mod greșit”.
Mai mult ca niciodată, în zilele noastre trebuie să știm: „Ce este viața?”. „Este a-L iubi pe Domnul!”. Acest adevăr nu ni-l spune nimeni…
Viața nu-i o mulțime de norme, de legi… Uneori putem ajungem și să ne gândim că Dumnezeu este o mulțime de norme, de legi, o bună practică morală… Nu! Dumnezeu este iubire, iar viața însemnă să-L iubim pe El mai întâi de toate… Apoi, este clar că cine iubește, înțelege ceea ce-i folosește pentru viață… Adică înțelege că legea îi folosește pentru viață, pentru că iubire este fidelitate, este alianță, este ajutor, este slujire, este stimare, este respect… Numai în iubire au sens toate poruncile… Dar au un sens vital, care nu mai este un sens de obligație, sau de pedepsire dacă nu le împlinești (respecți), ci devin o expresie de viață…
Din această cauză spune: „Nu există o altă poruncă”… Însemnă că nicio lege nu are sens în afara poruncii iubirii, care este cea mai mare dintre toate… Odată ce un om iubește, înțelege și utilitatea și limita și motivul… Fiind liber, fiind capabil să iubească, respectă toate celelalte porunci, fără să fie nevoie să-i fie impuse…
Este important să înțelegem că orice poruncă religioasă sau laică ne ajută să-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele ca pe noi înșine… Despre fiecare lucru ar trebui să ne întrebăm: „Ne ajută într-adevăr să-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele?”.
Acesta este criteriul libertății! Sau sunt numai sclavul acestui idol, care pretinde de la mine o devoțiune absolută? Dar ce-mi dă în schimb? Sclavie, moarte, oprimare, nedreptate, neliniște…
Este limpede că legile care reglementează conviețuirea în societate sunt utile. Dar omul ar putea să se simtă rob, constrâns tocmai pentru că tinde spre Absolut, spre un Interlocutor, un orizont infinit și-n această aspirație… Însă dacă pentru un om există numai legea civilă sau cea a modei, este clar că un om se simte frustrat… Pentru că dacă el trebuie să respecte aceste lucruri, dacă acestea sunt „cea mai mare poruncă”, omul se răzvrătește, căci niciodată nu acceptă o îngrădire (cușcă) similară… Dar dacă omul știe că scopul său este acolo unde este Domnul, toate legile limitate nu-l mai deranjează prea mult, pentru că știe că libertatea sa este îndreptată spre Dumnezeu, deci nu se simte „restrâns” de toate aceste legi civile, ci le trăiește, evaluându-le în mod corect…
vv. 32-33
32 Cărturarul i-a zis: „Bine, învăţătorule, adevărat ai spus că el este unul singur şi că nu este altul în afară de el 33 şi a-l iubi pe el din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi este mai mult decât toate holocausturile şi decât toate jertfele”.
Este singura dată când Isus și cărturarul sunt de acord… În plus acest cărturar a înțeles și mai multe aspecte pe care Isus nu le-a spus: „Aceasta este religia: a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, și nu jertfele și arderile de tot”, deci nu uciderea taurilor și sacrificarea animalelor pentru Dumnezeu…
Jertfa plăcută lui Dumnezeu este inima care iubește…
Acest cărturar a înțeles sensul profund al întregii legi vechi a lui Israel, care se exprimă în iubire.
Textul s-ar fi putut încheia aici. Însă nu se încheie aici, căci urmează două afirmații extrem de importante, care oferă însemnătate sporită întregului text…
v. 34
34 Isus, văzând că a răspuns cu înţelepciune, i-a spus: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu”. Şi nimeni nu îndrăznea să-l mai întrebe.
A răspuns înțelept…
Isus, ascultând răspunsul său, spune în mod ciudat: „Nu ești departe”… Înseamnă că încă nu-i în Împărăția lui Dumnezeu… Ce îi lipsește? Dacă a înțeles tot și dacă a răspuns în mod înțelept, ce-i lipsește pentru a intra în Împărăție?
Dacă porunca este „Să-L iubești pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată viața și cu toate puterile”, îi rămâne doar să înțeleagă cine este Domnul… Adică să înțeleagă că Domnul este exact Isus, care stă înaintea lui…
În versetele următoare Îl vom avea pe Isus, care întreabă tocmai „Cine este Domnul vieții tale?”…
Isus este Domnul care devine aproapele meu, se apropie de mine, se face fratele meu, pentru ca eu să-L pot întâlni, îmbrățișa, iubi…
„Nu ești departe”: întreaga lege se realizează apoi în a-L iubi pe Isus, care este însuși Dumnezeu care se face aproapele meu; iar în aproapele meu Îl iubesc pe însuși Dumnezeu…
Și se încheie cu cuvintele ciudate: „Nimeni nu mai îndrăznea să-L întrebe”…
Însă problema va fi alta, căci pentru prima dată va fi Isus, Cel care va începe să întrebe… Pentru că exact în acest punct trebuie să începem să-L întrebăm pe El…
Și El ce ne va răspunde?
Cuvintele „Împărăția lui Dumnezeu”, „a îndrăzni”, „a întreba” le aflăm la capitolul 15 la v. 43, pe cruce… Când Isus este pe cruce se spune că Iosif din Arimateia aștepta Împărăția lui Dumnezeu… și a îndrăznit să-i ceară lui Pilat trupul lui Isus.
Dacă tu îndrăznești să-L întrebi pe Isus despre porunca iubirii până la capăt, până la urmă obții trupul Său în mâinile tale, aceasta este porunca iubirii realizată: El își dă viața pentru tine…
Și atunci tu înțelegi cine este Domnul: este Cel care te iubește și-și dă viața pentru tine. Și atunci viața ta este să-L iubești pe El cu toată inima, așa cum El te iubește…
Așadar, trebuie să îndrăznim să-L întrebăm pe Domnul despre iubire, până la capăt… la fel ca Iosif din Arimateia care căuta Împărăția lui Dumnezeu. Și o obține: Împărăția lui Dumnezeu este acest trup jertfit, dat în mâinile noastre, adică Domnul care-Și dă viața pentru mine…
Împărăția lui Dumnezeu este Domnul care mă iubește, până la a sSe da în mâinile mele. Numai acceptând aceasta, Îl iubesc pe Domnul și împlinesc orice poruncă…
Acest text ne deschide în mod direct perspectiva darului făcut pe cruce… Numai pe cruce înțelegem felul în care Dumnezeu iubește omul: Își dă viața pentru mine… Dar înțelegem și felul în care omul Îl iubește pe Dumnezeu, pentru că acolo, într-adevăr omul-Isus este în totalitate iubire la fel ca Dumnezeu…
Apropo de perspectiva crucii… Expresia „Nimeni nu mai îndrăznea să-L întrebe” o regăsim după cele trei prevestiri ale pătimirii… Și unită cu observația „Nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu”, înțelegem că ceva încă lipsea… Lipsea întâlnirea lui Isus care merge să pătimească… Să nu uităm că Isus i-a spus tânărului bogat, un om care respecta legea: „Un singur lucru îți lipsește”… Și-i lipsea cunoașterea lui Isus care Se dădea în totalitate pe Sine, pentru ca și el să poată fi dispus să-și dea viața…
Textul ne conduce la substanța nu doar a credinței noastre creștine, ci și la sensul profund al existenței noastre ca oameni…
Să revedem textul și să ne împărtășim unii altora ceea ce ne-a sugerat…
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan