Marcu 14,12-16

Ps. 19 (18)

Psalmistul ne prezintă diferitele moduri prin care Dumnezeu comunică. Primul este următorul: în loc de cuvinte, El comunică prin lucruri. Toate lucrurile au în interior un cuvânt, o însemnătate. Natura vorbește. Creația vorbește despre Creator. Tot ceea ce există pe lume este un semn și are o semnificație, care constă în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Așadar, în prima parte a psalmului se vorbește despre acest „cuvânt fără glas”: despre cer, despre toate lucrurile pământului, despre acest cuvânt care își are apogeul în soare, care-i simbolul lui Dumnezeu, care luminează, care-i Cuvântul care face să existe tot ceea ce există.

Și este important că înțelegem acest Cuvânt prezent în creație. Spre exemplu, Imnul creaturilor al Sf. Francisc de Assisi, înțelege (surprinde) acest Cuvânt… Însemnă a-și găsi propriul loc în creație și a găsi însemnătatea tuturor lucrurilor…

Un alt mod prin care Dumnezeu vorbește este legea. Prin lege se înțelege Tora, Biblia, istoria… Dumnezeu a vorbit apoi în istorie, oferindu-ne interpretarea evenimentelor, dându-ne Cuvântul Său. Iar acest Cuvânt are o prerogativă care ne introduce în al treilea mod de a comunica a lui Dumnezeu

Atunci când un om îți spune un cuvânt, îți spune unele lucruri. Deci tu ești atent la lucruri. Dar, în același timp îți spune și un alt lucru… Altfel exprimat, când asculți un cuvânt exterior, există un alt cuvânt interior, pe care-l simți. Vă ofer un exemplu pentru a înțelege: dacă un om îți spune cuvântul „te disprețuiesc”, tu pricepi că este un cuvânt și înțelegi ce însemnă. Poți face chiar analiza gramaticală a acestui cuvânt, la fel ca-n cazul tuturor cuvintelor… Însă în interiorul tău simți un alt cuvânt: o mare tristețe, o durere… Dacă un alt om îți spune „te iubesc”, tu auzi cuvântul exterior, dar în interior auzi (simți) un alt cuvânt interior, cel al bucuriei.

Așadar, există un limbaj interior, alcătuit în special din bucurie sau tristețe, din atracție sau repulsie, care este modul cel mai propriu (sigur) de a vorbi… Iar apoi, noi mereu acționăm în baza acestui cuvânt interior…

Am citit acest psalm pentru că ne introduce în versetele din Evanghelia după Marcu pe care le vom explica, versete care pot să ne ajute a înțelege ceva foarte important, determinant pentru restul Evangheliei.

Dacă nu ajungem să pricepem cuvântul interior, după ce am înțeles cuvântul exterior, e grav… Pâinea pe care o împărtășim în casă, deja este un cuvânt: este semnul iubirii, al împărtășirii… Însă dacă niciodată nu se spune acest cuvânt, dacă niciodată nu se exprimă această iubire, acea pâine își pierde semnificația…

Dacă însă acest cuvânt extern nu-i înțeles (simțit) ca un cuvânt interior de bucurie, de plăcere, de amabilitate, de mulțumire, însemnă că nu ați înțeles nimic… Pentru că voi îi puteți spune câinelui vostru că tot ceea ce-i dați este semnul iubirii voastre, sau chiar că-i semnul urii voastre… pentru el este nesemnificativ cuvântul pe care i-l spuneți, dar simte modul cu care-i spuneți acel cuvânt… Și animalele au cuvintele lor interioare…

Așadar, nu-i adevărat că Dumnezeu nu ne vorbește… Problema este să știm citi sau auzi. Iar capacitatea, facultatea omului este cea de a ști citi, omul citește în interior… Omul nu numai că citește în interiorul lucrurilor semnificația lor (toate științele citesc în interiorul lucrurilor); nu numai citește în evenimente (întâmplări) ce fel de semnificație are istoria și viața, lucru care-i important… Ci omul citește în interiorul său: ce simt eu din toate acestea și cum mă raportez eu la toate acestea? Și acesta este cuvântul hotărâtor…

Dumnezeu îmi vorbește prin natură, prin acest cuvânt cosmic; prin istorie, adică prin Biblie, unde citim cuvântul Domnului… Iar această povestire pe care o aud, mă face să simt ceva diferit…

Acum ne vom îndrepta atenția spre acest „ceva diferit” pentru că este hotărâtor (determinant) pentru noi. Și, citind textul, vom înțelege din ce cauză…

Se citește Mc. 14, 12-16

12 În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paștele, discipolii săi i-au spus: „Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paștele?” 13 Atunci a trimis doi dintre discipolii săi și le-a spus: „Mergeți în cetate și vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă; mergeți după el 14 și acolo unde va intra spuneți stăpânului casei că învățătorul zice: «Unde este camera mea, în care să mănânc Paștele cu discipolii mei?» 15 El vă va arăta o sală mare, la etaj, gata aranjată. Pregătiți acolo pentru noi”. 16 Discipolii au ieșit și au venit în cetate. Ei au găsit după cum le spusese și au pregătit Paștele.

În cateheza anterioară am prezentat Ungerea lui Isus la Betania, care reprezintă a patra zi a Lui la Ierusalim, miercurea, subliniind acel gest care dă însemnătate tuturor lucrurilor din restul Evangheliei. Este vorba despre mirul (parfumul) prezenței lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l simțim prin iubirea Sa.

În cateheza de astăzi ne vom opri asupra zilei a cincea. Este o zi în care nu se întâmplă nimic, este o zi de pregătire… În limba română, cuvântul grec „a pregăti” – care în aceste versete se repetă de patru ori – este tradus cu alte sinonime, fapt pentru care înțelegem mai greu că-i vorba despre „pregătire”… Tot de patru ori se spune „Paștile”. Așadar, tema este pregătirea Paștilor, ba, mai mult, este pregătirea unde să se mănânce Paștile… Și-i problema pe care o avem noi: Paștile sunt misterul Domnului, mort și înviat; „a mânca” însemnă a trăi. Așadar, unde trăiesc acest mister? Cum pot afla acel loc în care să mănânc, să trăiesc acest mister? Căci dacă nu-l trăiesc, pentru mine este nesemnificativ…

Versetele sunt un text important „de pregătire” (preparare).

Întreaga Evanghelie vrea să mă conducă în această cameră în care eu mănânc, în care eu trăiesc ceea ce am auzit. Dacă nu, întreaga Evanghelie ar fi inutilă…

Iar versetele ne sugerează cum să ne pregătim… Așadar, problema centrală este mâncarea Paștilor; refrenul este „a pregăti, a prepara”. Pentru a pregăti, ce trebuie să facem? Să aflăm locul în care să se mănânce…

Versetele sunt o enigmă. Cum putem afla noi acel loc, astfel încât să ne putem pregăti? Versetele răspund enigmei în mod indirect, adică prin cuvintele pe care ni le spune… În text se vorbește despre „Paști”: primul lucru pentru a putea prepara, este să știm ce sunt Paștile… Căci dacă omul nu știe ce este un anume lucru, chiar dacă acel lucru există, pentru el acel lucru nu există… Al doilea lucru: în text se spune „când jertfeau Paștile”, adică se subliniază aspectul jertfei… Înseamnă că Paștile comportă costuri (la fel ca orice alt lucru) pe care acel om le recunoaște… Altfel spus, Evanghelia niciodată nu înșală (trișează), căci ne arată și costurile. Evanghelia nu ne spune numai „e frumos”; ci ne spune „e frumos, dar este nevoie de pregătire, de un preț de plătit”. Nu este un „frumos” automat, ci este un frumos, lăsat în seama libertății și a responsabilității noastre.

Mai există un alt aspect… Această scenă, la fel ca aceea a asinului, este singura scenă prevăzută, prevestită și de dinainte pregătită… Această scenă este povestită de două ori: mai întâi ca previziune, iar apoi ca realizare. Fapt care însemnă că trebuie să fim conștienți de acest lucru, să-l cunoaștem… Și apoi să-l pregătim, adică să-l vrem…

Să știm ce este Paștile, în ce constă, în deplină cunoaștere, și să îl vrem. Toate acestea fac parte din pregătirea care ne va introduce în marele mister, asupra căruia ne vom opri; în misterul camerei de sus, în care se mănâncă…

Întrebarea centrală a versetelor este: „Unde este locul?”. Ucenicii Îl întreabă pe Isus „Unde voiești să gătim, ca să mănânci Paștile?”; Apoi Isus îi trimite pe discipoli să întrebe „Unde este odaia în care să mănânc Paștile?”; iar ucenicii „au găsit așa precum le-a spus și au pregătit Paștile”.

Prin urmare, problema centrală va fi să aflăm acest loc, care nu-i un loc „material” – căci orice loc e potrivit – ci este un loc „interior”, pe care în această cateheză vom încerca să-l descoperim…

Vom urma textul și vom spera să aflăm acest loc… Pentru că adevărata comoară este acolo unde se mănâncă Paștile, adică marele mister al lui Dumnezeu care se dă oamenilor… Așadar, unde are loc această comuniune cu El? Dacă noi nu ajungem în acel loc, pentru noi nu se întâmplă nimic din tot ceea ce vom citi…

După cum acțiunea din cateheza anterioară era singura acțiune a lui Isus, care a ocupat o zi întreagă… tot la fel, și această „nicio acțiune pe care Isus o face” – căci le spune discipolilor să pregătească – ocupă o zi întreagă și ultima zi, Ajunul Paștilui… Suntem în zi de joi, apoi seara vom avea Cina cea de taină, timp în care pentru evrei deja începe ziua de vineri, căci la apusul soarelui deja începea ziua următoare… Deci, este o zi întreagă de pregătire… Și corespunde celei de a cincea zi a creației, care „pregătește” creația omului, care va avea loc în ziua a șasea… Prin urmare după această zi de pregătire se naște omul! Dacă nu intră în această cameră de sus, omul nu se naște, ci este în afara sa (pierdut), adică încă nu-i om…

v. 12

12 În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paștele, discipolii săi i-au spus: „Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paștele?”

De trei ori se repetă cuvântul Paști: de două ori în mod direct, și odată indirect, atunci când se vorbește despre Azime, care anticipă Paștile, azimele fiind pâinea nedospită…

Deoarece Marcu se adresează oamenilor care nu sunt evrei, care locuiesc la Roma, ei se vor întreba: ce însemnă Paștile?

Primul pas pentru a ne pregăti în vederea unui „lucru” este să știm ce este acel lucru… Așadar, care este semnificația Paștilui creștin, care pentru noi este celebrarea euharistică, o celebrare care cuprinde tot misterul Evangheliei?…

Evanghelia s-a născut în jurul cinei euharistice, în timp ce se frângea pâinea, cu scopul de a înțelege acel gest, care se făcea în amintirea Domnului, care sintetiza întreaga Sa viață, dăruită pentru noi. Așadar, întreaga Evanghelie se naște în jurul „camerei de sus”: prima comunitate se naște în această cameră, iar apoi vom vedea ce a urmat…

Problema este să înțelegem mai întâi ce este Paștile…

Paștile este marele eveniment, întemeietor al religiei ebraice. Așadar, trebuie să recuperăm rădăcinile noastre ebraice. Fără aceste rădăcini ebraice, „pomul” creștin produce roade, dar de plastic, pentru că nu are rădăcini…

Rădăcinile noastre sunt făgăduința făcută lui Israel, acea făgăduință cuprinsă în evenimentul pascal, iar apoi elaborată de-a lungul întregii istorii.

Paștile însemnă, mai întâi de toate, eliberarea din nedreptate și din robie… Un om care acceptă nedreptățile și îi place să fie rob, niciodată nu va înțelege, niciodată nu va intra în această cameră de sus, ci mereu este în afara sa (în afara identității sale), niciodată nu va ajunge să fie om, și deci, nici creștin.

Așadar, prima însemnătate a Paștilui constă în a stârni în om această dorință după libertate, după dreptate și după fraternitate, dorință care a întemeiat poporul ebraic… ieșirea din robia Egiptului.

Al doilea aspect fundamental al Paștilui constă în faptul că marchează sfârșitul idolatriei: omul „iese” din sclavia față de idoli, o abandonează, pentru a-L sluji pe Domnul, adică pentru a-L iubi. Cu alte cuvinte, ceea ce se va întâmpla de aici înainte în Evanghelie, va fi eliberarea noastră, va fi acea lume nouă a dreptății. De ce? Pentru că vom fi eliberați de falsele imagini despre Dumnezeu, căci ele sunt idolii.

Noi toți avem următoarea imagine despre Dumnezeu: că este teribil, că stă deasupra noastră, că ne stăpânește, controlează și pedepsește… Însă Paștile – adică crucea lui Isus – ne eliberează de acest dumnezeu fals, căci ne spune că Dumnezeu ne iubește și-Și dă viața pentru noi… Paștile ne eliberează de imaginea noastră falsă despre Dumnezeu, fapt pentru care nu mai simțim nevoia să fugim de El… Prin urmare, putem să ne reîntoarcem la El și la noi înșine, care suntem creați după chipul și asemănarea Sa. Așadar, Paștile marchează sfârșitul oricărei imagini false despre Dumnezeu, imagini false pe care toate religiile le au.

„Distanța infinită între Dumnezeu și idol este tocmai crucea”, căci nicio religie nu-Și imaginează un astfel de Dumnezeu. Toți își închipuie un Dumnezeu căruia să-I aducă jertfe pentru a-L ține bun, fapt care presupune că El ar fi rău, însă Evanghelia ne prezintă jertfa lui Dumnezeu pentru om… un sacrificiu pe care El nu l-ar vrea, dar omul Îl ucide, iar atunci El spune: „Dacă astfel violența ta se sfârșește, și începe viața nouă, accept și jertfa, ca semn al unei iubiri infinite”. Iubirea infinită se numește dăruirea vieții, pentru că un om există numai când se simte iubit astfel, necondiționat, în caz contrar este mort, nu-i liber…

Al treilea aspect al Paștilui (având legătură cu al doilea) este reprezentat de „ieșirea” din păcat… Păcatul este lipsa libertății, cauzată de fricile noastre… Înaintea crucii se vor sfârși aceste frici și se va naște libertatea noastră…

Și mai există multe aspecte…

Însă este important, când vorbim de creștinism – care este sintetizat în Euharistie, și ne referim la Paști – să înțelegem aceste rădăcini profunde, care eliberează și răscumpără umanitatea omului… Iar prima „pregătire” constă în dorința de a ajunge aici, căci dacă un om nu vrea să ajungă aici, nu ajunge nicăieri…

Căutarea fericirii și a autenticității îl mișcă pe om… Aceasta îi poate oferi câte ceva bun… Dacă un om nu caută fericirea și autenticitatea, căci a renunțat să le caute din frică, nici măcar nu poate începe…

Așadar, omul trebuie să înceapă prin a cunoaște Paștile…

Un al doilea aspect: Paștile are loc printr-un sacrificiu. Este o jertfă, dar nu-i o jertfă a mielului pe care noi o aducem lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are nevoie de miei. Jertfa este un semn violent.

Noi presupunem că Dumnezeu este ca noi și suntem convinși că El este violent, și așa credeau și cei din vechime… Așadar, pentru a-L ține bun, favorabil, ei credeau că trebuia să-I jertfească întâiul născut… Căci nimeni nu-i de acord să se ucidă pe sine… Apoi, în locul întâiului născut au început să-I jertfească dușmanul biruit în război, victus, victima, un țap ispășitor înlocuitor, căci după părerea lor Dumnezeu ar fi unul care suge sângele, un vampir…

Aceasta era imaginea pe care o aveau despre Dumnezeu…

Și astfel e nevoie să-i aducem o jertfă lui Dumnezeu, pentru că credem că Dumnezeu ar fi violent ca noi, sau mult mai mult decât noi pentru că El este atotputernic, iar noi nu suntem…

Însă asupra Lui se descarcă întreaga noastră violență, pentru că El este blând. El este Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa violența omului. În El violența încetează, pentru că El iubește.

Așadar, într-o lume a nedreptății și a violenței, Paștile vine atunci când există unul care are o putere a iubirii atât de mare, că oprește violența, deoarece n-o restituie. Și este important să știm acest adevăr… Este prețul (jertfa) iubirii care știe să învingă violența…

Iar acest fenomen nu se verifică numai „la întâmplare”, din când în când: adică nu se întâmplă „pentru că-i vineri și mereu ni se întâmplă ceva rău” sau „în post mereu trebuie să fim atenți…”… Ceea ce I s-a întâmplat lui Isus în Vinerea mare nu-i un simplu accident, ci este un eveniment necesar, pentru că în noi violența și răul există în mod real… Iar El, care ne iubește, în mod real se întâlnește cu violența noastră… Așadar, este un lucru pe care trebuie să-l prevedem, așa cum a făcut Isus…

Prin urmare, să știm ce este Paștile; să știm că este o luptă împotriva acelei violențe care-i în interiorul nostru, din partea unei iubiri mai mari decât orice violență; și să prevedem această luptă, căci nu-i un accident, ci așa se întâmplă…

Și apoi „a pregăti dinainte”, căci Isus a pregătit dinainte, adică vrea această jertfă, deși nu ar vre-o, căci va spune: „Treacă de la Mine acest potir”. Adică nu-i place să fie jertfit, însă nu vrea să ne jertfească pe noi…

Așadar, acestea sunt primele dispoziții pentru a afla acel loc, despre care discipolii Îl întreabă: „Unde voiești să gătim, ca să mănânci Paștile?” (v. 12). Apoi vom vedea că locul deja este pregătit, iar pregătirea constă numai în a intra și a sta la masă, căci acest loc deja există…

vv. 13-14

13 Atunci a trimis doi dintre discipolii săi și le-a spus: „Mergeți în cetate și vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă; mergeți după el 14 și acolo unde va intra spuneți stăpânului casei că învățătorul zice: «Unde este camera mea, în care să mănânc Paștele cu discipolii mei?»

Isus le spune cum să-l afle: „Mergeți în cetate”… Este locul în care locuiesc oameni, având relațiile lor…

„Vă va întâmpina un om, ducând un urcior cu apă”. A purta (a duce) în limba greacă se spune bastazo, care amintește de botez (baptizo).

Notăm că un bărbat nu duce un urcior cu apă, căci femeile munceau în timpul acela… „Urcior” se spune în ebraică mareka, cuvânt care conține consoanele care alcătuiesc cuvântul evanghelistului Marcu… Altfel spus, va fi un om – cel care te botează – care îți va indica în ce fel să afli această cameră de sus… Pentru că „a boteza” însemnă a scufunda omul în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru el… Deci acest om te va învăța…

Apa face referire la botez, la purificare, la pregătire… Dar care-i scopul evanghelistului? De ce a scris Evanghelia? Pentru a ne conduce în această cameră de sus, unde noi mâncăm împreună cu El.

„A mânca” însemnă a trăi cu El, a celebra comuniunea cu El, a avea o comuniune de viață cu Domnul.

Cum ne va învăța acest om? Urmați ceea ce vă va spune…

„Și unde va intra, spuneți stăpânului casei”… Indiferent unde merge (intră), mereu este acolo un stăpân al casei, căruia trebuie să-i adresezi această întrebare, indiferent cine ar fi: „Învățătorul zice”… Deci îți zice ție, stăpânului casei… Și acesta este singurul loc din Evanghelie în care Isus se numește pe Sine „Învățătorul”… După cum în episodul cu asinul este singurul loc în care se numește „Domn”…

Învățătorul este cel care vestește Cuvântul. Și însemnă ceva precis: prin Cuvânt tu afli acel loc.

Ce-mi spune Învățătorul? Învățătorul este cel care-mi spune un cuvânt, iar în versetul nostru ne întreabă pe fiecare în parte: „Unde este odaia Mea, locul Meu?”… Căci în fiecare dintre noi există un „loc” care este „al Său”.

În fiecare om există un „loc al adevărului” în care el este fiu al lui Dumnezeu, un loc în care Dumnezeu deja e prezent.

Identitatea mea profundă este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine. Dumnezeu este (locuiește) în interiorul meu, mult mai mult decât locuiesc eu… Eul meu profund este „fereastra” mea, prin care-L pot vedea pe Dumnezeu. Sfânta Tereza de Acvila vorbește despre faptul că Spiritul este culmea și ochiul sufletului… Acest loc îl putem numi în diferite moduri…

Practic, în fiecare dintre noi există un loc în care Dumnezeu se odihnește, se simte acasă. În toți – și-n cel mai mare păcătos – există un loc care-i divin. Acest loc este ființa noastră de fii, după chipul și asemănarea Sa. Noi trebuie să aflăm acest loc! Și Cuvântul ne ajută să-l aflăm. De ce? Pentru că omul este creat pentru adevăr și libertate, pentru bucurie și iubire și, atunci când aude un cuvânt despre adevăr, libertate, bucurie și iubire, în interiorul său aude un cuvânt similar, care spune „aceste cuvinte pe care le auzi sunt adevărate”… Acesta este locul lui Dumnezeu! Noi îl numim și conștiință. Despre conștiință vorbește și apostolul Petru când, după ce le spune femeilor că le este permis să se aranjeze, adaugă că adevărata podoabă constă în: „a împodobi omul tainic (ascuns) al inimii” (cf. 1Pt. 3, 4). Există un om „ascuns”, tainic în fiecare dintre noi, care-i însuși Dumnezeu.

În inima noastră este prezent cel pe care-l iubim. Și, în fiecare dintre noi există, în profunzime, o iubire implicită pentru iubire, fericire, frumusețe, bunătate, adică pentru Dumnezeu… Să învățăm să ascultăm acest adevăr profund. În acest loc (adevăr) profund, eu mănânc Paștile, trăiesc, căci trăiesc prin ceea ce simt în acest loc… Dar trebuie să intru în acest loc, căci dacă stau afară, dacă sunt mereu în afara intimului meu, niciodată nu mănânc…

Și intru în acest loc profund, numai fiind atent la ceea ce aud (simt) în interior… În interiorul meu simt atracțiile, dar și repulsiile, și foarte des simt repulsia chiar față de bine, căci eu cred că sunt făcut rău, imperfect, incomplet.

Așadar, trebuie să fim foarte atenți. Iar cel care ne va ajuta să intrăm, ne va arăta… Avem nevoie de discernământ…

„Ca să aflăm locul odihnei Mele”… Acesta e locul în care Dumnezeu se odihnește! Nu în templu, căci adevăratul Templu al lui Dumnezeu este omul! E omul care-L iubește, iar Dumnezeu este prezent acolo unde El este iubit, pentru că este Iubire.

Și în acest loc, spune: „Eu vreau să mănânc Paștile cu discipolii Mei”. Isus mănâncă în compania noastră, trăiește împreună cu noi, este viața în comun… În acest loc trăim în comun viața noastră cu El: noi cu El și El cu noi. În acest loc El este Dumnezeu – pentru că El este „Dumnezeu cu noi” – iar noi suntem noi înșine, pentru că suntem fiii Săi, care trăiesc împreună cu El.

Auzind aceste cuvinte, fiecare dintre noi simte ceva… Și spune: „ce frumos!”. Da, pentru că aceste cuvinte exprimă adevărul din interiorul nostru: „Eu stau la ușă și bat, dacă cineva Îmi deschide, Eu intru și cinez cu el și el cu Mine”. În realitate, El deja este în interiorul nostru. Noi suntem în afară. Însă avem închiderea ușii din exterior, deci stă în puterea noastră să-I deschidem, căci El deja este înăuntru… Cu alte cuvinte, să ne deschidem inima și să fim conștienți de ceea ce auzim, simțim… Știind că voi simți și multe lucruri rele. Dar nu-mi este frică, pentru că ele sunt temerile mele… Dar mai în profunzimea inimii există un loc care este al Său…

Să ținem cont de un mic detaliu (aspect) al acestui loc – apoi vom explica mai bine ce este – în acest loc Isus celebrează Cina cea de taină, adică Își dă viața pentru discipoli:

  • discipolii se întâlnesc în acest loc după ce El a murit, plini de frică, dar apoi în acest loc Îl văd înviat;
  • tot în acest loc se întâlnesc să se roage după Înălțarea la cer;
  • aici primesc Spiritul Sfânt;
  • de aici pleacă în misiune;
  • aici se reîntorc…

Altfel spus, acest loc este centrul întregii vieți, pentru că cine s-a regăsit pe sine, a aflat totul! Și întreaga Evanghelie a fost scrisă să ne ajute să intrăm în acest loc, unde El mănâncă cu noi și noi cu El!

Noi mereu spunem: „Dacă L-aș vedea, dacă L-aș atinge”… Noi Îl vedem și-L atingem în modul cel mai profund, prin faptul că El mă atinge în interior. Aceasta este adevărata atingere…

Prin urmare, să fim foarte atenți la ceea ce ne atinge și apoi să verificăm.

Numai în acest loc mâncăm, în altă parte postim, murim… Numai în acest loc cuvântul creației devine Cuvânt al vieții. Numai în acest loc tot cuvântul legii devine iubire și viață, dacă nu, rămâne lege care ucide… Numai în acest loc trăim, mâncăm…

Tema versetelor este „a mânca Paștile”. Iar Paștile sunt misterul ieșirii din robie, din nedreptate, din rău, din idolatrie, din oprimare, din moarte… Paștile sunt învierea finală a întregii creații… Victoria definitivă a vieții.

v. 15

15 El vă va arăta o sală mare, la etaj, gata aranjată. Pregătiți acolo pentru noi”.

Acest „stăpân al casei” – care suntem fiecare dintre noi – va arăta „un foișor mare, o cameră de sus”. Cu alte cuvinte, unde locuiește Dumnezeu?

În Israel, de obicei, casele aveau o singură cameră, loc în care se odihneau, mâncau în familie, căci ei munceau afară, pe câmp, iar seara se reîntâlneau și mâncau împreună… Și casele săracilor aveau o terasă, loc în care se retrăgeau pentru rugăciune, sau pentru a se răcori… Casele mai bogate aveau, pe lângă terasă, „o cameră de sus” (mansarda), unde nu se muncea, ci ei se retrăgeau pentru ospețe sau rugăciune, abandonând treburile de zi cu zi… Acest fapt înseamnă un lucru: că eul meu cel mai profund – și pe Dumnezeu – nu-l aflu în ceea ce eu fac; adică nu-i ceva ce „fac” eu… Nu înseamnă că trebuie să fac o infinitate de lucruri pentru a-L afla, sau că trebuie să-L produc eu… Nu-i ceva ce trebuie produs, căci deja există! Stă dincolo de acțiunile, muncile noastre… Nu-i ceva ce noi trebuie să facem, ci este ceva ce ne face…

Prin urmare, trebuie să ne mutăm atenția, de la ceea ce facem noi, la ceea ce ne face pe noi…

Mai întâi de toate noi suntem fii, făcuți, creați. Iar în locul în care suntem făcuți și creați experimentăm (aflăm) adevărul nostru, ceea ce suntem. Iar ceea ce facem este un rezultat. Dar să nu greșim să identificăm omul, cu ceea ce face!

Deci, acest loc îl avem toți și este independent de ceea ce facem, stă în afara a ceea ce facem… Apoi îl vom trăi în tot ceea ce facem, dar stă în afara a ceea ce facem. Cu alte cuvinte, este un dar…

Și stă „deasupra”… deci trebuie să știm ieși din muncile noastre, din grijile noastre pentru a-L afla… Un om care mereu are ceva de făcut, care stă mereu în afara sa, cu gândul la cele o mie de lucruri de făcut, și niciodată nu intră în sine, niciodată nu află centrul său, este un om pierdut (rătăcit)…

În zilele noastre trăim o viață nebună. Avem nevoie să ne oprim.

Acolo este locul odihnei lui Dumnezeu și al odihnei noastre… Acolo este locul în care El mănâncă cu noi, și noi cu El… Acolo e locul în care El va trăi cu noi – datorită faptului că L-am răstignit – și noi vom trăi cu El…

Apoi, evanghelistul notează că această cameră este „mare”. În interiorul inimii fiecăruia există un spațiu atât de mare, încât intră întreaga lume… Și cu cât mai mult pui înăuntru, cu atât mai mult intră… căci iubirea ne lărgește inima… Și cu cât mai mult un om iubește, cu atât mai mult are o inimă și mai mare… Și acest loc este imaginea comunității și a Bisericii.

În acest loc omul atinge (capătă, realizează) identitatea sa, pentru că intră în comuniune cu Dumnezeu: cu Tatăl, cu Fiul, cu Spiritul și are aceeași hrană, aceeași viață, aceeași iubire, și intră în comuniune cu alții. Primirea acestor daruri îl face persoană, în relația față de toți… Fără să excludă pe nimeni, căci această cameră de sus este atât de mare, încât cuprinde întregul univers… Este adevărata măreție a omului.

Și, este ciudat că această cameră este „împodobită cu covoare”, ar fi traducerea corectă… Altfel spus, acest loc e frumos!

Noi mereu cugetăm: „Ce voi afla în interior? Vai mie să privesc în interior! Voi afla șerpi, scorpioni…”. Este adevărat că există și acele lucruri, căci sunt fanteziile mele… Dar mai în profunzime există ceva foarte frumos și mare… Deoarece camera este împodobită și frumoasă… Și în persoana cea mai îndepărtată de Dumnezeu există această frumusețe, și-i frumusețea cu care Dumnezeu a creat omul, spunând: „Este foarte frumos”. A vorbit despre mine…

Și „deja este pregătit, gătit”. Nici măcar nu trebuie să pregătim… Singura pregătire constă în a intra…

Apoi spune: „Și acolo pregătiți pentru noi”. Dar dacă e pregătit, de ce trebuie să pregătim? Este adevărat că deja este pregătit, dar la fel de adevărat e că trebuie să pregătești. De ce? Pentru că pentru a intra, trebuie să străbați un drum pe care ți-l va indica omul care poartă urciorul cu apă. El îți va indica cuvintele Învățătorului și ceea ce tu simți, auzind acele cuvinte… Și învățând, să discerni acele cuvinte, și să începi să locuiești, să trăiești în acele cuvinte care se află în interiorul tău…

În aceste versete avem un cuvânt grec, care însemnă „loc de odihnă”, care-i același cuvânt folosit de Luca în episodul nașterii lui Isus. Unde se naște, în catalima, același cuvânt… Altfel spus, acolo este locul în care Dumnezeu se naște în om, și în care omul se naște om în Dumnezeu… Mai înainte de a ajunge în acest loc, omul încă nu s-a născut, n-a venit la lumină, ci încă se află în întunericul fricilor sale, a grijilor, a muncilor sale… Aici se naște, aici află odihna, pe Dumnezeu și eu său…

Este un lucru măreț!

În aceste versete, pentru prima dată Evanghelia descoperă toate cărțile pe această temă, deși încă de la începutul Evangheliei ni le arată atunci când, în cazul fiecărei acțiuni pe care Isus o face, se descrie o reacție a celor prezenți: ori de împotrivire demoniacă, sau de mulțumire din partea celor care sunt eliberați, vindecați… Evanghelia dorește să ne ajute, puțin câte puțin, să deosebim împotrivirile noastre negative, de mulțumirile pozitive, ca să ne conducă apoi în interior și a ne ajuta să înțelegem ce se întâmplă, până când intrăm… Și aici, în interiorul meu, aflu odihnă, mă simt acasă, iubit… Aici devin eu însumi.

Care este primul cuvânt pe care Dumnezeu i l-a adresat lui Adam? „Unde ești?”. De ce îl întreabă „Unde ești”? Oare nu știa Dumnezeu unde este? Îl întreabă, pentru ca Adam să conștientizeze că a ieșit din locul său, că nu mai era la locul său… Locul său e Dumnezeu, dar Adam s-a mutat… Iar pentru un om, care s-a mutat afară din sine, este mai rău decât dacă ar avea un os dislocat, se simte mereu rău… Până când nu aflăm acel loc, suntem „oase dislocate”, neliniștite (agitate, preocupate, tulburate, supărate, mâniate), încordate, chinuite…

Trebuie să ajungem în interior și aici aflăm odihna, hrana, Paștile, libertatea… Ajungem la omul interior. Iar Evanghelia vrea să ne conducă la această libertate de oameni deplini și liberi…

v. 16

16 Discipolii au ieșit și au venit în cetate. Ei au găsit după cum le spusese și au pregătit Paștele.

Discipolii fac multe lucruri frumoase, fără să le înțeleagă… dar totuși intră…

Mai întâi de toate „ies”. Și eu sunt în afara lor. De fapt, vom vedea ce vor face la Cina cea de taină, dar nu-i important… Important este că sunt la Cină…

Ei „au venit în cetate și au găsit așa precum le-a spus”… Aceasta este surpriza lor… Și oriunde vor merge, vor afla că este adevărat că este așa, că peste tot există acest loc, și în fiecare om vor afla că există acest loc, în care se poate mânca și trăi… Căci în afara acestui loc nu există experiența (cunoașterea) lui Dumnezeu și a eului propriu, ci există numai ideologie… Există vreo idee despre Dumnezeu, dar toate ideile despre El sunt greșite… În schimb, în acest loc mănânci și trăiești cu El. În afara acestui loc, mori.

Și cu mare surpriză au aflat în fiecare om acest loc. Și acolo au pregătit. Și cum au pregătit? Ajutând fiecare om să intre în acel loc…

Aceste versete simple, dar bogate, doresc să ne conducă în profunzimea noastră și-n adevărul nostru, dar cu multă simplitate, astfel încât să putem trăi ca oameni liberi, și în interiorul nostru să-L putem cunoaște pe Domnul și să trăim ca El și cu El, să mâncăm cu El… să trăim această viață în companie.

Din această cauză arta principală a vieții noastre este să știm recunoaște consolările (mângâierile) – locurile în care nu mai suntem singuri – dacă sunt adevărate sau false… să știm să le deosebim și să respingem dezolările (mâhnirile, supărările, întristările), adică să recunoaștem toate stările negative, să știm că sunt negative, și să ne disociem de ele… Pentru că aceste stări negative nu sunt adevărul meu!

În același timp, îmi dau seama că, dincolo de stările negative, care sunt comune tuturor, și ies la iveală de foarte multe ori într-o zi, pot avea o stare negativă în fiecare moment, după părerea anticilor. Pentru cei din antichitate momentul era identic cu 1/6 de secundă, era momentul de timp suficient unui om, pentru a face un act de voință și de libertate… Noi ne dăm seama că într-o clipă putem reacționa atât într-un mod, cât și-n opusul lui…

Așadar, să învățăm să intrăm în interiorul nostru și să recunoaștem tot ceea ce se întâmplă în noi… Și aici avem locul de odihnă…

Versetele ne ajută să avem experiența lui Dumnezeu. Trebuie să pornim de la cuvintele Învățătorului care întreabă: „Unde este locul Meu?”. Cu alte cuvinte, cu ajutorul Cuvântului Domnului, omul înțelege că există un loc în el, în care răsună acest Cuvânt și felul în care răsună… În sensul dacă-l atrage… Noi am notat că Cuvântul dă bucurie, lumină. Deci, unde Îl experimentează omul pe Dumnezeu? Ascultând un Cuvânt care-l face luminos, bucuros, plin de viață, iubire, solidaritate… Aceasta este experimentarea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este iubire, bucurie, pace, viață… Experiența lui Dumnezeu este mereu interioară, directă și privește ceea ce El lucrează în mine… Fiecare cuvânt stârnește în mine o reacție interioară: acela e locul experienței lui Dumnezeu, în pozitiv sau în negativ.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan