Marcu 14,17-21

Unul dintre voi mă va vinde (preda)

Păcatul lui Iuda e cel al fiecăruia dintre noi: a-L trăda pe Domnul, refuzând darul Său și iertarea Sa.

Euharistia este sensul vieții. Isus ne spune să luăm și „să mâncăm trupul Său”: ni Se dă pe Sine ca să trăim prin El. La fel, putem „bea sângele Său”: să avem Spiritul Său și să trăim ca El, ca fii ai lui Dumnezeu și frați ai fiecărui om.

Dacă Iuda trădează, Petru se leapădă, iar ceilalți fug. Mâinile noastre, pentru a primi darul, sunt păcatul nostru, păcat recunoscut ca loc al iertării.

Ps. 41 (40)

Am ales acest psalm pentru că la v. 9 stă scris: „Chiar prietenul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul”. Acestea este un text citat din Cina cea de taină de Ioan. Iar pasajul pe care-l vom citi acum, vorbește despre trădarea lui Iuda.

Mai înainte de comentarea textului, propunem o premisă despre modul citirii… În general, atunci când citim Evanghelia, suntem obișnuiți s-o interpretăm ca și cum povestirea ar fi „o fereastră spre trecut”: să vedem ce s-a întâmplat… Altfel spus, noi credem că această „bucată”, acest text ne oferă o viziune a trecutului, deci să-l citim, ca să vedem ce s-a întâmplat… De obicei așa citim textul biblic…

Celălalt mod de a citi Evanghelia, care-i mai corect, constă în faptul că textul nu-i „o fereastră spre trecut”, ci este „o oglindă” care-ți arată ce ți se întâmplă ție în timp ce citești Evanghelia… Și acest mod de a citi este cu totul altceva… Și aceasta este optica în care a fost scrisă Evanghelia și în care și noi o citim…

Ne aflăm în camera de sus, despre care am vorbit în cateheza anterioară, adică în centrul persoanei noastre și tot restul Evangheliei se desfășoară aici, și ne vorbește despre ceea ce se întâmplă aici…

Textul biblic ne vorbește printr-o „oglindă”. Oglinda este ceva diferit de mine. Avantajul oglinzii este că-mi arată fața mea, pe care, fără oglindă, niciodată nu aș vedea-o. Așadar, în special aceste texte (cap. 14 și 15), la fel ca toate textele biblice, ne arată cine și ce suntem noi în profunzime.

Oglinda ne trimite la două realități, căci este o oglindă care intră în profunzime, și ne arată două nivele. Primul nivel al oglinzii este masca pe care toți o avem, adică răul. Masca aceasta s-a adăugat omului datorită minciunii de la început. Oglinda ne arată tot acest rău… În același timp, ne dăm seama că acest rău poate fi privit numai la lumina unui bine, căci altfel răul l-am ascunde… Spre exemplu, dacă un om are o boală despre care crede că este incurabilă, o neagă; dar și cei din jurul său îi spun că nu-i gravă și că imediat se va vindeca… În schimb, când omul vede că răul (boala) poate fi remediat, caută să afle diagnosticul corect, fără frică, pentru că știe că există terapia…

Pătimirea Domnului ne prezintă terapia: adică iubirea Sa infinită pentru noi, grija Sa infinită pentru noi. Permite să iasă la iveală, fără mască, chiar și răul… Pentru că răul este o teribilă eroare pe care am comis-o, pentru că nu cunoșteam acest adevăr (iubirea și grija infinit de mari ale Domnului pentru noi).

Ne vom da seama că restul Evangheliei este în întregime „un concert” – concert însemnă luptă între doi – un concert între lumină și întuneric. Fiecare pasaj, de acum înainte, este o împletire (îmbinare) de lumină și întuneric… Acum vom prezenta trădarea lui Iuda, iar în această trădare vom vedea marea lumină a Domnului, care Se dă pe Sine celui care-L trădează. În cateheza următoare vom prezenta lepădarea lui Petru, iar apoi Isus, în grădină, care Se dă și lui Petru care se leapădă de El… Și tot așa mai departe…

Este un joc de lumini și umbre, în care toate umbrele noastre ies la iveală. Iar când umbra vine la lumină, nu mai este umbră. Așadar, este un proces de luminare.

Vai, omului care citește Evanghelia, întrebându-se: „Și acum ce trebuie să fac?”.

Evanghelia nu-i „un lucru de făcut”, ci ne prezintă „ceea ce a fost făcut”! Evanghelia ne prezintă un adevăr pe care suntem chemați să-l descoperim (să-l acceptăm); este vestea bună a unui adevăr nou. Iar „ce trebuie să fac” este secundar (mai puțin important), pentru că apoi, omul întotdeauna se comportă în baza a ceea ce a înțeles, în adevărul său… Vai, să facem un moralism din citirea Evangheliei: „Trebuie să fac așa!”… Nu! Evanghelia ne prezintă ceea ce face Dumnezeu pentru mine, care-i mult mai interesant decât ceea ce fac eu!

Și, în măsura în care înțeleg că în Evanghelie este descris tot ceea ce El face pentru mine, înțeleg și cine sunt eu: pricep că sunt iubit infinit de mult de El, că sunt fiul Său. Și înțeleg și cine este El: este iubire infinită față de mine.

Și aceasta este noua naștere! Eu mă nasc pentru că mă simt iubit și primit în toate dimensiunile mele… Deci, mă nasc ca om nou, mă nasc în iubire, nu în frică, mă nasc în libertate, nu în robie, mă nasc în lumina celui care-i mulțumit și bucuros pentru că-i iubit, și nu în întunericul celui care-i închis în întuneric, din cauza fricii: „cine știe ce se va întâmpla”…

Și-i efectul povestirii, care se întâmplă în timp ce este relatată, pentru că textul ne prezintă ceea ce deja este în interiorul nostru.

Să citim și să explicăm textul…

Se citește Mc. 14, 17-21

17 Când s-a înserat, a venit împreună cu cei doisprezece. 18 Și, în timp ce stăteau la masă și mâncau, Isus a spus: „Adevăr vă spun, unul dintre voi, care mănâncă cu mine, mă va trăda”. 19 Atunci au început să se întristeze și să-i spună unul după altul: „Nu cumva eu?” 20 El le-a spus: „Unul dintre cei doisprezece, cel care întinge cu mine în blid. 21 Într-adevăr, Fiul Omului merge după cum este scris despre el. Însă vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Ar fi fost mai bine pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut”.

Centrul credinței creștine nu constă în „a ști” că Domnul a murit și a înviat pentru păcătoși. Căci atunci am putea spune: „Fericiți păcătoșii, și fericit El care a înviat!”… Centrul credinței creștine constă în a pricepe că „El a murit pentru mine”… Nu pentru „păcătoși”, care sunt alții… Ci a murit „pentru mine” și, deci, să mă simt eu iubit în răul meu, în păcatul meu, și să pot să ies din răul meu pentru că sunt iubit și primit…

Așadar, iată sensul general al versetelor. Diferitele figuri ale Evangheliei, în special în relatarea Pătimirii, reprezintă diferitele aspecte ale mele, în care El intră…

În Iuda ni se prezintă „răul din care eu sunt mântuit”. În Petru ni se prezintă ceva și mai dificil: „binele din care sunt mântuit”, și este o situație mult mai grea… Căci a mântui din rău este mai ușor… Figura lui Petru o vom vedea ulterior, când vom ajunge…

Noi suntem obișnuiți să-l considerăm pe Iuda ca un „monstru” care L-a vândut pe Isus… Așa ne ajută să-l percepem Dante Alighieri, dar și filmele care ne spun că Iuda era predestinat, căci așa era scris, el a trebuit să-și joace rolul, deci filmele ne prezintă și o latură tragică, un destin, căci el s-a sacrificat pentru noi toți, deci, până la urmă, este un erou…

În realitate, Iuda este fratele nostru, geamănul nostru. Mai mult, toți se întreabă, unul după altul: „Oare sunt eu?”… Și este întrebarea centrală a textului… Dacă un om nu pricepe că el este Iuda, atunci Cristos n-a murit pentru el…

Este important să știm că Isus a murit pentru Iuda, că l-a iubit infinit de mult pe Iuda! Și aceasta este Vestea bună!

Dacă Isus i-ar iubi numai pe cei care-L iubesc… Noi toți suntem capabili să iubim așa… Însă a iubi pe cel care te trădează, este divin…

În spate avem și altceva: „Bine era de omul acela dacă nu s-ar fi născut” (v. 21). Tema condamnării definitive… Vom trata problema mai amănunțit… Căci condamnarea la iad este lucrul care ne înspăimântă cel mai mult. Însă condamnarea este singurul loc real al mântuirii (al salvării): de unde mă mântuiește Isus? De condamnarea la iad! Altfel ce fel de mântuire ar fi?

Un om care înota într-un lac își amintește cât de mult a fost de deranjat de o barcă cu motor, care s-a îndreptat spre el să-l salveze, deoarece el înota liniștit și nu avea nevoie să fie salvat…

La fel, Isus care vrea să mântuiască un om care nu vrea să fie salvat, se lovește de un zid, căci omul îi răspunde: „Eu mă simt bine așa cum sunt”…

Așadar, condamnarea lui Iuda indică exact din ce ne mântuiește (salvează) Evanghelia. Iuda reprezintă acel adevăr profund – „oare sunt eu?” – prezent în noi, și care-i pierzania (condamnarea la Iad), care ne este descoperită în aceste versete, și tocmai această condamnare este locul mântuirii.

Mântuirea există și pentru omul care o refuză! Spre deosebire de Petru, Iuda a refuzat-o. Însă Isus nu refuză să-i ofere mântuirea chiar și lui Iuda. Aceasta este vestea bună! Dacă nu ar fi așa, însemnă că și Isus ar fi ca oamenii… În schimb, tocmai din această cauză este Dumnezeu.

Așadar, trădarea lui Iuda face parte din Evanghelie și ne prezintă acel rău profund prezent în noi, care va căpăta forme (aspecte) diverse în restul Evangheliei, și care trebuie să iasă la iveală, pentru a intra în legătură cu această lumină și cu această iubire.

Să citim textul, verset cu verset…

v. 17

17 Când s-a înserat, a venit împreună cu cei doisprezece.

Este „ultima seară” a Evangheliei, apoi va urma seara mormântului… Este ultima zi.

Ne aflăm la a șasea zi a lui Isus în Ierusalim. Iar ziua a șasea face trimitere la a șasea zi a creației, când Dumnezeu l-a creat pe om. Iar prima întrebare pe care Dumnezeu i-a adresat-o omului este: „Adame, unde ești?”. Iar Adam a răspuns: „M-am ascuns, pentru că mi-a fost frică”…

În această a șasea zi îl vom vedea pe Domnul, care căutându-l pe om, intră în toate ascunzătorile sale, în toate fricile sale, ca să fie găsit de om… El este Cel care intră…

„Intră în seară…”. Ne aflăm în camera de sus. Iar această seară va fi o unică noapte, care se va încheia cu întunecarea soarelui la amiază… chiar cu uciderea Autorului Vieții, a Fiului lui Dumnezeu. Iar apoi va răsări „ziua nouă”, ziua Învierii, după o zi de odihnă.

Și-i interesantă „seara”, căci vom vedea – fără să ne speriem – din textul evanghelic, că de acum înainte ies la iveală toate „serile” și toate „nopțile” noastre. Însă ies la iveală tocmai înaintea luminii… Altfel spus, Evanghelia nu-i o analiză a relelor noastre, ci este o luminare a ceea ce era în întuneric… Căci eu am „populat” întunericul din mine cu infinite fantezii întunecate și astfel trăiam blocat, fără lumină… Dar dacă în mine intră lumina, totul devine diferit, căci eu pot vedea realitatea așa cum este…

De aici înainte Evanghelia ne va oferi revelația adevăratei realități a lui Dumnezeu și a noastră.

Isus vine și intră în camera de sus, în această seară… „cu cei doisprezece”. Este frumoasă această subliniere a tovărășiei, a comuniunii cu Isus, o tovărășie care nu va fi ruptă nici chiar de trădare, de lepădare, nici de fuga celorlalți discipoli și nici de moartea lui Isus… Isus este mereu „cu” și vom vedea că El va fi cu noi, indiferent de situație…

Subtitlul ultimei zile este: „Isus care intră cu noi în seară”…

Să ascultăm primul lucru care se întâmplă când El intră cu noi…

v. 18

18 Și, în timp ce stăteau la masă și mâncau, Isus a spus: „Adevăr vă spun, unul dintre voi, care mănâncă cu mine, mă va trăda”.

Mănâncă împreună. Va fi ultima cină. Imediat „după” Isus își va da trupul în jertfă, tocmai pentru aceștia care-L trădează și se leapădă de El…

Faptul că Isus se dă și că este Iubire absolută, ne poate descoperi atitudinea noastră, diferită de a Sa.

Isus începe prin a spune cuvântul „Amin”… Când Dumnezeu vorbește în numele Său, spune „Amin”. Când vorbește profetul spune „Cuvântul lui Dumnezeu”…

„Amin” însemnă: într-adevăr sunt Eu, vorbesc Eu, Dumnezeu… Deci ceea ce vă spun este un adevăr de credință…

Notăm că niciodată Isus nu face preziceri în Evanghelie, decât despre asin, despre camera de sus și acum, despre un alt lucru: ne prezice tocmai ceea ce există… Și ce există?

„Unul dintre voi”… Nu un străin, nu un om rău, ci unul dintre voi…

Când se vorbește despre „unul dintre voi, unul dintre noi, unul dintre cei doisprezece”, mereu se vorbește despre Iuda… Căci discipolii și toți urmașii lor erau ispitiți să spună: „Da, el era cu noi, dar nu era dintre ai noștri, ci era un infiltrat… Numai „după” am descoperit. La început era bun, dar apoi a fost corupt”… Erau ispitiți să-i șteargă numele din lista celor doisprezece… Însă, nu! Când se vorbește despre „unul dintre cei doisprezece”, aproape întotdeauna se vorbește despre Iuda… Fapt care însemnă că Iuda face parte din noi… Și el este o parte din noi: și-i partea trădătorului, dar nu a celui care a trădat și apoi a înțeles că a greșit, și…

Iar când Iuda moare, trebuie să fie un altul care să-l înlocuiască, pentru că Iuda este o parte indispensabilă din grup, din viața noastră, din noi… E nevoie de unul care să-i ia locul, căci el era din grup…

Unul dintre voi „Mă va trăda, vinde”…

Cuvântul a trăda are un sens negativ pentru noi… În limba latină cuvântul este tradere, a da dintr-o mână în alta… iar în limba greacă paradidomi, însemnând a vinde, a preda, a da…

Și același cuvânt „a vinde” sau „a preda, a da” se folosește în cazul lui Iuda care-L trădează pe Isus, apoi în cazul mai marilor poporului care-L trădează și-L predau pe Isus păgânilor, apoi în cazul lui Isus care se predă și în cazul Tatălui care Îl dă…

Aceeași acțiune indică răul nostru: a-L trăda, a-l preda, precum și răul Său, adică faptul că El Se predă. Altfel spus, El nu face o altă acțiune diferită de a noastră: în acțiunea noastră de a-L preda, ce face El? Se predă! În acțiunea noastră de a-L răpi, de a-L poseda, ce face El? Vom vedea că este conceput… Când Îl prind, El îi întreabă: „ați venit să Mă concepeți?”.

În aceeași acțiune în care noi Îl furăm, El spune: „Iată-Mă, Mă dăruiesc!”. În aceeași acțiune în care noi Îi luăm viața, El ne dă Viața.

Așadar, Isus nu face ceva diferit… Acțiunea noastă devine acțiunea Sa, dar El îi dă un sens diferit… Acțiunea noastă este caracterizată de frică, de egoism, de ură, dar acțiunea Sa este caracterizată de iubire, de dar, de iertare… Așadar, istoria noastră negativă este răscumpărată și nu o alta…

Isus nu spune: „Voi Mă trădați, dar apoi Eu voi remedia și voi face un alt lucru”. Nu! Ci tocmai în acel lucru care este greșit și tu ai vrea să-l uiți, se întâmplă lucrul interesant…

Noi mereu căutăm să ascundem răul nostru… Însă, nu! Tocmai în răul nostru noi suntem îngrijiți și experimentăm grija, primim îngrijirea: Dumnezeu este grijă, duioșie, iubire… În alte locuri ne-am face o altă idee: „Dacă mă descoperă aici, mă pedepsește”…

Este interesant faptul că poate să iasă la iveală negativul nostru, pentru că este locul acțiunii pozitive… La fel cum golul este condiția necesară pentru a fi umplut… Și cu cât mai mare este golul, cu atât mai mare este capacitatea (plinătatea) pe care poate să o conțină… La fel, va fi un „a săpa” (dezgropa) în acest gol… Dar nu-i un „a săpa” pentru a te face să suferi, ci este o intrare a luminii care umple acest gol…

Și nu-i un străin, ci „este unul care mănâncă cu Mine”… A mânca împreună indică a trăi împreună, indică prietenia, iubirea, familiaritatea…

Isus nu ne spune motivele, nu face nicio analiză… Filmele inventează…

Să vedem de ce L-a trădat Iuda … apoi vom explica v. 19…

De ce Iuda a trădat?

Limitându-ne la Evanghelie – nu la romane – putem spune că Iuda, la fel ca ceilalți unsprezece, a fost ales și dorit pentru că a fost iubit… Așadar, Iuda este ales, dorit, iubit și trimis împreună cu alții.

Ce a făcut Iuda în timpul lui Isus? La fel ca toți ceilalți începe să aibă unele crize.. Deja la capitolul întâi, la versetul 27 , când în prima zi Isus are mult succes și toți Îl caută și Petru merge să-L caute, Isus răspunde: „Să mergem în altă parte”… Dar cum? Acum când s-a ivit ocazia, Tu mergi în altă parte? Deci nici Iuda n-a înțeles mișcarea lui Isus…

Apoi, cu toate puterile pe care le are, Isus începe să se pună împotriva cărturarilor, a fariseilor, a mai marilor poporului, a arhiereilor, a irodianilor. Iuda ar fi reacționat: „Nu se face așa, căci ar putea să cadă la învoială, să ia El în mână puterea… dar dacă face așa, însemnă că a înnebunit”… De fapt în Mc. 3, 21 ni se spune că „ai Săi” s-au dus să-L ia acasă căci Îl credeau nebun… Și Iuda a crezut că Isus nu-și folosește bine calitățile, deși are foarte multe… Apoi, când vede că Isus se revanșează mereu, prin faptul că vindecă, înmulțește pâinile și învie morții, spune: „Așa, da! Ne-a cerut să mergem în alt loc, numai pentru a ne pune la încercare…”.

Iar în seara în care a înmulțit pâinile, când toți vor să-L facă Împărat, Isus „îi constrânge pe discipoli să intre în barcă și să plece”… Îi trimite de acolo… Și El se retrage… Toți s-au întrebat: „De ce? Poate că are vre-un alt secret pe care încă nu-l înțelegem…”.

La capitolul al VIII-lea, atunci când, în sfârșit, Petru Îl recunoaște ca fiind Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, Isus îi răspunde: „Să știi că Fiul omului va trebui să sufere…”. Iar Petru, la fel ca Iuda, a răspuns: „Niciodată să nu Ți Se întâmple așa ceva! Greșești”…

De fapt, Iuda este la fel ca toți ceilalți apostoli, care judecă la fel ca noi…

Isus nu caută avantajul, interesul Său. Ar fi putut face multe lucruri utile pentru Sine și pentru alții. De ce are acest comportament ciudat, pe care noi nu-l înțelegem?

Iuda, la fel ca Petru și ca toți ceilalți, vrea să vină Împărăția lui Dumnezeu… Și se întreabă: „De ce Isus, care ar putea, nu realizează Împărăția?”. Așadar, nu atât Iuda Îl trădează pe Isus, ci Isus este Cel care trădează așteptările lui Iuda; după cum trădează și așteptările lui Petru… Din această cauză Petru se leapădă de Isus… După cum trădează și așteptările celorlalți, care fug tocmai din acest motiv… Până la urmă, adevăratul trădător ar fi Isus…

Iuda judecă la fel ca noi toți, omenește, adică diabolic… Căci Isus îi va spune lui Petru că judecă satanic… Prin urmare, Iuda nu-i un monstru, ci reprezintă gândirea noastră comună: „Trebuie să vină Împărăția lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este așa cum ne-o închipuim noi. Dar Isus nu face cum credem noi, deci greșeala e a lui. Ne dezicem de El”. Însă dacă El reușește să se salveze, înseamnă că El are dreptate. Dar atunci vom vedea ce va fi… Poate că, în grădină, încă se mai așteptau să se întâmple ceva…

Prin urmare, Iuda nu face nimic ciudat. El Îl iubește pe Isus, Îl admiră, Îl urmează pentru că este convins că Isus va realiza acel mare vis, pe care eu îl am în minte… Dar pentru că Isus n-a realizat acel mare vis – care consta în luarea în mână a puterii, stăpânirea peste toți, comandarea noastră, a celor buni – Iuda s-a simțit trădat și atunci L-a abandonat…

Noi cum ne comportăm cu Dumnezeu? Până când El realizează visele noastre, suntem de acord cu El, dar dacă nu le realizează, la ce mă ajută? În lume fiecare om își realizează propriul vis: unii prin faptul că reușesc să spargă vreo bancă și să devină milionari în scurt timp, alții pentru că reușesc să devină politicieni, alții preoți… Și fiecare realizează propriul eu, propria cinste, propria glorie… Și Iuda dorea să se realizeze. Deci se întreba „La ce-mi folosește Dumnezeu, Isus? Să mă ajute să-mi împlinesc visele mele! Iar dacă nu le realizează, greșește!”. Prin urmare, Iuda este foarte cinstit… Iuda reprezintă păcatul profund al fiecărui om care crede că realizarea sa ar fi, ar însemna cucerirea puterii, a împărăției, a gloriei, a bogăției… În schimb, pentru Isus, Împărăția Sa însemnă să Se dea El pe mâinile tuturor, în umilință, slujire și sărăcie…

Așadar, Iuda reprezintă răul prezent în noi toți: este răul lumii, la care fiecare adăugăm cota noastră…

Dacă un om nu înțelege acest adevăr, niciodată nu va înțelege că el este mântuit (salvat), că Isus a murit pentru el…

Deci, păcatul lui Iuda oglindește (ne arată) acel păcat profund, prezent în fiecare dintre noi… Ce caut să obțin de la Dumnezeu? Caut realizarea eului meu, în sens egoist, care este, de fapt, moartea eului meu… Iar El mi-o arată…

Și-i frumos că mi-o spune dinainte, că prevede vânzarea Sa… De ce? Pentru că dacă El nu ar fi prevestit-o, atunci aș fi putut spune: „Este adevărat că Iuda a trădat, dar pentru că El este îndurător, iertător, a trecut peste trădare…”. Însă, nu! Faptul că Isus l-a iubit și ales pe Iuda știind că L-ar fi trădat; că l-a iubit și ales pe Petru știind că se va lepăda de El; că i-a iubit și i-a ales pe toți ceilalți, știind că vor fugi; și că a iubit și a ales acest popor, știind că Îl va răstigni, ne revelează ceva foarte important…

Ne revelează partea pe care noi o avem în Evanghelie: „Amin, amin, vă spun…”. Adevărul meu, care, de fapt, este o minciună, este acesta! Iar El mă iubește așa cum sunt…

Prin urmare, ființa mea care este așa, o minciună de a mea și care e reală, este locul iubirii și al răscumpărării Sale.

Așadar, nu în ciuda faptului că eu îl trădez, El mă iartă, nu în ciuda faptului că păcătuiesc, El mă mântuiește, nu în ciuda faptului că m-am pierdut puțin, dar apoi m-am întors să trăiesc în ordine… Nu! Ci tocmai în măsura în care sunt rătăcit, păcătos și trădător, El mă mântuiește și mă iubește…

Numai în acest ultim caz Îl experimentez pe El, ca fiind iubire absolută, și-L cunosc pe Dumnezeu, care este iubire absolută, și mă cunosc cu adevărat și pe mine, adică înțeleg că sunt iubit în mod absolut. Dar nu pentru că sunt bun, vrednic, nu pentru că nu greșesc… Căci dacă un om m-ar iubi numai pentru că nu greșesc, mi-ar fi imposibil să trăiesc…

Așadar, este foarte importantă prezicerea trădării lui Iuda…

v. 19

19 Atunci au început să se întristeze și să-i spună unul după altul: „Nu cumva eu?”

Ne aflăm în camera de sus, mai înainte de Cina cea de taină… De fapt, imediat urmează Euharistia. Și aici este descoperit acest mister al dublei realități: a noastre și a Sa… Și înaintea acestei descoperiri, toți se întristează… De ce ei nu se mânie? De ce nu caută vinovatul? Puteau să-l privească: „Sigur este Iuda!”… Însă ei se întristează și încep să se întrebe, unul după altul: „Nu cumva sunt eu?”. Înseamnă că fiecare recunoaște că este el. Cu alte cuvinte, evanghelistul ne invită pe fiecare dintre noi, ca înaintea Euharistiei să ne facem examinarea conștiinței: „Cine sunt eu înaintea acestei iubiri, a acestui dar?”. „Nu cumva sunt eu?”.

Este întrebarea pe care și-o pun toți, pentru că toți s-au gândit să facă la fel ca Iuda… Dacă nu, ar fi fost suficient să spună: „Nu sunt eu. Deci să căutăm vinovatul și să-l eliminăm, să-l scoatem din grupul nostru…”. Însă toți se întreabă: „Nu cumva sunt eu?”. Și această întrebare rămâne așa, suspendată, în așteptarea unui răspuns…

Însă răspunsul este clar: atunci când un om înțelege „Eu sunt acela”, înțelege ceva foarte important, adică: „Sunt eu cel pentru care Isus moare”; „Eu sunt cel pe care Isus l-a ales, deși știa că Îl voi vinde și mă voi lepăda de El”; „Eu sunt cel iubit gratuit și infinit, dincolo de meritele mele”…

Așadar, întrebarea „Nu cumva sunt eu?” este foarte importantă… și rămâne așa, fără răspuns…

v. 20

20 El le-a spus: „Unul dintre cei doisprezece, cel care întinge cu mine în blid.

Este interesant că nu spune „toți”, pentru că toți vor trebui să se identifice cu acest „unul”… Pentru că fiecare este „unul”: este unul care trăiește în intimitate cu El și „întinge în farfurie”, care-i gestul prieteniei, un gest pe care Isus îl va face față de Iuda.

Când citim Evanghelia, suntem obișnuiți întotdeauna să o aplicăm altora… Așa o citesc și preoții, mereu pentru alții: „convertiți-vă păcătoșilor!” și întotdeauna suntem convinși că este vorba despre alții… Este ca atunci când ne plângem, înaintea celor care sunt în biserică, din cauza celor care nu vin… sau când ne plângem înaintea celor prezenți, pentru cei care ajung în întârziere… Altfel spus, mereu aplicăm Evanghelia pentru alții… Și este clar că lumea înțelege că Evanghelia este pentru alții, și astfel, dacă Evanghelia este pentru alții, fiecare o aplică altora, iar Evanghelia îi folosește fiecăruia pentru a-l acuza pe un altul…

În acest fel Evanghelia devine instrument de acuzare, adică devine diabolică…

Însă ei se întreabă: „Nu cumva sunt eu?”.

Dacă Evanghelia este „pentru mine”, poate că și un altul se va întreba: „Nu cumva sunt eu?”, căci a înțeles că Evanghelia este și pentru el… Și tot așa mai departe… Altfel spus, Evanghelia nu acuză pe nimeni, ci doar îi descoperă fiecărui om adevărul său, dacă el vrea… Pentru că acesta este scopul întrebării „Nu cumva sunt eu?”. Este adevărat că fiecare poate răspunde: „Este unul dintre cei doisprezece, deci mergem înainte”… Sau întrebarea „Nu cumva sunt eu?” ți-o aplici ție și te întrebi: „Care este criteriul vieții mele? Ce vreau, ce mă aștept de la Dumnezeu? Eu vreau realizarea planurilor mele! Dacă nu coincid cu Evanghelia, Îl las, m-a dezamăgit…”.

„Nu cumva sunt eu?”. Cate sunt criteriile fundamentale ale vieții mele? Căutarea succesului meu, a confortului meu, și nu căutarea adevărului, ci a ceea ce-mi convine mai mult… „Nu cumva sunt eu?”. Cine știe… E importantă această întrebare…

Isus repetă, dar fără să specifice: „Unul dintre cei doisprezece”, nu jumătate dintre voi, ci unul dintre voi, pentru că întotdeauna este „unu”, iar acel unu „Nu cumva sunt eu?”.

Unul „care întinge cu Mine în blid”, adică trăiește în intimitate cu Mine… Apoi Isus explică acest gest, o interpretare pe care am auzit-o de multe ori și care ne dezorientează, ne creează neplăcere… Să încercă, să înțelegem v. 21.

v. 21

21 Într-adevăr, Fiul Omului merge după cum este scris despre el. Însă vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Ar fi fost mai bine pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut”.

Versetul conține blestemul maxim:

Isus spune: „Fiul Omului merge precum este scris despre El”. Prima interpretare, care ne vine în minte, este: „Este destinul. A fost scris așa. Dumnezeu a vrut așa. Cineva trebuia să împlinească acest rol. Și a căzut în sarcina lui Iuda…”.

În realitate „Fiul Omului merge precum este scris despre El”. Și ce este scris despre Fiul omului? Că trebuie să fie dat pe mâna oamenilor, că ia asupra Sa răul nostru, al tuturor. Prin urmare, în Iuda se descoperă ceea ce este scris despre noi toți. Căci întreaga Biblie ne vorbește despre iubirea lui Dumnezeu față de noi și de felul în care noi suntem infideli (necredincioși) față de iubirea Sa.

Așadar, în Iuda nu se arată nimic altceva, decât doar revelația a ceea ce este scris…

Apoi Isus explică: „Ceea ce este scris, este foarte grav”… căci este important să cunoaștem răul… Și nu spune: „Vai, acelui om”… Deoarece în limba greacă avem un cuvânt care poate fi tradus „Vai” sau „Vai de mine”.

Când Isus pronunță fericirile în Evanghelia după Luca: „Fericiți cei săraci… Și vai vouă, bogaților…”. Când spune „fericiți” însemnă „Vă felicit! Mă bucur pentru voi”; opusul este „vai”, care nu însemnă „dacă vă prind, vă omor”, ci „îmi pare rău pentru voi”. Adică este opusul lui „Mă bucur pentru voi”…

Altfel spus, sunt condoleanțele pentru situația gravă în care se află o persoană… dar nu sunt doar simple condoleanța, deci este bine să traducem „Vai de Mine”…

Expresia „Vai de Mine” este importantă, căci însemnă că eu sunt cel care simt răul tău… De fapt, răul efectiv pe care-l înfăptuim noi, îl duce El… Căci răul îl duce, nu cel care-l face, ci acela care iubește, și-l simte asupra sa și iartă…

Crucea lui Cristos este cu adevărat „Vai de Mine” al lui Dumnezeu pentru răul lumii. Răul nostru – al fiilor Săi – atinge inima Sa, El simte tot răul nostru. Așadar, „Vai de Mine” pentru acel om și pentru toți oamenii…

Crucea este descoperirea, arătarea răului din om și, în același timp ea este arătarea iubirii lui Dumnezeu care spune: „Vai de Mine, simt Eu tot răul”…

Aceste cuvinte ale lui Isus ne amintesc de o narațiune rusească, intitulată „Inimă de mamă”, în care se povestește despre un fiu rău, care dorea de la mama sa bani. Ea nu-i dă. El ia cuțitul și-și lovește mama, murdărindu-se de sânge pe mână… Iar mama îl întreabă: „te-ai rănit?”.

Altfel spus, în textul nostru Isus este îngrijorat pentru „acel om”, nu pentru Sine.

„Vai de tine”, adică lui Isus îi pare rău pentru răul pe care omul și-l face singur, nu pentru răul pe care omul îl cauzează, omorându-L pe Isus…

„Vai, Mie”… De ce? Pentru că, decât să facă acel gest, ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut… Pentru că acel gest este distrugerea sinelui, adică osânda veșnică…

Gestul lui Iuda – cel de a ucide darul, de a nu înțelege și primi darul lui Dumnezeu – este sinucidere. Iar sinuciderea lui Iuda ne arată ceea ce facem noi toți, trăind așa…

Și Isus ce face?

Își dă viața pentru Iuda!

Tocmai aceasta este osânda, condamnarea, cea a lui Iuda, care chiar refuză mântuirea, pentru că spune: „Am greșit, deci plătesc!”. Este vorba despre propriile sentimente de vinovăție… Le vom explica ulterior…

Isus răspunde: „Vai de Mine”, simt acest rău, îl iau Eu asupra Mea; tu, Iuda, lasă, nu te mai gândi…

Iar când va merge în grădină să-L prindă, Isus îl va numi prieten: „Prietene, de ce ai venit?”… Este singurul pe care-l numește prieten în Evanghelia după Marcu…

Iar după puține ore se vor întâlni în Iad, iar Iuda Îl va întreba: „Prietene, de ce ești aici?”. Isus va răspunde: „Sunt aici pentru tine”…

Așadar, situația lui Iuda, osânda, nu face nimic altceva decât să descopere realitatea omului care este auto-centrat, care vrea să se realizeze cu ajutorul criteriilor greșite și, dacă greșește, este convins că trebuie să plătească, se sinucide…

Este mecanismul pe care îl avem, cel de vină și pedeapsă, căutând binele pe căi greșite…

Iar Isus Își dă viața pentru Iuda. Și știe acest fapt de dinainte. Și-i spune și lui Iuda de dinainte, astfel încât Iuda să știe că este așa.

Dacă Isus nu i-ar fi spus de dinainte, noi am putea spune că s-a întâmplat așa din pură întâmplare… Dar, nu, căci aceasta face parte din Evanghelie: „Amin, vă spun!”. Adică este adevărul cel mai profund al Evangheliei. Așadar, omul luminat este cel care înțelege acest rău care există în profunzimea inimii fiecărui om, și înțelege că acolo intră această iubire, milă și lumină… în el și în toți ceilalți…

Așadar, să intrăm și noi acolo, în camera de sus, unde este Isus cu cei doisprezece. Să auzim cuvintele lui Isus: „Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va vinde.”. Și să auzim reacția discipolilor: „Nu cumva sunt eu?”. Și să mă întreb: „Nu cumva sunt eu?”…

Apoi să-L auzim pe Isus care explică drama acțiunii lui Iuda… Și poate să i-o descopere lui Iuda, pentru că știe că așa va face, și tocmai pentru Iuda își va da viața…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan