Marcu 14,22-26

Ps. 136 (135)

La început, psalmistul enumeră operele creației: cerul, pământul… iar apoi, de la operele creației trece la istoria lui Israel, de la istoria antică până la cea mai recentă, până la momentul prezent în care se subliniază că El dă hrană oricărei viețuitoare… Iar eu, care citesc (mă hrănesc), trăiesc…

Așadar, psalmistul trece prin întreaga creație și prin întreaga istorie, pentru a ajunge la momentul prezent și pentru a ne explica care este sensul, semnificația întregii creații și istorii.

Și, indiferent cât de distrat ar putea fi un om, după ce a repetat de 28 de ori o anume expresie, a înțeles motivul, semnificația întregii creații și istorii.

Motivul a tot ceea ce există este mila, adică iubirea gratuită a lui Dumnezeu!

De ce există un anume lucru? Pentru că Dumnezeu îl dăruiește omului!

De ce acel lucru dispare? Pentru ca omul să înțeleagă ceva diferit…

De ce s-a întâmplat acel rău? Pentru ca omul să poată fi milostiv față de cel care l-a făcut…

De ce mi se întâmplă acel rău? De ce mi se întâmplă să fac acel rău? Pentru ca să învăț să accept mila!

Altfel spus, iubirea gratuită este motivul ultim al fiecărui lucru… și nu există un alt motiv dincolo de cel al iubirii.

Și răul are un motiv, la urma urmei. De ce? Pentru ca să învăț să dau milă sau să o primesc, dacă eu am făcut răul…

Mila, iubirea gratuită a lui Dumnezeu, până la urmă, este utilă universului, căci acolo unde există răul maxim, acolo există binele maxim, mila maximă.

Răul maxim a fost uciderea Fiului lui Dumnezeu, iar binele maxim este Dumnezeu, care-Și dă viața pentru mine. Aceasta este lumina în care Israel, după Paști, este îndemnat să-și citească propria istorie și istoria lumii până în momentul prezent…

Să-I cerem Domnului să ne ajute să intrăm în această lumină

„Sfânt” înseamnă diferit, altul și-i atributul lui Dumnezeu. Toți suntem sfinți, pentru că suntem „alții”, „diferiți”… Ne vom opri asupra textului biblic care ne este cel mai cunoscut, pentru a descoperi sfințenia la care suntem chemați, diversitatea la care suntem chemați…

Să recitim povestirea Euharistiei… Repetiția este importantă, căci tocmai repetând ne amintim, și reamintindu-și lucrurile, omul și le păstrează în inimă, și astfel i se clarifică, puțin câte puțin, ceea ce are în inimă…

Textul pe care-l vom citi este cel mai cunoscut. Apoi toate Evangheliile și scrisorile lui Pavel s-au născut în jurul cinei Euharistice, atunci când creștinii, adunați pentru a celebra amintirea Domnului, căutau – așa cum fac și-n zilele noastre – să înțeleagă ce însemnă ceea ce mâncăm, ceea ce trăim…

Și, astfel, pentru a explica ceea ce se întâmplă la Euharistie, a fost scris Noul Testament… Și tot Vechiul Testament este făgăduința a ceea ce se întâmplă la Euharistie. Fapt pentru care în Euharistie avem sinteza întregii lucrări a lui Dumnezeu: în Euharistie fiecare cuvânt al lui Dumnezeu devine realitate…

Noi trebuie să fim foarte atenți la misterul Euharistiei, pentru că semnul Euharistiei este cel mai sărac din lume… O bucată de pâine și niște vin… Este semnul cel mai elementar… Pâinea și vinul sunt simbolul hranei și al băuturii, fundamentul vieții.

Marele mister constă în faptul de a reuși să vedem în această pâine și în acest vin însăși realitatea vieții…

Dacă pâinea și vinul – dacă a mânca și a bea – nu au nicio semnificație divină, nu are sens să trăim… De ce mâncăm și bem? Numai pentru a ne conserva viața biologică? Fapt pentru care, a celebra Euharistia însemnă a înțelege semnificația fiecărei mâncări și a fiecărei băuturi, adică a fiecărui act vital pe care-l facem…

Se citește Mc. 14, 22-26

22 Și, în timp ce mâncau, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o și le-a spus: „Luați, acesta este trupul meu”. 23 Și, luând potirul, după ce a mulțumit, l-a dat lor și au băut toți din el. 24 Și le-a spus: „Acesta este sângele meu, al alianței, care se varsă pentru mulți. 25 Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viței până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăția lui Dumnezeu”. 26 Și, după ce au cântat imnul, au plecat spre Muntele Măslinilor.

Aceste versete reprezintă memorialul Euharistiei, care este amintirea, memoria fundamentală a credinței creștine…

„A-și aminti” – „ricordare”, în limba italiană – însemnă a duce la inimă… Noi trăim prin ceea ce avem în inimă, adică prin amintirea a ceea ce iubim…

Care este inima vieții creștine și a universului? Este darul de Sine pe care Dumnezeu îl face omului.

Mă explic: tot ceea ce există pe lume este darul lui Dumnezeu. În spatele fiecărui dar se află persoana care se dă pe sine. Dacă un om nu ajunge la persoană, ci se oprește la daruri, rămâne un fetișist, adică își lipește inima de lucruri și-și sacrifică lor viața… Dacă un tânăr face cadou un inel foarte frumos de logodnă, dar logodnica sa fuge cu inelul, pentru că inelul îi place foarte mult… Nu vor avea un bun raport…

La fel, noi, oamenii, de obicei fugim de Dumnezeu ducând cu noi „prada” lucrurilor pe care El ni le-a făcut cadou… Însă nu ar trebui să fie așa, pentru că întregul univers este „un inel de logodnă” pe care Dumnezeu l-a dat omului.

Biblia este declarația sensului (semnificației) acestui inel, adică a faptului că Dumnezeu ne iubește… și că, până la urmă, El vrea să ni Se dea pe Sine… După cum în fiecare dar, un om vrea să se dea pe sine, cu multă discreție…

Iar un om ți se dă pe sine ca viață, căci a iubi însemnă un lucru ciudat: dacă iubești, cel pe care-l iubești devine viața ta, adică ți-l amintești, deci el devine amintirea ta, devine ceea ce tu trăiești… Un om trăiește prin ceea ce iubește. El transformă viața ta, și viceversa…

Noi devenim Dumnezeu tocmai prin iubire. Iar fundamentul iubirii este că noi nu iubim, dar El ne iubește gratuit, ca fii. Fundamentul iubirii constă în a ne simți acceptați, că suntem fii.

Sfințenia creștină – diversitatea creștină – în lume este următoarea: a ști să trăim ca fii, în loc să trăim ca vechiul Adam, care vrea să fie stăpânul său, să stăpânească totul și astfel, e singur pe lume…

A trăi ca fii însemnă a afla propria autenticitate.

v. 22

22 Și, în timp ce mâncau, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o și le-a spus: „Luați, acesta este trupul meu”.

Ei „mănâncă ultima cină”. Un om devine ceea ce mănâncă sau, mai bine zis, devine felul în care mănâncă, pentru că toți mâncăm aceleași lucruri. Dar din ce cauză, mâncând aceleași lucruri, un om trăiește rău iar altul bine?

Să vedem în ce fel mănâncă, adică trăiește Fiul…

Fiul mănâncă „luând”… Tot ceea ce noi avem „îl luăm”: eu nu sunt viața, ci o iau (o primesc). Existența mea mi-a fost dăruită și, fie că o iau, fie că o arunc (risipesc), mi-a fost dăruită… Dar dacă vreau, o iau…

Cu alte cuvinte, tot ceea ce există este un „dar” și eu pot doar să-l iau.

Dar există două moduri de a lua: cel de a lua cu „mâna deschisă”, adică de a primi în dar, iar atunci darul mă pune în comuniune cu Acela care dăruiește și devine iubire și dar de sine; sau cel de a lua răpind, punând mâna pe dar, dorind să-l posed.

Ce face Fiul?

El ia pâinea. Apoi vom vedea ce face… Oricum, noi întotdeauna luăm… Toate cele cu care trăim noi le luăm. Și viața am luat-o, nu ne-am dat-o noi; și oamenii care pretind că s-au făcut singuri, i-a făcut vreo mamă… căci dacă nu acceptă acest adevăr, sunt nefericiți… Așadar, noi ne luăm, adică ne primim…

Este important să pricepem că „ne primim”, căci ne vindecăm de toate delirurile faptului că nu ne acceptăm… Aș vrea să exist… deci mă iau, primesc în dar…

„A luat pâinea”… apoi „vinul”… Pâinea reprezintă trupul, iar vinul Spiritul.

Și-i interesant că nu ia grâul, ci pâinea… În pâine nu-i inclusă doar natura – grâul – ci sunt incluse munca, efortul, relațiile, moștenirea tatălui care ți-a dat pământul, nedreptatea celui care ți l-a furat, sudoarea, întreaga cultură, dreptatea, nedreptatea, dorințele, așteptările, speranțele… Cu alte cuvinte, omul „ia totul”, pentru că „totul îți vine dăruit”. Dacă nu există, nu există… Tot ceea ce există, tu îl iei (primești).

Problema constă în felul în care îl iei… Poți să-l iei ca „venin” sau ca „binecuvântare”.

Fiul este cel care ia „binecuvântând”: El este bucuros și-L binecuvântează pe Cel care dăruiește. Acest fapt însemnă a fi fiu.

Cine sunt eu? Nu mă interesează prea mult cine sunt eu… Pentru că ceea ce sunt, sunt darul lui Dumnezeu, sunt ținta iubirii Sale și-L binecuvântez pe El, care mă iubește, și-s bucuros că exist, așa cum sunt… Ceea ce am făcut – indiferent că e bine, sau că e rău – nu-i atât de important, ci important este că eu trebuie să-l iau, iar apoi voi vedea dacă este un bine sau un rău…

Dacă îl iau ca „dar” sau ca „iertare” are o semnificație, indică relația cu Dumnezeu și plinătatea vieții; dacă nu-l iau sau dacă vreau să-l posed, sau să-l păstrez, deja l-am ucis…

Viața noastră devine viață, numai dacă luăm tot ceea ce suntem – inclusiv eul propriu, lucrurile, persoanele, darurile – binecuvântând, adică cu bucurie și recunoștință.

Este vorba despre un dar pe care-l primesc, pe care nu trebuie să-l plătesc, și nici nu trebuie să pun mâna pe Izvorul darului… Noi am vrea să ne asigurăm (să ne tutelăm) posedând Izvorul, la fel ca acela care vrea să posede tatăl și mama. Însă tatăl și mama sunt diferiți, căci dacă nu, el nu ar exista… Un om poate exista numai ca fiu. Iar răul radical al omului constă în faptul de a nu se considera fiu, deci a nu se accepta pe sine. Și, astfel, este limpede că nu acceptă nici tatăl, nici mama și nici frații…

Isus este opusul lui Adam, care „a răpit egalitatea cu Dumnezeu”, care era darul pe care Dumnezeu i-l făcuse, cel de a fi ca El.

Isus este primul om care ia totul „ca dar”, fără să răpească, fără să vrea să pună mâna pe dar… Isus știe că este în mâinile Izvorului Său. Noi suntem în mâinile Cuiva, suntem încredințați, dacă nu, nu suntem.

Întreaga realitate are o semnificație dacă o luăm corect, binecuvântând… Și realitatea rea o putem lua bine, căci și ea există…

Realitatea negativă putem să „o luăm” rău, restituind-o, negând-o, multiplicând răul la infinit, sau o putem lua într-un alt mod, ca loc al împăcării, al cunoașterii mai profunde, al iertării, al comuniunii vieții…

Isus este primul care ia, binecuvântând… Fiul… iată viața noastră cotidiană… Însemnă că tot ceea ce suntem și ce avem, fiecare firimitură de pâine – de viață – are un sens și ne satură, dacă o luăm, binecuvântând… Dar dacă o luăm cu trudă și neliniște, pentru a o poseda, deja este distrusă…

Cine ia ca fiu, nu însemnă că va rămâne un bebeluș care niciodată nu va crește, ci acela care se știe fiu, va deveni adult, adică, la fel ca Tatăl, va putea frânge și da…

Adultul este cel care se recunoaște fiu. Cel care se crede Dumnezeu, niciodată nu va deveni adult, ci întotdeauna va rămâne un prunc, care mereu doar va lua de la toți: mai întâi de la părinți, după aceea va lua de la alții, apoi poate va ajunge să-i stăpânească pe toți și va fi un dictator, un parlamentar… un astfel de om mereu are nevoie să ia (fure) ca să se simtă cineva…

În schimb, omul care se simte iubit și este bucuros că există, nu face rău nimănui, ba, mai mult, știe iubi, da, frânge, împărți, știe să se facă fratele altora…

Izvorul activității noastre – ceea ce noi facem în raport cu alții și cu viața noastră – depinde de felul în care înțelegem și trăim raportul cu eul nostru. Dacă mă percep pe mine ca fiind un dar, o binecuvântare, un fiu, activitatea mea va fi frățească, va fi o binecuvântare pentru toți, va fi împărtășire cu toți, va fi solidaritate… Dar dacă mă văd pe mine ca fiind „o răpire” și nu știu cine sunt, decât doar ceea ce reușesc să strâng, voi ajunge să-i răpesc și pe toți ceilalți, să pun mâinile pe ei: așa s-a născut istoria violenței, care guvernează lumea și distruge omul… Distruge în special pe cine face această violență și apoi îi distruge și pe alții…

În concluzie, un om poate fi adult numai dacă se consideră fiu. Răul nostru radical constă în faptul că nu știm (și nu recunoaștem) că suntem fii, adică în faptul că nu ne iubim, așa cum ne iubește Dumnezeu…

Apoi Isus ne poruncește „luați”… Face referire la Geneză, când Adam a vrut să ia… Și Isus ne poruncește, „luați”! Căci nu-i păcat să luați în dar, căci este ceea ce Dumnezeu vrea să-și dea: „acesta este Trupul Meu, dat pentru voi”… Fiul dă trupul Său, viața Sa pentru noi, pentru ca noi să luăm și să mâncăm, ca să ne hrănim cu El și să devenim ca El… Cu alte cuvinte, Isus ne oferă posibilitatea să participăm la viața Sa de Fiu. Prin Euharistie, noi luăm parte la (ne împărtășim cu) trupul Său de Fiu…

Noi, la Euharistie, suntem părtași acestui trup, suntem chemați să mâncăm această pâine (să trăim prin ea), să ne amintim de acest dar pe care El ni l-a făcut, ca să trăim prin acest dar…

Așadar, amintirea noastră originară (inițială) nu-i încercarea de a lua cu violență, ci este marele dar al iubirii, care mă facă să exist, așa cum sunt și mă bucur să exist… Și aceasta este Euharistia!

Viața creștină este Euharistie, este bucuria de a trăi, pentru că tot ceea ce sunt este comuniune cu Tatăl și este plinătate de viață divină. Și chiar dacă darul este mic, dacă firmitura de pâine este mică, și cel mai mic gest de iubire este o comuniune cu Cel care iubește. Și cu cât este mai mic gestul, cu atât mai mult exprimă o mare iubire, căci iubirea se exprimă mai mult în lucrurile mici decât în cele mari… Căci toți sunt capabili să facă gesturi eroice…

Și-i frumos că semnul – gestul – pe care l-a ales ca iubire, este tocmai pâinea, căci este baza hranei… Dacă lipsește pâinea este nedrept, iar cine disprețuiește pâinea, este nedrept…

Dacă El ar fi ales ca semn al iubirii Sale o piatră, ne-m fi rupt dinții… Însă El a ales pâinea, lucrul cel mai simplu și modest…

Apoi a ales „puțină” pâine, căci dacă ar fi ales o tonă de pâine pentru fiecare, am spune că avem garantată pâinea… Dar, nu!

Este un simplu gest, dar care semnifică întreaga viață, deoarece acest gest reprezintă ceea ce va face pe cruce, loc în care Și-a dat viața pentru noi… Și este ceea ce a făcut tot restul vieții Sale, trăind pentru alții, ca Fiu și ca Frate. Dar reprezintă și ceea ce din veșnicie, Dumnezeu mereu a făcut: ne-a făcut fii, dându-Se în totalitate pe Sine, nouă. Iar Fiul este primul care înțelege acest adevăr, și este egal cu Tatăl… Iar noi, la Euharistie, luăm parte la acest mister…

Mă întristez când creștinii merg la Liturghie, numai pentru a împlini porunca cinstirii duminicii și a sărbătorilor. Este tragic! Este ca și cum ar spune: „Ce durere, căci mi-au oferit cel mai frumos tablou din lume, dar eu nu l-aș vrea… căci mă voi plictisi să văd zilnic această comoară…”…

Altfel spus, participarea la Liturghie, Euharistia este cel mai mare dar, un dar infinit, pe care putem să-l avem. Noi, uneori, îl privim ca fiind o obligație, crezând că facem o jertfă, ca și cum a merge la Liturghie ar fi o jertfă… Este posibil să facem un sacrificiu, ascultându-l pe preot… Dar, dincolo de ceea ce spune preotul, credincioșii merg la Liturghie pentru că acolo este „trupul dat pentru noi”… Dumnezeu nu ne poate da nimic mai prețios decât trupul Său…

Și primești trupul Său în măsura în care ești conștient de acest dar: și de fiecare dată când mergi la Liturghie trebuie să crească această cunoaștere a ta despre ceea ce se întâmplă, despre darul pe care-l primești… Și atunci, ziua ta, viața ta, devin(e) cu adevărat o Euharistie, o bucurie de a trăi, de a fi iubit așa…

Euharistia nu-i doar amintirea a ceea ce a fost în origine, din veac, ci-i amintirea și a ceea ce tu trăiești deja acum, și-i semnul întregului viitor… care cu siguranță va fi așa, pentru că Dumnezeu este Domnul, și El este așa… Și numai mințirea omului (faptul că a fost înșelat de șarpe) nu-i permite să înțeleagă că este așa…

Euharistia este luminarea inimii omului. Din această cauză Isus ne invită să ascultăm și să luăm zilnic acest Cuvânt (gest, dar).

„E posibil să primim mereu acest dar, această Liturghie?”, ne plângem noi…

Da, acesta este darul! Luați, veți deveni ca Dumnezeu! Exact cum a spus șarpele… Și vorbele sale sunt adevărate. Și să nu ne temem!

Trupul dat este darul total de Sine.

Se deosebește trupul de sânge, pentru a indica moartea pe cruce: este o iubire care știe să îndure, să înfrunte și moartea și ni se arată că-i mai tare decât moartea… Mai tare decât moartea nedreaptă, mai tare decât orice trădare, pentru că-Și dă trupul celui care-L trădează, celui care se leapădă, celor care fug… Și tocmai așa Se revelează ca iubire gratuită și divină… Iar la Euharistie noi celebrăm toate acestea, dar nu numai ca o amintire din trecut, ci trăim prin acest dar…

vv. 23-24

23 Și, luând potirul, după ce a mulțumit, l-a dat lor și au băut toți din el. 24 Și le-a spus: „Acesta este sângele meu, al alianței, care se varsă pentru mulți.

„Pentru mulți” în limba ebraică însemnă pentru mulțimi, adică pentru toți…

Subliniam că se separă trupul de sânge, pentru a indica o iubire care înfruntă chiar și moartea, dar și pentru un alt motiv: sângele indică viața.

Evreilor le este interzis să bea sângele sau să mănânce carne cu sânge… De ce?

Pentru că noi nu putem bea viața: viața nu este pentru noi. Viața ne este dată picătură cu picătură, iar apoi o pierdem…

În schimb, dacă luăm pâinea, binecuvântând și frângând-o, atunci putem bea viața, adică avem plinătatea vieții lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este așa: El ia, binecuvântează, frânge și dă… Dumnezeu, Fiul, face așa… Însă Tatăl face exact opusul: frânge, dă, binecuvântează Fiul…

Fapt pentru care noi, trăind și luând acest dar, trăind ca dar, avem posibilitatea de a bea potirul bucuriei, al abundenței, al vieții… Potirul care-i simbolul Spiritului, deci avem plinătatea Spiritului vieții lui Dumnezeu…

Astfel, pâinea noastră, trupul nostru, se hrănește și trăiește prin acest Spirit, care este iubirea care există între Tatăl și Fiul, și care este dăruită tuturor fraților. De fapt, potirul trece din mână în mână la toți, pentru a indica acest Spirit nou, care ne face frați…

„Și au băut din el toți”… Toți suntem chemați să bem, să bem Spiritul, să bem plinătatea vieții, să participăm la plinătatea bucuriei, și a vieții lui Dumnezeu. Așadar, nu este vorba despre o viață trudită, chinuită, ci despre izvorul vieții.

Omul care dorea să pună mâna pe Izvorul vieții, acum are Izvorul vieții, însă ca dar, nu ca posesie, pentru că Dumnezeu Se dă în totalitate pe Sine: „Tatăl dă totul Fiului” și nouă, fiilor Săi… Iar noi avem totul în dar.

Și este sângele „alianței” (al legii celei noi)… Alianța este între două persoane…

În antichitate alianța se încheia într-un mod interesant…

Să ne amintim de prima alianță dintre Avram și Dumnezeu, când au spintecat jertfele… Altfel spus, se spintecă animalele, iar apoi cei doi care încheie alianța trec prin mijloc și fiecare jură astfel: „Tot așa va fi spintecat cel care trădează alianța”… Cu alte cuvinte, ei trebuie obligatoriu să rămână împreună (uniți); căci dacă unul trădează alianța, este mort.

Dacă citim cum s-a încheiat alianța dintre Avram și Dumnezeu, observăm că Avram nu a trecut prin mijloc, ci a trecut numai „focul”, adică Dumnezeu… Căci noi mereu am încălcat alianța…

Și atunci ce se întâmplă? Deoarece Dumnezeu este aliatul credincios, ia asupra Sa blestemul încălcării noastre: El moare pe cruce pentru mine, pentru că eu Îl pun, și-mi spune: „Ia, este al tău, ți-l dăruiesc în ciuda a ceea ce ai făcut. Mi l-ai furat? Ia-l. E un dar pentru tine”. „Îmi furi viața? Stai liniștit că și-o dau. E a ta. Sunt ale tale viața Mea și Spiritul Meu”…

Și o astfel de alianță eu, omul, nu o mai pot rupe… Căci, cum aș putea să o rup? Căci indiferent ce fac, celălalt spune: „Eu nu pun condiții: îmi iei viața? Eu ți-o dau”…

Aceasta este alianța veșnică. Ea nu mai poate fi ruptă… Și ne revelează cine este Dumnezeu.

Și tocmai păcatul ne revelează esența lui Dumnezeu, care încheie cu noi o astfel de alianță: El este o iubire fără să impună condiții… De aceea Pavel spune că „Este așa frumos că a existat păcatul”… Sfântul Augustin va spune: Felix culpa (fericită vină), pentru că tocmai în păcat, în trădare, înțeleg iubirea gratuită, esența lui Dumnezeu ca har.

Așadar, nici măcar răul cel mai mare nu întunecă (știrbește) această iubire. Ba, mai mult, devine locul unei revelații mai mari…

În alianța făgăduită lui Ieremia se spune: „Și nu se vor mai învăța unul pe altul și frate pe frate, zicând: „Cunoașteți pe Domnul” că toți de la sine Mă vor cunoaște, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor și păcatele lor nu le voi mai pomeni”” (31, 34). Cu alte cuvinte, în misterul iertării toți cunoaștem cine este Dumnezeu și noua alianță… El este Cel care se aliază cu noi, care suntem necredincioși, dar care rămâne credincios în ciuda încălcărilor noastre. Și tocmai în infidelitatea noastră Îl cunoaștem cu adevărat pe Dumnezeu…

Această alianță este „veșnică”… Nimic nu o mai poate rupe… Așadar, unirea noastră cu Dumnezeu deja este indestructibilă… Iar la Liturghie noi ne amintim de această iubire indestructibilă, mai mare decât orice vină posibilă… Fapt pentru care suntem bucuroși de mântuirea noastră… Și aici cunoaștem esența lui Dumnezeu, dar și esența noastră… „Cine sunt eu?”. Eu sunt iubit exact așa de Dumnezeu: iată ce demnitate mare am… Eu valorez mai mult decât Dumnezeu, căci El își dă viața pentru mine… Pentru că a iubi însemnă a-l stima pe celălalt mai mult decât pe sine, de fapt…

Și aceasta este marea demnitate a omului…

v. 25

25 Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viței până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăția lui Dumnezeu”.

Pentru Israel vinul reprezintă fructul pământului făgăduinței… Este clar că atunci când au fost robi în Egipt aveau puțin vin, și tot la fel în cei patruzeci de ani petrecuți în deșert… Numai când au ajuns în pământul făgăduinței, și muncind, au avut recoltă bogată, apoi au făcut vin, au avut bucuria să bea vinul în timpul sărbătorii… Așadar, a bea vin însemnă împlinirea darului pământului, al plinătății vieții…

Iar Isus spune: „Adevărat grăiesc vouă, că de acum nu voi mai bea…”. Cu alte cuvinte, El va rămâne mereu răstignit, mereu va rămâne în afara cinei euharistice. Cine este absentul? Este Isus, care se identifică cu toți cei care încă nu sunt la cină, pentru că Isus îi iubește și pe ei…

Așadar, Isus încă nu-i la Euharistie, ci va bea potirul când va fi în Împărăție… Și când va veni Împărăția? Când toți frații Săi vor fi la cină… Dacă nu, Isus încă nu-i fericit…

Voi ați fi fericiți dacă jumătate din familia voastră ar fi asasinată sau dacă nu ați ști unde se află? Tot la fel, Isus, care este Fiul care-L cunoaște pe Tatăl și iubirea Tatălui pentru frați, nu bea… Adică trăiește în post, în moarte… Se identifică cu toți blestemații lumii…

Și de aici se naște misiunea noastră… Euharistia ne trimite către frații cei mai îndepărtați, pentru că ei sunt Domnul nostru, iubiți infinit de El… Iar noi mergem să-i căutăm nu din prozelitism, ci pentru că sunt Isus: „De fiecare dată când ați făcut unuia dintre acești mai mici, Mie Mi-ați făcut”…

Așadar, întreaga istorie este o istorie a misiunii, pentru a mărturisi această iubire pe care Tatăl o are pentru Fiul, pe care Fiul o are pentru mine, fratele Său, și care este aceeași iubire pe care eu o am față de frați…

v. 26

26 Și, după ce au cântat imnul, au plecat spre Muntele Măslinilor.

Cântarea, imnul este cel recitat la începutul catehezei, Ps. 135 (136), care se recita după cina pascală…

Acum putem înțelege însemnătatea acestui psalm, a motivului tuturor lucrurilor: de ce există creația, păcatul, sclavia…? De ce există, eliberarea, mântuirea? De ce există orice lucru?

În fiecare lucru există acest motiv: iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru mine și pentru toți oamenii…

Așadar, acest psalm capătă aici însemnătatea sa deplină…

Din acest text m-aș bucura să înțelegem câteva lucruri:

Primul lucru… Mai întâi de toate, să înțelegem ce însemnă să știm trăi ca fii: adică să ne vrem binele, un bine infinit, binele infinit pe care Dumnezeu îl vrea pentru fiecare dintre noi… Și să înțelegem propria demnitate, care constă în faptul că Dumnezeu mi se dă pe Sine… Să înțelegem că noi căutăm multe surogate (înlocuitori) în viață, pentru a avea o garanție asupra vieții, pentru a pune mâna pe viață, dar nu înțelegem că viața ne este dăruită, și că trebuie să ne punem în mâinile Vieții, și să le primim bine și cu calm pe toate, deoarece chiar și răul pe care-l am este locul iertării, al împăcării, al maturizării… Chiar și răul pe care îl fac, nu doar cel care mi se întâmplă… Tot ceea ce mi se întâmplă devine viață de fiu, viață divină.

Iar răul devine viață și mai divină, dacă putem spune așa, căci dacă tot binele este un dar, răul este un dar și mai mare, mai gratuit.

Și să trăim mereu în această stare (condiție) stabilă de bucurie, pentru că lumea este așa… Așa este adevărata „stofă” a lumii, căci întreaga lume este Euharistie, prin om… Iar apoi întreaga lume devine un loc în care se poate trăi, numai dacă trăim Euharistia, adică știindu-ne fii, noi frângem și dăm fraților… și devenim actori (interpreți) și agenți (funcționari) ai vieții, știm să dăm, și nu suntem numai „bebeluși sugari” ai vieții, ci dăruitori ai vieții, avem același Spirit al Domnului și bem din potir… Oare înțelegem aceste lucruri?

Al doilea lucru… Să mergem la Liturghie, să ne rugăm ca Domnul să ne ajute să înțelegem acest mister… Fiecare cuvânt din Biblie ne ajută să înțelegem acest mister al Euharistiei, care e misterul omului și misterul lui Dumnezeu…

Al treilea aspect… Ce dimensiune are viața noastră concretă, dacă are această amintire fundamentală? Pentru că omul trăiește în baza amintirii pe care o are, în baza lucrului pe care-l iubește…

Al patrulea aspect: Care este relația mea cu ceilalți frați, cu cei care-s departe? Ei sunt Isus care nu va mai bea din potir, până când toți frații vor fi la cină…

Dacă am citi zilnic aceste versete, mereu am înțelege ceva mai mult…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan