Marcu 14,32-42

Ps. 39 (40)

Vom face o sinteză a versetelor prezentate în ultima cateheză, deoarece conțin o mare bogăție pe care nu am putut să o prezentăm într-o singură oră… Textul este delicat, deoarece este singurul loc din Evanghelie în care Isus însuși ne descoperă sentimentele Sale, în momentul decisiv al vieții Sale, în raportul Său cu Tatăl…

Este singurul text din întreaga Scriptură care ne descrie Eul cel mai intim al lui Isus, în raportul Său cu Tatăl, deci despre ființa Sa de Fiu. În același timp versetele ne prezintă botezul lui Isus, adică felul în care El este Fiu… La Schimbarea la față a fost numit Fiu; la Botez a fost numit Fiu; iar acum, Îl chemă pe Dumnezeu cu numele de Tată…

Cum Îl poate numi pe Dumnezeu, Tată?

Acest pasaj biblic ne descoperă sensul botezului nostru… Știm că Marcu dorește să-și conducă ascultătorii la botez. Evanghelia după Marcu nu conține rugăciunea Tatăl nostru, dar nu pentru că nu o știe, ci pentru că „Tatăl nostru” se poate recita numai după Botez, numai după ce omul a devenit fiu…

În versetele noastre avem invocațiile fundamentale din rugăciunea Tatăl nostru: Tată; facă-se voia Ta, mântuiește-ne de cel rău, iată, a sosit ora, adică ora Împărăției lui Dumnezeu…

Așadar, după aceste versete noi putem recita Tatăl nostru, după momentul în care Isus a spus „Abba”…

Vom citi textul și vom aprofunda unele aspecte…

Se citește Mc. 14, 32-42

32 Apoi au venit într-un loc numit Ghetsemani și le-a spus discipolilor săi: „Stați aici până când mă voi ruga”. 33 I-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan și a început a se înfiora și a se neliniști 34 și le-a spus: „Sufletul meu este trist de moarte; rămâneți aici și vegheați!” 35 Și, mergând puțin mai în față, a căzut la pământ și se ruga ca să treacă de la el, dacă este posibil, ceasul acela, 36 zicând: „Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu”. 37 Apoi a venit și i-a găsit dormind. Atunci i-a zis lui Petru: „Simon, dormi? Nu ai putut să veghezi nici măcar un ceas? 38 Vegheați și rugați-vă ca să nu intrați în ispită! Căci sufletul este plin de avânt, dar trupul este slab”. 39 Și, plecând din nou, s-a rugat spunând aceleași cuvinte. 40 Când a venit, iarăși i-a găsit dormind, căci ochii lor erau îngreuiați și nu știau ce să-i răspundă. 41 A venit a treia oară și le-a spus: „Dormiți mai departe și odihniți-vă! Ajunge! A venit ceasul. Iată, Fiul Omului este dat pe mâna păcătoșilor. 42 Sculați-vă, să mergem! Iată, cel care mă trădează este aproape”.

Versetele ne prezintă ultima noapte a lui Isus: este noaptea decisivă și e momentul în care El trebuie să ducă o mare luptă, care este mântuirea noastră… Altfel spus, până în acest moment, Isus putea fugi… Acum ni se prezintă suferința încercată pentru a decide să rămână acolo, să străbată acea cale…

Textul este structurat pe opoziția dintre Isus și discipoli. Pe de o parte, Isus veghează în rugăciune, este puternic și împlinește voia Tatălui. Pe de altă parte, discipolii stau șezând, dorm, sunt închiși în voia lor, și pentru ei nu sosește niciodată ora trecerii. Adică ora trecerii de la „voia mea, la voia Ta”…

Trecerea de la „voia mea, la voia Ta” însemnă ceva precis: că omul are o voință potrivnică lui Dumnezeu… Și Isus, ca om, a experimentat-o. Și aceasta este rădăcina păcatului…

Din ce cauză omul are o voință potrivnică lui Dumnezeu, Tatălui? Pentru că omul crede că Dumnezeu-Tatăl ar fi antagonistul (rivalul, potrivnicul) său, care-i ia libertatea. Omul judecă astfel: El mi-a dat viața, dar dacă eu reușesc să pun mâna pe viață și pe Tatăl, viața va fi a mea… Prin urmare, Tatăl este Cel care trebuie eliminat cu orice preț, deci omul are un raport de dușmănie față de Tatăl…

Este neacceptarea deosebirii prime față de Tatăl… De aici izvorăsc toate necazurile noastre, căci dacă eu nu-mi accept Tatăl, însemnă că nu mă accept pe mine ca fiu, nu-i accept pe alții ca frați, și se naște întreaga noastră istorie de neacceptare a sinelui și a altora.

Isus, în această noapte, duce marea bătălie pentru a trece de la voia Sa la voia Tatălui. Și aceasta este mântuirea! Este adevărat că e un lucru ciudat, dar vom încerca să-l înțelegem…

Isus le spune discipolilor: „Stați [locuiți] aici și vegheați”… Altfel spus, El ne îndeamnă să ținem ochii deschiși și fixați pe această situație a Sa, de neliniște și de durere, care este situația normală a omului înaintea stării sale de luptă pentru viața trecătoare, pe care o pierde… Să-L privim pe El care se află în această situație, și să vedem ce face El în această situație, care-i lucrul cel mai interesant care s-ar putea întâmpla…

Sfânta Tereza de Avila ne îndemna să medităm acest text cel puțin o oră pe zi, mai înainte de a trece la contemplație, timp de mulți ani…

De multe ori ne întrebăm în ce constă unirea cu Dumnezeu? În ce constă unirea între două persoane? În faptul că au aceeași voință: și fiecare vrea binele celuilalt… Aceasta este adevărata unire! La fel, unirea noastră adevărată cu Dumnezeu constă în încrederea noastră că El vrea binele nostru. Acest fapt însemnă a fi fiu, căci dacă nu am încredere, nu sunt fiu… și deci, să-I spun „Fă voia Ta”…

Însă eu am în interior împotrivirile tuturor experiențelor mele negative în acest câmp, iar ele ies la lumină în această noapte…

Această noapte Isus o numește „oră”… „A sosit ceasul”… Și-i ora decisivă a mântuirii.

Însă în această noapte, discipolii dorm de trei ori, adică de multe ori… Altfel spus, noi ținem ochii închiși înaintea acestei realități, deși e realitatea pe care toți o cunoaștem… În mod obligatoriu ținem ochii închiși, căci nu putem să-i deschidem, căci ne temem de această noapte, crezând că este distrugerea noastră, sfârșitul nostru. Prin urmare, înaintea distrugerii noastre, lucrul cel mai înțelept este să ne comportăm ca struțul, să închidem ochii.

Însă Isus ne spune: „Deschideți ochii și ședeți aici”. De ce? Pentru că, de acum, în acea noapte este El, și nu mai este „nimicul” de care eu mă tem, ci șade Fiul care este solidar cu mine, și care-L iubește pe Tatăl, așa cum mă iubește și pe mine…

În Scrisoarea către Evrei (5, 7-10) – unul dintre ultimele documente ale NT – avem un ecou al acestui episod din grădină, care i-a impresionat foarte tare pe discipoli. Ei au încercat să doarmă, dar Isus i-a trezit de trei ori, iar acest fapt și l-au amintit mult timp…

Această scenă i-a emoționat nespus de mult pe discipoli… Așadar, marea revelație este a înțelege și a ține ochii deschiși pe pătimirea lui Dumnezeu pentru lume!

„El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt și cu lacrimi, cereri și rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte și auzit a fost pentru evlavia Sa (v. 7).

În limba greacă citim, că: „a fost ascultat, după ce Isus a înțeles corect situația și a fost de acord cu ea”. Adică n-a fost ascultat, în sensul că a fost scăpat de moarte, adică ferit de lacrimi, de neliniște, de strigăte. Nu! Ci Isus a strigat, a avut neliniști, a murit… Și a fost ascultat pentru că a acceptat corect neliniștea, lacrimile și moartea și strigătele, comune fiecărui om…

Așadar, problema este să înțelegem și să acceptăm corect realitatea. Iar realitatea omului – omul este creatură – constă în faptul că este limitat… Dacă eu nu accept limita mea (moartea), trăiesc mereu în luptă cu limita mea, deci mă lupt cu mine (care sunt limitat), cu Dumnezeu (care este Cel care mă limitează) și cu alții (care sunt ca mine, adică limitați, și care se luptă cu limitele lor).

Dacă eu înțeleg și accept corect limita mea – care este moartea mea – atunci moartea mea este comuniunea cu cine-mi este aproape. Iar limita mea absolută este comuniunea mea cu Absolutul…

Isus a interpretat corect viața umană, însă Adam a interpretat-o greșit, încă de la început, dorind să fie stăpânul vieții… Însă omul este fiu, nu-i stăpân! Viața nu mi-am creat-o eu. Și nici nu trebuie s-o plătesc pentru că am primit-o, căci este darul unei iubiri gratuite…

Marea provocare a botezului este să acceptăm viața ca dar: să ne acceptăm pe noi înșine ca dar… Iar pentru a ajunge la acest nivel trebuie să învingem întreaga împotrivire a răului violenței (agresivității) posesive, care s-a adunat în fiecare dintre noi, atât îndurată cât și provocată de noi altora…

Așadar, această noapte este învierea istoriei: se naște Fiul, fiind modelul fiecărei nașteri de-a noastre.

De fapt, textul continuă: „Și deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit” (v. 8)… Fiul este cel care ascultă de Tatăl. Dacă nu poate să-L asculte pe Tatăl, cum ar putea să existe? Dacă Tatăl ar fi cel care-l înșală, dacă Izvorul vieții sale de fiu ar fi cel care vrea să-i fure viața… ce ar trebui să facă un fiu pentru a putea trăi? Ar trebui doar să se ucidă…

În schimb, Isus „a învățat ascultarea (supunerea), exact de la aceste lucruri pe care le-a suferit”…

Dar ce a îndurat? A suferit răul răzvrătirii omului – o răzvrătire pe care toți o avem – prin faptul că El a trecut dincolo de răzvrătire… Aceasta este adevărata luptă…

Și astfel „A fost desăvârșit”… „Și desăvârșindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă, pricină de mântuire veșnică. Iar de Dumnezeu a fost numit: Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec” (vv. 9-10)… Așadar, această noapte Îl face desăvârșit… și pricină (cauză) de mântuire veșnică pentru toți…

Exact în această lumină vom citit versetele noastre…

vv. 32-34

32 Apoi au venit într-un loc numit Ghetsemani și le-a spus discipolilor săi: „Stați aici până când mă voi ruga”. 33 I-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan și a început a se înfiora și a se neliniști 34 și le-a spus: „Sufletul meu este trist de moarte; rămâneți aici și vegheați!”

Această primă scenă se desfășoară în Ghetsimani, la est de Ierusalim.

„Ghetsimani” însemnă „locul teascului” (presă cu care se storc strugurii)… În acest loc Isus va fi presat, iar din teasc va ieși partea bună, adică esența Sa de fiu…

După cum pe Tabor, Isus a fost numit Fiu, în acest loc Fiul îl numește Tată pe Dumnezeu… Sunt două scene reciproce… Așa cum pe Tabor S-a schimbat la față și se vede divinitatea omului, tot așa, în acest loc noi vedem umanitatea lui Dumnezeu, care ia asupra Sa desfigurarea noastră, și locuiește în desfigurarea noastră…

Și-i important că Isus intră și stă în desfigurarea noastră. Dacă nu, ce am face noi în timpul strigătelor, al mâhnirilor, al temerilor, al neliniștilor, al lacrimilor, al morții, dat fiind faptul că toți avem astfel de momente? Dacă El ar lipsi din aceste locuri, însemnă că noi nu am fi mântuiți din aceste lucruri; nu ar fi mântuite aceste aspecte ale noastre…

Dacă El nu ar fi intrat, pentru noi, în toate aceste lucruri pe care le avem… Noi suntem limitați, adică nu acceptăm limita, fapt pentru care trăim rău limita pe care o avem. Și nu-i vorba doar de limita pe care nu o acceptăm, ci de tot răul care izvorăște din limită… Așadar, dacă Isus nu ar fi fost în limita noastră – deși noi „locuim” în toate aceste lucruri negative – dacă El doar ne-ar fi atins din exterior, dar nu ar fi intrat, însemnă că nu ne-ar fi salvat din aceste lucruri… Căci aceste lucruri ar fi nesemnificative…

Dar dacă în viața noastră sunt nesemnificative răul, durerea, frica și moartea, atunci și viața este nesemnificativă, pentru că se sfârșește în moarte…

Așadar, este important „să stăm acolo” și să vedem ce se întâmplă…

Și le zice: „Ședeți aici până ce Mă voi ruga.”

În Evanghelia după Marcu, Isus se roagă numai de trei ori:

– după prima zi, care însemnă „după fiecare zi”… Și mereu se roagă „noaptea”… E interesant. Căci noaptea este simbolul morții, este timpul sustras activității și vieții omului. Noaptea omul nu face nimic. Și-i locul profund în care omul este creat. Iar în acel loc Isus se roagă: e în comuniune cu Tatăl;

– după înmulțirea pâinilor, când doreau să-L facă împărat (este a doua ispită);

– în versetele pe care le comentăm, despre timpul nopții decisive. Și, pentru că I se prezintă ultima ispită, Isus merge la Tatăl… și-i cheamă pe cei trei discipoli Petru, Iacob și Ioan să vină mai aproape de El… Și în acel loc, Isus „a început a Se tulbura și a Se mâhni (neliniști)”.

Mai mult decât frică, a simțit tulburare… Tulburare de moarte, de o moarte violentă și nedreaptă, El fiind drept…

Dacă noi murim, murim în Cristos; murim pentru o cauză bună… Dar odată ce El ar muri, moare totul… El este cauza bună, Împărăția lui Dumnezeu, Fiul. Odată ce ar muri Fiul, totul e pierdut…

Nu însemnă că muncesc pentru o altă cauză și mă sacrific pentru cauză… Isus a vestit iubirea, viața, bucuria, iubirea față de Tată, pentru că El este Fiul, iar noi suntem frați… Moartea Lui este falimentul tuturor acestor lucruri…

Moartea lui Isus nu-i ca moartea unui martir, care-și dă viața pentru un lucru just, și el prin acest fapt se realizează… Căci în cazul lui Isus „lucrul just” este El, deci avem falimentul Său de Fiu; avem falimentul lui Dumnezeu-Tatăl, căci Fiul și Tatăl sunt la fel…

„Se mâhni”… În limba greacă acest cuvânt însemnă „a fi sătul de gol”, indică o umplere de gol, până la greață…

Apoi: „Întristat este sufletul Meu până la moarte”, adică viața Mea este înconjurată de întristare, adică haina Sa este întristarea, cea care te înconjoară și te strânge…

„Până la moarte”… Însemnă că sinuciderea este mai ușoară decât a trăi așa…

Prin urmare, Isus are, de mai înainte, în fața ochilor întreaga scenă a morții… Dar în cazul nostru, atunci când moartea vine, vine și nici nu ai timp să te gândești…

Isus știe de dinainte că moartea este așa, adică o moarte violentă, nedreaptă, care este faliment total… Iar marea tragedie este că Dumnezeu-Tatăl nu intervine… Iar tot binele dă faliment, se sfârșește… Deci, unde este Dumnezeu?

Cu alte cuvinte, în acest loc Isus experimentează esența păcatului, păcat pe care noi îl facem, dar nu-i cunoaște gravitatea…

Păcatul însemnă a-L părăsi pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu este viața, bucuria, lumina, totul… Deci, abandonându-L pe Dumnezeu, până la urmă, noi pierdem identitatea noastră și pierdem viața… Însă abandonarea o simte nu cel care părăsește, ci Acela care este părăsit, adică Acela care iubește… Fapt pentru care noi nu simțim gravitatea răului nostru, la fel ca fiii inconștienți care – abandonându-și părinții – stau liniștiți… Cine iubește simte abandonarea…

Așadar, Dumnezeu ia asupra Sa tot răul nostru pentru că ne iubește, și-l duce pe umerii Săi…

Și-l duce în mod infinit… Ni se poate părea ciudat că Dumnezeu ia pe umerii Săi abandonarea lui Dumnezeu; adică faptul că Fiul este părăsit de Tatăl, nu-i același lucru cu faptul că eu sunt părăsit de Tată… Căci pe Tatăl eu L-am părăsit de multe ori… În plus, odată ce eu sfârșesc, nu-i o mare pierdere… Căci oricum sunt finit…

Însă Isus este Fiul Absolut… Dar părăsit de Tatăl, devine „nimicul Său”, pentru că ființa Sa este să fie Fiu…

Apoi Tatăl: ființa Sa de Tată este să fie al Fiului…

Răul este abisul care atinge esența lui Dumnezeu în mod divin… Părăsirea (abandonarea) Tatălui și a Fiului este un rău absolut, purtat (luat pe umerii proprii) în mod absolut…

Isus se află pe țărmul opus, cel al nimicului, și tocmai din acel loc spune „Abba”, adică umple tot acest gol cu cuvântul Tatălui… Nu mai are nici un motiv pentru a trăi, sinuciderea ar fi mai simplă decât a trăi așa, și în acel loc Isus strigă „Abba”. Singurul motiv al vieții este încrederea în Tatăl. Și acest fapt însemnă a fi Fiu… Împotriva oricărei probe… Însă noi avem mii de probe pentru a avea încredere în Tatăl…

Din această cauză Isus spune: „Stați aici și privegheați”, adică noi suntem chemați să contemplăm pătimirea lui Dumnezeu pentru noi: aici vedem realitatea răului, pentru că există răul, moartea, violența, nedreptatea, părăsirea, tragedia, sinuciderea, există golul și îndepărtarea… Și să-L vedem în această îndepărtare pe El, care este aici, pentru a fi cu mine… Aici înțeleg cine este Dumnezeu (El este această iubire infinită) și cine sunt eu (eu sunt iubit infinit în orice situație)…

v. 35

35 Și, mergând puțin mai în față, a căzut la pământ și se ruga ca să treacă de la el, dacă este posibil, ceasul acela,

Isus încearcă să umble, dar cade la pământ, adică răul Îl apasă… Și se roagă să treacă acel ceas… E important acest aspect, căci Lui nu-i place pătimirea… Isus nu iubește durerea, neliniștea, mâhnirea, întristarea… Nu vrea niciunul dintre aceste lucruri negative. El a venit să aducă în lume viața, bucuria, iubirea, dar se lovește exact de toate lucrurile negative și vrea ca ele să treacă de la El…

Și-i important acest fapt, adică să treacă acel ceas… Adică, noi nu am fost creați pentru a rămâne în locul pătimirii… Acela este locul maxim al îndepărtării, unde am ajuns greșind direcția… Dar acel ceas trebuie să treacă…Așadar, trebuie să fim atenți să nu construim o victimizare, o formă subtilă de durere și să spunem că este un lucru bun… Nu! E un lucru rău, atât de rău încât nici Isus nu-l vrea…

v. 36

36 zicând: „Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu”.

În această situație spune „Abba”, care însemnă nu atât „Tată”, ci Tăticule, în sens afectiv… Cu alte cuvinte, din punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu (din abandonarea lui Dumnezeu, care este răul absolut), Isus strigă: „Abba” și reunește punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu cu Tatăl…

Orice blestem al pământului, de acum înainte, are în interior acest strigăt al Fiului, dar și inima Tatălui care-L aude pe Fiul care-L strigă…

Cuvântul „Abba” este esența lui Dumnezeu, Îl exprimă pe Tatăl care spune Fiul; este iubirea dintre Tatăl și Fiul… În această agonie, Isus revelează divinitatea Sa, revelează chiar Treimea.

Noi suntem obișnuiți să-L cugetăm pe Isus ca Dumnezeu, adică în partea de jos este omul care a suferit și a murit pe cruce… iar în partea de sus avem un Dumnezeu impasibil… Însă nu este așa! Tocmai partea de jos a acestei pătimiri a omului ne revelează cine este Dumnezeu în pătimirea Sa. Cine este Dumnezeu? Este această pătimire…

Din nefericire, noi credem că Dumnezeu e impasibil, iar noi suntem niște sărăcuți meniți suferinței… Dar oare ne-a creat din pur sadism? Nu! Căci El pătimește și din această cauză ne spune: „Stați aici și privegheați!”.

Și-i important, căci numai așa avem răscumpărarea fiecărei pătimiri umane, care există: în această pătimire avem pătimirea Fiului…

Apoi repetă: „Toate sunt Ție cu putință. Depărtează paharul acesta de la Mine”…

Este paharul (potirul) care conține toate amărăciunile, este paharul morții, al mâniei, al furorii, este potirul răului care-i plin, de se revarsă… De multe ori zicem și noi așa, și-i adevărat…

Apoi spune: „Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu”.

Aceste cuvinte, sunt centrul întregii revelații: Fiul și Tatăl au aceea voință a iubirii… Este împăcarea inimilor fiilor cu tații și a inimilor taților cu fiii; este acceptarea izvorului vieții care se transmite…

Și o spune în momentul cel mai îndepărtat și mai mâhnit în absolut… Din această cauză, deja este posibil ca din orice abandonare, neliniște… să înțelegem iubirea Tatălui, pentru că în toate aceste aspecte negative se află Fiul, iar unde-i Fiul e și Tatăl…

Nu însemnă că Tatăl s-a bucurat să-L trimită în acest loc pe Fiul… Căci fiind vorba despre durere, ar fi preferat să meargă Tatăl; la fel ca orice om care are un fiu, (și) preferă să sufere el lucrurile negative…

Tot la fel este și Dumnezeu: preferă să sufere El în locul nostru acele lucruri negative și intră El în ele…

Să vedem reacția discipolilor…

vv. 37-39

37 Apoi a venit și i-a găsit dormind. Atunci i-a zis lui Petru: „Simon, dormi? Nu ai putut să veghezi nici măcar un ceas? 38 Vegheați și rugați-vă ca să nu intrați în ispită! Căci sufletul este plin de avânt, dar trupul este slab”. 39 Și, plecând din nou, s-a rugat spunând aceleași cuvinte.

Discipolii dorm înaintea acestei scene… Ce poate face omul înaintea acestor lucruri, doar să închidă ochii? Cu alte cuvinte, prin tot ceea ce facem, vrem să negăm această realitate a răului existent… deci închidem ochii, fapt care este anticiparea morții… realitatea de care ne temem…

Isus îi trezește și-l întreabă pe Petru: „Simone, dormi?”… Este singurul loc în care apar împreună cele două nume: „Simon Petru”…

Isus îi spune lui Petru, care-i „piatra”: „Cine ești tu, Petre? Ești Simon care doarme”… De fapt, Petru va deveni „piatră” atunci când el va cădea, deci nu pentru că-i o stâncă… În căderea sa va înțelege cine este adevărata Stâncă.

Petru este trezit pentru că-și dă seama de somnul său…

Și-i zice: „N-ai avut tărie ca să veghezi un ceas?”. E interesant că nouă nu ni se cere nimic altceva, decât să ținem ochii deschiși un singur ceas pe pătimirea lui Isus.

„Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”. Iar ispita este cea de a închide ochii, adică disperarea înaintea răului… Una dintre soluții este cea de a închide ochii și atât… Adică ori suntem disperați, ori închidem ochii…

În loc să închidem ochii, Isus ne spune: „Rugați-vă”…

„Căci spiritul e pregătit”… Adică, există în noi Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul Fiului, dar avem și neputința (slăbiciunea) trupului…

Trupul este creatura noastră limitată, care este slabă… Dar dacă noi am accepta neputința noastră, ca loc al comuniunii, ne-ar merge bine… În schimb, noi n-o acceptăm, ci o ținem ca loc de apărare și de agresiune…

Prin urmare, în acest loc trupul indică nu doar neputința, ci tot răul care urmează ca o consecință a limitei neacceptate… Și aceasta este slăbiciunea noastră, care ne conduce la neliniște, la teroare, la frică, la violență… Împotriva acestor rele nu avem nicio altă soluție, decât să ținem ochii deschiși pe pătimirea lui Isus și să ne rugăm…

Apoi Isus pleacă din nou și se roagă, spunând același cuvânt „Abba”.

vv. 40-42

40 Când a venit, iarăși i-a găsit dormind, căci ochii lor erau îngreuiați și nu știau ce să-i răspundă. 41 A venit a treia oară și le-a spus: „Dormiți mai departe și odihniți-vă! Ajunge! A venit ceasul. Iată, Fiul Omului este dat pe mâna păcătoșilor. 42 Sculați-vă, să mergem! Iată, cel care mă trădează este aproape”.

Pentru a treia oară Isus se reîntoarce, iar ei pentru a treia oară dorm… Nu știu ce să-I răspundă, iar El le spune: „Dormiți de acum și vă odihniți!”. Pare o contradicție, o glumă, căci merge să-i trezească spunându-le „Dormiți!”… La prima vedere nu înțelegem…

A dormi însemnă a muri. A se odihni însemnă a afla odihnă, a afla pământul făgăduinței…

„Acum puteți dormi”… Nu ca să închideți ochii înaintea realității, ci pentru că puteți deschide ochi înaintea oricărei nopți, pentru că în orice noapte se află Domnul vieții…

Deci „puteți dormi și afla odihnă”… Odihna este casa. Prin urmare somnul, moartea, violența nu mai sunt distrugerea ta, ci aici afli odihna, aici poți dormi, poți trăi liniștit, pentru că poți muri liniștit… Adică, văzându-Mă pe Mine în această stare, pe Mine care Mă adresez Tatălui, tu poți trăi ca fiu în orice situație, știind că Tatăl te iubește…

„A sosit ceasul”. Care ceas? „Iată Fiul Omului este dat în mâinile păcătoșilor”, adică în mâinile păcatului meu, în mâinile mele care-L trădez și-L ucid. Iar El mi Se predă…

În răul maxim pe care eu aș putea să-L fac, care este a-L ucide pe El, se află maximul bine, El care mi se dăruiește…

Deci, „Sculați-vă”… A se scula în limba greacă este cuvântul Învierii. Aceasta este Învierea care ne ajută să umblăm într-o viață nouă, știind că de acum în fiecare rău este prezent El…

Apoi textul continuă, introducând deja versetele care vor urma: „Iată, cel ce M-a vândut, s-a apropiat”.

A trăda și a se da (preda) este același cuvânt… În cel care-L trădează, se află El care Se trădează (predă); când noi trădăm iubirea Sa, El ni se predă…

Ar fi bine să înțelegem marele mister al pătimirii lui Dumnezeu pentru om… Să înțelegem că există răul și că e foarte serios… și că însuși Dumnezeu l-a luat în serios…

Modul Domnului de a rezolva răul n-a fost prin bagheta magică, sau prin negarea răului „Nu există…”… Căci răul există…

Dumnezeu a trăit mai întâi starea de Fiu, dar nu ca o limitare (răul nostru constă în faptul că nu acceptăm să fim fii) ci ca pe o comuniune cu Tatăl…

Răul care s-a abătut asupra Lui, din faptul că s-a făcut fratele nostru – al nostru care nu ne-am acceptat limita – îl trăiește tot ca frate, fiind solidar cu noi, căci și din condiția noastră negativă se adresează Tatălui… Fapt pentru care și omul cel mai îndepărtat de Dumnezeu, de acum este prezentat Tatălui de această voce a Fiului…

Unii banalizează pătimirea lui Isus spunând că El știa că va învia… Și eu știu că voi învia, dar nu mi-ar place să trec prin acest ceas… Apoi eu știu că voi învia tocmai pentru că a înviat El… Dar mai înainte de Isus nu exista un Cristos care să reziste… Și odată ce murea acel fals cristos, pierea totul…

Altfel spus, pentru Isus, moartea Sa reprezintă falimentul lui Dumnezeu, fiind mult mai tragică decât moartea unui om obișnuit… indică abandonarea Tatălui, în schimb pentru mine, moartea nu este așa… El e Tatăl meu… dar eu L-am trădat de multe ori, L-am părăsit…

Drama morții lui Isus e mult mai mare, este răul infinit, luat pe umerii Săi în mod infinit… Atunci înțelegem un mare mister al istoriei: aceasta este ultima noapte din lume! Dincolo de aceasta nu mai există o altă noapte… Și fiecare noapte deja este umplută de această lumină… Și după cum Dumnezeu, prin Cuvântul Său a creat lumea în lumină, care apoi s-a îndepărtat de El, reîntorcându-se în întuneric… Această noapte este noaptea absolută, a haosului, a abandonării lui Dumnezeu, și din acest întuneric iese cuvântul „Abba”: este nașterea Fiului…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan