Marcu 14,43-52

Ps 24 (23)

Psalmistul vorbește despre puternicul Domn, care vine și se întreabă: „Cine este acest Împărat al măririi?”…

Astăzi vom asculta felul în care vine Domnul cel puternic, Împăratul măririi…

Până acum am văzut tot ceea ce făcea Isus, iar în ultima cateheză am prezentat cel mai mare act al Său, cel de a decide, de a decide să accepte pătimirea Sa …

De acum înainte, în Evanghelie, Isus nu mai face nimic… Și începe Evanghelia… Pentru că Evanghelia nici măcar nu este ceea ce a făcut Isus, pentru că Isus nu ne-a mântuit prin ceea ce a făcut, ci ne-a mântuit prin ceea ce noi I-am făcut, adică ne-a mântuit prin pătimirea Sa.

Noi suntem obișnuiți să considerăm că acțiunea este foarte importantă. Este adevărat că acțiunea are o importanță a ei, în măsura în care are o semnificație, adică este un semn… Așadar, tot ceea ce Isus a făcut este un semn care indică cu totul altceva: este semnul crucii Sale, un semn a ceea ce El va face pe cruce…

Dar ce face El pe cruce? Nimic!

Există „un a face nimic” care este lucrul cel mai mare, mai valoros…

Spre exemplu, tavanul stă sus, pentru că se sprijină pe pereți și pe niște grinzi care nu fac nimic, doar stau acolo… Dacă ar începe să se miște, ar fi bine ca sub acel tavan să nu stea nimeni… Cu alte cuvinte, există un a face nimic, care înseamnă a duce greutățile altora, și care este activitatea cea mai mare… Este vorba despre pătimire. Ea nu mai este o acțiune, dar este acțiunea cea mai puternică, deoarece prin ea, răul este oprit. Acesta este sensul pătimirii.

Și imediat după decizia pe care am văzut-o în cateheza anterioară, după agonia din grădina Ghetsimani, începe pătimirea… Să citim textul…

Repetarea cuvântului „cheie” este importantă, deoarece autorul vrea să înțelegem acel cuvânt, și-l repetă continuu, pentru că dacă nu-l înțelegem prima dată, să-l înțelegem a doua sau a treia sau a patra oară… În textul nostru cuvântul cheie e repetat de patru ori, apoi adaugă și unele sinonime care-i dau o altă semnificație… Vom vedea…

Se citește Mc. 14, 43-52

43 Și îndată, pe când încă mai vorbea, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, și împreună cu el o mulțime, cu săbii și ciomege, din partea arhiereilor, a cărturarilor și a bătrânilor, 44 iar trădătorul lui le dăduse un semn spunând: „Cel pe care îl voi săruta, acela este; prindeți-l și duceți-l sub pază sigură”. 45Venind, s-a apropiat îndată de el și i-a spus: „Rabbi!” Și l-a sărutat. 46 Atunci ei au pus mâna pe el și l-au prins. 47 Însă unul dintre cei care erau de față, scoțându-și sabia, l-a lovit pe servitorul arhiereului și i-a tăiat urechea. 48 Luând cuvântul, Isus le-a zis: „Ați ieșit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii și cu ciomege, ca să mă prindeți. 49 Zi de zi eram la voi și învățam în templu și nu m-ați arestat. Dar aceasta-i ca să se împlinească Scripturile”. 50 Atunci, părăsindu-l, au fugit cu toții. 51 Însă îl urma un tânăr oarecare, acoperit numai cu o pânză pe trupul gol; au pus mâna pe el, 52 dar acesta, lăsând pânza, a fugit gol.

Cuvântul cheie este „a lua în stăpânire (a pune mâna pe El, a-L prinde)”. Așadar, „a lua în stăpânire” este cuvântul cheie al întregii pătimiri…

În aceste versete Isus spune, pentru prima dată, în mod absolut, fără să specifice, faptul că „se împlinesc Scripturile”… Deci, prin faptul că Îl luăm în stăpânire, se împlinesc Scripturile…

Să încercăm astăzi să înțelegem acest mister: ce însemnă să-L luăm în stăpânire (să-L prindem, să punem mâna pe El) și felul în care se împlinesc Scripturile exact prin acest fapt…

Mai întâi spunem un lucru despre a lua în stăpânire: noi suntem obișnuiți să-L considerăm pe Domnul stăpânul a toate, fapt care-i și adevărat… Numai că El nu stăpânește peste nimic… Adică nu posedă nimic, nu are nimic în mâinile Sale… Puterea Sa este a Se pune în mâinile tuturor (a Se da pe mâna tuturor). Dacă Dumnezeu, pentru un singur moment s-ar comporta ca stăpân, nu ar mai exista nimic, pentru că tot ceea ce există este un dar al Său… Dacă El ar spune „este al Meu”, nimic nu ar mai exista… Și nu ar mai exista nici măcar Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-i stăpân, ci este Cel care dă totul…

Prin urmare, cuvântul „a lua în stăpânire” este principiul oricărui rău, al acelui rău pe care Isus îl va lua asupra Sa… Cu alte cuvinte, Isus, în timp ce era liber, din mâinile Sale a izvorât pâinea, din atingerea hainei Sale izvora viața, prin Cuvântul Său înviau morții… Dar acum, când El este luat în stăpânire (posedat de noi), nu mai face nimic… Ci devine acel „nimic” care suntem noi toți, din cauza că este luat în stăpânire…

Conceptul „posedare (luare în stăpânire)” este fundamental pentru anul jubiliar… Să ne amintim că Israel, în prima zi în care a intrat în pământul făgăduinței, a spus: „Cât de bun e Dumnezeu!”, în ziua a doua a spus: „Cât de bun e Dumnezeu care ne-a dat pământul!”, în ziua a treia a zis: „Cât de bun e pământul pe care ni l-a dat Dumnezeu!”, în ziua a patra a spus: „Cât de bun e pământul!”, în ziua a cincea au sosit profeții care s-au supărat pe comportamentul poporului, iar în ziua a șasea au fost duși în exil… Este clar?

Tot ceea ce există este dar al lui Dumnezeu. Însă omul trece foarte ușor de la darul care amintește de Dăruitor, la a face din dar un fetiș. Și aceasta este distrugerea semnificației darului, adică a relației cu Dăruitorul și a relației dintre noi, fapt pentru care pământul (darul) devine un loc în care nu se mai poate locui în armonie…

Anul sfânt nu este nimic altceva decât a ne reîntoarce să trăim așa cum era la început, adică să înțelegem că tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu, deci îl împărțim între noi…

Să nu uităm că prima comunitate creștină vindea pământul. Pământul este ceea ce dă viața. Și-l vindea pentru că viața nu ne vine de la pământ, ci izvorăște din spiritul fratern, din iubire. Iubirea reciprocă este adevăratul pământ…

Este pământul pe care ni l-a dat Fiul, adică iubirea Fiului și a fratelui…

Iar Isus, ca Fiu – care ne dă totul, ni Se dă pe Sine și ni-l dă pe Tatăl – devine obiect al posedării.

La v. 29 avem o „șmecherie”, când Isus întreabă: „Ați venit să Mă prindeți?”, în limba greacă avem un cuvânt care însemnă „a zămisli, a concepe” și nu „a prinde”, căci este același cuvânt folosit în cazul Mariei care-L concepe pe Isus… În concluzie, noi prinzându-L, de fapt Îl zămislim… Prinzându-L, noi săvârșim marele păcat, acela de a-L distruge… Însă El Se lasă zămislit, adică ni Se dă nouă, care-L prindem, furăm… Și așa se împlinesc toate Scripturile…

v. 43

43 Și îndată, pe când încă mai vorbea, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, și împreună cu el o mulțime, cu săbii și ciomege, din partea arhiereilor, a cărturarilor și a bătrânilor,

Apar protagoniștii (arhiereii, cărturarii și bătrânii), mijlocitorul (Iuda) și mijloacele (mulțimea cu săbii și cu ciomege). Aceste elemente sunt fundalul întregii pătimiri…

Arhiereii reprezintă puterea, cei care au totul în mâna lor; cărturarii reprezintă știința (fără știință nu există putere); bătrânii reprezintă puterea economică (proprietarii bogați)… Sunt cele trei forme prin care un om posedă lucrurile, persoanele și, oarecum chiar și pe Dumnezeu, după mintea noastră…

Aceste trei categorii singure nu sunt suficiente pentru că vin cu o mulțime înarmată cu săbii și cu ciomege… Despre bani s-a vorbit deja mai înainte… Așadar, 30 de arginți, săbii, ciomege și un sărut, care reprezintă lucrurile, casa… Acestea sunt cele patru cărți cu care noi ne jucăm propria viață:

Violența: săbii și ciomege;

Banii: care sunt o violență curată, dar care pot genera o violență și mai mare, pentru că cu banii îi putem stăpâni pe toți și putem obține totul;

Iar ceea ce nu reușim să obținem prin violența fizică sau prin violența „curată”, obținem cu ajutorul semnelor de afecțiune (iubire) sau de supușenie, prin sărut… Însă toate acestea slujesc sistemul violenței, toate folosesc pentru a lua în stăpânire… Și este atitudinea fundamentală a omului care vrea să se posede pe sine și propria sa viață, pentru că nu acceptă să fie fiu și frate… Și acesta este păcatul originar: acea violență originară care ne împiedică să trăim…

Și toată această violență cade (apasă, se descarcă) pe Isus… La fel cum greutatea unui acoperiș apasă pereții… Și acest fapt ne mântuiește: faptul că Unul ia (duce) pe umerii Săi greutatea violenței din iubire, fără să o multiplice… Și continuă să ne trateze ca frați, în ciuda felului în care-L tratăm… De ce? Pentru că El e Fiul și astfel ne învață să trăim ca fii și frați: nu doar ne învață, ci ne dă posibilitatea (puterea) să trăim așa…

v. 44

44 iar trădătorul lui le dăduse un semn spunând: „Cel pe care îl voi săruta, acela este; prindeți-l și duceți-l sub pază sigură”.

Apare acum pentru prima dată termenul „prindeți-L, luați-L în stăpânire”, un termen care deja a apărut la începutul pătimirii…

„A prinde, a lua în stăpânire” este acel gest care reprezintă atitudinea anti-Dumnezeu… Dumnezeu este dar, El se dă/predă pe mâinile noastre, Se comunică pe Sine, dă propria viață celuilalt, ajutându-l pe celălalt să existe… Însă „a lua în stăpânire” înseamnă a-l avea pe celălalt în mâini, la propria dispoziție, spre folosul propriu… Această atitudine este violența care-l distruge pe celălalt, dar și pe tine ca persoană…

E greu să înțelegem acest adevăr, pentru că noi credem că tocmai a lua în stăpânire (a prinde tot mai mult) ne garantează/asigură viața… În schimb, a lua în stăpânire (a aduna tot mai mult) distruge viața… Pentru că ceea ce ai, devine idolul tău… Cu alte cuvinte, dorințele fundamentale constau în a aduna (a lua în stăpânire tot mai mult), și astfel, întreaga viață a omului este roaba (sclava) dorinței de a lua în stăpânire lucruri, oameni și pe Dumnezeu…

Lucrurile pe care le aduni (le iei în stăpânire) și pe care le ai, în realitate sunt cele care te posedă, care te înrobesc, pentru că nu le folosești (Lucrurile utile sunt acelea pe care le folosești și, odată folosite, nu mai există)… Așadar, lucrurile pe care le strângi, nu-și garantează viața, ci ți-o iau pentru că tu le aduni (strângi), și nu le folosești pentru că vrei să le aduni. Dar făcând astfel le sustragi și ție și altora… Și-ți sustragi (furi) ție posibilitatea de a trăi ca fiu al lui Dumnezeu și ca frate… Răul radical al lumii este acest a lua în stăpânire, la toate nivelele…

Niciodată nu a existat pe lume o astfel de posibilitate ca în zilele noastre, de a-i ajuta pe toți oamenii să trăiască bine… Însă niciodată nu a existat o atât de mare nedreptate, ca în zilele noastre… Exact din cauza fenomenului luării în posesie (strângerii, adunării cât mai multor lucruri)… Din nefericire, în zilele noastre a lua în stăpânire tot mai mult este prezentat ca fiind libertatea maximă a omului… Dar, nu! Căci aceasta este înrobirea maximă a omului… Este anti-Dumnezeu… Pentru că Dumnezeu e dar… Tu încearcă să te faci stăpân pe un dar… Dacă un altul vrea să-ți dea cadou un lucru, dar tu i-l furi… Cum arată? Și așa ne comportăm noi față de Dumnezeu…

Dumnezeu ne-a dăruit : să fim fii și să fim ca El, însă noi am furat aceste daruri… Iar a fura însemnă a distruge realitatea care suntem noi, darul…

Iar Dumnezeu ce face? Se lasă prins…

Cuvântul „a lua în stăpânire, a prinde” este fundamental… Când Isus spune: „Dacă nu veți deveni ca pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor…”. Ce specific au pruncii? Faptul că ei nu au nimic… Pruncii nu sunt buni, ci sunt aproape mai răi decât noi… Odată ce unul crește, sperăm că-și va învinge răutatea…

Ce le este caracteristic pruncilor? Faptul că ei nu au nimic, dar vor să aibă totul… Și noi crescând, vrem ca totul să fie „al meu”!

Specificul pruncilor este că, în realitate, ei trăiesc prin ceea ce primesc, deși încă nu știu acest adevăr…

Noi nu trebuie să fim prunci care spunem: „Toate sunt ale mele!”. Ci noi trebuie să știm că trăim în baza darului! Acest fapt însemnă să devenim ca pruncii… Deci nu mai spunem „Toate sunt ale mele”… Persoana care iubește nu-i spune celuilalt „Ești al meu!”, ci-i spune: „Eu sunt al tău”, eventual, fapt care-i cu totul altceva… „Eu sunt al tău, în libertate…”.

Dacă Dumnezeu ar spune „Tot ceea ce există este al Meu”, ar fi vai de noi… căci ne-ar lua totul, chiar și aerul pe care-l respirăm, viața, totul… nu am mai exista…

Însă tot ceea ce există nu-i al Său, ci este un dar al Său făcut nouă…

Valoarea darului stă în faptul că, în lucrul care e dăruit, sălășluiește un alt lucru mai important decât darul: există persoana, iubirea, relația…

În schimb, dacă tu dorești lucrul, faci din el absolutul, e ca și cum tu din inelul de logodnă ai face un absolut și stai pe loc să privești inelul, fără să privești logodnicul, logodnica… Cei care fac așa, nu au o relație frumoasă…

Mai mult sau mai puțin așa ne comportăm cu Dumnezeu, căci noi privim darurile Sale ca obiecte ale dorinței noastre, dar nu ne interesează El… Și nu numai că-L negăm, ci ne negăm pe noi ca relație, ca persoane…

Așadar, dacă nu devenim ca pruncii, care știu că trăiesc în baza darului, suntem prunci teribili, care spun: „Toate sunt ale mele”, iar sensul vieții este a extinde tot mai mult propriile granițe, care însemnă a-i invada pe alții și a se distruge pe sine…

Iar acest cuvânt (a prinde, a lua în posesie) se repetă în textul nostru deoarece desemnează acel rău radical care se descarcă asupra lui Isus…

Iar Isus nu va spune: „Sunt al Meu”, ci va spune „Sunt al tău, chiar dacă tu mă furi, prinzi”…

vv. 45-46

45 Venind, s-a apropiat îndată de el și i-a spus: „Rabbi!” Și l-a sărutat. 46 Atunci ei au pus mâna pe el și l-au prins.

În Cappella degli Scrovegni, la Padova, în față, în partea stângă observăm îmbrățișarea Magdalenei… E o îmbrățișare care aproape că nu-L atinge, și se pare că Isus ar înflori din mâinile ei, în lumină… Iar în partea dreaptă vedem îmbrățișarea lui Iuda, care apasă, oprimă, ucide… Sunt două moduri de a se relaționa: primul este dat de îmbrățișarea Magdalenei care dă viața, care-l face pe celălalt să fie așa cum este, în distanța sa, în diversitatea sa, și te trage pe tine afară din tine și te conduce spre el; al doilea este dat de îmbrățișarea lui Iuda, care calcă mantaua lui Isus, Îl acoperă într-un climat de săbii și ciomege, și totul sfârșește în haos și în moarte… Sunt două moduri pe care noi le avem în relația cu semenii noștri: a lua în stăpânire, îmbrățișarea care prinde, sau, pe de altă parte, îmbrățișarea care este dar de sine…

În textul nostru Isus devine obiectul acelei îmbrățișări care distruge totul…

Nu din întâmplare Se lasă sărutat, pentru că lucrurile cele mai bune pot deveni cele mai rele, dacă sunt răsturnate în semnificația lor… Altfel spus, câtă iubire posesivă care distruge există pe lume! Sau câte relații dintre noi sunt numai relații bazate pe obținerea sau conservarea puterii… Deci nu sunt relații bazate pe dar și pe primire…

Mai mult, putem spune că, dacă nu ne schimbăm, dacă nu învățăm să ne maturizăm, suntem așa de mici…

Tocmai această îmbrățișare, acest sărut este începutul morții. De fapt, „Ei au pus mâna pe El și L-au prins” (v. 46)…

E interesant că tocmai prin sărut se consumă, se face răul…

v. 47

47 Însă unul dintre cei care erau de față, scoțându-și sabia, l-a lovit pe servitorul arhiereului și i-a tăiat urechea.

„Unul din cei ce stăteau pe lângă El”, noi știm că se numește Petru…

Ce face Petru?

Petru e printre cei care au săbii și ciomege… El Îl iubește pe Isus, dar încă are aceeași gândire a adversarilor lui Isus… Și tot ceea ce el reușește să facă este să taie urechea (deși poate că țintea capul)…

Altfel spus, cum se învinge răul? Nu îl biruim având o sabie (armă) mai puternică…

Ce s-ar fi întâmplat dacă Petru și discipolii ar fi fost mai puternici decât adversarii lor și ar fi câștigat? Isus și-ar fi pus mâinile în cap, spunând: „Vai de Mine! Trebuie să încep de la început…”… Din fericire ei au fost mai slabi…

Este interesant că putem să-L iubim pe Isus, deși încă nu am înțeles stilul Său și cine este acest Împărat al măririi… Cu toate că Petru a înțeles, pe la mijlocul Evangheliei, că Isus este Cristosul, el nu acceptă un astfel de Cristos care vine pe mânzul asinei, în umilință, în slujire, blândețe, prin darul de Sine… Cristos nu vine cu calul regelui, care stăpânește, și nici cu arme, semn al celor care doresc să stăpânească…

Din împerechea asinului – semn al umilinței, al slujirii, al darului – cu calul, rezultă catârul. Prima însușire a catârului constă în faptul că e steril… și fără minte, spune psalmistul… Cu alte cuvinte, o mare parte din activitatea noastră creștină este precum catârul, sterilă și fără minte (inteligență, sens) pentru că și noi folosim mijloacele adversarului… Mijloace prin care doar multiplicăm răul, în loc să-l oprim…

Iar dacă am reuși să folosim ceva mai tare, adică tancul… rezultatul este venirea bestiei apocaliptice… Se poate împerechea asinul cu tancul? Uneori, da… Adică se răspândește Evanghelia – spiritul iubirii – cu mijloacele cele mai nemiloase ale puterii. Acest fapt este distrugerea radicală a Evangheliei, este Anticristul, care vorbește ca Mielul, dar nu e Mielul, ci e lupul…

Figura lui Petru ne reprezintă pe noi, care încă nu am înțeles stilul (gândirea) lui Cristos… Și-i minunat că această figură face parte din Evanghelie, căci și Petru este printre adversarii lui Isus, fapt dovedit de faptul că se va lepăda de El, pentru că Petru nu-L dorea pe acest Isus… Isus l-a ajutat, dar acum Petru crede că el trebuie să-L ajute, deci atacă… Însă nu aceasta este calea…

Prin comportamentul său, Petru este chiar și generos…

Efectul atacului nu-i uciderea adversarului, ci a-i tăi urechea…

Urechea este importantă, pentru că omul este cuvântul pe care-l ascultă. Cu alte cuvinte, întreaga noastră putere nu face nimic altceva, decât a-i lua altuia posibilitatea de a asculta Cuvântul adevărat… Petru taie urechea… Cuvântul adevărat este cel al blândeții, al iubirii și al milei… De fapt, în Evanghelia după Luca, Isus va vindeca urechea… Care este gestul maxim al milei, cel puțin să aibă posibilitatea să asculte… iar „după” va înțelege…

În loc de tăierea urechii, Isus dă o altă interpretare în vv. 48-49.

vv. 48-49

48 Luând cuvântul, Isus le-a zis: „Ați ieșit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii și cu ciomege, ca să mă prindeți. 49 Zi de zi eram la voi și învățam în templu și nu m-ați arestat. Dar aceasta-i ca să se împlinească Scripturile”.

În acest loc este singura dată în care Isus spune – fără să citeze ceva din Biblie – la modul general „Ca să se împlinească Scripturile”.

În ce fel se împlinesc Scripturile? Prin faptul că noi Îl prindem pe El ca pe un tâlhar, cu săbii și ciomege…

Sensul întregii Scripturi este să reveleze răul și violența noastră… Aceasta este prima însemnătate… Ceea ce Scripturile au spus dintotdeauna, faptul că suntem păcătoși și violenți, se vede limpede în acest loc… Al doilea sens este: asupra cui se descarcă acest rău, această violență? Asupra Lui, care este Drept… Deci se împlinesc toate Scripturile Slujitorului lui Dumnezeu, despre care vorbește Isaia… Cine duce nedreptatea pe umerii săi? Dreptul!

Nouă ni se pare ciudat acest adevăr, dar Biblia nu spune nimic altceva…

Când Cain l-a ucis pe Abel, cine a fost ucis? Dreptul Abel, nu răul Cain…

Dacă eu îi dau o palmă vecinului, cine o simte? Cine o primește, nu eu…

Dacă eu fac o nedreptate și fur. Cine a fost furat? Cine îndură nedreptatea? Nu cel care o comite, ci cel care o îndură, cel care nu face nedreptatea…

Așadar, în mod ciudat, răul îl duce pe umerii săi omul care nu-l face…

Nouă ne pare rău, dar acesta este adevărul…

Iar Dumnezeu care e în totalitate Drept, căci nu face nici un rău, duce pe umerii Săi tot răul. Și în acest fapt se împlinesc toate Scripturile… Scripturi care revelează atât răul nostru (ca să vedem că este rău și deci, să încetăm să-l mai facem), cât și binele pe care Isus ni-l vrea (Isus ia asupra Sa răul, fără să ni-l restituie și fără să ne pedepsească)… Deci se împlinește Scriptura, atunci când reușim, în sfârșit, să înțelegem cine este Dumnezeu: El este Unul care ne iubește așa…

Când întreabă: „ați ieșit să Mă prindeți?”, Isus folosește un alt cuvânt în limba greacă: „a concepe”… Noi Îl concepem pe Dumnezeu – exact cum Maria a zămislit Cuvântul – tocmai în păcatul nostru: prinzându-L, luându-L în stăpânire, El mi Se dăruiește… Și așa se împlinește Scriptura: că Dumnezeu mă mântuiește? În ce fel? Prin păcatul meu… Eu Îl iau și așa Îl am în mână… Iar El răspunde: „Exact asta doream. Iată-Mă, sunt aici!”.

Ce face întunericul când înghite lumina? Se luminează…

Este interesant felul în care este învinsă violența noastră: este modul divin de a se comporta; este singura răzbunare a lui Dumnezeu…

Și e marele mister al pătimirii, pe care de acum înainte o vom vedea tot mai clar…

vv. 50-52

50 Atunci, părăsindu-l, au fugit cu toții. 51 Însă îl urma un tânăr oarecare, acoperit numai cu o pânză pe trupul gol; au pus mâna pe el, 52 dar acesta, lăsând pânza, a fugit gol.

La v. 50 vedem lipsa solidarității discipolilor față de Isus: „Toți fug”…

Ei, de la început, au fost chemați să-L urmeze… Dar în momentul decisiv, toți fug… De ce? Pentru că-L iubesc, dar cu mintea sunt în altă parte: „Cu acesta nu putem sta împreună…”…

„Căci dacă am fi mai tare noi”, ei nu ar fi fugit, ci ar fi fugit ceilalți… Deci ne retragem, ne reorganizăm, iar când vom deveni mai tari, vom lua noi puterea…

După 2000 de ani acesta este visul unora, care promovează proiecte culturale…

„Toți fug”, altfel spus, și discipolii și noi, suntem de cealaltă parte, printre cei pentru care Isus moare… Suntem printre cei care folosesc bani, săbii, ciomege, săruturi, dacă primele elemente nu sunt suficiente…

Și-i ceea ce discipoli au în comun cu toți oamenii: fapt care însemnă că toți oamenii, inclusiv dușmanii, sunt chemași să-L urmeze pe Cristos… pentru că dacă noi care-L urmăm, ne comportăm la fel ca ei (ca dușmanii Lui), iar apoi Îl abandonăm… Înseamnă că apoi toți trebuie să-L urmăm pe Isus…

Dar există unul care se deosebește „tânărul”…

Acest tânăr, cu aceleași însușiri, va reapărea la sfârșitul Evangheliei: un tânăr, îmbrăcat în alb…

Există mai multe ipoteze despre această figură: prima este un citat din Amos, care spune: „În acel moment cel mai tare va fugi gol”… Este momentul decisiv, în care nici un om nu mai are putere și fuge… În acel moment toți rămânem goi… Acesta este primul sens… Un alt sens… Există cineva care reușește să scape, noaptea, lăsând pânza (în limba greacă este giulgiul) în mâna celui care dorea să-l prindă. Giulgiul va apărea și în mormânt… Așadar, celui care vrea să-i ia viața, îi lasă în mână simbolul morții, care este giulgiul… Iar el fuge gol… și viu… Adică este o viață care merge dincolo de noapte, dincolo de moarte… Mai există și un alt sens, căci acest tânăr va apărea și în scena Învierii să vestească – îmbrăcat în alb, adică victorios – Învierea… Cu multă probabilitate este vorba despre autorul Evangheliei…

Marcu era proprietarul Cenacolului unde Isus a săvârșit Ultima cină și unde comunitatea s-a regăsit după Paști, până la Rusalii. Și probabil era și stăpânul acelei grădini… Alții însă, spun că acest tânăr este tânărul bogat care dorea să-L urmeze pe Isus… pe care „Privindu-l, L-a iubit”… Dar în acel moment, tânărul a plecat trist… Dar continuă să-L urmeze și încearcă să-L urmeze și aici…

Dar ce face în momentul decisiv? Isus i-a spus să meargă și să vândă ceea ce are, să dea săracilor ceea ce are, apoi să vină să-L urmeze… Dar în momentul decisiv, acesta fuge gol… Lasă totul și fuge…

Dar este unul care va încerca să vadă de aproape: a văzut agonia lui Isus în grădină, va vedea pătimirea, și văzând pătimirea Domnului, el va înțelege care este comoara… Și astfel, va reapărea în scena învierii, ca fiind cel care vestește Evanghelia… Căci, în sfârșit, a înțeles cine este Domnul…

Acest tânăr sugerează o spirală a acestei nopți, pentru a ne vesti că există ceva care deja merge dincolo de această noapte… În timp ce se pare că totul s-a sfârșit și Isus e obiectul posedării (a fost prins), există ceva „tânăr” care scapă… și care va apărea „după”… Și printre discipoli…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan