Marcu 14,53-65

Ps. 96 (97)

Psalmistul vorbește despre Domnul care vine să judece.

În această seară vom afla felul în care Domnul vine să judece… Isus vine să judece într-un mod ciudat, adică lăsându-Se El judecat… Și-i prima mare surpriză…

Din punct de vedere narativ, aceste versete pe care le vom explica și dezvolta acum, sunt apogeul Evangheliei…

Mă explic: dacă vă amintiți, în prima parte a Evangheliei mulțimea se întreabă „Cine este Acesta?”; iar celor care cred că au înțeles câte ceva, Isus le poruncește: „Nu spuneți nimănui”. La jumătatea Evangheliei Isus îi întreabă pe discipoli: „Dar voi cine spuneți că sunt Eu?”. Petru răspunde: „Tu ești Cristosul!”. Și în acel moment Isus le cere să nu spună nimănui că El e Cristosul…

În partea a doua a Evangheliei – ca răspuns la întrebarea noastră: „Cine este Acesta” – Isus începe să spună cine este El… E Fiul omului care vine să-și dea viața, să slujească… Iar în versetele noastre, pentru prima dată, El ne spune cine este, în mod oficial, înaintea sinedriului, a reprezentanților poporului și a tuturor. Isus își prezintă identitatea…

Așadar, problema fundamentală a Evangheliei, identitatea lui Isus, ni se prezintă pentru prima dată în aceste versete… Și astfel este dezlegat secretul mesianic, dar se complică (se încurcă) și mai mult… Pentru că Isus ne spune cine este El prin cuvintele „Eu sunt”, adică Sunt Dumnezeu, chiar în timp ce este condamnat la moarte, ca un blestemător… Se prezintă ca judecător, exact în timp ce e judecat; Se prezintă ca justiție (dreptate), exact în timp ce este condamnat la moarte (executat); Se prezintă ca Domnul lumii, exact în timp ce toți Îl iau în derâdere…

Iar pe cruce va fi recunoscut ca fiind Fiul lui Dumnezeu…

Așadar, în acest loc începe paradoxul creștinismului: Dumnezeu Se revelează prin cruce. Și acesta e marele secret pe care vom încerca să-l înțelegem…

Mai înainte de cruce, nu există vre-o problemă a identității lui Isus, chiar și pentru noi, credincioșii. Noi suntem obișnuiți să spunem că este răstignit… Dar să încercăm să ne gândim că Dumnezeul nostru este Cineva care e răstignit ca un rob răzvrătit… Este opusul a ceea ce noi credem despre Dumnezeu…

Iar Isus, pe bună dreptate – după părerea lor -va fi ucis din motiv de blestem. Iar marele blestem este că Dumnezeu este acest om… Însă acest blestem este substanța creștinismului!

Noi suntem obișnuiți să-l declarăm, să spunem ca fiind un lucru evident, că Isus este Cristosul, că Isus e Fiul lui Dumnezeu, că Isus a fost răstignit… Dar dacă este un lucru atât de clar, să încercăm să urcăm noi pe cruce… Și să percepem sentimentele divine pe care le încercăm…

Noi purtăm cruci de toate felurile, adică de aur, de argint… În 1968, la hirotonirea unui preot, care mai înainte a fost muncitor, episcopul, considerându-l un om deschis, a rostit o predică despre Cristos sărac și răstignit… Și în timp ce predica, el s-a mișcat și s-a desprins de pe crucea lui de aur, corpusul, de aur al lui Cristos… Probabil a fost o glumă a Domnului…

Gândiți-vă la adevărul că Dumnezeul nostru este un om răstignit…

De aici va începe această contemplare a misterului, care este mântuirea noastră și esența creștinismului…

Se citește Mc. 14, 53-65

53 L-au dus pe Isus în fața marelui preot și s-au adunat toți arhiereii, bătrânii și cărturarii. 54 Iar Petru l-a urmat de departe până în interiorul curții marelui preot și, stând împreună cu servitorii, se încălzea la foc. 55 Iar arhiereii și tot Sinedriul căutau o mărturie împotriva lui Isus ca să-l condamne la moarte, dar nu găseau, 56 căci mulți dădeau mărturie falsă împotriva lui, dar mărturiile nu se potriveau. 57 Câțiva, ridicându-se, dădeau mărturie falsă împotriva lui, zicând: 58 „Noi l-am auzit pe acesta spunând: «Eu voi distruge acest templu făcut de mâini omenești și în trei zile voi construi un altul nefăcut de oameni»”. 59 Dar nici așa mărturia lor nu se potrivea. 60 Atunci marele preot s-a ridicat în mijlocul lor și l-a întrebat pe Isus: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturie dau aceștia împotriva ta?” 61 Însă el tăcea și nu răspundea nimic. Marele preot l-a întrebat din nou și i-a spus: „Tu ești Cristos, Fiul Celui Binecuvântat?” 62 Isus a zis: „Eu sunt. Și-l veți vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii și venind pe norii cerului„. 63 Atunci marele preot și-a sfâșiat hainele și a spus: „Ce nevoie mai avem de martori? 64 Ați auzit blasfemia. Ce vi se pare?” Toți l-au condamnat ca fiind vrednic de moarte. 65 Unii au început să-l scuipe și, acoperindu-i fața, îl loveau spunându-i: „Profețește!” Iar servitorii îi dădeau palme.

Contextul versetelor… În fiecare societate avem două instituții fundamentale, deci și-n Israel…

Prima instituție este reprezentată de templu: în fiecare oraș templul e locul sacru care stă în centru. În el este păstrată legea, valoare eternă. Și întreaga viață este organizată, rânduită de ceea ce este în templu… Cealaltă instituție este regele, care veghează să fie trăită în timp (istorie) acea lege eternă, care se află în templu. Așadar, Dumnezeu și regele sunt cele două instituții, cu o valoare absolută, ca normă, iar regele este atent ca poporul să o respecte…

În Israel avem o a treia instituție, anti-instituțională, care este profeția… Profetul mereu spune: felul în care percepeți templul este greșit, iar regelui îi spune: „Tu nu faci ceea ce trebuie să faci”… Fapt pentru care toți profeții au sfârșit rău… Profeții spun mereu acel cuvânt care pun în rea lumină atât templul cât și regele…

Isus pune în criză atât templul, cât și regele, dar și profeția…

Mă explic… Despre Templul care-l reprezintă pe Dumnezeu, Isus ne revelează că Dumnezeu este un om… Deci ce fel de templu este? Dumnezeu, care e valoare veșnică, cum poate fi un om care moare? Dumnezeu care e Judecător, cum poate fi un om care este judecat, condamnat? Dumnezeu care este „întâiul” dintre toți, este unul care este batjocorit de toți și se face slujitorul tuturor? Așadar, este distrugerea imaginii pe care o avem despre Dumnezeu… Nu mai putem să ne organizăm (bazăm) viața pe un astfel de Templu, pe un astfel de Dumnezeu…

Iar pe pământ, imaginea lui Dumnezeu este regele, care deține puterea… Ce rege este acesta care e răstignit, care a ajuns pe mâna tuturor, care nu are la mână pe nimeni? Dar Isus este rege exact din acest motiv! Așadar, Isus pune în criză orice criteriu al puterii…

În al doilea proces – cel politic, înaintea lui Pilat – vom vedea punerea în criză a regalității…

În versetele noastre avem punerea în criză a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este acest Om care distruge templul… Și-l reclădește în trei zile…

Isus, în același timp, pune în criză și profeția, pentru că El tace… Dacă profeția e cuvânt, Isus tace. Tăcerea Sa este ultima profeție a lui Dumnezeu…

Omul dorește să vadă chipul lui Dumnezeu, pentru că este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu… Iată că, chipul lui Dumnezeu ni se revelează în ultimul verset, un chip voalat (acoperit)… A voala și a revela este același cuvânt… Așadar, acel chip voalat de toate bătăile este revelația lui Dumnezeu…

Să contemplăm acum aceste versete, care ne prezintă problema fundamentală a credinței, faptul de a-L recunoaște pe Dumnezeu prezent în acest Om…

vv. 53-54

53 L-au dus pe Isus în fața marelui preot și s-au adunat toți arhiereii, bătrânii și cărturarii. 54 Iar Petru l-a urmat de departe până în interiorul curții marelui preot și, stând împreună cu servitorii, se încălzea la foc.

După scena în care Isus a fost prins, a devenit „obiect al posedării”, Isus nu mai este nimic și nu mai face nimic… și devine ceea ce toți devenim, adică obiect al posedării. De acum înainte mereu va fi „predat” dintr-o mână în alta… până când va fi predat lui Iosif din Arimateea, care-L va preda mormântului…

Așadar, Isus e „obiect al posedării”, e în mâinile tuturor… Acum va trece prin mâinile tuturor… Începe prin a trece din mâinile arhiereilor, în cele ale cărturarilor și ale bătrânilor, apoi va trece prin mâinile lui Pilat, ale poporului…

Apare Petru care observă de departe și se încălzește la foc… Îl lăsăm de o parte, căci ne vom reîntoarce „după” la Petru, dar momentan, e interesant că-n procesul lui Isus este inclus și Petru – care este acolo să vadă – și felul în care se va comporta Petru după ce a văzut toată pătimirea… Petru va spune: „Eu nu cunosc acest om, căci eu cunoșteam un altul”…

Toți au spus că era demn de moarte, iar Petru spune: „Pe acesta nu-L cunosc!”, adică și Petru Îl ucide. Acum lăsăm de o parte mărturia lui Petru, căci o vom vedea în cateheza următoare…

v. 55

55 Iar arhiereii și tot Sinedriul căutau o mărturie împotriva lui Isus ca să-l condamne la moarte, dar nu găseau,

În Isus se desfășoară procesul care este prototipul (modelul) litigiilor împotriva inocenților (nevinovaților), nu împotriva delicvenților… Altfel spus, răufăcătorii află mereu o mie de probe, ca să se dezvinovățească… În schimb, în cazul nevinovaților deja s-a decis că trebuie uciși… Apoi, nu află proba vinovăției lor, dar reușesc să o fabrice…

E interesantă condamnarea dreptului, pentru că dreptul deranjează, deci trebuie ucis… Faptul că dreptul e cel care duce pe umerii săi nedreptatea, e un mister care pe noi ne deranjează foarte mult… Dar este clar că cine face nedreptatea, câștigă, și nu el plătește pentru nedreptățile lui… Ci plătește, e sărăcuțul Cristos, căci Cristos este cel care ia pe umerii Săi nedreptatea…

În Isus – Dreptul – asupra Căruia se desfășoară această scenă de nedreptate, avem sensul istoriei lumii, căci toți sărăcuții Cristoși duc pe umerii lor nedreptatea celor puternici… Sărăcuții Cristoși sunt condamnați, exterminați și mor … iar puternicii scapă mereu și se întăresc și mai mult… Este istoria lumii care se desfășoară în jurul lui Cristos… Dar cu o diferență, care constă în faptul că istoria noastră și mass-media până la urmă dau dreptate tot celor puternici, fiind cumpărate… Însă Evanghelia nu dă dreptate puternicilor… Ci dreptul este Acest Om, Isus!

La fel ca în cazul istoriei de la început a lui Cain și Abel, fiecare carte de istorie conține mereu uciderea fratelui care întemeiază orașul… Și mereu se justifică întemeietorul. Romulus e bun căci a întemeiat Roma, iar Remus a încălcat, și a fost ucis… Deci fiți atenți că dacă încălcați… Chiar dacă sunteți frați, trebuie să respectați legea… Dar care lege? Legea în baza căreia cel mai slab e ucis… E aceeași poveste a lui Cain și Abel, cu diferența că Biblia dă dreptate lui Abel, nu lui Cain…

La fel, și în zilele noastre, Biblia dă dreptate sărăcuțului Cristos, nu arhiereilor, cărturarilor, bătrânilor, sau lui Pilat…

Iar acest fapt este important, pentru că ne ajută cum să-lL interpretăm și-n zilele noastre pe Cristos, care mereu e în mijlocul nostru…

Și e important că e nevinovat… Căci dacă mă judecă pe mine sau pe vreunul dintre noi, ceva am făcut greșit … deci, mai mult sau mai puțin, chiar am merita să fim răstigniți, dacă am avea o oarecare conștiință…

Însă Isus este nevinovat… Și nici măcar nu spune niciodată că este nevinovat… Nu are nevoie să se justifice. Pentru ce trebuie să Se justifice? Pentru binele pe care l-a făcut? Oamenii se justifică pentru că au înfăptuit ceva rău și vor să arate că au făcut bine… Însă Isus nu are nimic pentru care să se justifice, pentru că a făcut totul bine…

vv. 56-58

56 căci mulți dădeau mărturie falsă împotriva lui, dar mărturiile nu se potriveau. 57 Câțiva, ridicându-se, dădeau mărturie falsă împotriva lui, zicând: 58 „Noi l-am auzit pe acesta spunând: «Eu voi distruge acest templu făcut de mâini omenești și în trei zile voi construi un altul nefăcut de oameni»”.

Despre mărturii… Mai întâi de toate ei nu găsesc o mărturie asupra căreia să se pune de acord… Apoi sunt de acord doar asupra unui punct: „Isus a spus că va distruge acest Templu”… Și este adevărat, deși Isus nu a spus chiar așa… Însemnătatea gestului pe care Isus l-a făcut, când a mers la Ierusalim, de purificare a Templului, indică distrugerea Templului… Iar în Ioan a spus: „Voi distruge acest Templu construit de mâini omenești, dar după trei zile voi construi un altul”… Dar nu se referea la Templu, ci la Sine… El este Templul: locul sălășluirii lui Dumnezeu; El va fi distrus.

Acuzația adusă lui Isus este cea că El distruge Templul, și-i adevărată… Căci în omul Isus s-a încheiat vremea când Dumnezeu era departe de om, Dumnezeul care stă deasupra, Dumnezeul teribil care-i judecă și osândește pe toți, Dumnezeul stăpânitor și subjugător, cel mai violent dintre toți… care îndepărtează violența printr-o violență și mai mare… Are puterea de a te trimite în iadul veșnic pe timp o zi, Vinerea Mare, cu un astfel de Dumnezeu…

Poate că în zilele noastre știm că Dumnezeu nu-i așa, dar ne-ar plăcea să vedem un Dumnezeu care, în sfârșit, vine în lume și face dreptate și-i extermină pe toți aroganții… Dar înseamnă că El ar fi cel mai arogant din lume. Apoi, cine ne-ar mai scăpa de El?

Cum poate Isus să distrugă Templul, adică această imagine despre Dumnezeu pe care o avem? Prin blândețe… El, la fel ca Abel, ia asupra Sa și duce pe umerii săi întreaga violență și aroganță a fraților… Și nu răspunde violenței prin violență, și așa se sfârșește violența… Din această cauză ne mântuiește… Și ne revelează cine este Dumnezeu: ne iubește infinit de mult, și ne revelează cine suntem noi: adică suntem fiii Săi iubiți, chemați să facem și noi ca Isus…

Deci e adevărat că Isus distruge Templul și-l reconstruiește în trei zile… Va fi învierea, omul nou, omul care a înțeles că adevărata față a lui Dumnezeu este Răstignitul… Și atunci devine omul nou, care învie…

Isus distruge separarea… Templul are ca rădăcină „a tăia”, a separa sacrul de profan, pe Dumnezeu de om… Cu Isus este distrusă această despărțire

vv. 59-61a

59 Dar nici așa mărturia lor nu se potrivea. 60 Atunci marele preot s-a ridicat în mijlocul lor și l-a întrebat pe Isus: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturie dau aceștia împotriva ta?” 61 Însă el tăcea și nu răspundea nimic.

Vedem felul în care reacționează Isus înaintea acuzațiilor…

Arhiereul Îl întreabă: „Nu răspunzi nimic?”… Iar evanghelistul ne spune că Isus: „tăcea și nu răspundea nimic”… Tăcerea lui Isus este subliniată de trei ori, căci va tăcea și înaintea lui Pilat… Domnul tace.

Ce înseamnă această tăcere?

Într-un proces, după dreptul ebraic, dacă eu sunt acuzat de o crimă (pentru care pedeapsa e moartea), dar se dovedește că nu am săvârșit crima, este pedepsit (ucis) cel care mă acuză pe nedrept… Cu alte cuvinte, acuzatorul trebuia să îndure condamnarea acuzatului, dacă acuzația nu era adevărată…

Așadar, dacă Isus ar fi răspuns acuzațiilor, toți am fi fost condamnați… Prin urmare este importantă tăcerea Sa… Tăcerea Sa este cea mai mare revelație a lui Dumnezeu! Este o milă absolută, care tace și ia asupra Sa osânda noastră, căci dacă El ar vorbi, ne-ar merge rău nouă… Așadar, tăcerea Sa ni-L revelează pe Dumnezeu ca Dumnezeu…

Putea foarte ușor să se dezvinovățească… Putea chema cele 12 legiuni de îngeri care să-i elimine imediat pe toți… Dacă Isus ar fi vorbit, toți am fi sfârșit pe cruce… Însă El tace.

Tăcerea Sa este mila divină, revelează esența cea mai profundă a lui Dumnezeu… Înaintea răului nostru, El este tăcere. Dar nu o tăcere bazată pe complicitate, în sensul că binele este un rău și viceversa… Nu! Răul e rău: iar noi Îl ucidem… Mai grav de atât? Răul e nedrept, e violent… Altfel spus, tăcerea Sa ne revelează și tot răul… pentru că această tăcere va deveni crucea și moartea Sa. Dar, în același timp, tăcerea revelează și tot binele pe care El ni-l vrea… Și felul în care El învinge răul…

Ne vom întoarce asupra temei tăcerii, căci se repetă în timpul pătimirii…

vv. 61b-62

61 Marele preot l-a întrebat din nou și i-a spus: „Tu ești Cristos, Fiul Celui Binecuvântat?” 62 Isus a zis: „Eu sunt. Și-l veți vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii și venind pe norii cerului„.

Din această tăcere izvorăște cuvântul „Eu sunt”, IHWH, care însemnă Dumnezeu.

Arhiereul Îl interoghează, îi pune cele două întrebări, care reprezintă sensul întregii Evanghelii, căci deja în titlul Evangheliei Isus e numit „Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”. Prima parte a Evangheliei ni-L prezintă pe Isus ca fiind Cristosul, iar a doua ca fiind Fiul lui Dumnezeu… Deci arhiereul Îl întreabă: „Ești tu Cristosul, Fiul Celui binecuvântat?”…

E interesant că întrebarea este pusă înaintea tăcerii Unuia deja condamnat… Deja au decis să-L ucidă… În acest moment Isus poate să Se reveleze, nu mai are nici un secret… Acum că este clar că violența noastră cade asupra Lui, și că El nu răspunde violenței prin violență, ci ne iubește cu o iubire infinită, deci poate spune: „Eu sunt Cristosul”, adică Eu vă mântuiesc tocmai pentru că mă comport astfel… Eu sunt Fiul lui Dumnezeu, sunt Dumnezeu și-L revelez pe Tatăl, pentru că Mă comport așa cu voi, frații Mei… Mai înainte nu putea să spună cine era Cristosul și cine era Dumnezeu… De ce? Pentru că acesta este Dumnezeu, Cel pe care ni-L arată acum Isus!

Dumnezeu nu era acela care făcea minuni… Căci toți sunt capabili să facă minuni… Aproape toți… Și dacă nu le fac, toți se prefac că le pot face, începând cu minunile economice… Cu banii faci totul! Dai de mâncare lumii sau o înfometezi și mai mult…

În schimb, pe cruce, Isus poate vorbi… Înțelegeți deci motivul pentru care în întreaga Evanghelie Isus spunea mereu după ce săvârșea minuni „Nu spuneți nimănui!”… Căci ei ar fi greșit, cugetându-L pe Dumnezeu în baza puterii: „Are mare putere”… Și noi, cu puțină magie, îi furăm ceva din putere, și avem și noi aceeași putere…

În schimb, din textul nostru este clar felul în care El este Cristosul, adică Eliberatorul… El mă eliberează de această formă a puterii care stăpânește și distruge omul… Mă eliberează prin blândețe, iubire și milă… Aceasta este libertatea pe care El o aduce… Când vorbim de libertate, ar trebui să înțelegem exact acest lucru, nu opusul…

La fel, când vorbim despre Dumnezeu, în acest loc Isus ne arată cine e Dumnezeu: acesta e adevăratul chip al lui Dumnezeu. Celălalt e chipul satanic al lui Dumnezeu, pe care l-a inventat șarpele, care ne-a manipulat bine pe toți, atât atei cât și religioși, căci toți avem în minte acest chip al lui Dumnezeu, total greșit…

Însă crucea este distanța infinită pe care Dumnezeu a așezat-o între Sine și orice imagine falsă despre Dumnezeu, pe care noi ne-o inventăm… Și ne vindecă de răul religiei și de răul ateismului… căci ne arată adevăratul chip al lui Dumnezeu, care este acest Om…

Să ne așezăm și noi înaintea crucii… Într-adevăr Mântuitorul meu, Cristosul meu este acest om răstignit? Acesta este Dumnezeul meu? Înaintea crucii (ca să ne punem această întrebare) vrea să ne conducă Evanghelia! Nu la imaginile pe care eu le am despre Dumnezeu… Există multe imagini frumoase despre Isus, Dumnezeu și Maica Sfântă… Însă adevăratul Cristos este acesta: Cel răstignit…

Dumnezeu ne-a interzis să ne facem imagini cu Dumnezeu dar și cu omul. De ce?

Pentru că singura imagine a lui Dumnezeu este acest Om, care este Omul adevărat, după chipul lui Dumnezeu… și omul liber…

Din tăcerea Sa iese acest cuvânt „Eu sunt”. „Eu sunt” este revelația numelui lui Dumnezeu făcută lui Moise, a lui Dumnezeu care salvează poporul din Egipt… Tocmai așa Isus este „Eu sunt”, este Dumnezeul care ne mântuiește… Dacă ar fi fost diferit, nu ar fi Dumnezeu și nu ne-ar mântui.

Prea mult am fost obișnuiți să spunem: „Da. Isus a fost răstignit. Iar eu sunt creștin numai pentru că m-am născut aici, în România, dar dacă m-aș fi născut în Orientul Mijlociu, aș fi fost musulman…”. Nu! Nu aș vrea să fiu nici musulman, nici hinduist, nici confucianist și nici taoist… Ci aș vrea să fiu creștin, indiferent în ce parte a lumii m-aș fi născut… Pentru că creștinismul este eliberarea de orice formă de religie care subjugă, incluzându-le pe toate cele enumerate mai sus… Aceasta e esența creștinismului care-l face diferit de oricare altă religie, și este un blestem pentru toate religiile și pentru toți puternicii. Și e acel blestem care-l salvează pe om și-L revelează pe adevăratul Dumnezeu.

Noi, creștinii, nu suntem prea conștienți că religia noastră este un blestem pentru toate religiile și pentru toți puternicii lumii. Și că acest blestem este mântuirea omului… și-i dă demnitatea sa de fiu…

Iar Isus adaugă: „Și veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Celui Atotputernic și venind pe norii cerului”, adică adaugă un lucru despre care n-a fost întrebat. Citează din Dan. 7, un text care vorbește despre Judecătorul suprem al istoriei… Altfel spus, acest Dumnezeu este Judecătorul suprem al istoriei… Acesta, nu altul…

Care va fi judecata (sentința) Sa?

Cea de a-Și da viața pentru toți! Aceasta este singura sentință.

Așadar, istoria este cu adevărat în mâinile Sale. Nu-i nici în mâinile celor puternici, nici în mâinile celor aroganți, nici în mâinile integraliștilor religioși a diferitelor religii, nici în mâinile nimănui… ci este în mâinile acestui Dumnezeu, care se predă (dă, pune) în mâinile tuturor… Acesta e Judecătorul.

Judecătorul istoriei însemnă nu doar că o judecă la sfârșit, ci că El este criteriul judecății deja acum… Cu alte cuvinte, ce are valoare pentru noi în istorie? Care este judecata (norma valoroasă, valoarea) cu care acționez? Este acest Om? Dacă, da, înseamnă că eu trăiesc deja acum o istorie liberă, ca fiu al lui Dumnezeu… Iar Isus a venit intenționat pentru acest lucru: ca noi să trăim deja acum ca fii.

Și ne revelează judecata finală care deja este crucea… Crucea este judecata finală. Și nu există o altă judecată în afara acesteia… Judecata unui Dumnezeu care ia asupra Sa răul nostru și astfel ne arată că este un rău și că este inutil să continuăm să-l facem, și ne arată iubirea pe care ne-o vrea. Deci putem spune „Atunci, accept un asemenea Dumnezeu!”. Și putem trăi în bucuria de a fi fii iubiți și frați.

Și aceasta este noua Judecată! O Judecata care învinge toate celelalte forme de judecată pe care le avem: a imaginii false despre om, cum că ar trebui să fie puternic, arogant, și să se realizeze printr-o violență tot mai mare; și a imaginii despre Dumnezeu, care ar fi Cel mai puternic dintre toți, cel mai violent dintre toți și deci, la urmă, ar distruge orice nedreptate…

Când vorbim de implicare (angajament) creștin fie social, fie politic, în favoarea săracilor, se înțelege acest tip de judecată în istorie, care-i foarte neliniștitor (alarmant, îngrijorător) pentru orice formă de putere… Pentru că este atenția față de cel din urmă: valoarea maximă este ultimul dintre oameni!

Ne vom reîntoarce asupra acestor teme, căci de acum înainte Evanghelia va dezvolta aceste teme…

Parcurgem etapele revelației lui Dumnezeu, începând cu Exod 3, când i se descoperă lui Moise, spunându-i „Eu sunt”… Și avem întreaga experiență a poporului care-L simte pe Dumnezeu care îl însoțește, călătorește cu el, prin Marea Roșie, prin deșert și ajunge până la pământul făgăduinței… și ajunge până în acest verset… În acest verset avem revelația totală, perfectă a lui Dumnezeu… Cine e Dumnezeu?

„Eu sunt!”… Dumnezeu e acest Om

vv. 63-64

63 Atunci marele preot și-a sfâșiat hainele și a spus: „Ce nevoie mai avem de martori? 64 Ați auzit blasfemia. Ce vi se pare?” Toți l-au condamnat ca fiind vrednic de moarte.

La moartea Sa se va rupe catapeteasma Templului, iar acum este sfâșiată haina arhiereului… El purta două… Fapt care-i era interzis lui…

Iar arhiereul întreabă: „Ați auzit hula. Ce vi se pare vouă? Iar ei toți au judecat că El este vinovat de moarte”… Toți…

Blestemul constă în faptul că Dumnezeu, Cristosul, Fiul, Judecătorul istoriei este exact acest Om… Și acest blestem este credința noastră!

„Ați auzit hula. Ce vi se pare vouă?”… Petru imediat își va mărturisi credința: „Nu-L cunosc!”… Și, la fel toți ceilalți…

Dar e important că înțeleg că pe Acesta eu nu-L cunosc… Despre Acesta eu nu am mai auzit până acum… Și nici nu doream un astfel de Mesia… Și, totuși, Acesta este Cristosul, care însemnă Mântuitorul, Dumnezeul pe care șarpele ni l-a ținut ascuns încă de la început, și judecata lui Dumnezeu asupra istoriei, care este exact opusă de cea pe care toți o avem în minte…

Și, în sfârșit, avem Dumnezeu care ni se revelează și ne eliberează…

Și, deoarece noi suntem chipul (imaginea) lui Dumnezeu, înseamnă că tocmai înaintea acestui Dumnezeu reaflăm (căpătăm) realitatea noastră și suntem exact ceea ce suntem…

„Ce vi se pare vouă?”. Dacă vi se pare că e un blestem, încă sunteți la un punct bun… Dacă vi se pare că trebuie ucis, însemnă că sunteți la un punct și mai adevărat…

Să vedem primele reacții…

v. 65

65 Unii au început să-l scuipe și, acoperindu-i fața, îl loveau spunându-i: „Profețește!” Iar servitorii îi dădeau palme.

Prima reacție… Sinedriul Îl condamnă la moarte, și începe executarea…

Regele trebuie venerat, sărutat (sărutul indică adorația, ducerea la gură)… În locul sărutului, Isus capătă scuipăturile, disprețuirea… Înaintea unui asemenea Dumnezeu, a unui asemenea rege, a unui asemenea judecător, avem disprețuirea…

„Îi acopereau fața”… Fața este revelația persoanei. Voalul este opusul feței, este „non față”, adică fără față… Isus ia pe umerii Săi întreaga noastră „neasemănare” pe care o avem, cu adevărata față pe care o avem… Este voalul răului, care este pe fața Sa…

„L-au bătut”: El, care e puterea lui Dumnezeu, e lovit de violența noastră… și astfel ne revelează puterea Sa, care-i puterea lui Dumnezeu.

Fața acoperită (voalată)… Fața este frumusețea… Marea dorință a omului este să vadă fața lui Dumnezeu: „Arată-mi Fața ta”, frumusețea feței Tale… Frumusețea feței lui Dumnezeu e această față acoperită, care ni-L revelează pe Dumnezeu…

Și I-au spus: „Prorocește!”… Este un joc care se practică și la noi: unul stă în mijloc și e lovit, apoi i se spune: „Ghicește!”. În textul nostru se spune: „Prorocește!”, nu din întâmplare este scris așa… Profeția este Cuvântul lui Dumnezeu care vestește (spune) sensul istoriei și salvează (mântuiește) istoria…

Prorocește: acest Cuvânt este profeția lui Dumnezeu, ni-L revelează pe Dumnezeu. Și ne mântuiește… Alte texte spun: „Ghicește cine Te-a lovit?”, care exprimă același lucru… Să ne întrebăm înaintea acestei Fețe: „Cine-L lovește?”. Aceasta e profeția…

„Și slugile Îl băteau cu palmele”. Să ne întrebăm înaintea acestei fețe: „Cine-L lovește?”… Petru va spune: „Nu-L cunosc”, este lovitura cea mai mare pe care Cristos a îndurat-o… Cum ai stat cu Mine timp de trei ani?

Această Față este obiectul întregii noastre non-fețe: a întregii noastre violențe, El care este gloria, ia asupra Sa scuipăturile noastre, toate adorațiile noastre false… El, care e frumusețea, ia asupra Sa voalul urâțeniei noastre, a idealurilor noastre stupide, El, care e puterea lui Dumnezeu prin iubire, ia asupra Sa toată violența noastră, care e slăbiciunea noastră, care ne ucide pe toți… Aceasta este profeția…

Să ne așezăm înaintea acestei Fețe, să revedem scena și să ne întrebăm și noi: „Profețește! Cine Te lovește?”…

Această scenă va fi reluată, după judecata dinaintea lui Pilat, prin încoronarea regală…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan