Marcu 14,66-72

Ps 139 (138)

Psalmistul începe prin constatarea: „Doamne, cercetatu-m-ai și m-ai cunoscut” și ne vorbește despre jena (dificultatea) pe care omul o simte înaintea acestei priviri, deoarece o vede ca fiind o privire care judecă, și ar vrea să-i fie complice. Însă această privire nu-l judecă și nici nu-i complicea sa…

Iar omul fuge departe de această privire, până se întoarce în noapte, în moarte, sau la momentul zămislirii sale… Apoi înțelege că tocmai această privire l-a creat în sânul maicii sale, că Dumnezeu îi este mai mult maică decât maica sa, și înțelege că este o minune în ochii Săi… Și astfel înțelege semnificația privirii lui Dumnezeu.

Privirea lui Dumnezeu este acea privire care ne ajută să existăm așa cum suntem: în ochii Săi suntem o minune…

Psalmul se încheie cu cererea „Cercetează-mă, Doamne”, ajută-mă să mă pun, privesc sub această privire…

Iar în mijloc vorbește despre ura față de păcătoși, care este ura sfântă, dacă o înțelegem că este împotriva păcatului, adică a răului care locuiește în noi și care ne împiedică să vedem privirea Domnului…

Am ales acest psalm, pentru că în astăzi vom vedea felul în care Isus îl privește pe Petru… Privirea este importantă, căci omul este așa cum este privit, văzut… Și toate câte omul le face, le face pentru a se face văzut (a se arăta)…

Niște copii se jucau înaintea casei parohiale. Preotul i-a întrebat dacă nu pot găsi un alt loc. Ei au răspuns că într-un alt loc, nimeni nu-i vede… Doreau să se joace acolo, pentru a deranja, pentru a sublinia că ei există… Altfel spus, a fi văzuți însemnă a fi acceptați…

Omul caută să fie recunoscut, acceptat. Acceptarea ne ajută să existăm. Trăim sau murim prin privirea care ne acceptă sau ne refuză… Dar este și un lucru foarte periculos, pentru că riscăm să devenim robii acceptării privirii altora, fapt pentru care acela care mă acceptă, mă poate face să fac orice lucru, dar și acela care nu mă acceptă, mă face să fac orice lucru, căci eu aș vrea să fiu acceptat…

Prin urmare, trebuie să descoperim acceptarea fundamentală care există în fiecare dintre noi: „Sunt o minune în ochii Tăi”… Să descoperim propria noastră identitate, care este așa cum ne privește Dumnezeu… Acesta fapt mă creează în baza a ceea ce sunt și mă face liber înaintea tuturor privirilor și capabil să mă văd prin această privire binevoitoare și bună, și să văd tot restul prin această privire…

Versetele ne prezintă botezul lui Petru…

Mai mult decât lepădarea lui Petru, textul ne prezintă un joc de priviri de condamnare și de primire…

Se citește Mc. 14, 66-72

66 Pe când Petru era jos, în curte, a venit una dintre servitoarele marelui preot 67 și, văzându-l pe Petru încălzindu-se, l-a privit fix și i-a zis: „Și tu erai cu Nazarineanul, cu Isus”. 68 Dar el a negat spunând: „Nu știu, nu înțeleg ce zici!” Și a ieșit afară în fața curții. Și a cântat cocoșul. 69 Iar servitoarea, văzându-l, a început din nou să le spună celor care stăteau acolo: „Acesta este dintre ei”. 70 Dar el a negat din nou. După câtva timp, cei care stăteau acolo i-au spus din nou lui Petru: „Cu adevărat ești dintre ei, căci ești galileean”. 71 Iar el a început să se blesteme și să jure: „Nu-l cunosc pe omul acesta despre care vorbiți”. 72 Și îndată cocoșul a cântat a doua oară. Atunci, Petru și-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Isus: „Înainte de a cânta cocoșul de două ori, de trei ori mă vei renega”. Și a izbucnit în plâns.

Pentru a înțelege acest text, mai înainte de a-l explica, să formulăm o ipoteză…

Cu puține ore mai devreme, Petru a spus că era dispus să moară pentru Isus, și că dacă toți s-ar fi lepădat de Isus, el n-ar fi făcut-o… Să presupunem că Petru a fost atât de bun, încât a mers să moară pentru Isus și deci nu s-a lepădat de El…

Ce s-ar fi întâmplat?

Petru nu s-ar fi mântuit (salvat)! Căci ceea ce mă mântuiește nu-i a muri pentru Dumnezeu: Dumnezeu nu vrea ca eu să mor pentru El! Mântuirea constă în faptul că El și-a dat viața pentru mine și mă iubește. Și exact acest fapt Petru nu l-a înțeles…

Dacă în Iuda am văzut răul din care să fim mântuiți (răul este ceva banal, căci e răul pe care-l facem noi), în Petru vom vedea că exact binele pe care-l facem este răul adevărat… Adică „eu vreau să trăiesc prin bunătatea mea și sunt dispus chiar să mor pentru Dumnezeu”… Dar pe cine-l interesează că tu mori pentru Dumnezeu? Căci Domnul nu vrea ca tu să mori pentru El… Dumnezeu vrea să înțelegi că El te iubește și-Și dă viața pentru tine…

Așadar, versetele ne arată necesitatea trecerii noastre de la Lege la Evanghelie…

Legea poate să mă conducă până la a-mi da viața pentru Dumnezeu: este cel mai bun lucru al Legii! Ce am putea face mai mult decât atât? Însă acesta este marele păcat! Căci Dumnezeu nu vrea viața niciunui om. El nu este o lipitoare…

Dumnezeu dă viața tuturor și-i iubește pe toți!

Iar Petru trebuie să înțeleagă că este iubit gratuit, și nu pentru că este bun, așa cum credea el… Ci este iubit pentru că-i un sărăcuț, la fel ca noi…

Și atunci pricepe ce este botezul: a fi iubit, acceptat gratuit în propriul păcat… Iar identitatea mea este iubirea pe care Dumnezeu o are față de mine, nu-i bunătatea mea reală sau presupusă de mine… Acest fapt însemnă să ne naștem ca fii iubiți și să ne acceptăm.

Acesta este textul cel mai delicat din Evanghelie care ne prezintă povestirea lui Petru, botezul său, a inimii sale: plânsul său e botezul inimii. În acest botez Petru își descoperă propria identitate.

Petru însemnă piatră. Dar cum vedem o piatră? E suficientă o surpare de teren, iar deasupra rămâne piatra… Petru este o surpare: surpându-se totul, rămâne în picioare piatra, care este fidelitatea lui Dumnezeu față de el… Noi trebuie să înțelegem că trăim prin fidelitatea și iubirea lui Dumnezeu, nu prin fidelitatea și prin iubirea noastră față de El. Dacă nu ar fi așa, ar fi vai de noi…

Și aceasta e convertirea lui Pavel, care era perfect în respectarea legii… Și-i cea mai dificilă convertire… Observ că și voi sunteți derutați: „Cum de este așa?”…

Este exact așa! Căci botezul însemnă a trăi prin har, adică prin iubirea gratuită a Domnului față de noi… Și Petru e primul care experimentează acest adevăr, exact în locul păcatului său… Păcatul său nu-i ca acela al lui Iuda, care e simplu. Iuda recunoaște că a greșit. Chiar s-a căit. Și chiar vrea să plătească pentru ce a făcut… De fapt, păcatul lui Iuda nu-i a-L fi vândut pe Isus, ci a vrea să plătească… Și-i același păcat ca și al lui Petru, care dorea să plătească de mai înainte, dându-și viața pentru Cristos… Dar nu reușește…

Ne vom opri asupra acestui text care ne prezintă experiența profundă a botezului, la care Petru vrea să conducă comunitatea sa…

După plânsul lui Petru vom avea contemplarea, care este botezul: a vedea, a permite să sară-n ochi scena în care Domnul își dă viața pentru mine…

Dar mai înainte este nevoie de înfăptuirea acest pas, care are loc în timpul nopții: avem un joc de priviri și un foc aprins; aici se desfășoară întreaga dramă, în această noapte.

Evanghelia după Marcu cuprinde catehezele lui Petru, redactate de Marcu. Exact în acest loc Petru povestește istoria sa. Apoi se subliniază că e o „noapte marcată de foc” – focul care încălzește și însuflețește – dar și o noapte marcată de apă, de lacrimi. Focul și apa desemnează viața nouă care se naște

vv. 66-67

66 Pe când Petru era jos, în curte, a venit una dintre servitoarele marelui preot 67 și, văzându-l pe Petru încălzindu-se, l-a privit fix și i-a zis: „Și tu erai cu Nazarineanul, cu Isus”.

În textul evanghelic anterior s-a subliniat că Isus e judecat în Sinedriu: este acea față acoperită și toți Îi dau palme… Urmează apoi lepădarea lui Petru: „Cine Te lovește?” Petru, adică noi toți… Altfel spus, Petru e chemat să recunoască acea față. Petru este în curte, iar Isus este în camera în care este condamnat.

Petru e cu slugile, și ce trebuie să facă?

Mai întâi de toate, notăm că nimeni nu i-a spus să vină în acel loc… Apoi, Petru a venit pentru că și-a amintit că a spus: „Chiar dacă alții Te vor părăsi, eu nu Te voi părăsi niciodată”… Așadar, Petru este un om serios, de cuvânt, și vrea să-I arate lui Isus că el e un om bun și curajos… „Dacă nu, a greșit când m-a numit Piatră. Ceilalți sunt lași, dar eu sunt Petru și-I arăt că a făcut bine să aibă încredere în mine. Apoi, mai repede sau mai târziu, El va rezolva problema, căci eu știu cine este El și ce puteri are…”.

Din Evanghelia după Ioan știm că Petru a intrat în curte împreună cu Ioan, iar Ioan este cunoscut ca fiind discipolul lui Isus, deci Petru nu risca nimic periculos… Petru era în acel loc ca să arate că era bun, dar și din iubire pentru Isus, căci Îi voia binele, dorea să-L protejeze și să-I spună: „Vezi că eu sunt aici, deci Te poți baza pe mine… N-am vorbit numai să mă aflu în treabă…”.

O slujnică îi spune: „Și tu erai cu Iisus Nazarineanul”.

Cum de știe ea acest lucru?

În ultimele cinci zile Isus era în jurul Templului, Petru era înaintea Lui. Isus le-a închis gura cărturarilor, fariseilor, saduceilor, irodianilor, iar Petru, fiind cu El, a afirmat: „Ce tare este Învățătorul! Eu sunt urmașul Său”. Petru s-a arătat în public… Cu puțin mai înainte se certaseră despre cine ar fi stat la stânga și la dreapta… Deci Petru era cu Isus, la vedere, iar slujnica l-a recunoscut… „Tu erai acolo, cu Isus!”…

„A fi cu Isus Nazarineanul” este esența apostolului… „Isus a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu El” (Mc. 3, 14)

Prin urmare, întrebarea slujnicei nu-i generică, în sensul că și tu erai în tovărășia lui Isus… Nu! Căci în Evanghelia după Marcu „a fi cu Isus” este definiția discipolului… „A fi cu El” însemnă a fi în compania Sa, a face aceleași alegeri, a avea aceleași criterii…

Aceasta este întrebarea definitivă adresată discipolului (și fiecărui discipol) în acest loc al Evangheliei: tu ești cu Isus? Cu Nazarineanul? Gândești ca El? Dorești lucrurile pe care le dorește El? Ai aceleași obiective?

Așadar, „A fi cu” însemnă a fi solidar cu Isus, a face același drum, a face aceleași alegeri… Dacă nu, însemnă că sunt separat…

În realitate Petru a fost cu Isus, dar cu care Isus? Cu acela pe care-L dorea el… Dar atunci când, în centrul Evangheliei, Isus a subliniat că lucrurile erau puțin diferite, Petru a răspuns: „Niciodată să nu Ți Se întâmple așa ceva. Tu, Isuse, greșești! Ascultă-mă pe mine, Petru, care sunt infailibil!”.

Să ascultăm ce răspunde Isus…

De fapt Petru era „cu sine însuși”, adică cu acea imagine pe care el și-a creat-o despre Isus, nu era cu Isus… Așadar, el a fost sincer când a spus…

v. 68

68 Dar el a negat spunând: „Nu știu, nu înțeleg ce zici!” Și a ieșit afară în fața curții. Și a cântat cocoșul.

Noi suntem convinși că în acest loc Petru a mințit… Însă acum, pentru prima dată Petru spune adevărul: „Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici”, adică eu nu știu ce înseamnă a fi cu Isus Nazarineanul… Mai mult, ca să fiu sincer, eu eram cu un altul, nu cu Acesta… Acesta și-a schimbat personalitatea… Căci eu eram cu Isus Nazarineanul care înmulțea pâinea, care învia morții, pe care toți Îl cinsteau… Cu Acela eram… Dar pe Acesta, care este scuipat, batjocorit, care Se jertfește, care este slab la fel ca toți oamenii, eu nu-L cunosc… Deci: „Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici”… S-a întâmplat ceva, ce eu nu înțeleg… Ori se comportă așa, pentru a ne pune la încercare, ori Își va arăta puterile și va ieși învingător… Deci, stau aici să văd, dar dacă nu-i așa, eu pe Acesta nu-L înțeleg…

Acum, după două mii de ani, întrebarea este: „Acesta este Cristosul cu care stau, ori sunt cu proiectarea delirurilor mele bazate pe putere?”. Iar când nu mă ascultă, Îl părăsesc? Când nu corespunde criteriilor mele, îmi inventez un Altul…

Problema credinței creștine este „a fi cu Isus Nazarineanul”, acum, când înțelegi cine este El cu adevărat… Isus este acest om care iubește, e sărac, umil, Se jertfește pe Sine, și mă iubește, dându-și viața pentru mine…

Numai atunci înțeleg cine este Dumnezeu: este iubire absolută pentru mine; și cine sunt eu: sunt iubit în mod absolut de Dumnezeu… Și accept să trăiesc prin această iubire…

Tocmai aceste lucruri Petru nu le știe și nu le înțelege, adică se destramă toate certitudinile lui…

Astăzi, care sunt relațiile noastre cu Isus, care intră în criză? În textul nostru Petru se simte trădat de Isus, deci nu el se leapădă de Isus… El se simte trădat căci nu așa L-a cunoscut pe Isus… El crede că Isus l-a înșelat, deoarece la început, după ce Isus i-a chemat să-L urmeze, lucrurile păreau diferite… Deci, Petru are ceva să-I reproșeze lui Isus

Este ca și cum Petru Îi spune: „Ai greșit strategia, căci dacă mă ascultai, rezultatul era altul…”… Petru mai speră ca situația să se schimbe, dar nu înțelege de ce Isus se comportă așa…

În acest loc reacția lui Petru e frumoasă: „Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici”…

„Și a ieșit afară înaintea curții; și a cântat cocoșul”. Cocoșul cântă mai înainte de răsăritul soarelui… Începe prima luminare a lui Petru: ea constă în faptul că el înțelege că nu-L înțelege pe acest Cristos…

Botezul însemnă luminare. Începutul luminării este a pricepe că: „Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici”… Eu înțelegeam lucrurile pe care eu le cugetam: că Isus era un om bun, chiar Dumnezeu, și totul consta în a-L imita și a fi buni ca El, a ne da viața pentru El, ca să fim la fel de importanți ca El… Așa judeca Petru…

Însă adevărata perspectivă este alta: faptul că Isus își dă viața pentru mine… El nu vrea viața nimănui; mă iubește gratuit și vrea ca eu să trăiesc…

Isus n-a dorit să moară pentru ca eu să trăiesc, ci eu L-am ucis. El dorea să trăiască, dar eu L-am omorât prin faptul că nu L-am recunoscut așa cum este…

Este dificil să trecem de la acel raport cu Dumnezeu, înrădăcinat în om – tipic oricărei religii – în care Dumnezeu este văzut ca fiind exigent, just, chiar și iubitor, dar căruia trebuie să-i plătești datoriile, și să-ți dai viața pentru El…

Eu nu trebuie să-mi dau viața, căci viața este un dar pe care trebuie să-l primesc, spunându-I : „Mulțumesc!”.

Eu nu am datorii față de părinții mei, chiar dacă le datorez totul, însă darul vieții nu-i o datorie… La fel în raportul cu Dumnezeu: nu avem nicio datorie, ci El are datorii față de noi! El are datoria unei iubiri infinite. Dar pentru că noi nu credem în această iubire infinită, El nu mai știe cum să-Și plătească această datorie… De-a lungul istoriei a făcut toate încercările pentru a-și plăti această datorie, până la a muri pe cruce pentru a-și plăti această datorie față de noi… Ca să ne ajute să înțelegem că suntem iubiți gratuit și în totalitate…

Iar păcatul, adevăratul rău, însemnă a nu înțelege această iubire infinită a Domnului față de noi.

Iar în Petru vedem păcatul în starea sa pură, păcatul omului drept, care e mai grav decât păcatul lui Iuda… Cel al lui Iuda e un păcat banal: păcatul lui Iuda constă în a vrea să fie bun. De aceea se spânzură: a greșit, deci plătește. Cel puțin Iuda este onest… E singurul act onest pe care-l face…

Așadar, Petru nu minte și nu se leapădă…

Un cocoș a cântat… Apar zorile… Începutul luminării este să înțeleg că eu „nu-L cunosc și nu-L înțeleg pe acest Isus”…

vv. 69-70

69 Iar servitoarea, văzându-l, a început din nou să le spună celor care stăteau acolo: „Acesta este dintre ei”. 70 Dar el a negat din nou. După câtva timp, cei care stăteau acolo i-au spus din nou lui Petru: „Cu adevărat ești dintre ei, căci ești galileean”.

Prima întrebare: „A fi cu Isus” este centrul credinței creștine… A fi credincios însemnă a fi în tovărășia lui Isus, dar nu cu Isus pe care mi-l inventez eu, ci cu Isus care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine și care este „Domnul meu și Dumnezeul meu”…

Apoi avem al doilea examen al credinței creștine: „Bine. Tu zici că nu ești cu Isus, dar este clar că ești dintre aceia”… „Dintre aceia” însemnă comunitatea… Deci tu aparții comunității creștine: ești botezat, mergi la cateheze, faci milostenie… Dacă nici tu nu ești creștin…? Dacă nu ești „dintre aceia”… Adică tu aparții comunității…

Din acest verset înțelegem că „Nu aparținem comunității, dacă nu suntem cu Isus!”. Apartenența la comunitate însemnă „A fi cu El!”, căci numai stând cu El trăim între noi în mod corect. Dacă nu, pot avea 10 botezuri, 20 de hirotoniri și toate insignele asociațiilor catolice sau militare, dar să nu fiu creștin… A fi creștin însemnă a fi cu Isus! Cu Isus care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine, nu cu Isus pe care eu vreau să-L salvez…

A mă scufunda, a fi botezat în iubirea Sa pentru mine, mă ajută să exist și-mi permite să fiu dintre cei care cred în iubirea Sa și să trăiesc prin această iubire… Așa se naște fraternitatea și libertatea… Apartenența la Biserică urmează numai „după”… De ce sunt creștin, de ce aparțin Bisericii? Pentru că sunt cu Isus!

Un om care nu-i botezat, nu aparține Bisericii!

Ce este botezul? Este a fi scufundat în Isus, botezat în Isus! Iar a fi botezat în Cristos mă face fratele altora, mă așază în Biserică… Dar dacă nu sunt în Isus, eu nu sunt în Biserică, nu sunt creștin, chiar dacă aparțin tuturor grupurilor și mișcărilor posibile: chiar dacă sunt călugăr, chiar dacă vestesc Cuvântul…

Pentru că a fi creștin însemnă a fi cu El, cu El care se comportă așa cu mine…

Așadar, nu-i suficient să aparțin comunității creștine…

Există mulți oameni foarte implicați, care fac multe lucruri și le fac foarte bine… Dar să fim atenți, căci nu lucrurile pe care noi le facem, sau organizațiile de care aparținem, ne fac credincioși! Creștini devenim prin raportul nostru personal cu Isus: acest raport ne formează și ne constituie creștini! Chiar și ca preot sau călugăr…

Eu aș putea fi preot sau călugăr și să fac multe lucruri frumoase, dar să nu fiu credincios… Mă face credincios raportul meu cu Isus! Fapt care înseamnă să accept iubirea Sa pentru mine și să trăiesc prin acea iubire… Aceasta e substanța credinței care ne determină pe toți să fim frați și oameni liberi. Aceasta este identitatea noastră!

Iar Petru încă nu cunoaște această substanță, iar când slujitoare îi spune: „Ești dintre aceia”, Petru neagă: „Nu! Nu sunt dintre aceia”… Dar dacă nu sunt cu El, nu pot fi „dintre aceia”…

Petru, negând, ajunge într-o poziție opusă celei a lui Isus… Botezul lui Isus înseamnă solidaritatea lui Isus cu noi, cu toți… În acest loc Petru nu vrea să fie solidar: „nu sunt dintre aceia”, nu-i aparțin Lui, nu sunt cu El

v. 70

70 Dar el a negat din nou. După câtva timp, cei care stăteau acolo i-au spus din nou lui Petru: „Cu adevărat ești dintre ei, căci ești galileean”.

Este a treia întrebare. Și lui Isus i S-au adresat trei întrebări. După cum a treia întrebare pronunțată de arhiereu, este adresată tuturor, tot la fel, și această a treia întrebare adresată lui Petru, e adresată tuturor. Ei îi spun: „Cu adevărat ești dintre ei, căci ești și galilean și vorbirea ta se aseamănă”. Cei din Galilea aveau o pronunție particulară…

A fi galilean însemna și a fi agitator, dar în acest loc însemnă că ești din acea zonă, căci vorbirea ta te trădează, adaugă evanghelistul Matei…

Așadar, e clar că tu ești creștin!

De ce nu mă pot numi creștin? Sunt european, aparțin culturii creștine de peste două mii de ani, sunt botezat, aparțin Bisericii Catolice… Dacă nu sunt creștin eu, atunci cine e? Dar nu înseamnă că sunt automat creștin numai pentru că am aceste însușiri…

Mă face creștin numai faptul că sunt cu Isus! Nu titlurile culturale și nici grupurile de care aparțin nu mă fac creștin, ci raportul meu personal cu Isus! Și acesta e botezul: e raportul meu personal cu Isus, faptul de a ști că El este Domnul meu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine… Iar eu trăiesc răspunzând acestei iubiri, care e identitatea mea; deci, trăiesc în libertatea fiului, deci a fratelui față de toți și pot fi „dintre aceia”, adică pot aparține comunității…

Însă nici modul meu de a vorbi, nici cultura mea, nici grupurile de care aparțin nu mă fac creștin…

În acest moment Petru dă al treilea răspuns…

v. 71

71 Iar el a început să se blesteme și să jure: „Nu-l cunosc pe omul acesta despre care vorbiți”.

Dacă Isus, întrebat de trei ori, a mărturisit, Petru se leapădă în mod total de Isus pentru a treia oară: „Nu-L știu pe omul acesta despre care ziceți”… Nici măcar nu-i spune numele…

„Și îndată cocoșul a cântat a doua oară”. Dar să ascultăm ce se întâmplă…

„Nu-L știu pe omul acesta”…

v. 72

72 Și îndată cocoșul a cântat a doua oară. Atunci, Petru și-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Isus: „Înainte de a cânta cocoșul de două ori, de trei ori mă vei renega”. Și a izbucnit în plâns.

În Lc. 22, 60-62 avem un aspect care ne poate ajuta… „Și Petru a zis: Omule, nu știu ce spui. Și îndată, încă vorbind el, a cântat cocoșul. Și întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru; și Petru și-a adus aminte de cuvântul Domnului, cum îi zisese că, mai înainte de a cânta cocoșul astăzi, tu te vei lepăda de Mine de trei ori. Și ieșind afară, Petru a plâns cu amar”.

Avem în Luca două aspecte în plus față de Marcu: mai întâi Isus îl privește în interior… Domnul privește în interiorul lui Petru…

Oare în ce fel l-a privit?

„Te-am avertizat! Ai văzut că și tu ești ca alții? Cine te credeai?”… Însă, nu! Cu alte cuvinte, dacă Isus l-ar fi judecat, Petru s-ar fi simțit mai liniștit, căci și-ar fi spus: „Cel puțin plătesc… Am greșit, deci e corect să plătesc”.

În schimb Isus îl privește în interior… Să ne lăsăm priviți de privirea lui Isus!… Isus îl recunoaște… Isus știa dinainte că Petru era așa… Isus n-a greșit în a-l chema pe Petru… Isus nu l-a chemat pentru că Petru era bun, infailibil, generos… Nu! Isus știa că Petru era așa, dar privindu-l îi transmite un mesaj clar: „Te iubesc așa cum ești. Nu am greșit când te-am chemat să Mă urmezi” .

Isus nu i-a spus: „Știi, Eu sunt un om de cuvânt și credeam că tu ești bun. Însă tu M-ai trădat, dar Eu nu te trădez, căci sunt un om de cuvânt”… Nu! „Eu știam că tu ești așa și, în ciuda acestui fapt, Eu te iubesc”…

Altfel spus, această privire a lui Isus îl ajută pe Petru să trăiască. În acest moment Petru trebuie să accepte, ori să trăiască prin această privire care-l acceptă în mod absolut, și dacă acceptă se naște ca om liber, ori să se sinucidă, ca Iuda… Și ar avea mii de moduri pentru a se sinucide: va ispăși acest păcat, va fi tot mai bun, va căuta să nu mai greșească, să fie infailibil… Însă, nu!

Aici avem alternativa de a trăi prin acceptarea noastră absolută și gratuită din partea Altuia (și aceasta este condiția, calea pentru a trăi) sau prin a plăti (ispăși), în vreun fel, această datorie (și-i condiția pentru a muri)…

Botezul însemnă a accepta harul, gratuitatea, darul, iubirea din partea Iubirii necondiționate și absolute… „Eu Îmi dau viața pentru tine, nu tu-ți dai viața pentru Mine. Și nu-ți reproșez nimic, nu te cert. Știam că te vei lepăda de Mine… Știam și că tu ești slab și fragil și că Mă iubești numai pentru că urmărești avantajul tău”…

Aceasta este marea convertire. Trebuie să ne întrebăm: prin ce privire trăim, ce privire acceptăm? Cea a slujnicei și a altora care mă judecă și mă condamnă? Cea a felului în care eu mă privesc pe mine, care în acest punct devine iad, pentru că văzând ce am făcut, mă judec și mă osândesc…?

Privindu-se cu propria-i privire, Petru își pierde identitatea… Cine sunt eu? Eul său ideal se sfarmă în bucăți… Își dă seama că nu este cel care credea că este… Iar lucrul cel mai rău este că Isus știa dinainte acest adevăr… Cel puțin dacă nu l-ar fi știut… Dar îl știa dinainte și, în ciuda acestui fapt mă iubea și continuă să mă iubească… De ce?

„Plânsul amar” despre care vorbește Luca încă nu-i un indiciu al convertirii deja realizate… Însă este începutul convertirii, al pocăinței… Plânsul este stârnit de amintire: „Și-a amintit cuvintele pe care Isus i le-a spus”… Petru își amintește tonul cu care Isus i-a prezis lepădarea… Căci dacă tonul lui Isus ar fi fost plin de mânie, Petru nu ar mai fi avut vreo speranță… Așadar, Petru își amintește tonul prietenos al lui Isus și exact acest ton îl ajută să interpreteze corect prezicerea lui Isus despre lepădarea sa

Această situație n-a fost simplă nici pentru Petru, deoarece el: „a ieșit afară, a fugit de Isus”… Acest fapt înseamnă că prima mișcare este: eu refuz să fiu acceptat așa… Îmi este mai ușor să plătesc pentru ceea ce am greșit, căci așa aș părea mai onest… Însă, a accepta o iubire gratuită și necondiționată (care-i singurul mod pentru a trăi) este moartea adevărată a fiecărui eu fals, lucru care-i mai greu decât oricare altul… Și trebuie să trecem prin moartea eului propriu, pentru a trăi prin libertatea unui om care înțelege că este iubit gratuit și necondiționat și înțelege că aceasta este identitatea sa… Nu cea pe care el o credea…

Când spunem că botezul este nașterea omului nou în libertatea fiilor, înțelegem ceva precis… Când vorbim despre luminare, înțelegem ceva precis: că principiul vieții devine această lumină, această iubire gratuită… Deci principiul vieții nu mai este bunătatea mea, nici aroganța mea, nici imaginile vechi despre Dumnezeu pe care eu le aveam în minte, nici imaginile despre eul meu pe care le aveam, nici înfrângerea mea, nici victoria mea… Ci temelia vieții este cu totul altceva: este iubirea Sa infinită pentru mine. În această iubire trăiesc și prin ea mă hrănesc… Însă această trecere este lentă, căci mai înainte avem plânsul amar…

Altfel spus, mai întâi iese la iveală întreaga mea amărăciune, înfrângerea eului fals, un eu care trebuie să dispară…

E adevărat că Petru va greși din nou… Dar acest fapt nu schimbă cu nimic adevărul temei noastre. Tema e nucleul central al botezului: în ce ne scufundăm? Care este adevărul nostru profund? E privirea lui Isus sau e privirea slujnicei?

În baza cărei priviri trăiesc?

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan