Marcu 15,21

Ps. 33

Psalmul este un imn adus Providenței. Domnul are în mână istoria, dar noi, de multe ori ne îndoim, căci experimentăm că multe lucruri merg rău și ne întrebăm: „Unde e Domnul? Ce face?” Pe de altă parte, spunem că nu cade nicio frunză dacă Dumnezeu nu vrea… Și-i adevărat. Dar atunci, Domnul vrea răul? Nu! Dumnezeu nu vrea răul! Și totuși răul există… Textul e interesant exact din acest punct de vedere… Deși e numai un verset, fragmentul biblic e intens. E textul cel mai lung din istorie, o istorie care încă nu s-a încheiat…

Textul cel mai lung din istorie, adică v. 21 vorbește despre Cireneu… Înainte de relatarea răstignirii, e întreruptă povestirea Evangheliei. După încununarea cu spini se spune că-L duc pe Isus la locul numit Golgota ca să-L răstignească (v. 20)…

Versetul 21 nu exista în textul original, a fost introdus numai „după”… Iar după acest verset textul reia discursul anterior – „Și-L duc la locul Golgotei” – întrerupt tocmai pentru a introduce v. 21. Trebuie să fie important acest rând, versetul 21, introdus cu putere în povestirea pătimirii…

Mai înainte de a citi acest text vă îndemn să vă gândiți la toate acele lucruri care în viață vă merg pe dos, sunt strâmbe. Sunt multe. Căci pe cele care merg bine nu le vedem… Dacă într-o curbă conduci vehiculul drept, imediat îți dai seama… Dar de toate lucrurile juste nu-ți dai seama… Și sunt multe!

Noi ne gândim la cele strâmbe și spunem: „E o întâmplare de care nu aveam nevoie”. Întreaga noastră viață constă în a ne apăra de aceste întâmplări nefericite, care oricum ne ating…

În textul nostru vedem că unui om îi apare o „întâmplare”. Și nouă ni se ivește câte o întâmplare din când în când… Dacă omul se gândește mai bine și-și privește agenda, vede că are planificat totul: ceea ce face, ceea ce nu face, însă pricepe că unele lucruri din viața sa nu le-a planificat… Niciunul n-a scris în agenda sa ziua în care urma să se nască și nu poate scrie nici ziua în care va muri; niciunul n-a scris ziua în care îl va întâlni pe acel om pe care încă nu-l cunoștea; niciunul nu poate scrie ziua în care i se va naște un fiu, dacă încă nu știe… Altfel spus, toate lucrurile principale din viață sunt „din întâmplare”.

E interesant: eu exist din întâmplare, căci mai înainte nu existam, apoi exist, apoi nu voi mai exista… Așadar, „întâmplarea” e mult mai importantă decât credem noi, pentru că „întâmplarea” este tot ceea ce este sustras programării noastre și ne e sustras nouă, care reușim să le programăm pe toate… Din fericire, există ceva care nu-i supus programării: mereu viața e o întâmplare care nu se supune programării.

Fiind atenți la întâmplarea sau întâmplările despre care noi credem că nu ne fac bine, să citim textul…

v. 21

21 Au constrâns un trecător, un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru și al lui Rufus, ca să ducă crucea lui Isus.

În cateheza anterioară am prezentat „Ecce homo”, iată omul! Acum Evanghelia s-ar părea că ne spune: „Iată oamenii” care sunt ca acel om…

Mai înainte de răstignire, evanghelistul introduce acest verset pentru a ne vesti: „Unde întâlnim astăzi crucea Domnului?” O vedem în acest om! În acest om care, la fel ca toți Cireneii și toți drepții din istorie, duce pe umeri acel rău pe care nu el l-a făcut…

Acest om ciudat este omul cel mai vag din Evanghelie, care nu are legătură cu textul biblic, un om care nici măcar nu știe ce i se întâmplă… Un om care a venit la Ierusalim să facă cu totul altceva, adică să celebreze Paștele, dar i se întâmplă acest mare „chin, ghinion”: de a trebui să ducă Crucea unui osândit la moarte, deci de a fi și el blestemat și de a nu putea nici măcar să celebreze Paștele…

Acestui om i se întâmplă cel mai interesant lucru care i s-ar fi putut întâmpla în istorie unui om: Îl ajută pe Dumnezeu într-o perioadă scurtă, în momentul principal al vieții Sale, în timp ce duce pe umerii Săi Crucea lumii. Nu o duce mult timp, ci doar puțin… Și o duce chiar fără să vrea, și nici Isus nu dorea ca Cireneul să o ducă… O duce fără să înțeleagă, împotrivindu-se… dar apoi va înțelege.

Acest verset ne ajută să pricepem sensul profund al vocației creștine. Noi credem că vocația creștină înseamnă să avem toate lucrurile clare: îți faci planurile tale și le duci la bun sfârșit. Și crezi că ți-ai îndeplinit misiunea… La fel ca Petru, care știa cine era Isus. Știa că merge să moară. Dorea să moară cu El. Deci, Petru știa ce dorea. Acest om nici nu știe și nici nu vrea. Și i se întâmplă să ducă Crucea… Iar când i se întâmplă, el se împotrivește pe bună dreptate, căci ei „l-au silit”. Însemnă că el nu dorea să o ducă…

Mai târziu va înțelege ceea ce i s-a întâmplat: lucrul cel mai măreț din istorie, acela de a fi ca Domnul! Și acesta e misterul profund al oricărei vocații, adică al oricărei persoane, vocația Cireneului, adică cea de a fi ca Isus.

Discipolul este cel care-și ia crucea și-L urmează.

Acest Cireneu e mai mult decât un discipol, căci discipolul nu trebuie să ducă Crucea altora, ci pe a sa… Iar crucea mea este răutatea mea, deci eu duc crucea mea… În schimb, Cireneu nu duce Crucea sa, ci pe a Domnului, duce crucea lumii… Deci, el este ceva mai mult decât un discipol: este chipul deplin al lui Cristos.

Ceea ce face Cireneul pentru Cristos este exact – fără să știe și fără să vrea – ceea ce Cristos face pentru noi toți, știind și dorind, deși Isus nu dorea Crucea.

Să vedem mai îndeaproape cine este acest om: ce face, ce i se întâmplă, cum reacționează… Și pe această bază să reflectăm asupra misterului vocației creștine.

„Și au silit pe un trecător, care venea din țarină, pe Simon Cireneul”… Acest om este persoana cea mai necunoscută din Evanghelie.

Textul nu spune că Cireneu e un om oarecare și nu se știe cine este, căci vine din Cirene, o zonă din Africa… Este personajul cel mai puțin cunoscut, căci nu mai apare nici înainte și nici după acest moment în textele evanghelice…

Este în trecere și Evanghelia spune acest lucru… Nici măcar n-a fost în oraș. Căci dacă ar fi fost în oraș, ar fi văzut și ar fi putut fi prin mulțimea care striga:

„Răstignește-L”. Însă el nu știa nimic… Este ca și cum s-ar juca o piesă de teatru, și, în partea ei cea mai patetică, femeia de serviciu ar traversa liniștită prin acel loc, ca să facă curat pe scenă. Atenția tuturor s-ar fixa pe ea… Ce legătură are ea cu piesa, cine e acest personaj? Noi credem că sunt inoportune acest personaj și acest verset, căci nu au legătură cu contextul…

Despre acest om se spune că este din Cirene, din Africa. Cu multă probabilitate era un evreu care a emigrat ca să caute un trai mai bun. Însă n-a câștigat mult, dacă se întoarce de la câmp… Nu din câmpul său…

Unii susțin că el ar fi fost un negustor bogat, care câștigase mulți bani și-și construise vila în câmpie… iar acum urca la Ierusalim pentru celebrarea Paștelui…

Să ne închipuim scena: Isus iese dintre zidurile Ierusalimului. A fost biciuit. I-au curs sudori de sânge. Nu se mai poate ține pe picioare. Nu mai poate și probabil va muri înainte de a ajunge la locul răstignirii…

Ar fi trebuit să mai urce numai câțiva metri ca să ajungă la Calvar. Trebuia să ajungă în acel loc, pentru ca execuția să fie exemplară, ca toți să poată vedea răufăcătorul răstignit, iar pedeapsa Sa să fie o lecție pentru toți…

Privesc în jur să vadă cine L-ar putea ajuta. Dar nu văd niciun om cinstit. Ai putea să-i spui unui bogat: „Vino aici și ia asupra ta Crucea Acestuia?” Dacă ar fi fost bogat, ar fi fost simplu, căci le-ar fi spus slujitorilor săi să o ducă… Însă ei l-au zărit pe cel mai neajutorat, pe cel care nici nu avea legătură cu ce se întâmpla, pe cel care nu putea să se apere. Și mereu e așa: săracul trebuie să ducă crucea. Iar el, la fel ca Isus, nu vrea Crucea. Nu vrea să sufere…

Faptul că nu vrea este arătat de expresia: „l-au silit”…

Silirile sunt constrângerile care, în numele împăratului, se adresează supușilor, ca să ajute la unele munci neplătite, pe care nimeni nu le-ar face. Iar dacă nu ascultă de aceste porunci, sunt pedepsiți…

E interesant că acesta e un om care trebuie să ducă Crucea. El nu știe, nu înțelege și nu vrea, dar îl obligă.

Acesta e primul aspect adevărat al oricărei vocații. Numele meu – vocația e numele meu – identitatea mea nu-i cea pe care am pregătit-o eu, pe care o cunosc, pe care o vreau, pe care o desfășor cu mii de proteste, ci este, mai presus de toate, ceea ce mi se întâmplă…

Vocația mea e istoria mea, nu-i ceea ce am programat eu, ci e istoria mea, în care există multe lucruri de neacceptat, în special acesta: Crucea.

Și Isus a zis: „Treacă de la Mine acest potir”… Deci, nici El nu vrea Crucea. Dacă omul nu e masochist, nu vrea crucea… Deci, Isus nu dorea Crucea. Prin urmare, dacă nu vrei răul, ți se întâmplă să trebuiască să-l duci pe umerii tăi, chiar dacă nu-l faci… Acest lucru niciodată nu reușim să-l înțelegem prea bine: răul îl duce mereu cel care nu-l face. Bogăția unora mereu o plătesc scump (o îndură) săracii.

Acest om, care-i cel mai vag personaj, capătă o identitate clară, căci e singurul în Evanghelie despre care se spune că e tată (și despre Iair se spune că e tată, însă datorită fiicei, căci textul vorbește despre fiică și notează: fiica lui Iair). În versetul nostru e singura dată în care se spune „tatăl lui”…

„Tatăl lui Alexandru și al lui Rufus”… Notăm că nu se spune numele tatălui, ci numele fiilor săi…

„Tatăl lui Alexandru și al lui Rufus”… Tatăl a doi fii… Deci, e un tată care are o lungă paternitate, căci „doi” e începutul a mulți…

Există multe criterii. În text stă scris: „un om din Cirene” (despre care nu se știe cine este) este „tatăl lui Alexandru și al lui Rufus”. Ce înseamnă?

Dacă vă întreb: „Îl cunoașteți pe Petru?” Care? Muncitorul lui Ioan… Înseamnă că îl cunoașteți pe Ioan… La fel, tatăl lui Alexandru și al lui Rufus denotă faptul că în biserica din Roma aceștia erau cunoscuți. Dacă nu, ar fi o indicație inutilă… De fapt, în Scrisoarea către romani, 16,13, stă scris: „Îmbrățișați pe Rufus, cel ales întru Domnul, și pe mama lui, care este și a mea”.

Iar acest om se numește Simon, la fel ca Petru… Petru a dispărut. Petru dorea să ducă Crucea, dorea să fie discipol, era dispus să moară pentru Isus. Dar acest om nici nu vrea și nici nu știe, nu înțelege ce legătură are el cu purtarea Crucii. Însă trebuie să o ducă el. Petru îl va privi cu invidie… Căci această evanghelie este povestirea lui Petru (nu a Cireneului).

Ce face acest om? Duce Crucea lui Isus! Deci, este discipolul perfect: se află la ultimul nivel al discipolatului și el nici măcar nu știe, nu vrea… Și cine știe cât l-a înjurat pe Isus: ce legătură am eu cu Acest răufăcător? E problema Sa. Eu vin de la câmp și merg acasă să celebrez Paștile, iar Acesta mă împiedică să merg să celebrez Paștile… Căci, prin atingerea Crucii unui blestemat, omul devenea necurat.

Așadar, ceea ce i s-a întâmplat i se părea a fi lucrul cel mai nepotrivit și mai nociv care i s-ar fi putut întâmpla în viață… Apoi a avut timp să cugete și a înțeles că acesta a fost lucrul cel mai minunat care i s-a întâmplat vreunui om: să-L ajute pe Dumnezeu în momentul cel mai sublim din întreaga istorie a creației, în momentul mai măreț decât cel al creației, pentru că în acest gest Dumnezeu se revelează ca Dumnezeu, ca fiind Cel care duce pe umerii Săi răul lumii pentru că e Iubire absolută… Iar el, fără să știe și să vrea, a făcut același lucru. Apoi va înțelege…

Ce însemnă pentru noi toate acestea?

Primul aspect constă în faptul că vocația e o istorie, nu e o bună propunere pe care o fac eu și nici o programare de-a mea… E o istorie care se întâmplă și pe care nu o înțeleg… E o istorie prin care trece și tot negativul pe care nu-l înțeleg… Tocmai citirea negativului mă ajută să pricep misterul profund al istoriei: negativul care e în mine și în afara mea, care atunci când iese la lumină și eu nu pot să mă apăr, trebuie să-l duc pe umerii mei, dacă eu nu fac răul… Și ducerea răului poate deveni momentul cel mai important din viața mea tocmai pentru că duc răul (crucea) fără să vreau… E momentul în care-I țin companie lui Isus care duce, interpretează corect și răul… Deși încă nu-l înțeleg și nu-l vreau, ca acel om din Cirene, care a fost silit… Căci, dacă nu ar fi dus Crucea, i s-ar fi întâmplat ceva mai rău… Apoi va înțelege semnificația purtării Crucii care constă în faptul că Crucea este mântuirea lumii. El a luat parte la lucrarea mântuirii lumii, a participat la lucrarea lui Dumnezeu în momentul decisiv și cel mai sublim… Niciunul dintre discipoli, nici măcar Petru n-a făcut acest lucru superb…

El nu avea nicio legătură… Vocația este un dar, un har… E un dar pe care un om la început poate chiar să-l blesteme…

Vă cer scuze dacă mai înainte v-am spus că acest om era fără nume, căci numele lui e Simon… Ceea ce i se întâmplă lui Simon e interesant tocmai din punctul de vedere al celui care-L urmează pe Isus… Îl urmează pe Isus pentru că-i constrâns, deci nu din voia sa spontană, nu pentru că a ales el sau a aderat la Isus. Îl urmează din întâmplare… De fapt, în vocația noastră de a-L urma pe Isus există inițiativa Domnului, care e mai mare decât a noastră… „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Io. 15, 16)… Așadar, în spatele a ceea ce putem atribui întâmplării sau insistenței altora stă inițiativa Domnului…

Să citim adevărata vocație a lui Petru la lumina scenei cu Simon Cireneul… În Io. 21, Petru primește o a doua vocație… Mai întâi a fost chemat de Isus să-L urmeze. Acum, după ce L-a trădat, după Înviere, Petru primește o altă vocație… (vv. 15-19).

„Deci, după ce au prânzit, a zis Isus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc. Zis-a lui: Paște mielușeii Mei. Isus i-a zis iarăși, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubești? El I-a zis: Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc. Zis-a Isus lui: Păstorește oile Mele. Isus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubești? Petru s-a întristat că i-a zis a treia oară: Mă iubești? și I-a zis: Doamne, Tu știi toate. Tu știi că Te iubesc. Isus i-a zis: Paște oile Mele”.

Anterior, Petru a afirmat: „Dacă aceștia vor fugi, eu nu”…

Pentru a întreba „Mă iubești?”, în limba greacă există cuvântul agapao, care înseamnă: „Ești dispus să-ți dai viața pentru mine?” Iar Petru Îi răspunde: „Da, Doamne. Tu știi că sunt prietenul Tău”. Adică Petru nu folosește același verb folosit de Isus, ci altul, care înseamnă „a fi prieten” și nu „a fi dispus să-și dea viața”… Deci, este cu totul altceva… În ce privește să-mi dau viața pentru Tine, să lăsăm de o parte acest fapt, căci Tu Ți-ai dat viața pentru mine… Deci: „Îți sunt prieten”… Isus îi spune: „Paște mielușeii Mei”…

Iar a doua oară… „Petre, Mă iubești tu mai mult decât aceștia? Adică ești dispus să-ți dai viața pentru Mine?” Petru răspunde: „Da, Doamne. Tu știi că sunt prietenul Tău”, ca și cum I-ar spune: „Nu-mi mai cere să-mi dau viața…”. Isus îi spune: „Paște oile Mele”…

Și astfel, Isus se adaptează lui Petru, căci atunci când îl întreabă pentru a treia oară, îi zice: „Simone al lui Iona, ești prietenul Meu?”, folosind același verb utilizat de Petru: „Ești prietenul Meu?” Petru s-a întristat pentru că l-a întrebat pentru a treia oară: „Ești prietenul Meu?”

Acest trei întrebări ne amintesc de cele trei lepădări… Petru răspunde: „Doamne, Tu toate le știi. Știi că sunt prietenul Tău și știi că Te și trădez…”. Iar Isus îi răspunde: „Paște oile Mele…”… Și continuă: „Adevărat, adevărat zic ție: Dacă erai mai tânăr, te încingeai singur și umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești. Iar aceasta a zis-o însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu. Și spunând aceasta, i-a zis: Urmează-Mă”.

În ciuda slăbiciunilor lui Petru, Isus îl cheamă să-L urmeze…

Când Îl va urma Petru pe Isus? Când și el va merge unde nu știe și unde nu vrea. Iar în acest loc îl invită: „Urmează-Mă”.

Și Pavel, care e unul dintre cele mai mari exemple ale vocației, fiind foarte zelos, simțea că trebuie să apere religia ebraică și astfel prigonea creștinii, fiind convins că aceasta era misiunea sa. Însă era doar voia sa…

E pus la pământ, orbește, și devenind orb, înțelege cine este Cristos pe care-L prigonea în persoana creștinilor: „De ce Mă prigonești?” Astfel pricepe că Evanghelia vestește iubirea lui Dumnezeu față de toți oamenii în Isus Cristos. A devenit apostolul păgânilor.

În ce fel Pavel a descoperit că vocația sa e să devină apostolul păgânilor? Într-un mod ciudat: oriunde mergea, intra la evrei în toate orașele, de-a lungul Mediteranei, dar aceștia îl alungau… Și alungat fiind, a făcut turul Mediteranei, devenind apostolul zonei din jurul Mediteranei… Apoi, a devenit apostolul păgânilor: s-a luminat și a înțeles care era vocația sa.

Pavel e modelul oricărei vocații: îi este descoperită de istorie! Înțelegi ceea ce se întâmplă și reușești să dai istoriei adevărata sa însemnătate. Există o diferență între a atribui o semnificație adevărată realității care există cu adevărat și a-și inventa lucruri pioase și devotate care, la fel ca acelea ale lui Pavel, sunt prezumții (aroganțe) care la momentul potrivit nu stau în picioare…

Vocația e istorie și modul de a o citi… Acea istorie inevitabilă, care se întâmplă tuturor, acea istorie care are loc din întâmplare, toate acele istorii negative pe care nu le vrem…

Care e vocația fundamentală a omului? Când este chemat omul? În moarte. Este ultima vocație! La urma urmei, suntem chemați la Dumnezeu și vom descoperi numele nostru și vom împlini misiunea noastră, cea a reîntoarcerii la Tatăl… Este cel mai urât caz… Dar să începem să înțelegem că aceasta e vocația noastră, căci e vocația fundamentală a omului! Și însemnă a accepta să ne naștem și să murim și, prin urmare, să trăim ca fii. Dacă înțelegem acest adevăr, înțelegem multe lucruri…

În schimb, dacă întreaga ta viață constă în a-ți programa viața și în a te apăra de ea, însemnă că nu trăiești și că deja ești mort mai înainte de a muri și niciodată nu vei înțelege numele tău, realitatea ta…

Cu adevărat Domnul e Stăpânul istoriei. Prin urmare, putem înțelege vorbele lui Pavel adresate romanilor: „Toate cooperează în vederea binelui” (8, 28). Chiar și răul este cuprins în acest „toate”… Căci binele e limpede că cooperează la bine… Chiar și răul. Nu cel pe care-l vrei. Și pe care, odată ce l-ai vrut, nu-l mai vrei… Dar face parte din acel „toate” care s-au întâmplat – fie că le-ai vrut sau nu – și care, la un moment dat, cooperează la bine. E suficient ca tu să citești corect evenimentele întâmplate… Și așa Dumnezeu se revelează ca fiind Dumnezeu, iar tu descoperi cine ești tu: dincolo de bine și de rău, ești o persoană care e ca Domnul.

Dumnezeu le face toate acestea respectând libertatea noastră… Dumnezeu nu ne constrânge, ci tutelează libertatea noastră mai mult decât o apărăm noi…

Avem un alt exemplu al unei vocații ciudate în istorie, cea a Papei Ioan

al XXIII-lea… Înaintea lui a fost marele Papă Pius al XII-lea… După moartea sa, nu știau pe cine să pună în locul lui… Pentru a avea timp să se gândească, ei cad de acord să-l pună – pentru o perioadă de tranziție – pe episcopul Veneției (o mică dieceză), un om deja în vârstă, mereu lăsat la marginea diplomației (fost nunțiu în Turcia și în Bulgaria), dar care ajunge nunțiu la Paris numai pentru că președintele Franței, De Gaulle, nu era de acord cu nunțiul care era atunci… Apoi, deoarece ca nunțiu nu era prea isteț și pentru că urma să devină cardinal, este trimis la cea mai nesemnificativă dieceză din Italia, Veneția (cu 90 de preoți)… După moartea Papei Pius la XII-lea, cardinalii decid să desemneze o persoană de tranziție, nesemnificativă, apoi se vor gândi să aleagă un papă serios…

Însă, odată devenit papă, la vârsta 80 de ani, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai mari papi: a făcut tranziția spre papalitatea din zilele noastre și a convocat Conciliul Vatican al II-lea, una dintre cele mai mari aventuri din istorie… Și totul a avut loc din întâmplare…

Mereu aruncat, a ajuns să devină papă… Căci oriunde a fost, n-a fost prea folositor… Când era nevoie de unul care să umple golurile, îl puneau pe el… Trebuia umplut golul papalității, pentru ca cei care hotărau să aibă timp să vadă care ar fi fost candidatul potrivit pentru o astfel de sarcină… L-au ales pe el, căci nu mai avea mult de trăit… Dumnezeu se folosește de aceste lucruri…

Lui Simon din Cirene, care nici măcar nu și-a dat seama ce s-a întâmplat, i s-a întâmplat la fel ca Papei Ioan al XXIII-lea…

Apoi, Ioan al XXIII-lea a avut ideea convocării unui Conciliu, pentru că a văzut cât erau de complexe problemele, dar nu s-a simțit la înălțimea predecesorului său… deci s-a gândit să-i convoace pe toți, pentru o consultare globală… Și așa s-a întâmplat…

Pe noi ne smintește faptul că Dumnezeu construiește istoria cu „Piatra aruncată de zidari”… Dar mântuirea noastră vine de la „Piatra aruncată de zidari”, care e Isus. Deci, trebuie să fim foarte atenți la lucrurile pe care le aruncăm din viața noastră, căci sunt importante… La fel cum sunt importante toate persoanele pe care le ținem la distanță… Ele sunt Cireneul, săracii cristoși, Isus care ne mântuiește.

Săracii ne mântuiesc, și nu noi îi mântuim pe ei: căci ei duc pe umerii lor consecințele răului creat de sistemul nostru, de noi… Ei sunt Isus. Întotdeauna în ei Îl întâlnim pe Isus care ne mântuiește…

Acesta e un mare mister în vocația noastră. Să privim lucrurile pe care le aruncăm, despre care credem că nu ar trebui să existe, dar apoi să privim lumea și să vedem tot ceea ce este aruncat, căci în aceste lucruri este întipărită semnificația adevărată a lumii și adevărata ei mântuire.

Un înțelept chinez avea un cal și un fiu. Pe fiu l-a trimis să studieze la universitate, iar pe cal la muncă, pentru a-l finanța pe fiu… Fiul avea rezultate foarte bune, dar într-o zi calul a fugit… Lumea murmura: „Ce ghinionist e bătrânul, căci acum fiul va trebui să se întoarcă să muncească”. Dar bătrânul a răspuns: „Nu știu dacă e noroc sau ghinion”. Fiul s-a întors să muncească pământul, iar într-o dimineață au auzit un zgomot; ieșind afară, au observat că s-a întors calul cu alți șaisprezece cai sălbatici. Lumea a spus: „Ce norocos e acest bătrân”. Dar el a răspuns: „Nu știu dacă e noroc sau ghinion”. Apoi fiul a încercat să dreseze un cal, dar a căzut și s-a rănit grav. Lumea a zis: „Ce ghinionist e acest bătrân….”. El a răspuns: „Nu știu dacă e noroc sau ghinion”. După câteva zile, prin acel loc trecu împăratul să înroleze tinerii la luptă, dar fiul bătrânului nu a putut fi luat… Lumea a spus: „Ce norocos e acest bătrân…”. El a răspuns: „Nu știu dacă e noroc sau ghinion”… Și tot așa mai departe…

Altfel spus, noi mereu judecăm pe moment… Dar întotdeauna urmează un „după” care e diferit de așteptările noastre… Ar trebui să ne însușim înțelepciunea să citim lucrurile pornind de la ceea ce urmează „după”… Cine-și însușește această înțelepciune întotdeauna știe să citească (să accepte) pozitiv prezentul, fără să facă o dramă din ceea ce i se întâmplă pe moment… Căci adevărata problemă este felul în care trăim prezentul. Problema nu-i ce va fi „după”, ci felul în care trăim acum…

Deja am explicat textul în care-L vedeam pe Isus în grădină, când se spune că Isus a fost ascultat datorită „respectului Său”, iar în limba greacă acest cuvânt înseamnă pentru că „a interpretat corect, cu pace, situația în care se afla”… Altfel spus, calitatea lui Dumnezeu constă în faptul că interpretează corect, cu pace, toate situațiile… După cum Isus a interpretat corect chiar și răul pe care I l-am făcut, adică El n-a dublat răul, nu l-a restituit, ci l-a oprit…

La fel, marea calitate a săracului constă în faptul că e constrâns să accepte cu pace lucrurile care i se întâmplă, cel puțin pentru că nu se poate răzvrăti…

Așadar, să avem înțelepciunea săracului, adică să înțelegem însemnătatea profundă a lucrurilor care se întâmplă. Săracul le acceptă de nevoie, căci n-are cum să facă altfel… Acest fapt poate deveni pentru noi o inteligență profundă, care constă în a nu ne împotrivi realității, ci a sta să vedem încotro se îndreaptă… Și astfel, vom înțelege că realitatea e în mâna Domnului și că inclusiv răul pe care-l facem noi, deși El nu-l vrea – dar ne lasă liberi – nu-l scapă de sub control. Mai mult, răul se oprește când întâlnește un om care știe să-l trateze așa cum a făcut Isus…

Acest verset e complex, adică cu cât îl privim mai mult, cu atât înțelegem mai multe lucruri. Și ne arată modelul discipolului la cel mai înalt nivel, un discipol care e ca și Cristos. Și e modelul vocației care se descoperă și se realizează în istorie, nu în baza propunerilor mele, ci chiar și prin istoriile negative pe care eu nu le doream… Ne ajută să vedem în profunzime ceea ce ni se întâmplă (din întâmplare), adică acele lucruri care ni se întâmplă în viață și despre care noi credem că nu ar fi trebuit să fie… Până la ultimul lucru care nu ar trebui să existe: moartea… Facem tot posibilul pentru a o evita. Și totuși, există și nu-i nimic altceva decât întâlnirea noastră cu Domnul… Așadar, să învățăm să citim în mod diferit realitatea…

Noi vrem să înțelegem cine e Domnul. Deci, să privim acele persoane ca Cireneul, căci în ele Îl vedem… În aceste persoane continuă prezența Domnului care ne-a spus: „De fiecare dată când ați făcut unora dintre aceștia mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut”…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila