Marcu 15,16-20

Isaia 53, 2-12

Instinctiv, noi suntem obișnuiți să asociem suferința cu păcatul: dacă suferim, însemnă că am comis vreun păcat… Acest adevăr încearcă să-l explice prietenii lui Iov: dacă suferi, însemnă că ești pedepsit, deci ai făcut vreun rău… Acest mod de a gândi este periculos, căci ar însemna că dacă eu mă simt bine

și-i fac pe alții să sufere, sunt bun…

Versetele afirmă opusul a tot ceea ce susțin toate ideologiile și teoriile despre putere.

Dreptul suferă. Pentru noi acest adevăr este o sminteală. Dar dacă eu fac o nedreptate, nu sufăr, ci suferă cel care o îndură. Altfel spus, răul îl duce pe umeri cel care nu-l face.

Cine ne mântuiește de rău? Nu cel care-l face, ci acela care ia asupra sa răul și plătește pentru noi.

Un mit ebraic spune că lumea se sprijină pe doisprezece pilaștri care, la rândul lor, se sprijină pe doisprezece drepți, iar asupra acestor drepți se revarsă întreaga violență, tot răul, toate lacrimile din lume. Iar dacă ar lipsi unul dintre acești pilaștri, s-ar prăbuși lumea, pentru că toți fac răul și nimeni nu-l ia asupra sa… Această povestire se află în romanul: „Ultimul drept?”…

Și așa este, căci lumea este sprijinită de cei pe care noi îi marginalizăm, desconsiderăm și-i „aruncăm la gunoi”…

Un alt exemplu: ce face un muncitor dacă în fabrică îndură nedreptăți, dacă e supus unei munci inumane? Când sosește acasă, se ceartă cu soția. Iar soția care a îndurat, ce face? Se ceartă cu pruncul. Iar pruncul ce face? Se va certa cu pisica… Până la urmă, pisica este cea asupra căreia se descarcă violența tuturor, deși ea n-a făcut nimic rău.

Dacă ne gândim la un bloc zgârie nori, cu balcoane, iar locatarul de deasupra aruncă gunoiul în balconul celui de sub el, cel de la parter va primi gunoiul tuturor.

Istoria care ne smintește este un mare mister: răul îl duce pe umerii săi acela care nu-l face…

Dacă eu aș fi eliminat multe persoane, iar apoi, pe bună dreptate, acestea mă elimină, cel puțin nu sunt vinovat de uciderea mea, căci nu o doream. Cel puțin sunt nevinovat de moartea mea… De fapt, alții mă ucid când sunt inocent, când eu nu mai pot dăuna nimănui. Până la urmă, întotdeauna suferă doar cel nevinovat. Iar suferința e misterul nevinovăției, deși noi credem că-i o consecință a păcatului… Da, este o urmare a păcatului, dar al altora, care caută țapul ispășitor, iar țapul ispășitor întotdeauna este cel care în acel moment e slab și trebuie să fie marginalizat…

Aceste considerații ne introduc în versetele pe care le vom analiza… Textul este delicat, fiind o contemplație, și corespunde încoronării lui Cristos care este Rege…

Regele este cel care ne mântuiește, iar acum vom vedea felul în care devine Rege Acela care ne mântuiește… Odată cu încoronarea, iar apoi cu proclamarea, este confirmat Rege… În acest text Se confirmă Rege…

Figura misterioasă din Isaia a fost identificată de tradiția creștină cu Isus, care ia asupra Sa păcatul lumii, însă pentru evrei această figură era misterioasă. Putea fi cel mai slab din acel moment: poate un profet, o categorie de persoane sau tot poporul atunci când a fost dus în exil… Era cel asupra căruia se descărca tot răul…

Se citește Mc. 15, 16-20

16 Soldații l-au adus în curte, adică în pretoriu, și au adunat toată cohorta. 17 L-au îmbrăcat cu o haină de purpură și, împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap. 18 Apoi au început să-l salute: „Bucură-te, rege al iudeilor!” 19 Și-l loveau peste cap cu o trestie, îl scuipau și, căzând în genunchi, i se închinau. 20 Și, după ce și-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de haina de purpură și l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus afară ca să-l răstignească.

Această scenă ne arată violența și răutatea oamenilor, lipsite de sens: nu mai erau necesare, era suficient doar să-L omoare… Dar textul ne descrie acea răutate gratuită, care iese mereu la iveală, care nu poate fi eliminată. Este condamnat, dar pentru ei nu era suficient să-L ucidă, trebuia mai întâi să-și descarce răutatea asupra Lui…

Această scenă a atins profund Biserica primară și-i cel mai înalt punct al contemplării din Evanghelie…

Ne întrebăm cine e Dumnezeu, care e fața Sa? Iar Dumnezeu nu are față! Omul este după chipul și asemănarea Sa: cine e omul? Acest text ne arată: „Ecce homo”… În Evanghelia după Ioan, la sfârșitul acestui text, Pilat Îl arată pe Isus, spunând: „Ecce homo”… Priviți-L, căci așa este omul! Așa am făcut noi cu Omul… Acesta este omul pe care noi l-am creat în istorie, adică este obiectul violenței… Deci este omul înjosit (micșorat) la neom, la omul negativ… Acesta e adevărul omului, al jocului pe care îl facem în jurul omului…

Așadar, versetele demască jocul omului. Ele sunt o pagină de filozofie a istoriei, căci ne arată ce stă în spatele istoriei și ce facem noi cu omul… Așa ne comportăm noi cu omul! Deci, versetele demască jocul nostru negativ… Așa e făcut omul: cel nevinovat este obiectul violenței, iar cel puternic și arogant este cel care produce violența…

Deși noi îl stimăm pe omul arogant, care produce violență, care e bogat, care face și desface și care poate face tot ceea ce vrea… acesta este neomul, este cel care înjosește, reduce omul până la starea descrisă în versetele noastre…

Așadar, textul ne revelează adevărul omului și acest joc pervers, pe care toți îl practicăm… Dar când vine rândul nostru, toți vom fi așa… Deși toți practicăm acest joc…

Acesta e omul…

Dar cel mai frumos lucru este: „Iată-L pe Dumnezeu! Acesta e Dumnezeu! Este Cel care se face obiectul întregii noastre răutăți, fără să ne-o restituie. Și așa se oprește toată răutatea”.

În aceste versete, prin gesturi simbolice, printr-un limbaj simplu, deși puțin codificat, se descrie tot răul pe care-l facem…

Asupra cui se revarsă tot răul? Asupra acestei Fețe, care e Fața lui Dumnezeu și e fața omului așa cum noi l-am înjosit, și aici răul se oprește… Deci, versetele sunt o pagină a istoriei mântuirii…

În ce fel suntem mântuiți? Exact așa!

Acest text ne explică, mai înainte răstignite, ceea ce se va întâmpla pe cruce.

v. 16

16 Soldații l-au adus în curte, adică în pretoriu, și au adunat toată cohorta.

Ce fac oamenii descriși în aceste versete?

„Îl duc înăuntru, Îl îmbracă, Îi pun o cunună de spini pe cap, Îl scuipă, I se închină, Îl batjocoresc, Îl dezbracă, Îl îmbracă și-L duc afară ca să-L răstignească”. Cu alte cuvinte, Isus nu mai are nume, e un simplu obiect în mâinile lor… Aici se termină acțiunea noastră. Isus nu mai are nume, ci e obiectul violenței noastre, este la fel ca fiecare om. Pronumele „Îl” stă în locul oricărui nume, deci devine „omul universal”, și se repetă de douăsprezece ori în aceste versete…

Va reapărea cu numele Său numai când va striga pe cruce: va fi strigătul Fiului spre Tatăl, în care va fi inclus strigătul fiecărui om… E interesant că omul devine un obiect și că își pierde numele, căci pronumele desemnează orice nume… De fapt, în acest loc, Isus devine omul universal. În fond, toți suntem așa…

Mai întâi de toate e obiectul soldaților.

Soldații sunt cea mai pură expresie a violenței. Fără violență nu există nimic: puterea se ia cu ajutorul violenței… Mai întâi ești răufăcător, apoi devii împărat, dacă ai fost mai violent decât ceilalți…

După ce ți-ai stabilit prin violență stăpânirea, aplici violența prin legi pe care le faci în avantajul tău (dacă nu, nu le faci). Dacă vreunul le încalcă, va interveni soldatul pentru a-l pedepsi. Apoi, violența este exercitată și în alte forme: cu bani, cu legi. Dacă aceste forme sunt încălcate, soldatul intervine din nou… Așadar, soldatul este slujitorul violenței, deși nu intervine în folosul său, căci e persoana cea mai săracă…

Soldații îl iau și-L duc pe cel nevinovat. Altfel spus, nevinovatul este ținta violenței la care toți recurgem, fiind reprezentată de bani…

Unde Îl duc? În palat. Și toată cohorta – cam 200 de soldați – stă în jurul Lui. Deci mereu, omul drept și nevinovat este cel care se află în centrul violenței, asupra sa se descarcă toată violența. Acest fapt ne poate sminti, dar acesta e adevărul… Întotdeauna cel slab duce violența pe umerii săi… Aceasta este prima lege fundamentală a istoriei.

Violența există și e prezentă în toți. Dar cine o duce pe umerii săi, cine o îndură? Cel mai slab sau cel care nu vrea să recurgă la ea sau cine este atât de puternic – ca în acest caz – încât să nu o folosească…

De ce sunt importante aceste sublinieri? Vom înțelege la sfârșit… Acum am precizat aceste lucruri pentru a vedea jocul prostuț pe care-l practicăm. De fapt, El este oglinda noastră: noi facem așa, noi suntem așa, suntem cei care ne descărcăm violența asupra dreptului, a nevinovatului… Acest fapt e instinctiv, căci dacă tu ești nervos, nu te exteriorizezi față de un străin, ci față de cei din familia ta… Dar ce legătură au ei? Violența se descarcă tocmai asupra celor care nu au nicio legătură, chiar dacă sunt neputincioși… În schimb, când crezi că poți câștiga, o descarci asupra agresorului, pentru a-l elimina… Dar violența noastră medie, care se verifică atunci când nu putem câștiga, o descărcăm la niveluri intermediare…

Și toți sunt în jurul Lui… Să ne închipuim scena: există Acesta care nu mai are un nume, și se află în centrul întregii violențe, care este fără rost, deoarece El este legat și condamnat… Așteaptă doar să fie terminate unele proceduri pentru a-L duce spre răstignire…

E interesant că iese la lumină, căci răutatea iese și își află spațiile ei… Iese în mod cu totul gratuit, nu mai era necesar să iasă… E interesant să vedem felul în care istoria noastră e guvernată de aceste lucruri, care nu par să fie necesare, dar care oricum ies la lumină pentru că ele există și sunt lucrurile cele mai necesare… Marea istorie nu face nimic altceva decât să exprime aceste lucruri care par banale, care ies la lumină din întâmplare, însă nu ies din întâmplare…

În lume există cel care face răul și cel care-l îndură. De multe ori ne rugăm pentru cei care suferă, care îndură nedreptățile sau foametea… Deci, ne rugăm pentru persoanele încercate, care duc răul pe umerii lor… Gândindu-ne mai bine, am putea să ne rugăm nu atât pentru cei care duc răul pe spinarea lor, căci aceștia se aseamănă cu Cristos, cât ne putem ruga pentru Isus… Poate că e mai just să ne rugăm pentru cei care cauzează răul, pentru cei responsabili de nedreptățile din lume, căci aceia care fac răul și nedreptățile au nevoie să se convertească…

Calea mântuirii pe care Dumnezeu a ales-o (și pe care o vom înțelege mai bine privind crucea) nu-i cea de a răspunde răului cu rău, căci dacă ar fi așa, El ar fi cel mai violent dintre toți și ar fi făcut ca răul să fie infinit… Ci Domnul este solidar cu răul pe care-l îndură cei care nu-l fac… Dacă noi suntem în mod alternativ fie de o parte, fie de alta… El, care e singurul drept, este solidar cu întreaga nedreptate. Noi, care suntem și nedrepți, ducem pe umerii noștri numai puțină nedreptate…

Să fim atenți că numai El e singurul Drept. Să nu avem „complexul lui Cristos” de a ne face singuri rău pentru a pretinde că îndurăm răul lumii…

Noi suntem nedrepți. E important să descoperim jocul nostru nedrept, lucru mult mai important decât cel de a vrea să fim Isus. Cristos e El, nu noi! Și Petru a vrut să-și dea viața pentru Cristos. Nu! Tu nu trebuie să-ți dai viața pentru Mine. Ci adevărul e că tu Mă ucizi. Dacă vrei, încetează să Mă ucizi și ai făcut tot ce trebuie… Și inclusiv tu te vei simți mai bine…

Isus vrea să ne descopere jocul pervers pe care-l facem, dar nu pentru ca noi să-I luăm locul, ci ca să vedem realitatea noastră și cea a iubirii Sale.

v. 17

17 L-au îmbrăcat cu o haină de purpură și, împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap.

Purpura este haina soldatului, indicând violența, dar e și haina comandantului, a împăratului…

E interesant: cine e îmbrăcat cu haina violenței? Cine o poartă? Este trupul săracului deja biciuit, El ia asupra Sa haina pătată de sânge și de violență a celor care cauzează violență…

Altfel spus, pentru El violența devine haina Sa, e îmbrăcat cu răni, lovituri, cu răul și violența altora…

„Și împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap”.

Cununa indică gloria, gloria celui care comandă… Ce este gloria, dacă nu spinii celor care plătesc nedreptățile puterii? Noi facem ca gloria noastră să constea nu în a-l iubi și a-l sluji pe aproapele, ci pe cel care-i cel mai puternic în a face răul, căci acela are mai mare glorie… Cel care stăpânește. Aceasta e gloria: e o cunună de spini pe care o duc alții…

Spinii fac aluzie la Judecători 9, când pomii pădurii doreau să-și aleagă un rege, dar toți refuză… Când e întrebat spinul, el acceptă să fie rege peste toți pomii, cărora le cere să se refugieze la umbra sa, dacă nu, să fie toți distruși de foc… E descris regimul bazat pe violență: cel mai violent stăpânește prin teroare, iar ceilalți îndură violența…

Scena continuă. În jurul Lui stă întreaga curte… Curtea Sa e violența pe care El o ia asupra Sa… Haina Sa e purpura regelui, care acoperă trupul Său biciuit… Avem și cununa Sa, gloria Sa, dar e una de spini…

vv. 18-19

18 Apoi au început să-l salute: „Bucură-te, rege al iudeilor!” 19 Și-l loveau peste cap cu o trestie, îl scuipau și, căzând în genunchi, i se închinau.

Imediat după încoronare urmează plecăciunea înaintea Lui și salutul: „Bucură-Te”, adică simte-Te bine „regele iudeilor!” Pare o glumă, dar Isus este într-adevăr Rege. Și ne arată cât sunt de false formele noastre de supunere…

Ce este supunerea unui om față de un altul, dacă nu o glumă tragică? Unul se preface că celălalt ar fi important, căci dacă nu, asupra sa ar cădea puțină violență… De ce îl salutați pe șeful dumneavoastră? Nu pentru că e amabil, ci pentru că dacă nu l-ați saluta, ați avea de suferit… În interiorul vostru îl blestemați, dar în față îi spuneți: „Să trăiți!”

Iar El e cu adevărat Rege, deși după părerea noastră este un Rege comic. În realitate, El nu-i o glumă (clovn), ci noi suntem glumeți, iar El ia asupra Sa gluma tragică a sistemului răului și violența noastră, care a redus totul la glumă și la violență.

„Și-L băteau peste cap cu o trestie”. Trestia este sceptrul, bastonul. Bastonul este mijlocul. Cu bastonul în mână ai comanda, cu bastonul ajungi la ceea ce nu poți lua cu mâna. Iar mâna indică puterea. Așadar, bastonul este principiul, temelia tuturor lucrurilor. Orice mijloc e un baston, iar cine are mai multe mijloace deține comanda.

Ce este comanda unui om asupra altuia, dacă nu un baston cu care-l lovește în cap, adică un baston cu care lovește rațiunea celuilalt? Un om nu are dreptate pentru simplul fapt că el comandă. Ba mai mult, de multe ori nu are dreptate… Spre exemplu, un general cu cinci stele poate comanda să fie lansată bomba asupra Hiroșimei… Dacă ar da această poruncă în costum de baie, toți ar râde de el… Dar de ce nu putem râde chiar dacă ar avea 20 de stele? Acesta e jocul tragic la care luăm parte… Suntem prostuți…

Avem descrisă întreaga prostie a modului nostru de a acționa „din glorie în glorie”, adică din prostie în prostie, până la a ne distruge…

Așadar, „Iată omul” este o revelație importantă pentru noi… Ne arată adevăratele valori ale omului, dincolo de non-valorile pe care noi le creăm și care distrug omul… Această pagină biblică ar trebui să ne schimbe criteriile gândirii, evaluării, măsurării și judecării realității. De aceea trebuie să contemplăm îndelung această pagină.

„Și-L scuipau”: e sărutul… Avem sărutul adorației – se sărută obiectul dorinței – căci pe cel puternic îl săruți…

Ce este adorarea puternicului, dacă nu scuipatul, disprețul, dar pe care trebuie să-l ții în tine? De fapt, toți puternicii sunt admirați și disprețuiți…

„Căzând în genunchi, I se închinau”.

Așadar, în jurul lui Isus se desfășoară scena violenței, a nedreptății care se descarcă asupra dreptului, asupra nevinovatului. Și aceasta e o modă în lumea noastră. În centrul răului se află mereu cel care nu-l face, și El îl duce pe umerii săi, nu alții.

Haina Sa este violența altora, purpura. Cununa Sa e de spini, indicând gloria altora. Iar salutul, supunerea e o batjocură… În schimb este realitatea, căci ar trebui să adorăm acest Om, să ne închinăm Lui…

Comenzile și ordinele pe care le dăm – porunca structurează societatea – nu sunt nimic altceva decât o lovitură dată rațiunii omului… O prostie care se generalizează tot mai mult…

Fiecare gest de dorință, de bunătate, de sărut, de închinare, adorare devine un scuipat… fiecare închinare, o glumă, batjocură… Acesta-i jocul pe care-l practicăm… Și nu-l joacă cei puternici, ci aceia care mimează jocul celor puternici, sărăcuții soldați. Este jocul pe care-l practicau mai înainte slujitorii…

Aici am putea relua scena feței acoperite: toți Îl lovesc… Și-i spun: „Profețește cine Te lovește, cine practică acest joc?”…

Această față ne întreabă: „Tu ce joc faci?”

În ultimul verset, în locul numelui Isus avem de cinci ori pronumele…

v. 20

20 Și, după ce și-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de haina de purpură și l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus afară ca să-l răstignească.

Se adaugă și batjocura… Mai înainte L-au batjocorit slugile… Nu doar mai marii poporului, ci și slugile, adică toți practicăm același joc… Și poporul care strigă: „Răstignește-L”…

Să ne întrebăm: „Cine Te lovește?”, adică să ne întrebăm: „Ce joc practicăm înaintea acestei Fețe? Oare înțelegem?”

Sfântul Ignațiu de Loyola punea un principiu ca bază a vieții spirituale, iar cu ajutorul acestor versete îl înțelegem… Cu alte cuvinte, unui om care dorea să fie cu adevărat liber îi sugerează trei niveluri ale dorinței, iar ca ultimă dorință, cea mai mare, îi spune: „Să fii disprețuit, stimat, nebun, defăimat fără motiv, pentru a te asemăna cu Isus care este om adevărat și Dumnezeu adevărat”.

Căci dacă un om nu înțelege acest al treilea nivel, nu dorește umilința… Și, până la urmă, fiecare acțiune a lui va fi dictată numai de violență, de aroganță, de orgoliu… Dar cine-L iubește pe Isus și înțelege cât e de urât acel joc, iubește opusul acestui joc, dar nu din masochism… Pentru a prefera stilul lui Isus e nevoie să fii un om matur și liber… Fapt care înseamnă că fiecare alegere nu va fi dictată (motivată) nici de mândria deșartă, nici de dorința de a apărea bun, nici de a-și salva fața, ci doar de adevăr și de iubire.

Acesta e nivelul pe care trebuie să-l respecte un om pentru a putea decide ce să aleagă în viață. În caz contrar, mereu va fi condiționat de ceea ce îi place mai mult pe moment, de ceea ce-i convine, de interes (profit), care e „jocul” practicat de toți.

Ignațiu îl pune ca nivel suprem al libertății interioare, care e cel al lui Cristos. Iezuiții sunt întrebați: „Doriți acestea?” Întrebarea e înțeleaptă, căci presupune că omul nu ar dori acestea. Căci dacă le-ar dori, ar fi un prost, un masochist… Dacă un om dorește toate acestea, nu este primit de iezuiți…

Dar vrei să le dorești? Cel puțin, ești dispus să accepți lucruri de acest fel, care oricum îți vor apărea în viață, fără să stai să-ți faci infinite probleme?

Ignațiu pune acest al treilea nivel deoarece însemnă că în viața de zi cu zi, reacțiile tale nu vor fi dictate de a răspunde violenței cu violență, căci dacă ai răspunde cu violență, ai pierde. Însă nu, căci tu ai o identitate care e alta, ai înțeles că nu acela e jocul, ci ai autonomia ta, libertatea ta și nu răspunzi cu aceeași monedă, și ești un om liber…

Pune acest nivel ca temelie. Apoi realizarea lui durează întreaga viață. Îl pune ca temelie, căci fundamentul este ceea ce tu vrei, urmărești încă de la început, pentru că fundamentul este cel pe care poți construi casa… De aici, pornind de la această dorință, se construiește viața spirituală…

Iar contemplarea acestei Fețe ar trebui să elimine din noi veninul valorilor false. Căci noi ce căutăm? Onoarea, prestigiul, profitul, toți căutăm aceste lucruri… Din această cauză toți ne facem rău unii-altora, până când vom înțelege că există o altă onoare… Adevărata onoare este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine, iubirea pe care eu o am pentru mine și pentru alții, care sunt frații mei. Aceasta e gloria mea și a lor! Puterea adevărată constă în a ne putea sluji unii pe alții promovând această glorie și această libertate. Tot restul este o distrugere a omului. A înțelege acest adevăr este cel mai important lucru, înseamnă luminare. Și e nevoie de întreaga viață. Dar cel puțin să începem să înțelegem acest adevăr, să răsturnăm criteriile valorilor…

Mă îngrijorează când creștinii judecă la fel ca oamenii de la televizor… Toți riscăm să practicăm acest joc, care e demascat în aceste versete…

E o pagină a revelației în care dispar toate numele. Și rămâne El, obiectul tuturor lucrurilor rele care se descarcă asupra Sa. Și astfel, înțelegem jocul nostru. Privindu-L pe El, văd adevărul meu: eu fac așa. Dar văd și adevărul lui Dumnezeu: El mă iubește și nu-mi răspunde cu violență și din această cauză mă mântuiește.

Se încheie aici această contemplare. Nu trebuie și nu pot să deduc imediat cu privire la ce trebuie să fac… Mai întâi de toate, trebuie să privesc și să înțeleg… Să înțeleg și să-I fiu recunoscător Domnului care ia asupra Sa răul și așa elimină răul: îl ia asupra Sa și-l anulează, îl topește…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila