Creștea și da rod

Greutățile semănatului nu pun în pericol rezultatul, căci fiecare sămânță produce după specia (felul) ei: Cuvântul este sămânța lui Dumnezeu, care ne face fiii lui Dumnezeu.

Ps. 126 (125)

În acest psalm sunt descrise două experiențe fundamental opuse din viața noastră, pe care cu greu reușim să le ținem în armonie: experiența dificultății, a efortului, a durerii și experiența rodului, a rezultatului, a bucuriei. Noi credem că sunt două experiențe contradictorii. Însă în acest psalm ele sunt reconciliate, pornind de la un aspect practic din viața țăranului: greutățile semănatului. Psalmistul recunoaște că există dificultățile semănatului, dar ele anticipă și prevestesc bucuria recoltei. Așadar, împletește greutățile vieții – aspectele pe care le considerăm negative – cu rezultatul pozitiv.

L-am ales, tocmai pentru că în această cateheză începem cap. al IV-lea al Evangheliei după Marcu, care ne prezintă marea problemă a răului – care se pare că învinge – dar și făgăduința Cuvântului lui Dumnezeu, care întâmpină dificultăți.

Așadar, ne întrebăm: cum se va sfârși?

Însuși Isus, am subliniat în cateheza anterioară, era bun, a început bine dar, la un moment dat, cărturarii au început să spună: „Acesta blestemă”; fariseii – alături de cărturari – au afirmat că „este îndrăcit”; irodianii și fariseii doreau să-L ucidă; ai săi considerau că și-a pierdut mințile…

Așadar, imediat după ce și-a început misiunea sacerdotală, cei mai binevoitori față de Isus spun că și-a pierdut mințile; ceilalți – care se pricep – spun că este îndrăcit și decid că trebuie ucis. Prin urmare Isus a întâmpinat mari dificultăți.

Studioșii numesc această perioadă „criza galileenă”, criza pe care a avut-o în Galileea, la începutul misiunii Sale.

Deci, la fel ca fiecare om care trece printr-o criză, se întreabă: de ce mi se întâmplă așa? Ce am greșit?

Și noi înaintea dificultăților ne întrebăm: „Cu ce am greșit?”. Și credem că dificultatea are legătură cu vreo eroare. Dar nu înseamnă că este adevărat.

Dacă faci binele, întâmpini dificultăți! Iar dacă nu faci nimic bun, nu ai nicio dificultate. Așadar, a întâmpina dificultăți nu-i o greșeală… Cine seamănă este clar că întâmpină greutăți și că depune efort, dar obține rezultatul recoltei.

În acest text Isus interpretează dificultățile în mod pozitiv.

Tot capitolul al IV-lea este o lecție despre discernământ la nivelul propriei vieți. Există dificultăți care par să fie falimente, dar, în realitate, prevestesc succesul. Există o neimportanță (irelevanță) care, de fapt, ascunde marea însemnătate. Există o lipsă de activitate, o pasivitate care, în realitate lucrează cu putere. La sfârșit va fi o moarte – Isus o experimentează – dar care, în realitate, va fi învierea. La fel ca bobul de grâu care, tocmai murind, aduce rod.

Toate sunt pilde (parabole) despre sămânță. Sămânța este ceva.

Dacă semeni un turn, oricât ar fi de frumos și de mare, nu răsare nimic. Sămânța, tocmai în măsura în care este semănată – iar semănat înseamnă ascuns, pus sub pământ, deci nu-l vezi, putrezește, moare – deci tocmai în măsura în care este sămânță semănată, ascunsă, care dă faliment și moare, dă rod vital multiplicat (înmulțit), după felul (specia) ei. Așadar, dificultățile și însăși moartea nu sunt o distrugere, ci verifică dacă o anume sămânță este sămânță dătătoare de viață.

Se citește Mc. 4, 1-9

¹ A început din nou să înveţe pe ţărmul mării şi s-a adunat în jurul lui o mulţime aşa de mare încât el, urcându-se, s-a aşezat în barcă, pe mare. Şi toată mulţimea era pe uscat, lângă mare. ² El îi învăţa multe în parabole. Şi le spunea în învăţătura lui: ³ „Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene. ⁴ Şi, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Au venit păsările cerului şi au mâncat-o. ⁵ O altă parte a căzut pe loc pietros unde nu avea pământ mult şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc. ⁶ Iar când soarele a răsărit, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. ⁷ O altă parte a căzut între spini. Spinii au crescut şi au înăbuşit-o şi nu a dat rod. ⁸ Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod. A încolţit, a crescut şi a adus: una – treizeci, alta – şaizeci, alta – o sută”. ⁹ Şi a zis: „Cine are urechi pentru a asculta, să asculte!”

Primele două versete ne prezintă încadratura parabolei: Isus fiind de-a lungul mării, intră în barcă, șade și învață în pilde întreaga mulțime, care se află pe uscat. La începutul parabolei, primul îndemn al lui Isus este: „ascultați”, iar la finalul ei, rugămintea Sa este: „cine are urechi de ascultat, să asculte”.

Această încadratură subliniază că este vorba de o pildă pe tema ascultării.

Textul evanghelic anterior s-a încheiat cu întrebarea: „Cine este maica și cine sunt frații Mei?”. Sunt cei care stau șezând în jurul Lui și-L ascultă. Aceștia fac voia Tatălui.

Așadar, această parabolă tratează tema „ascultării Cuvântului”, la fel ca toate parabolele din cap. al IV-lea, care abordează tema „Cuvântului”, comparat cu sămânța. Și toate sunt parabole de contrast.

În ele sunt descrise dificultățile: sămânța cade pe drum, dar păsările o mănâncă; sămânța cade pe piatră, dar nu încolțește; cade între spini și este sufocată; iar în final avem contrastul, pentru că ea cade în pământ bun și aduce rod.

În aceste pilde de contrast sunt descrise dificultățile, pentru a ne determina să ne întrebăm: „Cum se va sfârși? Va fi faliment total?”. Nu! Este adevărat că există greutăți, iar ele ocupă aproape tot spațiul, însă rezultatul este nesperat de bun, abundent! Așadar, toate sunt pilde care doresc să ne inspire încredere în timpul greutăților.

Acesta este contextul. Isus întâmpină mari dificultăți și se întreabă: „Oare totul s-a năruit?”. Răspunsul este: în mijlocul acestor greutăți, Eu am încredere.

„A asculta” înseamnă a fi atenți față de spusele altuia, dar și față de alte lucruri care nu sunt cele pe care le credem noi sau pe care deja pretindem că le știm. Acest „altul” nu indică doar o altă persoană, ci înseamnă a interpreta într-un alt mod tot ceea ce se întâmplă…

v. 1

¹ A început din nou să înveţe pe ţărmul mării şi s-a adunat în jurul lui o mulţime aşa de mare încât el, urcându-se, s-a aşezat în barcă, pe mare. Şi toată mulţimea era pe uscat, lângă mare.

Deși dușmanii lui Isus L-au atacat și au decis să-L omoare, deși ai Săi au spus că și-a pierdut mințile, iar alții că este îndrăcit… nu înseamnă că Isus a dat faliment, ci El începe din nou…

Doar se pare că totul s-a sfârșit… însă Isus începe din nou. Dar ce face? Învață! Iar scenariul este marea. Marea este simbolul abisului, al morții. Israel a trecut prin mare, prin deșert, pentru a ajunge în pământul făgăduinței. Cuvântul lui Isus este cel care ne ajută să traversăm marea.

Și întreaga mulțime stă acolo… Iar Isus urcă în barcă – simbol al Bisericii – El deja este în lagul mării, dar nu se scufundă. Și învață din barcă și-i invită pe toți să parcurgă drumul Său, după cum vom sublinia la sfârșitul capitolului.

Marea și pământul ne amintesc de exod: Isus este noul Moise care ne invită, prin credință, să traversăm marea – acest loc nesigur, amenințător, în care riscăm să ne pierdem viața – pentru că traversând-o, vom afla viața.

vv. 2-3

² El îi învăţa multe în parabole. Şi le spunea în învăţătura lui: ³ „Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene.

Isus învață în parabole… Cuvântul „parabolă” înseamnă enigmă, o relatare cu sens simbolic/alegoric. Așadar, învățătura oferită de Isus este enigmatică, are nevoie să fie înțeleasă, fiind la fel ca viața noastră, care și ea-i o enigmă, are nevoie să fie înțeleasă.

În cateheza următoare vom sublinia motivul pentru care Isus învață în parabole.

Parabola este o enigmă. Dar pentru că omul vrea să înțeleagă, atunci când nu pricepe ceva, se întreabă… Parabola ne prezintă întrebările…

Isus este isteț, pentru că în loc să ne învețe prin afirmații, care ne spun cum stau lucrurile, ne pune întrebări, ne determină să ne interogăm… De fapt tocmai interogativele – care pun în dubiu lucrurile pe care deja ni le-am însușit – pe care ni le punem, ne învață…

Primul cuvânt spus de Isus este „Ascultați”. Problema noastră fundamentală este „să știm asculta”.

Ce ascultăm? Spre deosebire de animal, omul ascultă, este ascultare.

Animalul are natura sa specifică. Omul poate chiar să nu-i spună nimic, dar animalul știe deja ce trebuie să facă.

În schimb, omul fără cuvânt nu trăiește, nu este om, pentru că omul devine cuvântul pe care-l ascultă. Altfel spus, omul este cultură. Toate relațiile (raporturile) sunt cuvânt, întreaga știință este cuvânt, înțelepciunea este cuvânt, economia este cuvântul care guvernează munca. Omul este guvernat de cuvânt. Așadar, depinde ce fel de cuvânt ascultă omul.

Isus a venit să ne spună: „Cine ascultă Cuvântul Tatălui, acela este maica Mea, fratele și sora Mea”, adică devine fiul lui Dumnezeu. Așadar, îndemnul lui Isus este să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu.

Isus începe povestirea parabolei, subliniind că semănătorul a ieșit să semene. Din conținutul pildei rezultă cu claritate că El este semănătorul: Isus este asemenea celui care merge să semene.

Ce face un om care seamănă? Aruncă lucruri (semințe) folositoare. Noi nici nu ne gândim la acest adevăr, însă grâul este bun de mâncat: din el se face pâinea, iar în cultura primitivă, pâinea era sinonimul hranei.

Semănătorul „aruncă”. O sută de kilograme de grâu reprezintă hrana unei familii pe timp de o lună. Însă semănătorul îl aruncă… Aparent s-ar părea că nu judecă… Așadar, prin acțiunea Sa, Isus „aruncă”, aruncă ceea ce folosește pentru a trăi. Avem marele mister al aruncării…

Chiar și viața: dacă o arunci (o pierzi), o ai; dacă o ții pentru tine, o pierzi! Dacă semănătorul nu ar arunca acel grâu, nu ar mai avea din ce trăi. La fel este și cu viața: dacă o ții pentru tine, ești mort. Încercați să vă țineți suflarea… Viața este dar și, numai în măsura în care-i dar, este fecundă și aduce rod.

Isus compară efortul și falimentul Său cu efortul și cu falimentul semănătorului. Semănătorul aruncă, pentru că știe motivul… El știe că aruncarea seminței este un câștig… Își asigură (garantează) viața, tocmai aruncând-o. Dar acest lucru nu-i atât de simplu. Dacă arunci, dar imediat obții rezultatul, e ușor… Dar în acest caz rezultatul se pare că-i opus.

v. 4

⁴ Şi, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Au venit păsările cerului şi au mâncat-o.

Un semănător care ar semăna pe drum, între pietre sau printre spini, după părerea noastră ar fi un om ciudat, rebel. Însă nu-i așa!

În Israel, la fel ca în multe alte țări în care plouă puțin, se seamănă deasupra, pe pământ, așa cum era: deci sămânța cădea și pe cărări și în pământ pietros și în cel cu spini… După ce se semăna, se ara, ca să se acopere sămânța pentru a împiedica să fie mâncată de păsări. Și, după prima ploaie, sămânța încolțea.

Așadar, semănătorul nu era un nepriceput, el nu risipea sămânța… Dar el semănând, nu știe de dinainte ce se va întâmpla, dar cugetă astfel: „e adevărat că am semănat și pe drum, dar apoi îl voi ara”. Așadar, el seamănă și pe cărări… Și exact astfel s-a comportat și Isus: El a semănat Cuvântul peste tot.

Isus nu calculează dacă sămânța cade pe drum, printre pietre sau între spini… Dacă semănătorul ar vrea dinainte să știe care este destinul fiecărei semințe pe care o aruncă, niciodată nu ar mai semăna…

Așadar, semănătorul aruncă sămânța. Așa a făcut și Isus.

Pătrunzând în experiența interioară – personală – notăm: de obicei noi ne întrebăm care sunt condițiile minime necesare pentru a avea credință, care sunt condițiile pentru a vesti Evanghelia sau pentru a participa la sacramente? Dacă facem multe calcule, riscăm să nu începem niciodată… Isus aruncă!

Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu este aruncat (semănat) fără prea multe calcule…

Dar toți am experimentat că de multe ori Cuvântul cade pe drum, pe un teren impermeabil. Nu intră. Și-i prima noastră experiență când citim Biblia: Cuvântul nu intră. E sămânța căzută pe asfalt: vin păsările și o mănâncă. E pierdută…

Și-i experiența pe care și Isus a avut-o: a aruncat sămânța, dar ea nu a încolțit. Deci, ce trebuie să facă? Să nu mai semene? Dar cine seamănă, culege!

vv. 5-6

⁵ O altă parte a căzut pe loc pietros unde nu avea pământ mult şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc. ⁶ Iar când soarele a răsărit, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat.

A doua experiență

Dacă în primul caz avem falimentul total: celălalt nu primește Cuvântul, în al doilea caz, Cuvântul este primit, dar sub pământ întâlnește o piatră care Îl împiedică să-și dezvolte rădăcinile… Cuvântul încolțește repede dacă a ajuns sub o piatră care conservă o umiditate și o căldură necesare încolțirii, dar nu-și poate dezvolta rădăcina și se ofilește.

A doua experiență constă în faptul că nu doar Cuvântul întâlnește împotriviri și, la fel ca în cazul asfaltului, nu intră, ci după ce intră, imediat se ofilește. Da, omul are puțin entuziasm inițial, dar întâlnește inima noastră împietrită și se usucă.

Dacă prima experiență e negativă, a doua e și mai rea, pentru că semănătorul a crezut că sămânța va încolți, dar ea imediat s-a ofilit. Cu alte cuvinte, dificultățile în calea semănatului cresc…

Să vedem a treia experiență…

v. 7

⁷ O altă parte a căzut între spini. Spinii au crescut şi au înăbuşit-o şi nu a dat rod.

A treia este și mai rea decât primele două… Sămânța cade între spini. Când ari spinii, îi scoți, deci sămânța crește… Dar împreună cu ea cresc și spinii, care sunt mai plini de vigoare și o sufocă.

Isus vrea să ne spună: Eu am venit să fac lucrarea Mea, să semăn Împărăția lui Dumnezeu. Dar prima Mea experiență a fost ca și cum aș fi semănat pe asfalt: sămânța nu crește! În al doilea caz, dacă încolțește, imediat se usucă! Iar dacă nu se usucă imediat, va fi sufocată de spini…

Isus ne descrie aceste falimente astfel încât situația predicării să pară disperată… Cuvântul ori nu încolțește, ori dacă încolțește, nu crește, sau dacă crește, se ofilește… Așadar, nu-i nimic de făcut?

E clar? O experiență mai tragică nu putem avea… Și-i experiența obișnuită a țăranului care seamănă… Ce rezultat are? Poate că este mai bine să nu semene… Iar grâul pe care-l are… să-l mănânce, și-i va fi suficient pe timp de o lună, apoi…

v. 8

⁸ Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod. A încolţit, a crescut şi a adus: una – treizeci, alta – şaizeci, alta – o sută”.

Intenționat Isus lasă discursul neterminat. El a descris amănunțit dificultățile, pentru că viața noastră este plină de dificultăți…

Se pare că ar vorbi despre un faliment. Apoi urmează o mică iluzie cum că semănatul ar aduce rod, însă e și mai rău. Apoi o alta: sămânța care a răsărit este sufocată… Așadar, se pare că falimentul este total…

Falimentului total Isus îi opune faptul că sămânța cade și-n pământul bun, frumos. Și ce se întâmplă?

Nepricepându-ne la agricultură, această pildă nu ne spune prea multe. În Israel, în acea vreme, dacă semănau un sac, recoltau șapte sau opt saci. Nu exista îngrășământ. În zilele noastre se pot recolta chiar și peste 30 de saci în urma unui sac semănat…

Când Isus a spus că o sămânță semănată aducea rod treizeci, șaizeci sau o sută, cum reacționa lumea? În cel mai rău caz rodește „treizeci”: acest rezultat e superior față de oricare alt rezultat la care ne putem aștepta… Așadar, pentru acei oameni faptul ca o sămânță să dea alte treizeci ori șaizeci ori o sută era imposibil, absurd… Tocmai! Așa este cu Cuvântul lui Dumnezeu: întâmpină dificultăți, însă rezultatul nu doar că este foarte mare, ci este neașteptat…

Atunci Isus, în ciuda dificultăților pe care le întâmpină, în loc să se descurajeze, spune: „Ceea ce Mi se întâmplă Mie, este exact ceea ce i se întâmplă semănătorului”. Dacă el, în loc să semene ar sta liniștit în casă, nu ar întâmpina nicio greutate; în schimb, dacă seamănă, întâmpină toate aceste dificultăți… Altfel spus, împotrivirile și dificultățile apar când faci binele, nu când săvârșești răul. Dar dificultățile care îți ies în cale sunt similare cu cele din timpul semănatului: întâmpinând dificultăți ai rod, și nu-i un rod oarecare, căci rodul este după specia (felul) a ceea ce semeni.

În acest loc semeni Cuvântul lui Dumnezeu, o sămânță care are o putere infinită. Ea te face fiul lui Dumnezeu. Iar acest Cuvânt răsare și aduce rod dincolo de toate calitățile tale și de toate împotrivirile tale. Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în împotrivirile tale și le biruiește.

După acest capitol Isus va spune: cu ce să asemăn Împărăția lui Dumnezeu? Și relatează pilde asemănătoare. Înaintea împotrivirilor mulțimii, Isus spune: cu ce să asemăn învățătura Mea, prezența Mea între voi? Iar noi ne putem întreba: cu ce putem compara viața noastră, experiența noastră de credință și căutarea lui Dumnezeu pe care o facem noi? Pilda noastră este importantă, pentru că în imaginea seminței – în insistența și-n încrederea țăranului – avem nucleul mesajului ei.

Este limpede că Isus povestește această pildă ascultătorilor: ea începe și se sfârșește cu cuvântul „ascultați”. Să ne-o aplicăm și nouă: de când venim la cateheze și ascultăm Cuvântul, ce s-a întâmplat cu viața noastră?

Tocmai ascultând Cuvântul au ieșit la iveală dificultățile! Tocmai înaintea greutăților noi tindem să ne descurajăm și să spunem „poate nu reușesc să trăiesc Cuvântul”… Însă, tocmai când avem dificultăți ne dăm seama că Cuvântul crește, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul este o sămânță, iar sămânța crește! Are nevoie de timp, de răbdare… Dacă tu semeni o bucată de aur, nu crește nimic. Dacă semeni un bob de grâu, crește un spic. În pilda noastră cresc „alte o sută de boabe”. Și cu acele o sută semeni alte o sută și tot așa, la infinit… Adică, crește viața ta și a celor de lângă tine! Așadar, Isus compară greutățile cu un fenomen vital, nu cu unul al morții. În schimb noi, instinctiv, comparăm greutățile cu falimentul și cu moartea. Nu! Pentru că în moarte avem învierea! În dificultăți avem speranța: dispar speranțele false și răsare speranța adevărată. Tocmai când faci binele întâmpini răul și-l biruiești…

De cât timp ai nevoie? De un anotimp întreg, de un an, adică de întreaga viață… Însă rodul este garantat. Așadar, întâmpinând dificultăți, nu trebuie să te descurajezi! Ele sunt normale.

După cum țăranul înțelept de mii de ani știe că semănând trăiește (obține recoltă) în ciuda tuturor dificultăților, și noi știm din veac că exact în mijlocul acestor greutăți ne construim viața. Așadar, este inutil (nefolositor) să ne descurajăm. Acest adevăr are o mare importanță pentru viața lui Isus și pentru viața fiecărui om. Viața este o parabolă care trece din viață la moarte. Toți murim. Dar atunci ce sens are să trăim?

Oare binele nu are nici un sens? Totul dă faliment? Nu! Binele este o sămânță. Și tocmai murind, sămânța aduce rod. Greutățile și moartea o pun la încercare, dar sămânța e viață, pentru că învinge moartea. Însă toate celelalte lucruri, înaintea morții, se sfârșesc; înaintea dificultăților, se sfârșesc.

Așadar, aceasta este o pildă a speranței împotriva tuturor deznădejdilor. Mulți studioși spun: „Dacă noi suntem pământ bun, Cuvântul dă rod ori treizeci, ori șaizeci, ori o sută; dar, dacă suntem pământ rău, Cuvântul nu încolțește”… În realitate, pilda noastră vrea să afirme exact opusul: lăsând de o parte ceea ce se întâmplă în procesul semănatului – și se întâmplă că în orice pământ sămânța cade între spini, pietre sau pe drum – Cuvântul produce un rod nesperat, dincolo de toate dificultățile. De ce? Pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, iar omul este creat pentru Dumnezeu. Și, chiar dacă există drum, pietre sau spini, inima mea e o inimă de fiu al lui Dumnezeu.

Această considerație înseamnă că nimic nu se va putea împotrivi în mod definitiv călătoriei mele spre Dumnezeu și nici destinului meu (rânduirii mele) de  a-L întâlni pe Dumnezeu, scopul vieții mele, fericirea mea. Orice s-ar întâmpla, dacă aș trăi sau nu în credință, nu există nicio dificultate… Mai mult, greutățile pe care le întâmpin îmi arată, de fapt, că merg în direcția bună. Există o mentalitate indusă, de știință și de tehnică, în baza căreia orice dificultate și orice efort reprezintă o greșeală… Adică atunci când întâmpinăm un efort, înseamnă că greșim ceva… Această mentalitate consideră că fiecare problemă are o soluție ușoară și fără efort. În schimb, pilda noastră notează că lucrurile stau exact opus… În viața trăită este foarte diferit: dificultatea arată că suntem îndreptați înspre o anume direcție… Isus folosește imaginea seminței pentru că ține împreună (împletește) această aparentă descompunere și moarte, cu rodul abundent al vieții. Așadar, orice s-ar întâmpla, orice dificultate ar ieși în cale pentru fiecare dintre noi, e posibil să avem această recoltă finală abundentă.

Așadar, mesajul central al pildei este speranța împotriva oricărei deznădejdi; este certitudinea că, dincolo de tot ceea ce se întâmplă, la fel ca-n timpul semănatului, rezultatul este bun. Căci dacă semănatul ar aduce un rod negativ, de mult am fi morți de foame… Însă din veci s-a semănat și din veci au avut ce mânca… Rodul mereu a fost pozitiv (în ciuda anilor mai slabi). Așadar, tot ceea ce a fost aruncat, mereu s-a reîntors la viață multiplicat… La fel este și cu Cuvântul lui Dumnezeu, despre care se spune „nu se va întoarce la Mine fără să aducă rod”. Și în cel mai rău caz produce „treizeci”, adică un rod nesperat de bun…

Ce trebuie să înțelegem din acest text? Mai întâi, că Isus, în marile Sale dificultăți, în loc să se descurajeze, înțelege că în spatele lor stă o parabolă… Dificultățile ies în calea omului care seamănă, a omului care face binele…

Așadar, sunt semnul pozitiv al victoriei: înseamnă că semeni și că vei avea un mare rezultat. Deci nu fii neliniștit.

În timpul greutăților, apar toate îngrijorările… Însă, tocmai dacă nu întâmpini dificultăți, trebuie să te îngrijorezi… Pentru că înseamnă că îți merge rău: stai șezând liniștit și mănânci grâul tău; dar tu nu ai semănat, iar mâine vei muri… Dacă ai dificultăți, înseamnă că lupți împotriva răului. Și apoi vei avea un rezultat bun (un rod nesperat). Deci, mergi înainte liniștit pe acel drum, nu te îngrijora… Faptul că, atunci când faci binele, întâmpini greutăți, face parte din mersul vieții… Iar rodul e garantat. Pentru că este un bine; pentru că vine de la Dumnezeu.

Avem ciocnirea cu răul, care în viață este inevitabilă… după cum semănând, sunt inevitabile dificultățile… Deci, nu te îngrijora! Sunt piedici normale, iar țăranul știe că acestea există în fiecare pământ (pietre, spini…). Și tu trebuie să știi că în viața spirituală aceste lucruri există. Dacă nu, te predai imediat, te descurajezi și niciodată nu vei face nimic la nivel spiritual…

Dacă privim în urmă, în viața noastră, ne dăm seama că dincolo de toate greutățile și împotrivirile pe care Cuvântul le întâmpină, aduce rod. Deși îl arunci din viața ta, ți-a rămas în inimă și, la momentul potrivit, va aduce rod. În mormintele faraonilor s-au aflat boabe de grâu din urmă cu 5000 de ani. Puse sub pământ, chiar dacă după 5000 de ani, aduc rod. De ce? Pentru că-s o sămânță… Cuvântul intră în mine, îl las acolo, dar, chiar și după mulți ani, acest Cuvânt e o sămânță și niciodată nu-și pierde puterea…

v. 9

⁹ Şi a zis: „Cine are urechi pentru a asculta, să asculte!”

Se subliniază noțiunile: „urechi, a asculta, să asculte”.

La începutul pildei am avut îndemnul „Ascultați”… Problema fundamentală a omului este cea de a ști să asculte realitatea, Cuvântul, viața… Ce sens au… Pericolul constă în a nu ști să asculte. Cu alte cuvinte, dacă la început și la sfârșit Isus ne îndeamnă să ascultăm, înseamnă că problema fundamentală este cea a ascultării. Ce să ascultăm?

Să ascultăm ce se întâmplă în timpul semănatului! Și tu ascultă ce se întâmplă în viața ta! Dacă semeni binele, întâmpini dificultăți. Dar ascultă în profunditate, pentru că dincolo de dificultăți există altceva… Stă rezultatul neașteptat… Așadar, nu te descuraja, ci ascultă bine!

Mai mult, dincolo de moarte – au decis să-L ucidă pe Isus – este învierea… Deci nu te neliniști, căci oricum vei muri. Dar să știi că dincolo de greutățile semănatului, există recolta sigură. Deci ascultă bine viața, nu te lăsa înșelat de aparențe, pentru că răul se face ușor, imediat ne reușește și ne vine spontan. În schimb, binele se face cu greu, nu ne reușește imediat, dă rod după aproape un an, dacă toate merg bine și nu-i spontan și ne cere osteneală… De aceea suntem oameni, altfel am fi animale…

În acest loc al Evangheliei, pilda vrea să ne arate ce se întâmplă în noi dacă ascultăm Cuvântul și ne îndeamnă să ne citim viața la lumina vieții lui Isus, care a trecut prin aceeași experiență.